ICOANA POCAINTEI ADEVARATE

ICOANA POCAINTEI ADEVARATE

vineri, 30 iulie 2010

SFANTUL SFINTIT MUCENIC VALENTIN



SF.VALENTIN


Sfantul Sfintit Mucenic Valentin a fost Episcopul Cetatii Interamna din Italia

El l-a vindecat pe fratele tribunului roman,Frontanus,de o boala foarte grea.
Cand s-a imbolnavit Cherimon,fiul vestitului filosof Craton,acesta,urmand sfatului
lui Frontanus,l-a chemat pe EPISCOPUL VALENTIN la Roma.
Cherimon SUFEREA DE O BOALA CARE II SCHIMONOSEA SI CONTORSIONA CUMPLIT TRUPUL,ATAT DE CUMPLIT INACT CAPUL LUI SE AFLA INTRE GENUNCHI.
SFANTUL VALENTIN s-a izolat impreuna cu Cerimon intr-o camera,si a petrecut intreaga noapte in rugaciune.DIMINEATA CHERIMON,COMPLET SANATOS,SE INFATISA INAINTEA TATALUI sau filosoful.
Atunci s-a botezat Craton si toata casa lui si i-a urmat SFANTULUI VALENTIN.
Abundius - fiul unui eparh roman,a primit Sfantul Botez tot in acele zile.
Infuriat ca o fiara salbatica din aceasta pricina,eparhul, L-A ARESTAT PE VALENTIN
SI L-A UCIS PRIN DECAPITARE DUPA CE L-A TORTURAT BESTIAL.
Trei dintre discipolii lui Craton,Proclus,Abibus si Apollonius, au fost si ei ucisi impreuna cu SFANTUL SFINTIT VALENTIN.
Abundius a luat trupurile lor si le-a ingropat cu cinste.

ACESTIA AU LUAT CU TOTII MUCENICIA LA ANUL 273 SI S-AU FACUT CETATENII RAIULUI.

Sa avem parte si noi de binefacatoarele sale izbaviri ale bolilor trupului si sufletului si cu luare aminte,frica si cutremur sa multumim lui Dumnezeu pentru toate cele date noua.
Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea,in vecii vecilor. AMIN!

joi, 29 iulie 2010

CU DURERE SI CU DRAGOSTE PT.OMUL DE AZI

Mirenii spun: “Fericiti sunt cei care traiesc in palate si au toate inlesnirile”. Dar insa fericiti sunt cei care au izbutit sa-si simplifice viata si s-au eliberat din latul acestui progres lumesc al multelor inlesniri, sau mai degraba al multelor greutati, si au scapat de acest stres infricosator al vremii noastre de azi. Daca omul nu isi simplifica viata, se chinuieste, in timp ce simplificand-o nu va avea acest stres.




Odata, la Sinai un german i-a spus unui copil de beduin, care era foarte destept: “Tu esti destept, poti invata carte”. “Si dupa aceea?”, il intreba copilul. “Dupa aceea o sa devii mecanic”. “Si dupa aceea?”. “Dupa aceea iti vei deschide un atelier de reparat masini”. “Si dupa aceea?”. “Dupa aceea o sa-l maresti”. “Si dupa aceea?”. “Dupa aceea vei lua si pe altii sa lucreze si vei avea mult personal”. “Adica, ii spune, sa am eu durere de cap, apoi sa dau si altuia durere de cap, si dupa aceea altuia? Nu este mai bine acum, cand nu am nicio durere de cap?” Cea mai mare durere de cap vine din gandurile acestea: “Sa facem aceasta, sa facem cealalta”. Daca gandurile ar fi duhovnicesti, cel ce le are ar simti mangaiere duhovniceasca si nu ar avea durere de cap.



Inca si la mireni insist mult asupra simplitatii, pentru ca multe din cele ce se fac nu sunt de trebuinta si ii mananca stresul. Le vorbesc de cumpatare si nevointa. Strig mereu: “Simplificati-va viata, si stresul va fugi“. Cele mai multe divorturi de aici pornesc. Oamenii au de facut multe treburi, multe lucruri si astfel se ametesc. Lucreaza amandoi, tata si mama, si isi lasa copiii de izbeliste. Osteneala, nervi – din probleme mici, scandaluri mari – apoi, divort fara justificare. Acolo ajung. Dar daca si-ar simplifica putin viata, ar fi si odihniti, si veseli. Acest stres este o catastrofa.



Odata ma aflam intr-o casa foarte luxoasa. Discutand cu stapanii ei, acestia mi-au zis: „Noi traim in rai, in timp ce alti oameni duc lipsa”. “Traiti in iad”, le spun. “Nebune, in noaptea aceasta…” [3], a spus Dumnezeu bogatului. Daca Hristos m-ar intreba: “Unde vrei sa traiesti, intr-o puscarie sau intr-o casa ca aceasta?”, eu as raspunde: “Intr-o puscarie intunecata”, pentru ca puscaria m-ar ajuta. Mi-ar aminti de Hristos, de sfintii mucenici, mi-ar aminti de pustnicii care au stat in crapaturile pamantului, mi-ar aminti de calugarie. Puscaria ar semana putin si cu chilia mea, si m-as bucura. Dar casa voastra de ce mi-ar aduce aminte si la ce m-ar ajuta? De aceea puscariile ma odihnesc mai mult decat un salon lumesc, dar si decat o chilie frumoasa a unui monah. De mii de ori as prefera sa stau in puscarie, decat intr-o astfel de casa.



Odata, fiind gazduit in casa unui prieten din Atena, gazda m-a rugat sa primesc un crestin inainte de a se lumina de ziua, deoarece in alta vreme a zilei acela nu putea. Asadar, acel om a venit bucuros si slavind neincetat pe Dumnezeu. Avea multa smerenie si simplitate si-mi cerea sa ma rog pentru familia lui. Fratele acesta era cam pe la 38 de ani si avea sapte copii. Impreuna cu familia lui mai stateau si cei doi parinti ai sai; in total unsprezece suflete, care locuiau impreuna intr-o singura camera. Imi spunea cu toata simplitatea pe care o avea: “Camera ne incape numai atunci cand stam in picioare, dar cand trebui sa ne culcam nu ne mai incape, este putin stramta. Dar, slava lui Dumnezeu, acum am facut un adapost pentru bucatarie si am rezolvat-o. Parinte, noi cel putin avem un acoperis deasupra capului, in timp ce altii stau sub cerul liber”. Lucra ca tocilar. Locuia in Atena si pleca inainte de a se lumina de ziua ca sa ajunga la Pireu, unde lucra. Din pricina statului in picioare si a multelor drumuri avea varice, care il deranjau, insa multa lui dragoste pentru familie il facea sa uite durerile si suferintele. Mai ales se prihanea pe sine mereu si spunea ca nu are dragoste, pentru ca nu face fapte bune cum se cuvine unui crestin si lauda pe femeia sa ca face fapte bune, pentru ca pe langa copiii si socrii sai, de care avea grija, mergea si lua lucrurile batranilor din vecinatate, pe care le spala; le punea acestora casele in randuiala si le facea si cate o supa. Pe fata acestui bun crestin se putea vedea zugravit harul dumnezeiesc. Avea inlauntrul sau pe Hristos si era plin de bucurie, iar camera sa era plina de bucurie paradisiaca. In timp ce aceia care nu au inlauntrul lor pe Hristos sunt plini de neliniste. Chiar si numai doi oameni dintre acestia sa fie, nu incap nici in unsprezece camere. Pe cand acei unsprezece oameni, care aveau pe Hristos in el, incapeau intr-o singura camera.



Chiar si pe unii oameni duhovnicesti ii vezi ca nu incap, oricat loc ar avea, fiindca inlauntrul n-a intrat in intregine Hristos. Daca femeile ce au trait in Farasa ar fi vazut luxul care exista azi, chiar si in manastiri, ar fi zis: “Va arunca Dumnezeu foc sa ne arda! Ne va parasi Dumnezeu”. Acelea isi faceau treburile taca-taca. Dis-de-dimineata trebuia sa scoata caprele la pascut, apoi sa deretice casa. Dupa aceea, mergeau la bisericutele din imprejurimi ori se adunau prin pesteri, unde vreuna, care stia putina carte, citea Sinaxarul cu Sfantul zilei. Pe urma da-i la metanii; rosteau apoi si rugaciunea : “Doamne Iisuse…”. Si lucrau, si se osteneau. Femeia trebuia sa stie sa coasa toate hainele casei. Si pe atunci le cosea cu mana. Masini de cusut erau putine, si acelea numai in orase; in sate nu existau. In Farasa exista numai o singura masina de cusut. Coseau inca si hainele barbatilor lor, care erau mai comode decat cele de astazi; iar ciorapii ii impleteau cu mana. Aveau gust, tragere de inima, si le mai ramanea si timp, fiindca ele pe toate le faceau simple. Femeile din Farasa nu se uitau la amanunte. Traiau bucuria calugariei. Si daca, de pilda, patura nu era bine intinsa si atarna putin intr-o parte, si i-ai fi spus: “Indreapta patura!”, ea ti-ar fi raspuns: “Te impiedica la rugaciune?”.



Oamenii de astazi nu cunosc aceasta bucurie a calugariei. Ei cred ca nu trebuie sa traiesti in lipsa, ca sa nu te chinuiesti. Daca oamenii ar gandi putin mai calugareste, daca ar trai mai simplu, ar fi linistiti. Acum se chinuiesc, pentru ca au in sufletul lor neliniste si deznadejde. “Cutare a reusit in viata fiindca si-a facut doua blocuri de locuinte sau pentru ca a invatat cinci limbi etc. Iar eu nu am niciun apartament si nu stiu nicio limba straina. Oh, sunt pierdut!”. Unul are o masina si incepe: “Cutare are una mai buna. Sa-mi iau si eu”. Ia una mai buna, insa tot nu se bucura de ea, pentru ca altul are una inca si mai buna. Si ia pe cea inca si mai buna , dar dupa aceasta afla ca unii au avioane personale si iar se chinuieste. Nu se mai opresc. In timp ce unul nu are masina slaveste pe Dumnezeu si se bucura. “Slava lui Dumnezeu, spune, nu-i nimic ca n-am masina. Am in schimb picioare sanatoase si pot merge. Cati oameni nu sunt cu picioarele taiate si nu se pot sluji pe sine, nu pot iesi la plimbare, ci le trebuie un om sa-i slujeasca, in timp ce eu am picioarele mele!”. Si un schiop se bucura cand spune: “Altii sunt lipsiti de amandoua picioarele!”.



Nemultumirea si nesatiul sunt un rau mare. Cel robit bunurilor materiale este stapanit mereu de mahnire si de neliniste, pentru ca pe de o parte tremura ca sa nu piarda cele materiale, iar pe de alta parte ca sa nu i se ia sufletul. Intr-o zi a venit un bogat din Atena si mi-a spus: “Parinte, am pierdut legatura cu fiii mei; mi-am pierdut copiii!”. “Cati copii ai?”, il intreb. “Doi”, imi raspunde. “I-am crescut cu lapte de pasare. Tot ce au vrut au avut! Chiar si masina le-am luat.” Din discutie reiesea ca si el avea masina lui, si femeia sa pe a ei, si copiii lui pe a lor. “Binecuvantatule, i-am spus, tu in loc sa-ti micsorezi problemele, le-ai marit. Acum ai nevoie de un garaj mare pentru masini, de un mecanic pe care sa-l platesti de patru ori mai mult ca sa le repare, ca sa nu mai vorbim de faptul ca va primejduiti toti patru in fiecare clipa sa muriti. In timp ce daca ti-ai fi simplificat viata, familia ti-ar fi fost unita, v-ati fi inteles unul pe altul si nu ai fi avut aceste probleme. Nu sunt vinovati copiii tai, tu esti vinovat ca nu te-ai ingrijit sa le dai alta educatie”. O familie, patru masini, un garaj, un mecanic etc.! Ce are daca merge unul mai tarziu? Toate aceste inlesniri nasc greutati.



Alta data a venit un alt familist la coliba mea – familia lui era alcatuita din cinci persoane – si mi-a zis: “Parinte, avem o masina si ma gandesc sa-mi iau alte doua. Ne vor ajuta”. “Dar te-ai gandit cat va vor ingreuia? l-am intrebat. Pe aceea pe care o ai o pui acolo, intr-o gaura, pe toate trei unde le vei pune? Iti va trebui un garaj si o magazie pentru carburanti. Veti trece prin trei primejdii. Mai bine sa aveti una si sa va limitati iesirile. Veti avea atunci timp sa va vedeti si de copii. Veti avea si liniste. Simplificarea este totul”. “Nu m-am gandit la aceasta”, imi zice.



- Parinte, ne-a spus cineva ca de doua ori nu si-a putut opri alarma masinii, o data pentru ca a intrat o musca si a doua oara fiindca el insusi a intrat incorect in masina.



- Viata lor este muceniceasca, fiindca nu isi simplifica lucrurile. Cele mai multe inlesniri pricinuiesc greutati. Mirenii se ineaca in multimea lucrurilor. S-au umplut de inlesniri peste inlesniri si si-ai facut viata grea. Daca omul nu isi va simplifica lucrurile, atunci o inlesnire ii va naste un nou sir de greutati.



Cand eram mici faceam dintr-un mosor o jucarie minunata, si ne bucuram de ea. Copiii mici se bucura de o masinuta mai multa decat oricare din parintii lor, atunci cand isi cumpara un Mercedes. Daca intrebi o fetita: “Ce vrei, o papusa sau un bloc de locuinte?”, vei vedea ca iti raspunde: “O papusa”. Asadar, copiii mici cunosc desertaciunea lumii.



- Parinte, ce ajuta mai mult pentru ca cineva sa cunoasca aceasta bucurie a cumpatarii?



- Sa prinda sensul cel mai adanc al vietii. “Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu...”[4]. De aici porneste simplitatea si orice infruntare corecta a lucrurilor”.









(Cuv. Paisie Aghioritul – “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan“) _____________________________________________________ [1] In vechile uzine, “roata nebuna” era roata care nu producea nimic, ci o foloseau numai pentru a trece cureaua unei roti atunci cand voiau sa o scoata din functiune [2] Staretul se refera la randuiala Ceasurilor din Ceaslov. [3] Lc. 12,20. [4] Matei 6,33.

Sursa:Razboi intru cuvant

CUV.ANTONIE CEL MARE,INCEPATORUL VIETII MONASTICE IN RUSIA,PECERSKA KIEVEANA

Cuviosul Antonie al Pecerscăi,


Întâiul începător al monahilor din Rusia

- 10 iulie -




Pe vremea domniei binecredinciosului marelui domn Vladimir Sviatoslavici, singur stăpânitorul pământului Rusiei, Dumnezeu a binevoit ca să arate pe luminătorul Bisericii Sale şi povăţuitorul monahilor, pe pururea pomenitul bărbat, Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Antonie. Acesta s-a născut în cetatea Liubeci şi din tinereţe avea frica lui Dumnezeu, şi dorea să se îmbrace în chipul monahicesc. Iar Domnul cel iubitor de oameni i-a pus lui în inimă ca să meargă în ţara grecească şi acolo să se tundă monah.

Iar el îndată s-a pornit spre călătorie, înstrăinându-se pentru Domnul Cel ce S-a înstrăinat şi S-a ostenit pentru a noastră mântuire. Şi ajungând la Constantinopol, a mers şi la Sfântul Munte al Atonului, unde înconjurând sfintele mănăstiri, a văzut petrecerea cea mai presus de firea omenească a sfinţilor părinţi, care urmau în trup vieţii îngereşti, şi s-a aprins mai mult cu dragostea lui Hristos. Deci dorind ca să râvnească vieţii părinţilor acelora, a mers într-una din mănăstirile ce erau acolo, şi a rugat pe egumen ca să pună pe dânsul îngerescul chip al rânduielii monahiceşti, iar egumenul mai înainte văzând bunătăţile cele ce aveau să fie într-însul, ascultându-l, l-a tuns şi l-a învăţat viaţa monahicească cea desăvârşită. Iar Antonie întru toate plăcând lui Dumnezeu, se nevoia întru faptele bune, întru supunere şi în ascultare sporea, încât toţi se bucurau de dânsul. Iar după ce a petrecut nu puţină vreme în Sfântul Munte, cuvios întru toate lucrurile sale, folosindu-se de dânsul mulţi, s-a făcut înştiinţare egumenului de la Dumnezeu, ca să slobozească pe cuviosul acesta în Rusia; iar egumenul chemându-l, a zis lui Antonie: „Du-te înapoi în Rusia, ca şi acolo spre sporirea şi întărirea celorlalţi să fii, şi va fi ţie blagoslovenie de la Sfântul Munte”.

Iar Cuviosul Antonie, luând blagoslovenie ca din gura lui Dumnezeu, s-a dus în Rusia şi a mers în cetatea Kievului. Şi intrând în ea, se gândea unde ar putea petrece. Deci a umblat prin mănăstirile care atunci începuseră a se zidi de monahii care merseseră cu mitropolitul Mihail de la greci pentru Botezul Rusiei, dar nu ţineau desăvârşit rânduiala şi aşezământul vieţii de obşte. Şi n-a iubit nici într-una din acelea a vieţui, Dumnezeu nebinevoind aceea. Deci a început a umbla prin văi şi prin munţi, şi prin toate locurile, până ce a mers la Berestov şi a aflat o peşteră, pe care au săpat-o oarecând nemţii, şi, făcând rugăciune, s-a sălăşluit acolo şi petrecea întru mare înfrânare.

Iar după pristăvirea binecredinciosului cneaz Vladimir, luând stăpânirea neîndumnezeitul şi ticălosul Sviatopolc, acesta a şezut în Kiev, şi începând a-i omorî pe fraţii săi, a ucis pe Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb. Iar Cuviosul Antonie văzând o vărsare de sânge ca aceea, s-a dus iarăşi la Sfântul Munte.

Şi când binecredinciosul domn Iaroslav a biruit pe Sviatopolc şi a şezut în Kiev, atunci iubind el Berestovul, a zidit într-însul o biserică a Sfinţilor Apostoli, adunând preoţi mulţi. Şi era acolo un preot pe nume Ilarion, bărbat bine credincios, priceput întru Dumnezeiasca scriptură şi postitor. După mulţi ani, binecredinciosul domn Iaroslav, care iubea să se înconjoare cu oameni din rânduiala duhovnicească, prin voia lui Dumnezeu şi prin înţelegerea episcopilor adunaţi de el, l-a ales pe Ilarion mitropolit şi l-a aşezat în Sfânta biserică a Sofiei. Insă mai înainte de aceea a fost tuns în rânduiala monahicească de Cuviosul Antonie. Deci acest preot umbla de la Berestov la Nipru, la dealul unde acum este locul mănăstirii celei vechi a Pecerscăi, iar atunci era pădure mare. Şi a săpat acolo o peşteră mică ca de doi stânjeni, întru care făcea cântare de psalmi şi închinăciuni, rugându-se lui Dumnezeu în taină.

Iar Cuviosul Antonie fiind întru acea vreme în Sfântul Munte, în mănăstirea unde s-a tuns, iarăşi s-a făcut vestire egumenului de la Dumnezeu: „Să-mi trimiţi mie iarăşi pe Antonie în Rusia, că acolo îmi trebuie el”. Iar egumenul chemând pe cuviosul, i-a zis lui: „Antonie, mergi iarăşi în Rusia, Dumnezeu aşa voind, şi-ţi va fi ţie blagoslovenie de la Sfântul Munte”. Şi i-a proorocit lui că „mulţi monahi se vor face de tine acolo”. Apoi, blagoslovindu-l pe el, l-a slobozit, zicându-i: „Mergi cu pace”. Iar Cuviosul Antonie luând blagoslovenie, a mers a doua oară la Kiev şi s-a suit în dealul unde Ilarion săpase peştera acea mică de doi stânjeni. Şi iubind locul acela, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, grăind: „Doamne, să fie în locul acesta blagoslovenia Sfântului Munte al Atonului şi rugăciunea părintelui meu celui ce m-a tuns; şi mă întăreşte ca să mă sălăşluiesc aici”. Acestea zicându-le, s-a sălăşluit acolo şi a început a vieţui rugându-se lui Dumnezeu totdeauna, mâncând pâine uscată şi bând apă cu măsură, şi aceasta o dată în zi, iar uneori şi a doua zi. Alteori nu mânca toată săptămâna, petrecând ziua şi noaptea întru priveghere şi săpând cu mâinile sale peşteră mai mare.

Şi înştiinţându-se unii, veneau aducându-i cele de trebuinţă, şi cerând blagoslovenie de la dânsul. Iar alţii doreau ca să şi vieţuiască cu dânsul, dintre care era şi fericitul Nicon. Deci atunci a venit la Cuviosul Antonie în peşteră şi Cuviosul Teodosie, având 23 de ani, pe care Cuviosul Antonie a poruncit fericitului Nicon să-l tundă, fiind acela preot şi monah iscusit.

Iar după mulţi ani, pristăvindu-se binecredinciosul domn Iaroslav, a luat stăpânirea Iziaslav, fiul lui cel mai mare, şi a şezut în Kiev. Iar Cuviosul Antonie al Pecerscăi a fost atunci proslăvit cu prea multe fapte bune în pământul Rusiei, precum şi marele Antonie cel de demult în Egipt. Şi înştiinţându-se domnul Iziaslav, iubitorul de Hristos, de viaţa lui, a mers la el cu prietenii săi, cerând de la dânsul blagoslovenie şi rugăciune. Şi de atunci Cuviosul Antonie a fost ştiut şi cinstit de toţi, şi au început a veni la dânsul unii iubitori de Hristos, voind să se tundă monahi. Iar el îi primea pe ei şi-i tundea.

Intru acea vreme a venit la Cuviosul Antonie fericitul Varlaam, fiul lui Ioan, marele boier; după acesta Efrem, famenul domnesc, pe care, după a lor dorire, cuviosul a poruncit fericitului Nicon să-i tundă. Apoi, pentru călugăria acestor doi, multă tulburare a suferit Cuviosul Antonie cu fraţii. Căci Ioan, marele boier, luând slugi multe, a mers cu mânie în peşteră, şi izgonind turma cea de Dumnezeu aleasă a Cuviosului părintelui nostru Antonie, a scos pe fiul său, fericitul Varlaam, din peşteră; apoi dezbrăcându-l din hainele călugăreşti, l-a îmbrăcat în podoabe luminate boiereşti şi l-a tras pe el cu sila la palatele sale. Incă şi însuşi voievodul Iziaslav înştiinţându-se de călugăria fiului boieresc, precum şi de a iubitului său famen, s-a mâniat foarte pe aceeaşi turmă a lui Hristos şi a Cuviosului Antonie, şi a poruncit ca să răpească pe fericitul Nicon, care i-a tuns pe ei, spre care mult se iuţea, pe de o parte pentru că a îndrăznit a-i călugări, iar pe de alta, ca să-i îndemne să petreacă iarăşi în lume, şi se lăuda că-l va trimite la surghiunie cu povăţuitorul Antonie, şi cu toţi cei din peşteră, încă şi peştera lor o va risipi.







Atunci Cuviosul părintele nostru Antonie, silit fiind de atâta mânie domnească, care se ridicase de la domnul întunericului, s-a dus din peşteră în altă parte, cu fraţii cei ce rămăseseră. Insă auzind de aceea cneaghina lui Iziaslav, a rugat pe cneaz cu deadinsul, ca să nu gonească cu mânia sa pe robii lui Dumnezeu din stăpânirea sa, pentru o mânie ca aceea a lui Dumnezeu, precum s-a făcut în patria ei, în pământul leşesc, după izgonirea monahilor. Că era cneaghina aceasta de la leşi, fiind fiică a viteazului Boleslav, şi îi aducea aminte lui Iziaslav de mânia lui Dumnezeu, care a fost după izgonirea monahilor cea pentru tunderea Cuviosului Moise ungurului, când tatăl ei, Boleslav, izgonind pe acei robi ai lui Dumnezeu, a fost dat la moarte năprasnică, şi sculându-se război mare între leşi, şi-a ucis norodul pe episcop şi pe boierii săi. Deci atunci voievodul Iziaslav abia plecându-se, şi-a venit în simţire, şi temându-se de Dumnezeu, a trimis cu rugăminte, ca să se întoarcă stareţul la locul său. Pe carele abia după trei zile aflându-l, l-a rugat să se întoarcă.

Şi aşa întorcându-se Cuviosul Părintele nostru Antonie iarăşi în peşteră, neîncetat se ruga lui Dumnezeu, ca să-i dea lui să rabde cu vitejie toate ispitele ce se aduceau asupra sa de vrăjmaşul, urătorul binelui, şi ca să nu dea fiarelor sufletele ce se mărturiseau lui, şi sufletele săracilor săi să nu le uite până în sfârşit. Iar Dumnezeu, pentru rugăciunile lui, i-a dăruit, că nu numai oile cele risipite s-au întors cu pace la păstorul lor înapoi, ci şi mulţime de alţii ce voiau să se mântuiască au venit la dânsul în peşteră, rugându-se, ca să-i izbăvească pe dânşii de întuneric ca de o cale alunecăcioasă, şi să-i povăţuiască la calea luminii celei mântuitoare. Iar el pe toţi îi primea cu dragoste, şi învăţându-i cum vor urma lui Hristos, poruncea fericitului Nicon să-i călugărească. Şi s-au adunat la dânsul 12 fraţi şi au săpat peşteră mare, unde au făcut biserică şi chilii, care sunt şi până astăzi sub Mănăstirea Pecerscăi celei vechi, în peştera în care a petrecut Cuviosul Antonie 40 de ani.

Şi adunaţi fiind fraţii, Cuviosul Părintele nostru Antonie le-a zis: „Iată Dumnezeu v-a împreunat, fraţilor, şi sunteţi din blagoslovenia Sfântului Munte, prin care pe mine m-a călugărit egumenul Sfântului Munte şi eu pe voi v-am tuns. Fie asupra voastră blagoslovenie mai întâi de la Dumnezeu şi a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, iar a doua de la Sfântul Munte”. Aceasta zicându-le, le-a vestit lor, grăind: „Vieţuiţi singuri, iar eu voi pune vouă egumen, că eu voiesc să vieţuiesc singur, precum şi înainte m-am obişnuit”. Şi aşa le-a pus lor egumen pe fericitul Varlaam, iar el mai întâi nesuferind toată tulburarea şi gâlceava, s-a închis într-o chilie dintru aceeaşi peşteră, iar după aceea s-a mutat de acolo la alt deal, şi a început a săpa altă peşteră, care este sub mănăstirea cea mare a Pecerscăi.

Iar egumenul, fericitul Varlaam şi fraţii, luând blagoslovenie de la Cuviosul Antonie, au rămas şi vieţuiau în cea dintâi peşteră. Şi înmulţindu-se fraţii, încât nu mai puteau să mai încapă în peşteră în vremea cântării soborniceşti, au socotit să zidească o biserică mică dinafară de peşteră. Atunci au mers egumenul şi fraţii la Cuviosul Antonie în cealaltă peşteră şi i-au zis lui: „Părinte, se înmulţesc fraţii şi nu mai putem de acum să încăpem în peşteră în vremea cântării soborniceşti. Deci prin porunca Domnului şi a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, şi cu a ta sfântă rugăciune, blagosloveşte ca să zidim o biserică mică dinafară de peşteră”. Şi i-a blagoslovit pe dânşii cuviosul. Iar ei închinându-se lui până la pământ, s-au dus şi au început a zidi deasupra peşterii o biserică mică, a Adormirii Sfintei Născătoarei de Dumnezeu.

Şi au săvârşit deasupra peşterii biserica aceea mică. Şi ţinând egumenia în peşteră fericitul Varlaam, voievodul Iziaslav a zidit o biserică de piatră, în numele Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, ca al celui ce era de un nume cu el – căci se numea din Sfântul Botez Dimitrie -, şi lângă dânsa a aşezat mănăstire. Şi a luat acolo la egumenie pe fericitul Varlaam, pentru că voia să-şi facă a sa mănăstire mai aleasă decât Mănăstirea Pecerscăi, punându-şi nădejdea în bogăţie. Dar multe mănăstiri de împăraţi şi de boieri se întemeiază cu bogăţia, însă nu sunt aşa precum acestea care se întemeiază cu rugăciunile sfinţilor şi cu lacrimile, cu postirea şi cu privegherea. Deci aşa şi Cuviosul Antonie, nu avea aur, nici argint, dar udând-o cu lacrimile, a crescut o neasemănată mănăstire. Şi ieşind din ea egumenul – fericitul Varlaam – pentru a merge la mănăstirea Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, precum s-a zis, când mănăstirea de la peşteră era încă în sămânţă, căci abia se începuse, au făcut sfat fraţii cei ce rămăseseră, şi mergând la Cuviosul Antonie, i-au zis lui: „Părinte, pune-ne nouă egumen”.

Iar el le-a zis lor: „Pe cine voiţi?” Răspuns-au ei: „Pe care îl voieşte Dumnezeu şi Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu, şi tu, cinstite părinte”. Apoi cuviosul le-a grăit: „Care este între voi ascultător blând, şi smerit, acesta să vă fie egumen”. Atunci au cerut la dânsul pe Cuviosul Teodosie, ca pe cel de un obicei cu el, şi întru toate bine iscusit. Şi l-a blagoslovit pe el cuviosul la egumenie, iar fraţii toţi, în număr de 20, s-au închinat Cuviosului Antonie până la pământ, fiind bucuroşi de un povăţuitor ca acela.

Şi luând Cuviosul Teodosie egumenia în peşteră, şi începând a avea mare sârguinţă cu postire multă, şi cu rugăciuni pline de lacrimi, mult îi ajuta lui blagoslovenia şi rugăciunea povăţuitorului său, a Cuviosului Părintelui nostru Antonie, care se liniştea la singurătate. Căci începuse Dumnezeu a înmulţi mai mult pe monahi, şi se adunaseră la egumenul Teodosie 100 de călugări. Şi văzând Cuviosul Teodosie, egumen fiind, înmulţirea fraţilor foarte mare, a făcut sfat cu dânşii ca să zidească mănăstire, şi a mers iarăşi la Cuviosul Antonie, şi i-a spus lui: „Părinte, se înmulţesc mai mult fraţii şi voim să zidim mănăstire”. Iar Cuviosul Antonie umplându-se de bucurie, a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeu pentru toate şi rugăciunea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi a părinţilor ce sunt în Sfântul Munte să fie cu voi şi să vă ajute vouă”.

Acestea zicând, a trimis pe unul din fraţi la voievodul Iziaslav, zicând: „Iubitorule de Hristos voievod, Dumnezeu înmulţeşte pe fraţi şi avem loc strâmt. Rugămu-ne să binevoieşti a ne da nouă muntele cel de deasupra peşterii”. Iar voievodul auzindu-le acestea, foarte s-a bucurat şi a trimis un boier al său ca să le dea lor muntele cel de deasupra peşterii, pe care Cuviosul Teodosie egumenul şi fraţii au întemeiat o biserică mare de lemn şi, zidind-o, au împodobit-o cu icoane şi au făcut chilii multe, şi au îngrădit mănăstirea cu stâlpi, mutându-se din peşteri în ea. Şi de atunci mănăstirea aceea, care era din blagoslovenia Sfântului Munte, a început a se numi Pecersca, de vreme ce monahii vieţuiseră mai înainte în peşteră.

După aceasta Cuviosul Teodosie a voit, fiind egumen, a întări mănăstirea sa şi cu îngrădire afară de cea simţită, cu cea gândită, adică cu aşezământ de rânduială pentru cei ce petrec călugăreşte în mănăstire şi nu se află încă întru zăvorâre. Şi a început a căuta îndreptările mănăstireşti, precum se scrie în viaţa lui. Şi i-a ajutat la aceasta rugăciunea şi blagoslovenia Cuviosului părintelui nostru Antonie. Căci după blagoslovenia şi rugăciunea lui, Dumnezeu aşa rânduind, s-a aflat atunci cinstitul Mihail, monahul sfintei mănăstiri a studiţilor, care venise cu mitropolitul Gheorghe din Grecia, pe care Cuviosul egumen Teodosie l-a întrebat despre randuiala părinţilor studiţi: cum cântă cântările şi citesc citirile, şi închinăciunile cum le ţin, şi starea în biserică şi şederea la masă şi ce fel de mâncare în care zile. De acestea toate înştiinţându-se cu încredinţare de la Mihail şi aşijderea de la fericitul Efrem famenul, care fusese la Sfintele Locuri, cele scrise acolo şi aduse aici le-a luat şi le-a dat mănăstirii sale; şi de la acea mănăstire au luat randuiala toate mănăstirile Rusiei. Şi pentru aceasta mai cinstită este Mănăstirea Pecersca decât toate cu întâietatea, şi cu cinstea mai sus de toate.

In zilele egumeniei Cuviosului Teodosie, se ocârmuia îmbunătăţita viaţă în mănăstire după randuiala, cu ajutorul rugăciunii şi blagosloveniei Cuviosului Părintelui nostru Antonie. Atunci a venit în obşte şi Cuviosul Părintele nostru Nestor, cronicarul Rusiei şi scriitorul vieţii Cuviosului Teodor şi a celorlalţi, având 17 ani de la naşterea sa, precum scrie el însuşi despre sine aici. Pe acela l-a primit cu osârdie Cuviosul Teodosie, după sfatul şi blagoslovenia Cuviosului Părintelui nostru Antonie. Iar el cercetând în letopiseţul său pentru ce s-a chemat Mănăstirea Pecersca, a scris aici în scurt pentru folos, la începăturile nevoinţelor întâiului egumen al mănăstirii aceleia, a Cuviosului Părintelui nostru Antonie.

Insă pentru minuni, deşi nu despre toate, precum şi despre cinstita înaintea Domnului moarte a cuviosului, să povestim câte ceva de ia fericitul Episcop Simon, şi de la Policarp, ajutătorul lui, lăsând deocamdată letopiseţul, în care sunt scrise nevoinţele şi ispitele care le-a răbdat. Căci Cuviosul părintele nostru Antonie, fiind la singurătate în altă peşteră şi văzând înmulţirea şi buna randuiala a turmei sale celei de Dumnezeu alese, proslăvea pe Dumnezeu foarte în trupul său şi în sufletul său, sporind întru toate faptele bune trupeşti şi sufleteşti şi mergând din putere în putere. De aceea şi Dumnezeu l-a proslăvit pe el, că strălucea el în pământul Rusiei cu feluri de minuni, mai ales prin darul tămăduirii şi al proorocirii.

Pentru că s-a arătat Cuviosul Părintele nostru Antonie doctor prea minunat, şi prooroc în Rusia. Doctoria lui cea de minuni făcătoare era într-acest chip: Cuviosul stareţ slujea el însuşi bolnavilor şi îi tămăduia pe aceia cu rugăciunea sa, însă îşi acoperea prin smerita cugetare darul tămăduirii cel din rugăciunea sa, blagoslovind verdeţu-rile cu care se hrănea şi dându-le ca pe nişte doctorii, pe care bolnavii gustându-le, îndată se făceau sănătoşi, ori de ce boală era cuprinşi. La această doctorie de minuni făcătoare a sa, a lăsat următor pe fericitul Agapit. Iar proorocia sfântului o mărturiseşte afară de altele, lucrul acesta.

Odată trei voievozi Iaroslavici, Iziaslav domnul Kievului, Sviatoslav al Cernigovului, Vsevolod al Periaslavului, mergând la război împotriva polovţilor, au venit la Cuviosul Antonie pentru blagoslovenie, iar el mai înainte văzând cu duhul mânia lui Dumnezeu asupra lor, a lăcrimat şi le-a proorocit zicând: „Pentru păcatele voastre veţi fi biruiţi de barbari, de care fiind goniţi, mulţi din ostaşii voştri se vor îneca în râu, alţii se vor prinde în robie, şi ceilalţi vor cădea în ascuţişul sabiei”. Acest lucru s-a şi împlinit la râul Altii, încât abia numai voievozii au scăpat cu viaţă, Iziaslav şi Vsevolod în Kiev, iar Sviatoslav în Cernigov, iar polovţii prin tot pământul Rusiei s-au răspândit, prădând-o şi pierzând-o pe ea.







Intru aceeaşi vreme când a proorocit domnilor Rusiei, acelaşi cuvios a proorocit şi lui Şimon, fiul lui African, voievodul nemţesc, că acela, cu darul lui Dumnezeu, nu numai că avea să fie slobozit de la moarte în acel război, după ce va fi în mijlocul morţilor, dar şi că după mulţi ani avea să fie pus cel dintâi în biserica cea de piatră a Pecerscăi; de care aşijderea a proorocit, că se va zidi cu facere de minuni, care toate adevărate au fost. Pentru că singur Şimon întorcându-se de la acel război, a spus cuviosului: „Zăceam rănit între cei ucişi, dar oarecare putere dumnezeiască m-a scos dintre aceia şi m-a tămăduit de toate rănile mele; încă şi pe ostaşii mei i-am aflat întregi”. Apoi şi de biserica cea proorocită a zis: „Asemănarea bisericii ce are să se zidească, în care eu am să fiu pus, am văzut-o de două ori în văzduh: o dată acum când zăceam între cei morţi lângă râul Altii, şi încă o dată, fiind pe mare, când am fost izgonit de unchiul meu Iacunom de la domnia nemţească şi am fugit în Rusia la voievodul Iaroslav”.

Acestea zicându-le, Şimon a adeverit cu însuşi lucrul buna voire a lui Dumnezeu cea arătată lui, la zidirea sfintei biserici, pe care a proorocit-o cuviosul. Pentru că a dus atunci un brâu şi o coroană de aur şi le-a dat Cuviosului Antonie, zicând: „Acestea le-am luat de la icoana lui Hristos cel răstignit pe cruce, când am ieşit de la patria mea. Deci de vreme ce ai zis că aici mă voi pune eu, am auzit glasul Domnului ca să se măsoare cu acest brâu temelia bisericii, întru care am să fiu pus şi pe a cărei asemănare am văzut-o; iar coroana aceasta să se atârne deasupra jertfelnicului”. Şi aşa s-a arătat aievea, că proorocia Cuviosului Părintelui nostru Antonie se întocmea cu dumnezeiască bună voire, care s-a împlinit şi mai desăvârşit, când, după mulţi ani, Şimon a fost cel dintâi pus în biserica de piatră a Pecerscăi, cea de Dumnezeu zidită.

Dar mai înainte de aceea, să pomenim iarăşi din letopiseţ de o ispită nu mică, pe care a suferit-o cuviosul. Căci domnul întunericului – diavolul -, urătorul luminii faptelor bune, s-a ispitit prin domnul Iziaslav, ca să depărteze de la cetatea de scaun a Kievului, ca şi mai înainte, pe luminătorul cel atât de mare, pe Cuviosul Părintele nostru Antonie, care lumina ca sub obroc, în peştera cea întunecoasă, prin fapte bune şi prin minuni. De aceea a chivernisit o tulburare ca aceasta: Biruind polovţii, după proorocia sfântului, la războiul ce s-a zis mai înainte, norodul Kievului silea pe voievodul său Iziaslav, ca să iasă cu dânşii iarăşi împotriva vrăjmaşilor celor răspândiţi prin Rusia. Iar el nevrând, au ridicat tulburare şi au scos din temniţă pe Vseslav, voievodul polovţilor, care era atunci în robie în Kiev, făcându-l domn loruşi în Kiev. Iar voievodul Iziaslav a fugit în pământul leşesc. Apoi şezând Vseslav în Kiev şapte luni, a venit asupra lui din pământul leşesc Iziaslav cu Boleslav smileanul, iar Vseslav împotrivă ieşind, a fugit la Poloţca în taină. Atunci Iziaslav intrând în Kiev, a început a se mânia foarte asupra Cuviosului Antonie, diavolul îndemnându-l la aceasta.

Căci a clevetit oarecine pe Antonie înaintea lui Iziaslav, ca şi cum l-ar fi iubit pe Vseslav şi l-ar fi sfătuit, fiind pricinuitor la toată tulburarea aceea. Iar Cuviosul Antonie slujea atunci în peşteră bolnavului Isachie cel închis (Vezi Vieţile Sfinţilor la 14 februarie.), pe care diavolul l-a înşelat, arătându-i-se în chipul lui Iisus Hristos, şi abia l-a lăsat viu, ostenindu-l prin jucare. Deci la această slujire a sfântului mai mult zavistuia înşelătorul, păzind ca Isachie cel înşelat să nu fie tămăduit degrab cu trupul şi cu sufletul, prin slujirea aceluia. Şi pentru aceea îndemna vrăjmaşul cu totul pe Iziaslav, ca să izgonească cu mânie pe Cuviosul Antonie din hotarele Kievului, precum la o vreme şi-a şi câştigat dorirea. Pentru că înştiinţându-se de aceea Sviatoslav, voievodul Cernigovului, că Iziaslav, fratele lui, se mânie foarte asupra Cuviosului Antonie, a trimis noaptea după sfântul şi l-a luat la Cernigov, unde el a iubit un loc aproape de cetate, în muntele Boldinei, şi acolo săpându-şi o peşteră, locuia într-însa; la care loc s-a zidit mai pe urmă şi mănăstire.

Dar nu mult a dănţuit urătorul binelui, căci nu după multă vreme voievodul Iziaslav bine socotind, şi nerăutatea sfântului în-ţelegând-o, a cunoscut lucrarea ispititorului, şi jale fiindu-i, a trimis în stăpânirea lui Sviatoslav, la hotarele Cernigovului, către Cuviosul Antonie, rugându-l ca să se întoarcă înapoi în stăpânirea lui în Kiev, la turma sa cea aleasă de Dumnezeu. Iar Cuviosul Antonie fiind blând şi smerit cu inima, s-a plecat la rugăminte, şi s-a întors la fraţii săi, care erau tulburaţi şi lepădaţi, ca oile ce n-au păstor. Pentru că nu voia Dumnezeu ca acest prea strălucit luminător, soarele cel cu raze luminoase al Rusiei, Cuviosul Părintele nostru Antonie, să lumineze întru altă cetate, afară de Kiev, cetatea scaunului cea mântuită de Dumnezeu, prin începătura vieţii monahiceşti celei cu bună rânduială. Ci de unde a răsărit lumina credinţei ortodoxe în tot pământul Rusiei, prin binecredinciosul domn Vladimir, de acolo a binevoit ca să strălucească şi raza aşezământului pustnicesc celui desăvârşit, prin Cuviosul Părintele nostru Antonie.

Deci după atâtea ispite n-a slăbit Cuviosul Părintele nostru Antonie, ci trecând treptele cele de mai mari nevoinţe, se ostenea în peşteră până ce a biruit desăvârşit puterea diavolului cea netare. Căci a izgonit cu rugăciunea şi cu postul pe acest neam înşelător – după cuvântul Evangheliei -, şi cu celelalte îmbunătăţite osteneli: cu privegherea, cu starea în picioare, cu cea nenumărată plecare a genunchilor. Insă nu-şi lăsa niciodată peştera sa, deşi toată viaţa lui avea de-a pururea război întru acel loc întunecos cu stăpânitorul lumii întunericului acestui veac.

Şi s-a întors cuviosul iarăşi la cele mai dinainte faceri de minuni ale sale, şi mai mari decât acelea a arătat. Pentru că a început a avea sârguinţă mare pentru Pecersca, biserica cea de piatră proorocită de el, pentru care a luat şi mărturie de la Şimon despre buna voire a lui Dumnezeu. De aceea, sfătuindu-se cu Cuviosul egumen Teodosie, se ruga cu dinadinsul Teslarului Celui Preaînalt, ca el singur cu mâinile sale cele fără de prihană să binevoiască, şi să ajute a se zidi casa Maicii Sale celei fără de prihană, a Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu. Pentru că, urmând lui David, zicea: De n-ar zidi Domnul casa, în deşert se vor osteni cei ce zidesc. Iar când se nevoia sfântul într-o rugăciune ca aceasta, o, minune! nedepărtându-se nicăieri din mănăstirea Pecersca – precum oarecând preaslăvitul Nicolae din Mira, făcătorul de minuni -, s-a arătat împreună cu cel de un obicei al său prieten, cu Cuviosul Teodosie în Constantinopol, stând înaintea împărătesei Cerului, a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, de la care şi aur luând cu acela, l-a dat meşterilor zidari de piatră, ca să meargă în Rusia spre zidirea Bisericii Pecerscăi, după porunca Impărătesei Cerului.

Deci au venit de la greci zidari de piatră şi au spus acea mare minune. Şi iată, Cuviosul Părintele nostru Antonie s-a pornit la alte minuni prea de mirare – potrivite cu proorocii cei de demult, Ghedeon şi Ilie -, pentru că, întrebând meşterii pentru locul la care ar zidi biserica cea poruncită lor de către Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu, s-a rugat Cuviosul Părintele nostru Antonie trei zile, ca Insuşi Dumnezeu cel în Treime să le arate cu semn din cer locul cel vrednic spre lăcaş Cereştii Impărătesc Şi atunci neajungând aceea, că voievodul Sviatoslav a venit prin îndemnare dumnezeiască la oamenii ce se adunaseră spre alegerea unui loc ca aceluia, şi a dăruit câmpul său pentru aceea; Insuşi Iisus, Impăratul slavei, s-a arătat Cuviosului Antonie, rugându-se el pentru aceasta în noaptea întâi, şi i-a zis: „Antonie, ai aflat dar înaintea mea”.

Iar Cuviosul Antonie auzind aceasta, a cerut de la dânsul în noaptea aceea, ca peste tot pământul dimineaţa să fie rouă, iar la locul Bisericii, uscat. Apoi într-altă noapte a cerut peste tot pământul uscăciune, iar la locul bisericii rouă. Iar a treia zi, blagoslovind locul acela, şi cu brâul lui Hristos cel de aur dat de Şimon poruncind să se măsoare 30 de brâie în lungime şi 20 în lăţime, precum se poruncise de sus lui Şimon, a pogorât şi foc din cer cu rugăciunea sa, care nu numai prin arderea copacilor, ci şi prin săparea pământului, a gătit din destul locul acela, unde acum străluceşte sfânta biserică a Pecerscăi, cea făcătoare de minuni şi asemenea cu cerul, precum se scrie în povestirea cea pentru această sfântă biserică.

Cu o facere de minuni ca aceasta blagoslovind Cuviosul Părintele nostru Antonie gătirea locului şi începătura zidirii bisericeşti în sfântul lăcaş al Pecerscăi, a început a se găti singur pe sine pentru călătoria la Biserica cea nefăcută de mână, veşnică, care este în lăcaşurile cereşti, de care Sfântul Ioan a scris întru Apocalipsă, zicând: Domnul Dumnezeu Atotţiitorul este Biserică a ei. Pentru că aşa a însemnat şi Impărăteasa Cerească în vremea arătării sale în Vlaherna, când s-a înfăţişat zidarilor de piatră şi le-a zis: „Acest Antonie doar vă va blagoslovi pe voi la lucru, căci el se va duce la veşnica odihnă, iar Teodosie se va duce după dânsul în anul al doilea”. Dar ce fel de gătire era de trebuinţă la cinstită înaintea Domnului moartea Cuviosului Părintelui nostru Antonie? Care având locuinţă îmbunătăţită în peşteră, ca într-un mormânt de-a pururea, putea să grăiască cu apostolul: In toate zilele mor. De aceea şi cu proorocul, prin nemincinoasă gură în toate zilele grăia: Gătitu-m-am şi nu m-am tulburat a păzi poruncile tale. Deci Cuviosul fiind gata în inima sa şi netulburat pentru lucrurile sale, se îngrijea numai ca să nu lase tulburată turma sa cea aleasă de Dumnezeu, încât s-a împlinit întru cuviosul acest grai al apostolului: Ţinut sunt de amândouă, dorire având ca să mă dezleg, şi să fiu cu Hristos, cu mult mai bine. Iar a petrece în trup, mai de folos este pentru voi.

Insă văzând că a sosit acum vremea dezlegării şi a lepădării trupului lui, îşi mângâia pe fiii săi, făgăduindu-se, că şi după ducerea sa nu va părăsi locul acela sfânt, la care s-a nevoit, ci totdeauna îl va apăra şi-l va cerceta, îngrijindu-se de dânsul, şi ajutând celor ce vieţuiesc într-însul, şi aleargă cu credinţă la dânsul. Iar mai ales a lăsat la sfântul său loc această făgăduinţă de bună nădejde, mai bună decât toată moştenirea: Că s-a făgăduit ca să mijlocească cu rugăciunile sale, ca precum singur ieşea din trup plin de pocăinţă şi încredinţat de miluire, aşijderea să se învrednicească şi cei ce sunt acolo, de vor avea dragoste spre dânsul, să iasă întru pocăinţă şi să fie miluiţi.





Şi petrecând în cealaltă peşteră 16 ani, şi-a sfârşit într-însa viaţa sa cea vremelnică şi s-a dus la cea nesfârşită, în anul 1073 de la Hristos, în 10 zile ale lunii lui iulie, având de la naşterea sa 90 de ani, în domnia lui Sviatoslav Iaroslavici, domnul Kievului, şi întru împărăţia lui Roman Diogen, împăratul grecilor. Iar cinstitele moaşte ale acestui cuvios întâi începător sunt puse de atunci întru aceeaşi peşteră întru care s-a şi sfârşit, sub mănăstirea cea mare. Şi precum singur cuviosul se depărta în viaţa sa de ochii omeneşti, rugându-se lui Dumnezeu în taină la singurătate, aşa a cerut şi pentru moaştele sale aceeaşi dăruire, ca să fie depărtate de ochii omeneşti. Pentru că se cădea dătătorului nostru de lege celui rus ca să se învrednicească dăruirii celei de asemenea cu cel israelitean.

Israelitenii nu puteau oarecând să privească la faţa lui Moise încă viu fiind, din pricina strălucirii celei mari, când a adus legea lui Israel din muntele Sinaiului. Aşijderea nu puteau nici pe Cuviosul Părintele nostru Antonie, încă vieţuind în peşteră, să-l vadă întru lumina lucrurilor celor bune, când a adus legea în pământul Rusiei, din muntele Atonului. Ascunse sunt de vedere moaştele preaslăvitului Moise, israeliteanul dătător de lege; ascunse sunt de vedere şi moaştele Cuviosului Părintelui nostru Antonie, dătătorul de lege al Rusiei, pe care a le vedea ne opreşte pe noi cu minune până acum Dumnezeu cel minunat întru sfinţii săi. Pentru că mulţi îndrăznind a săpa la locul acela, la care este pus cinstitul trup al Cuviosului Părintelui nostru Antonie, au fost pedepsiţi cu slobozire de foc şi au pătimit multe pe trupurile lor, până ce s-au căit de o îndrăzneală ca aceea. Insă măcar deşi prin vedere se osebesc de la noi moaştele Cuviosului Părintelui nostru Antonie, dar cu ajutorul sunt totdeauna aproape de noi şi de toţi cei ce-l cheamă pe el, căci fac neîmpuţinate minuni, ajutând tuturor celor ce aleargă cu credinţă la cinstitul mormânt al cuviosului.

Iar mai ales întunericul drăcesc îl gonesc din oameni, ca o adevărată lumină, care luminează şi întru întunericul întunecatului mormânt, şi pe care întunericul drăcesc niciodată nu a cuprins-o, ci s-a obişnuit totdeauna a pieri de strălucirea ei.

Cinstitele moaşte ale Cuviosului Părintelui nostru Antonie izbăvesc şi de feluri de neputinţe, care dau război nu numai asupra trupului, ci şi asupra sufletului însuşi, precum s-a înştiinţat Sfântul Ioan mult pătimitorul. Căci acela luptându-se cu patimile necurate trei ani şi mult pătimind, se chinuia de curvie; deci a mers la mormântul Cuviosului Antonie şi a petrecut la dânsul rugându-se ziua şi noaptea, şi iată a auzit glasul cuviosului: „Ioane, Ioane, se cade ţie ca aici să te închizi în peşteră, ca prin nevedere şi prin tăcere războiul să ţi se uşureze, şi Domnul îţi va ajuta ţie”. Iar Ioan a făcut aceea, şi cu darul lui Dumnezeu, prin rugăciunile Cuviosului Antonie s-a mântuit, căci nu l-au biruit patimile trupeşti cele necurate, deşi mai în toţi acei 30 de ani se întrarmau asupra lui împreună cu necuratele duhuri, precum se scrie în viaţa lui.

Precum s-a făgăduit, Cuviosul Părintele nostru Antonie n-a părăsit locul său cel sfânt, de vreme ce grijindu-se de dânsul, s-a arătat după adormirea sa, ca şi înaintea adormirii, cu Cuviosul Teodosie, în Constantinopol, unde a făcut sfătuire cu zugravii greci pentru zugrăvirea cinstitelor icoane din biserica Pecerscăi, şi le-a dat şi aur destul, ca şi mai întâi zidarilor, cu acelaşi Cuvios Teodosie. Şi i-a trimis în cetatea Kievului, în mănăstirea sa Pecersca, la fericitul Nicon ce era atunci egumen, precum se scrie în spunerea cea pentru împodobirea sfintei biserici a Pecerscăi.

Vrednic de credinţă este Cuviosul Părintele nostru Antonie şi întru făgăduinţa aceea cu bună nădejde, că s-a făgăduit ca celor ce-l iubesc pe el să le ajute după ducerea sa, ca cei ce locuiesc la locul acel sfânt să se sfârşească întru pocăinţă şi să se învrednicească de miluire. Cuvântul făgăduinţei lui s-a împlinit cu lucrul prin facere de minune la fericitul Erasm, monahul Pecerscăi, de vreme ce acela mâhnindu-se pentru aurul cel împărţit la împodobirea bisericii, când a căzut în boala cea cumplită, şi acum lângă sfârşit fiind, a zăcut şapte zile nesimţitor, neputând nicidecum să se sfârşească fără de pocăinţă şi să fie îngropat la locul acela sfânt.

Şi iată a opta zi i s-a arătat Cuviosul Antonie cu Teodosie, şi i-a grăit: „Ne-am rugat lui Dumnezeu pentru tine, şi ţi-a dăruit ţie Domnul vreme de pocăinţă”. Iar Erasm îndată s-a făcut sănătos, şi aşa desăvârşit s-a pocăit, şi a fost miluit, că a treia zi sfârşindu-se, s-a învrednicit a fi numărat cu sfinţii, precum se scrie în viaţa lui.

Deci să proslăvim şi noi pe Acelaşi iubitor de oameni atoatedă-ruitor, pentru dăruirea acestui făcător de minuni întâi începător al monahilor din pământul cel rusesc, a Cuviosului Antonie, ale cărui alte multe isprăvi, mai ales cele care au fost înaintea pristăvirii, de vreme ce a voit a se linişti în taină în singurătatea peşterii, niciunul din oameni nu poate să le scrie sau să le spună, fără numai singur ştiutorul de inimi, Cel ce ştie cele nearătate şi cele ascunse, a Cărui limbă este condeiul scriitorului ce scrie degrab. Acela a scris singur mai pe larg, în cărţile vieţii veşnice, viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie.

Iar noi neaflând acum celelalte cărţi, risipite prin multe războaie, ci primind acestea câteva, se cuvine să ne rugăm cu dinadinsul acestui făcător de minuni întâi începător, ca şi noi, fiind părtaşi făgăduinţei lui celei cu bună nădejde, să ne învrednicim -mijlocind el pentru noi – să ne sfârşim viaţa noastră întru pocăinţă şi să fim miluiţi. Ca aşa şi noi împreună cu Cuviosul acesta întâi începător Antonie, ca fiii cu părintele, să aflăm numele noastre scrise în cărţile vieţii celei veşnice, cu Darul şi cu iubirea de oameni a Celui întru toţi întâi începător al mântuirii noastre, a Domnului Iisus Hristos, Căruia împreună cu Cel fără de început al lui Părinte, şi cu Duhul cel de o fiinţă, se cuvine cinstea, slava, lauda, şi stăpânirea, acum şi de-a pururea şi întru nesfârşiţii vecii vecilor. Amin.

VORBESC SFINTII

Hristos ne-a spus sa fim cu bagare de seama ca nu cumva sa ne lasam inselati de vreun viclean. Ne-a spus sa ramanem neinfricati chiar daca ceea ce se va intampla va fi infricosator, ca cel ce va indura cu curaj pana la sfarsit acela se va mantui, ca pregatirea si intarirea pentru a infrunta capcanele primejdioase sunt privegherea si rugaciunea, ca dusmanii adevarului, ereticii, vor fi inarmati cu evlavie prefacuta, cu o cunoastere inselatoare, cu fatarnicie si samavolnicie si ca noi va trebui sa fim pregatiti pentru a-i infrunta.




In acest zbuciumat veac al nostru, aparitia atator falsi Hristosi si a atator falsi profeti din Rasarit si din Apus care inseala mai ales tineretul, chemarile la razboi, foametea, epidemiile, cutremurele, prigonirile celor virtuosi, sporirea raului, inghetarea iubirii, dezvoltarea cunoasterii, stapanirea placerii, nepasarea si samavolnicia celor multi, nimicirea ordinii firesti, schimbarile de vreme sunt oare o implinire a profetiilor?



Oricum ar fi, suntem chemati sa ne pregatim cu mare bagare de seama. Iar cea mai mare dintre virtuti este, dupa sfintii nostri parinti, dreapta socotinta, nu teama nemasurata, nu curajul fara limite si nici nepasarea daunatoare.



Cu tristete am auzit in urma cu ceva timp un tanar spunandu-mi ca a incetat sa mai aiba vreo preocupare, ca nu mai are chef de nimic, nu mai vrea sa munceasca, sa studieze, sa-si faca o familie, pentru ca auzise ca Antihristul a venit si sfarsitul lumii este aproape. Aceasta este o grava greseala. Nu trebuie nicicand sa ne pierdem curajul, ci trebuie sa avem nadejde, sa ne rugam cu si mai multa caldura si sa ne legam si mai strans de maica noastra Biserica prin Sfintele ei Taine si astfel sa dobandim folos din toata aceasta discutie despre semnele vremurilor, despre timpurile cele de pe urma si despre Imparatia Cereasca.



Toti parintii Sfantului Munte care se roaga zi de zi, si in sfanta jertfa fara de sange si cu sirul lor de matanii, se nelinistesc pentru starea si mersul lumii, dar nelinistea lor o preschimba in ruga scaldata in lacrimi catre Dumnezeul cel Preamilostiv, ca prin mijlocirea sfintilor parinti de la Athos si a Maicii Domnului, Stapana Veghetoare a Sfantului Munte, sa faca lumea sa se intoarca de la calea cea stramba si sa se caiasca.



Sa ne ocupam, asadar, mai mult de Hristos si mai putin de Antihrist, asa cum spunea un virtuos parinte athonit”.



(in: Monahul Moise Aghioritul, Binecuvantarea durerii si durerea iubirii, Editura Sophia)

NE VORBESC SFINTII

Vom avea puterea Sfintei Cruci, Sfantul Simbol, Harul Dumnezeiesc al lui Hristos, numai atunci cand ne va fi suficienta Pecetea Dumnezeiasca a Botezului prin care ne lepadam de Satana, imbratisam credinta in Hristos si primim Pecetea lui Dumnezeu. «Pecetea, dar al Sfantului Duh.»”

(Cuviosul Paisie).

TIMPUL VENIRII ANTIHRISTULUI

Iata timpurile venirii Antihristului care nu se deosebesc cu mult de timpurile noastre:




Toti vor merge dupa cum le e voia, copiii vor ridica mana asupra parintilor lor, femeia isi va condamna barbatul, barbatul isi va duce femeia la judecata, stapanii se vor purta inuman cu muncitorii lor si invers, nimeni nu va mai avea respect pentru batranete si nimanui nu-i va pasa de tinerete, bisericile se vor strica, scrierile vor fi dispretuite, muzica demonica va rasuna peste tot, pamantul se va umple de prostitutie, false juraminte si adultere, iar dintre crestini se vor ridica falsi profeti, falsi apostoli, sarlatani, corupatori, raufacatori, mincinosi, nelegiuiti, semne in cer si pe pamant care vor aduce o jale ce nu-si va avea mangaiere…



Opinia publica ar trebui sa se intereseze mai mult de salvarea sufletelor decat de interpretarea semnelor vremurilor. Intrebarile sa se intoarca mai bine inspre calea pe care merge sinele nostru. Sa ne legam si mai strans de harul tainic al Bisericii noastre care ca un scut va respinge loviturile de tot felul. Numarul 666 nu poate fi pus usor in legatura cu un nume, ci asta se va cunoaste atunci cand va veni vremea venirii Antihristului.

marți, 27 iulie 2010

GOANA DUPA SENZATIONAL

O caracteristica a zilelor noastre este goana dupa senzational. Cautam miracole si experiente paranormale. Insa, de un lucru trebuie sa tinem seama, acela ca omul nu poate lucra minuni prin sine insusi, deoarece acestea sunt rodul comuniunii. In acest sens, el poate primi darul facerii de minuni fie de la Dumnezeu, fie de la diavol. Acest adevar este confirmat, atat de Sfanta Scriptura, cat si de Sfanta Traditie.




Minunile - o constanta a istoriei mantuirii



Oricine a citit Sfanta Scriptura, Vietile Sfintilor sau Patericul, a putut observa ca minunile au insotit omenirea de-a lungul intregii istorii a mantuirii. Tamaduiri, animale vorbitoare, mersul pe apa, vederea ingerilor lui Dumnezeu si dialogul cu ei, Sfanta Lumina, icoane care plang, sunt numai cateva exemple.



Cine nu se indoieste de cuvintele Mantuitorului, "Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacului”, nu se poate indoi nici de faptul ca minunile se lucreaza continuu, prin El, in Biserica.



Minunile - pietre de poticnire pentru mintea umana secularizata



Cu toate acestea, se intampla ca in taina inimii noastre indoiala sa invinga credinta. Astfel, manifestam oarecare rezerve, atat fata de minunile din trecut, cat si fata de cele care se petrec in prezent. Cum ar trebui sa le primim de fapt? Ce ne retine sa le dam crezare? Ce ne opreste sa ne schimbam inima in urma minunilor?



Una din consecintele pacatului stramosesc este faptul ca omul priveste si intelege limitat realitatea. El nu-si mai poate explica multe aspecte legate de complexitatea lumii, sub cele doua chipuri ale sale, spirituala si materiala. De asemenea, acesta nu mai poate intelege deplin purtarea de grija si interventia lui Dumnezeu in lumea creata.



De aceea, minunile reprezinta importante pietre de poticnire pentru mintea fiecaruia dintre noi. Minunea insa nu trebuie cercetata potrivit intelepciunii acestei lumi. Putem afirma ca a supune rigorilor stiintifice o minune este un act zadarnic. Un om de stiinta ateu considera legile universului drept imuabile si, prin urmare, imposibil de schimbat.



Insa prin credinta, noi afirmam ca „ceea ce la om este cu neputinata este cu putinta la Dumnezeu”. Astfel, minunea nu se intemeiaza numai pe suspendarea temporara a legilor naturale, ci, mai mult, ne pune inainte, chipul lumii neafectate de pacat, in care omul era suveran peste lumea creata. In acest sens, minunea ne arata starea fireasca a omului, atunci cand se afla in comuniune cu Dumnezeu, aceea de a fi, nu sub legi, ci deasupra legilor naturale.



Numai aplecandu-ne asupra unei minuni, avand "inima infranta si smerita”, descoperim ca exista o intelegere a realitatii, mai presus de capacitatea noastra mentala, anume intelegerea duhovniceasca a lucrurilor.



Firescul minunilor



Minunile autentice nu au in ele nimic senzational. Pentru omul purtator de Dumnezeu, minunile sunt firesti. Ele vadesc lucrarea si puterea lui Dumnezeu, starnind in noi, acel fior sacru, acea uimire sfanta.



Faptul ca atatia sfinti au primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni, nu arata decat ca minunea reprezinta rodul conlucrarii dintre om si Dumnezeu. Sfantul, vas ales al Duhlui Sfant, lucreaza, dupa har, pe toate cele omenesti dumnezeieste.



Dumnezeu savarseste prin sfinti minuni ca raspuns la rugaciuni si nevoi concrete ale altor oameni. De aceea, rostul minunilor este intarirea noastra sufleteasca si trupeasca, cat mai ales cunoasterea lui Dumnezeu. Avem, in acest sens, numeroase marturii cu mucenici care savarsind minuni in vremea martiriului, faceau ca multi pagani care erau de fata, sa treca la credinta in Hristos.



Vederea minunilor: dar cu ce ochi?



De cele mai multe ori, legat de girul acordat unor minuni, ne este usor sa spunem ”nu cred pana nu vad’. Cu alte cuvinte, vrem sa fim martori oculari ai minunilor.



Insa, trebuie sa fim constienti de faptul ca pe multi din cei de fata, minunile Mantuitorului i-a adus la cunoasterea lui Dumnezeu si la dobandirea Imparatiei Cerurilor, dar, in aceeasi masura, pe altii (ex. pe farisei) nu numai ca i-a lasat reci, ba mai mult, i-a facut sa sporeasca si mai mult in rautate si in invartosarea inimii lor. Acest lucru arata ca maniera in care participam la minune este una strict personala, si prin urmare subiectiva.



Potrivit credintei noastre, nu exista granita intre natural si supranatural, intre sacru si profan. Fiecare om, cat si intreaga creatie sunt meniti indumnezeirii. De aceea, trebuie sa constientizam faptul ca, in viata aceasta, nu numai ca nu suntem doar martori, ci, mai mult, toti suntem subiecti ai minunilor dumnezeiesti.



Dumnezeu face minuni cu fiecare dintre noi. Dar trebuie sa le vedem mai ales cu "ochii mintii”, si nu doar cu cei trupesti. Iar daca nu reusim, Sa-L rugam pe Dumnezeu ca mai intai, sa ne faca partasi "minunii” de a putea vedea toate celelalte minuni din viata noastra.



Radu Alexandru

ABERATIA"CODUL LUI DAVINCI"

M-am plictisit de Codul lui Da Vinci si de aberatiile sataniste ale lui Dan Brown




“Codul” portii Cerului este o Cruce: o bara orizontala si una verticala. Atat !



Dar ce se intampla, totusi?

Codul lui da Vinci este cea mai vanduta carte din toate timpurile, dupa Biblie.



Eu cred ca oamenii urla, striga dupa Divin. Dar, in disperarea lor, incearca sa-si stampere setea arzatoare cu orice tine de ocult.



De ce? Pentru ca golul urias din sufletul nostru este ca o gaura neagra - ne seaca de putere si de energie. “Dumnezeule, Tu usurezi pe acela pe care-l umpli. Si pentru ca nu suntem plini de Tine, suntem o povara pentru noi insine.” spunea Fer. Augustin. Oamenii neumpluti de Hristos simt apasarea unei poveri si a unei greutati imense. Este ca si cum ai avea o stanca uriasa in spate, care iti sfarteca pielea si carnea, si care te zdrobeste sub greutatea ei de sute, de mii de tone de granit.



Sunt sigur ca orice carte de ocultism, inteligent scrisa, ar avea o trecere la fel de mare ca si Codu’ lu’ Brown. Probabil ca in urmatorii 10 ani vor mai aparea vreo 10 carti asemanatoare, cu acelasi succes la public.



Cand vii la crucea Celui Rastignit, afli “codul” pe care trebuie sa-l formezi pentru a deschide poarta Cerului. Acolo SCAPI DE POVARA ! SLAVIT SA FIE HRISTOS - MIELUL LUI DUMNEZEU, CARE RIDICA PACATUL LUMII ! “Codul” cu care deschizi poarta cerului nu este o ecuatie matematica complicata, nici o problema de semiotica, nici macar ceva ascuns, descifrabil doar de catre cei “initiati”. “Codul” portii Cerului este o CRUCE: o bara orizontala si una verticala. Atat !



Chiar si cei fara carte pot forma acest cod. Este acelasi si in japoneza si in engleza, si in rusa si in romana. Cerul s-a unit cu pamantul. Sau Cerul suprapus peste pamant, sau pamantenii mutati in Cer. Hristos impacand lumea cu Tatal.



Dar de ce aleg totusi oamenii ocultul? Pentru ca iubesc mai mult intunerecul decat Lumina. Pentru ca acceptarea lui Hristos ca autoritate in Cer si pe pamant TE OBLIGA SA IEI ATITUDINE, sa-ti recunoasti pacatul. Si sa te pocaiesti. Sa-i ceri iertare lui Dumnezeu. Sa te smeresti, sa te umilesti.



Pocainta? Smerenie? Umilinta? Iertare? Doamne ce cuvinte anacronice in secolul XXI - noul secol al luminilor… Mai degraba secolul luminilor intunecate… Este ceasul intunerecului acum, asta-i clar. Dar va veni Lumina - Hristos, iubitul nostru mire, Luceafarul stralucitor de dimineata. Noaptea aproape a trecut, Ziua cea infricosata este deja pe drum.



...



De fapt m-am plictisit de Codu’ asta a lu'' da Vinci inainte de a-l citi. De fapt nici macar nu am cumparat cartea si drept urmare nici nu am citit-o. De ce? Pentru ca am aflat de la altii una dintre ideile principale ale “Codului" lu'' Brown: cum ca Mantuitorul Iisus Hristos a fost un simplu om. Iar restul minciunilor nu are rost sa le amintesc aici.



Am inteles clar ca nu are sens sa-mi arunc banii si nici sa-mi pierd timpul cu asa ceva. Deoarece contine si propaga o minciuna sfruntata, vis-a-vis de Fiinta cea mai iubita de mine - Domnul Iisus Hristos - am tras concluzia ca este o carte de inspiratie satanista, care nu ma intereseaza. Mai bine ma rog in timpul cat as citi-o, sau citesc Biblia. Iar cu banii cu care as cumpara-o mai bine mananc o prajitura sau ii dau unui sarac.



...



Eu L-am “gustat” pe Hristos. Dupa ce-L gusti pe El, toate codurile din lume, fie ele si best-seller, pentru mine au valoare de gunoi. Codu’ lu’ da Vinci, autor Dan Brown? Gunoi urat mirositor. Demn de groapa de gunoi. Nu-ti pierde timpul sa-l citesti. Nici nu-ti arunca banii la satanisti.



Ioan Ciobota

MORMANTUL LUI CAIAFA

Mormantul lui Caiafa

 La sfarsitul anului 1990, una dintre cele mai importante descoperiri, din domeniul arheologiei biblice a Noului Testament, avea sa fie adusa la lumina in Ierusalim. Mormantul lui Caiafa, Mare Arhiereu in Ierusalim, in vremea mortii Mantuitorului, reprezinta una dintre putinele dovezi, in afara textelor biblice, referitoare la Caiafa.




Cine a fost Caiafa?



Iosif Caiafa a fost un Mare Arhiereu iudeu intre anii 18 – 36 d.Hr, numit de catre Valerius Gratus, guvernatorul roman al Iudeii care l-a precedat pe Pontiu Pilat. Anna a fost la randul sau Mare Arhiereu intre anii 6- 15 d.Hr fiind socrul lui Caiafa. Chiar si dupa iesirea din functie, Anna se bucura de un mare respect si de aceea si el a fost implicat in cazul judecarii lui Hristos.



Cunoscutul istoric evreu Iosif Flaviu, face referire la Marele Arhiereu Iosif Caiafa: "Valerius Gratus... procurator al Iudeii... a data arhieria lui Simon, fiul lui Camitus; acesta posedand aceasta demnitate nu mai mult un an, Iosif Caiafa a fost numit ca succesor”.



Cercetatorii sustin faptul ca numele Caiafa ar fi fost de fapt o porecla pe care un stramos al sau o primise (in limba aramaica "caiafa” inseamna "cos”, probabil de la "facator de cosuri”). Tot Iosif Flaviu il numeste in alta parte "Iosif cel numit Caiafa”.







Referinte biblice despre Caiafa



Evangheliile dupa Matei, Luca, Ioan, precum si Faptele Apostolilor amintesc despre Marele Arhiereu Caiafa si rolul acestuia in complotul de a-L crucufica pe Hristos.



• "Atunci arhiereii si batranii poporului s-au adunat in curtea arhiereului, care se numea Caiafa.” (Matei 26, 3)

• "Iar cei care au prins pe Iisus L-au dus la Caiafa arhiereul, unde erau adunati carturarii si batranii.” (Matei 26:57)

• "Deci Anna L-a trimis legat la Caiafa arhiereul.” (Ioan 18:24)

• "Si Anna arhiereul si Caiafa si Ioan si Alexandru si cati erau din neamul arhieresc ...” (Faptele Apostolilor 4:6)



Mormatul lui Caiafa



In 1990, muncitorii care lucrau la largirea unei strazi in Ierusalim, au descoperit o camera funerara ce adopstea 12 osuarii din piatra.







Arheologul Zvi Greenhut, a condus sapaturile in timpul carora au fost descoperite ramasitele a 63 de persoane. Arheologul descrie astfel evenimentul: "Era o zi friguroasa la sfarsitulul lunii noiembrie cand am primit vestea de la din partea Autoritatii Antichitatilor din Israel ca a fost descoperita o veche camera funerara... Cand am ajuns am observat ca acoperisul camerei se prabusise. Insa atat timp cat am ramas afara am putut observa patru osuare, in camera centrala a pesterii. Pentru un arheolog era o dovada clara ca aceasta reprezinta un mormant evreiesc...Asa se face ca am descoperit locul de odihna al familiei Caiafa ....”



Doua din cele 12 cutii din piatra au numele Caiafa inscris pe ele, iar pe una apare inscriptia "Iosif, fiul lui Caiafa”. In interiorul acestui sarcofag se afla ramasitele unui barbat de aproximativ 60 de ani, alaturi de oasele unei femei si a patru tineri.



Importanta acestei descoperiri, prin care arheologii au confirmat existenta acestui personaj al Noului Testament, este aceea ca se inscrie intr-o mai mare line de alte descoperiri care confirma acuratetea istorica a Sfintei Scripturi.



Radu Alexandru

DESCOPERIREA INSCRIPTIEI LUI PILAT

Inscriptia lui Pilat :
Timp de secole, Pilat a fost cunoscut numai din cateva surse istorice si din cateva carti ale Noului Testament. Cei patru evanghelisti il mentioneaza pe acesta ca fiind implicat in procesul si condamnarea lui Hristos. Chiar si Simbolul de credinta sau Crezul, intocmit in secolul al IV-lea, face referire la acest personaj istoric destul de controversat. ("Si S-a rastignit pentru noi in zilele lui Pontiu Pilat si a patimit si S-a ingropat.” In anul 1961 a avut loc prima descoperire arheologica ce il mentioneaza pe Pilat. Vestigiul este cunoscut sub numele de "Inscriptia lui Pilat”.




Cine a fost Pontiu Pilat?



Pontiu Pilat a fost procuratorul sau prefectul roman al Iudeei intre anii 26 - 36 d.Hr.. Caracterizarea lui Pilat, asa cum apare in scrierile Noului Testament, concorda cu alte marturii istorice: "Filon si Iosif Flaviu il prezinta ca pe un personaj cumplit si diabolic.”







Filon, filosoful evreu din Alexandria (20 i.Hr – 50 d.Hr.), il descrie pe Pilat ca "un om cu o dispozitie inflexibila, pe cat de crud pe atat de incapatanat”. El afirma ca perioada in care Pilat a condus a fost caracterizata de "coruptie, impertinenta, cruzime, crime continue asupra oamenilor nejudecati si necondamnati ... "



La cativa ani dupa crucificarea Mantuitorului, Pilat avea sa fie trimis la Roma unde a fost supus unei judecati umilitoare, dupa ce ordonase masacrul a cativa calatori samarineni. Eusebiu de Cezarea afirma ca Pilat a fost gasit vinovat fiind exilat. Neputand accepta aceasta decizie, Pilat s-a sinucis. Acesta a fost sfarsitul acestui guvernator mandru si corupt.



Referinte biblice despre Pontiu Pilat



Pontiu Pilat este mentionat in sase carti ale Noului Testament. Iata numai cateva pasaje biblice:



• “… Si indata dimineata, arhiereii, tinand sfat cu batranii, cu carturarii si cu tot sinedriul si legand pe Iisus, L-au dus si L-au predat lui Pilat." (Marcu 15, 1)



• “ Iar facandu-se dimineata, toti arhiereii si batranii poporului au tinut sfat impotriva lui Iisus, ca sa-L omoare. Si, legandu-L, L-au dus si L-au predat dregatorului Pontiu Pilat.” (Matei 27;1-2)



• “ In al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe cand Pontiu Pilat era procuratorul Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele sau, tetrarh al Itureii si al tinutului Trahonitidei, iar Lisanias, tetrarh al Abilenei "(Luca 3;1)



• “ 28. Deci L-au adus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu; si era dimineata. Si ei n-au intrat in pretoriu, ca sa nu se spurce, ci sa manance Pastile. 29. Deci Pilat a iesit la ei, afara, si le-a zis: Ce invinuire aduceti Omului Acestuia?" (Ioan 18 ; 28-29)



• “ Caci asupra Sfantului Tau Fiu Iisus, pe care Tu L-ai uns, s-au adunat laolalta, cu adevarat, in cetatea aceasta, si Irod si Pontius Pilat cu paganii si cu popoarele lui Israel ... " (Fapte 4;27)



• "Iti poruncesc inaintea lui Dumnezeu, Cel ce aduce toate la viata, si inaintea lui Iisus Hristos, Cel ce, in fata lui Pontiu Pilat, a marturisit marturisirea cea buna ...” (1 Timotei 6; 3)



Descoperirea Inscriptiei lui Pilat



Pana in anul 1961 nu fusese descoperita nicio marturie fizica ce facea referire la Pilat. In timpul sapaturilor din cadrul unui amfiteatru roman de langa Cezarea - port roman si capitala a Iudeei in vremea lui Hristos - echipa de arheologi italieni condusa de catre Dr. Antonio Frova, avea sa descopere o placa din piatra pe care se afla gravat numele lui Pilat.







Aceasta piatra, cunoscuta si sub numele de Inscriptia lui Pilat, a fost scrisa pentru a comemora ridicarea si consacrarea unui Tiberium, un templu destinat cultului lui Tiberiu Cezar, imparatul roman din vremea in care Pilat guverna Iudeea.



Inscriptia in limba latina cuprinde titulatura "Pontiu Pilat, Prefect al Iudeei”, un titlu foarte apropiat de cele folosite la adresa lui in Evenghelii (Luca 3;1) Aceasta a fost prima descoperire arheologica ce il mentioneaza pe Pilat, si care inca o data atesta acuratetea istorica a Sfintilor Evanghelisti.



Importanta descoperirii



Descoperirea reprezinta un exemplu, din multe altele, din randul dovezilor arheologice care atesta acuratetea marturilor biblice. Inscriptia lui Pilat se potriveste foarte bine cu descrierea oferita de Sfantul Apostol Luca, in care acesta nu numai ca il mentioneaza pe Pilat in calitate de guvernator al Iudeei, dar il mentioneaza si pe Imparatul Tiberiu.



Radu Alexandru

ATHOS - GRADINA MAICII DOMNULUI - II

Schitul Prodromu - Locul duhovnicesc al romanilor din Sfantul Munte Athos:Iata, desi nevrednic fiind, m-a invrednicit Dumnezeu de am ajuns - pentru a saptea oara - in Sfantul Munte, in prima saptamana a sfantului si marelui post unde, pe langa celelalte manastiri am vizitat, bineinteles (si) Schitul Romanesc Prodromu. Citim in Istoria Manastirilor Athonite, alcatuita din 10 tomuri de Irinarh Schimonahul (1845-1920) si pastrata cu evlavie printre cele 200 de manuscrise si 5000 de volume tiparite, din biblioteca Schitului Romanesc Prodromu aceasta minunata istorisire:




" Pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfantului Grigorie Sinaitul - care-si avea locuinta (chilia) deasupra manastirii Marea Lavra - pe dealul ce se numeste Palama, ca intr-o noapte, iesind din chilie si stand la rugaciune, a vazut in partea dinspre rasarit - la locul ce se numeste Vigla, o doamna sezand pe un tron precum cele imparatesti, inconjurata fiind de ingeri si de sfinti care tamaiau imprejur, cantand si inchinandu-se imparatesei a toate - adica Maicii Domnului - Ocrotitoarea Sfantului Munte. Si intreband cuviosul Marcu pe Sfantul Grigorie - staretul sau, ce va fi insemnand oare aceasta, i s-a talcuit ca Maica Domnului doreste ca " in timpurile mai de pe urma " sa se ridice in acele parti un locas dumnezeiesc spre slava Sfintiei Sale. Este tocmai locul pe care avea sa se ridice mai tarziu Schitul Romanesc Prodromu, in a carui parte de apus, langa clopotnita de 23 de metri, se afla un paraclis inchinat adormirii Maicii Domnului, care vegheaza, asadar, intrarea principala in oaza spiritualitatii romanesti.



Nu m-am inselat, nici de aceasta data, cand am constatat ca cei mai multi monahi, in Sfantul Munte, dupa greci sunt romanii - ostenitori la schiturile romanesti Prodromu, Lacu, Chiliile Sfantul Gheorghe - Colciu, Sfantul Ipatie, Sfantul Gheorghe - Kapsala si altele... Dar, nu in ultimul rand, si muncitorii cei mai multi din Aghios Oros (in greceste - Sfantul Munte) sunt tot romanii - care se afla in cautarea unui venit mai bun decat cel de acasa... De asemenea, am avut si avem duhovnici vestiti, aici, pe Parintele Petroniu Tanase - actualul staret al schitului Prodromu - cel care a revigorat acest sfant lacas de inchinaciune - din toate punctele de vedere, in ultimii treizeci si cinci de ani... Apoi pe Parintele Iulian - tot de la Prodromu si nu in ultimul rand pe Parintele Dionisie de la Schitul Sfantul Gheorghe – Colciu, trecut intre timp, la cele vesnice.



Si totusi, daca nu un paradox, este in orice caz o curiozitate faptul ca tocmai romanii - ale caror generoase danii catre Sfantul Munte sunt atestate de mii de documente, incepand de la primii Basarabi si urmand pana la ultimii voievozi din sec. al XIX -lea - nu au avut aici nici un lacas propriu pana in urma cu un veac si jumatate si nici acesta nu este ridicat la rang de manastire ci este doar un schit !... Din cele 20 de manastiri athonite, 17 sunt grecesti, una ruseasca - Sfantul Pantelimon, alta sarbeasca - Hilandar si alta bulgareasca - Zograful.



Nu de nevrednicie poate fi vorba, caci romanii, dincolo de daniile facute de-a lungul timpului tuturor celor 20 de manastiri (pe unele chiar rezidindu-le in intregime) au fost, si sunt, o prezenta exemplara in " Gradina Maicii Domnului ". Este atestat inca din sec. al XIX-lea ca vlahii ajungeau cu turmele lor pana pe coastele Athosului, iar Manastirea Cutlumus - rectitorita de voievodul Nicolae Alexandru Basarab catre anul 1360 si numarand foarte multi monahi de origine romana, a fost supranumita multa vreme " Marea Lavra a Tarii Romanesti". Trebuie sa fie vorba - dupa cum spune (si) scriitorul Razvan Codrescu - intr-un articol, mai degraba, sau de vitregia istoriei (care i-a impiedicat pe romani sa se uneasca intr-un singur stat puternic si intr-o singura biserica autonoma), sau de o anume masura (discretie) a manifestarilor noastre in lume (care, de pilda, pe plan religios, ne-a facut sa nu avem in calendar, pana in sec. XX, sfinti canonizati de noi insine, desi toata istoria noastra este presarata cu mari traitori si martiri ai dreptei credinte).



O lamurire edificatoare, in acest sens, este si aceea a Parintelui Petroniu Tanase - cu care am stat de vorba, care a spus ca : " Sihastrii din Carpati veneau la Athos, fiindca gaseau aici conditii de viata sihastreasca, de viata pustniceasca, mai buna, mai deplina. De aceea nu si-au intemeiat o manastire a lor, ci, cand s-a intamplat sa se stabileasca in manastiri de obste (in chinovii) au trait impreuna cu ceilalti frati : - La Cutlumus, la Zograful, la Filoteu, la Karakalu etc. Dar, in general, au trait viata sihastreasca, in chilii raspandite pe tot cuprinsul Athosului - dovada faptul ca pana astazi exista astfel de chilii. Abia in sec. al XIX-lea, cand apar statele nationale, s-au gandit si monahii romani aghioriti sa aiba un lacas al lor si, astfel, au intemeiat Schitul Prodromul.



Este de altfel graitor, pentru vocatia sihastreasca romaneasca a induhovnictilor romani, faptul ca primii trei stareti de la Prodromu - Nifon, Damian si Ghedeon - s-au retras din staretie si si-au incheiat zilele ca sihastri, in pesteri sau chilii din apropiere, iar cel dintai a refuzat cinstea de arhimandrit, ramanand pana la capat simplu ieroschimonah si lasand un testament in care cheama cu precadere la nevointa, pocainta si smerenie si, din care, iata spicuim si noi cateva indemnuri, cum ar fi : " Fratilor, aveti grija de sufletele voastre, stiind ca aicea este vremea nevointelor, iar dincolo a platilor si cununilor, si ca dupa trecerea acestei vieti nu mai foloseste la nimic pocainta. Sa aveti dragoste intre voi, sa fiti smeriti, buni, ascultatori si lesne iertatori unii altora. Siliti-va din toate puterile sa paziti pacea dintre voi, iar deasupra patimilor si gandurilor celor spurcate sa ne intrarmam cu postul, cu privegherea, si, mai mult decat toate, cu aducerea aminte de moarte, gatindu-ne in tot ceasul de iesirea din viata aceasta si spre intampinarea Domnului Iisus Hristos... "



Dinaintea altarului bisericii mari - ridicata intre anii 1857 si 1866 cu Hramul Botezul Domnului, arde neintrerupt o candela care aduce aminte ca acolo odihnesc osemintele acestui cuvios staret Nifon - care a trecut la cele vesnice in anul 1899 si care este, cum am mai spus, intemeietorul si cel dintai staret al Schitului Prodromu " acest sfant lacas romanesc... cu viata chinovitica (de obste), fondat ca azil (spirirual) al tuturor romanilor, fara deosebirea lor " (cum citim in Pisania de deasupra intrarii in Biserica, neostentativ incadrata de tricolorul romanesc).

Inainte de actualul schit, pe locul respectiv se inalta doar paraclisul Sfantului Ioan Botezatorul (care dainuieste si astazi, fiind refacut de mai multe ori) atestat abia la anul 1754 cand " a fost reannoit de monahul Iosif Hiotul " (cum aflam dintr-o inscriptie ce se afla pe peretele sudic al manastirii) dar probabil datand inca din secolul anterior. De aici se trage si numele schitului - in greceste prodromos inseamna inainte mergator – referindu-se, deci, la Sf. Ioan Botezatorul - care este ocrotitorul acestui sfant asezamant. Icoana facatoare de minuni a Botezatorului - care cu privirea sa incruntata i-a izgonit pe turci la anul 1821, este cea mai veche dintre icoanele ocrotitoare ale obstii. Pe la inceputul secolului XIX se osteneau - pe langa acest paraclis - trei sihastri romani - duhovnicul Iustin cu ucenicii sai Patapie si Grigorie - care sunt cei dintai care au avut de gand sa ridice acolo un schit " ca sa aiba si Romanii un sfant lacas in Gradina Maicii Domnului, in care sa slujeasca in frumoasa limba romaneasca. "



Cerand, pentru aceasta, binecuvantarea Marii Lavre - manastirea intemeaiata de Sf. Atanasie Athonitul, de care apartine schitul nostru - au primit-o in anul 1820. Din pacate, insa, proiectul nu s-a putut indeplini atunci, ci numai cateva decenii mai tarziu, cand initiativa a fost reluata de moldovenii Nifon si Nectarie, carora Marea Lavra le-a reinnoit aprobarea in anul 1851 si care, in anul 1856 au dobandit si binecuvantarea Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol (sub autoritatea caruia se afla, si astazi, Sfantul Munte), respectiv a Patriarhului Chiril. Domnitorul Moldovei Grigorie Ghica a sprijinit inceperea lucrarilor cu 3000 de galbeni si a dat incuviintare sa se stranga ajutoare de la poporul cel binecredincios.



Asa a luat fiinta schitul care astazi este restaurat in intregime - gratie staretului ei de peste 35 de ani - Parintele Petroniu Tanase, si a iconomului ei - Parintele Ierodiacon Iustinian Stoica (care a fost, in vara anului 1999, la Oradea - la invitatia ASCOR - Filiala Oradea si a vorbit despre Sfantul Munte Athos si despre Schitul Prodromu, in special) - (si) care a fost ajutat, foarte mult,(si) de catre oradeni - in special de catre domnul rector Teodor Maghiar - care a vizitat, de mai multe ori Sfantul Munte si Schitul si care este pomenit, aici, cu mult respect si cu multa recunostinta. Asezamantul - cu cele trei paraclise (al Adormirii Maicii Domnului, al Bunei Vestiri si al Sfantul Ioan Botezatorul), cu cele cinci icoane facatoare de minuni - dintre care cea mai vestita este Maica Domnului Prodromita, " cea nefacuta de mana omeneasca ", cu numeroasele lui sfinte moaste, cu impunatoarea clopotnita, cu staretia, cu impunatoarea biblioteca, cu atelierele, cu sinodiconul (sala de reuniuni), cu arhondaricul (casa de oaspeti), cu bolnita (spitalul), cu chiliile, cu marea cisterna subterana, cu trapeza (sala de mese), cu anexele gospodaresti si cu celelalte acareturi, alcatuiesc, asadar, o lume in sine, dupa o sfanta randuiala athonita, marturisind exemplar, " Prezenta monahismului si spiritualitatii romanesti in Centrul Ortodoxiei " - dupa cum spunea Prea Cuviosul Parinte Staret Petroniu Tanase.



Iata, in cateva randuri, ceea ce a fost, ceea ce este si, mai ales ceea ce va fi Schitul Romanesc Prodromu din Sfantul Munte Athos - la care vin cu toata evlavia si bucuria, pentru a se inchina, toti romanii savarsitori de pelerinaj in Gradina Maicii Domnului. Si tot cu acest prilej i-am adresat (si) cateva intrebari, spre conturarea uni cuvant de folos, Parintelui venerabil si nonagenar Petroniu Tanase – Monahul athonit si autentic ori Staretul desavarsit – care ne-a vorbit despre Osandirea aproapelui ce nu este un pacat mic, caci sfintia sa, retras fiind din lume, dar nu departe de oameni si de preocuparile lor spirituale, monahul athonit ne invata ca trairea unei vieti conforme cu Evanghelia nu este doar efort, doar asceza, nevointa, ci si mangaiere dumnezeiasca din partea harului. In drumul lui duhovnicesc, credinciosul este ajutat de ingerul pazitor si de sfinti. Asadar, Staretul Schitului Romanesc Prodromu aflat astazi la 96 de ani, ne vorbeste in cele de mai jos despre cinstea mare pe care Dumnezeu a facut-o omului cand l-a chemat la existenta fericita alaturi de El, in vesnicie.



- Preacuvioase Parinte Staret Petroniu, ce inseamna a nu judeca pe celalalt?



- Sfintii Parinti, Biserica in totalitatea ei considera mare pacat judecarea altuia. Uite, in Postul Mare, la slujbe se zice rugaciunea Sfantului Efrem Sirul si se rosteste in tot timpul Postului Mare, in afara de sambata si duminica. Se rosteste de cate 8-9 ori si se spune in Tipic ca preotul sa o rosteasca cu mainile ridicate si cu metanii si inchinaciuni. Aceasta rugaciune se incheie cu cuvintele: „Daruieste-mi, Doamne, sa-mi vad pacatele mele si sa nu osandesc pe fratele meu”. E facuta cu staruinta pe toata durata Postului Mare. Te-ai astepta ca, atunci cand te rogi cu asa mare staruinta sa te pazeasca Dumnezeu de pacate, sa fie pomenite pacatele cele mai grave: crima, desfranare, pe care noi le socotim a fi mai mari si mai rele, dar Sfantul Efrem nu le pune acolo pe acestea, ci zice: „Daruieste-mi sa vad pacatele mele si sa nu osandesc pe aproapele”.



Osandirea aproapelui este mare pacat. Sfintii Parinti spun ca se face o mare greseala atunci cand osandim pacatele, caci atunci tu te faci singur judecator al fratelui tau, iar aceasta dupa mintea ta. Nu avem calitatea aceasta si nu avem nici un drept sa facem asa. Acest drept nu il are decat cel care l-a facut pe om, Dumnezeu. Doar El are dreptul sa il judece pe om, iar noi, judecand pe aproapele, impietam asupra dreptului lui Dumnezeu, Care este Judecatorul cel drept. Fiecare om este facut dupa chipul lui Dumnezeu, fiecare om este o entitate unica in viata omenirii de la inceputul pana la sfarsitul lumii. Niciodata nu o sa fie doi oameni aceeasi. Oamenii nu pot face lucruri identice. De exemplu, eu recunosc un tablou de Grigorescu, de Tonitza dupa anumite trasaturi, dupa stilul personal.



Suntem datori cu cinstea si cu respectul unii fata de altii



Omul este marginit, posibilitatile lui fiind limitate. Dumnezeu este Fiinta nemarginita, iar puterea Sa creatoare este infinita. Dumnezeu creeaza in mod unic, nu repeta; fiecare fiinta este o creatura noua, oglindind in fiinta ei ceva din stralucirea si infinitatea dumnezeiasca. De aceea Sfintii Parinti spuneau: „Ai vazut omul, ai vazut pe Dumnezeu!”. Tocmai de aceea in cinstirea sfintelor icoane nu cinstim lemnul si culoarea, ci pe cel reprezentat. Tot asa, intalnind omul, care este chipul lui Dumnezeu, cinstea data omului se ridica la Creatorul lui. De aceea suntem datori cu cinstea si cu respectul unii fata de altii si nu avem nici un drept sa judecam pe aproapele. Dar atunci cand esti intr-o pozitie de conducere si ai subalterni care gresesc uneori, ce atitudine trebuie sa ai? Judecata inseamna sa il condamni pe om, sa il osandesti. Daca atragi atentia cu respect si cuviinta, parinteste si cu indemn, asta nu inseamna judecata, ci trebuinta, necesitate si firesc: sa il iubesti pe om si sa-l lamuresti ca a gresit.





Sa cautam fericirea care nu are sfarsit!



- La varsta si la experienta pe care le aveti, ce mesaj ati transmite tinerilor din ziua de astazi?



- Nu pune problema asa... Nu am nici un mesaj, pentru ca nu am nici o calitate sa fac asta. Ne sfatuim si daca mai vin pe aici si intreaba fratii, le spunem ca trebuie sa avem in vedere un lucru: ne-a facut Dumnezeu marea cinste de a ne crea dupa chipul Lui, fiinte cugetatoare, fiinte nobile si ne-a harazit fericirii vesnice. Trebuie sa ne straduim - e interesul nostru! - sa mostenim fericirea daruita de Dumnezeu. Daca in viata aceasta ne straduim sa avem o familie linistita, o locuinta, conditii de trai si sanatate, ajungem sa spunem ca suntem fericiti in aceasta viata. Dar ma intreb: este oare fericirea deplina? Nu-i deloc! In viata noastra vin boala, necazurile, inevitabil vine si moartea. Si asa, toata fericirea pamanteasca ia sfarsit. Daca pentru starea aceasta de cativa ani, scurta viata pe pamant, noi dam toata grija noastra si ne straduim asa de mult, pentru fericirea vesnica noi nu facem nimic? Caci stim ca Dumnezeu a randuit ca, dupa incheierea vietii pe pamant, sa inceapa vesnicia. Iar vesnicia poate sa fie fericita sau nefericita, dupa cum am facut-o noi insine.



Fiecare va merge cu bagajul lui sufletesc!



Sfantul Nicodim Aghioritul spunea: „Dumnezeu mi-a randuit imparatia vesnica, iar eu trebuie sa ma pregatesc pentru ea, in toata vremea vietii”. Ce fac eu ca sa intru acolo, caci acolo vreau sa fiu, unde Dumnezeu mi-a pregatit loc? Sfintii erau foarte grijulii: permanent se gandeau la dobandirea imparatiei vesnice, iar grija aceasta era uneori istovitoare, caci ii mistuia.



Sfantul Pimen, fiind pe patul de moarte, era ingrijorat, iar ucenicii l-au intrebat: „Te mai ingrijorezi, parinte, dupa tot ceea ce ai facut?”. „Am facut ceea ce am putut, dar stiu eu ca voi ajunge la Dumnezeu?, se intreba avva Pimen. Diavolii il ispiteau pe Sfantul Sisoe cel Mare, zicandu-i: „Ai scapat de noi!”. Dar el le spunea: „Inca nu am scapat, ci abia cand voi ajunge in rai”. Sa-i ascultam si pe Sfintii Parinti, care ne incredinteaza: „Putina osteneala si vesnica odihna!”. Asta as spune tineri-lor: sa va ganditi cu tot dinadinsul la fericirea vesnica! Exista doua situatii - tertium non datur (o a treia nu mai exista): ori viata vesnica pentru cei care au implinit poruncile lui Dumnezeu, ori osanda vesnica pentru cei care nu au trait dupa voia lui Dumnezeu si au facut voia vrajmasului. Pe acestia o sa-i astepte diavolul, dupa cuvantul: „Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui” (Matei 25, 41). Fiecare va merge, dupa aceasta viata, cu tot ceea ce a agonisit in aceasta viata, cu bagajul lui sufletesc, de cugetare, de simtire si de fapte.



- Va multumim foarte mult, Preacuvioase Parinte Staret, pentru toata dragostea si calda intelegere!

De: Stelian Gombos


















Schitul Sfantul Ilie este unul dintre schiturile ce inalta rugaciuni Domnului de pe Sfantul Munte Athos. Schitul athonit al Proorocului Ilie depinde de Manastirea Pantocrator si este asezat putin mai sus de aceasta, pana la el facandu-se o jumatate de ora, mers pe jos in directia nord-vest.













Manastirea Pantocrator si Schitul Sfantul Ilie - Muntele Athos



Sfantul Munte Athos se afla in nordul Greciei, in regiunea Macedonia. Muntele Athos este un munte cu inaltimea maxima de 2.033 metri ce isi inalta culmea de piatra pe o peninsula lunga de 60 de kilometri si lata de 8-12 kilometri, aria totala a acestuia fiind de 360 de kilometri patrati.



Sfantul Munte Athos este o republica monastica cu regim administrativ autonom in cadrul Greciei, avand capitala la Careia. Sfantul Munte gazduieste douazeci de manastiri mari, zise imparatesti, cu drepturi egale, care conduc tot Muntele.



Schitul Sfantul Ilie - Muntele Athos



Cele douazeci de manastiri atonite sunt urmatoarele: Manastirea Marea Lavra, Manastirea Vatoped, Manastirea Iviron, Manastirea Hilandar, Manastirea Dionisiu, Manastirea Cutlumus, Manastirea Pantocrator, Manastirea Xiropotamu, Manastirea Zografu, Manastirea Dochiariu, Manastirea Caracalu, Manastirea Fileteu, Manastirea Simonos Petras, Manastirea Sfantul Pavel, Manastirea Stavronichita, Manastirea Xenofont, Manastirea Grigoriu, Manastirea Esfigmenu, Manastirea Sfantul Pantelimon si Manastirea Constamonitu. Pe langa marile manastiri mai functioneaza inca 12 schituri si o multime de chilii monahale ortodoxe, in care traiesc multime de calugari ortodocsi.



Schitul Sfantul Ilie din Athos - scurt istoric



Cu putin timp inainte de mijlocul secolului al XVIII-lea, in aceasta zona de langa Manastirea Pantocrator nu existau decat vreo cateva chilii. Printre aceste chilii se numara inca de atunci si Chilia Sfantului Prooroc Ilie, extinsa si marita de catre Sfantul Paisie Velicikovski de la Neamt, si ridicata la rangul de schit.



Schitul Sfantul Ilie - Muntele Athos



Sfantul Vasile de la Poiana Marului il va determina pe Paisie sa mearga in Sfantul Munte Athos. In anul 1746, la doar 24 de ani, el ajunge la Manastirea Pantocrator. Negasindu-si un parinte spiritual cum si-l dorea, locuieste singur timp de patru ani intr-o pestera. In anul 1750 este vizitat de Sfantul Vasile de la Poiana Marului, care il si tunde in monahism.



Sfantul Paisie de la Neamt - Velicikovski Sfantul Paisie de la Neamt - Velicikovski



La varsta de 36 de ani, calugarul Paisie va fi hirotonit ieromonah, de catre Episcopul Grigorie de la Athos. Primul sau ucenic a fost monahul Visarion, venit din Moldova, la care se adauga si altii, tot moldoveni. Simtind duhul parintelui Paisie, in scurt timp, in jurul sau s-a strans un numar impresionant de ucenici, lucru ce a si favorizat infiintarea schitului, cu randuiala cenobitica (viata de obste).



Schitul Sfantul Prooroc Ilie - Sfantul Munte Athos



Deoarece obstea continua sa se mareasca, Paisie va infiinta impreuna cu fratii, in anul 1757, Schitul Sfantul Ilie, care va spori faima lui Paisie, si care va duce la atragerea a si mai multi ucenici. In acest fel numarul fratilor din obste a ajuns repede la 60, Paisie randuind viata acestora dupa principiile Sfintilor Parinti, mai ales dupa Regulile Sfantului Vasile cel Mare.



Schitul Sfantul Prooroc Ilie - Sfantul Munte Athos



Paisie intemeiaza Schitul Sfantul Ilie cu binecuvantarea Patriarhului Serafim. Schitul, care avea doar cinci chilii, va ajunge repede la 60 de ucenici. Aici invata greaca de la monahul Macarie si incepe sa traduca din greaca in slavona, revizuind vechile traduceri slavone dupa originalele grecesti ale Sfintilor Parinti rasariteni.



Schitul Sfantul Prooroc Ilie - Sfantul Munte Athos



Se crede ca schitul a fost intemeiat in anul 1757 sau 1759. Cu toate ca nu exista nici o marturie istorica sau juridica privind intemeierea unui nou schit in jurul chiliei Proorocului Ilie, acesta a fost recunoscut inca de la inceput. Patriarhul Ecumenic Serafim I a recunoscut noua asezare drept "schit" inca din acea vreme, acesta fiind si locul in care episcopul a petrecut in acea perioada.



Schitul Sfantul Prooroc Ilie - Sfantul Munte Athos Schitul Sfantul Prooroc Ilie - Sfantul Munte Athos



Cresterea tot mai mare a numarului de ucenici l-a facut pe Sfantul Paisie de la Neamt sa ia o hotarare organizationala. Astfel, in anul 1762, parintele si ucenicii sai aveau sa se mute in Manastirea Simonopetra, parasita la acea vreme din cauza multimii datoriilor.



Schitul Sfantul Prooroc Ilie - Sfantul Munte Athos



Bucuria si linistea duhovniceasta a noilor locatari a nemultumit pe vrajmas, care este impotrivitor rugaciunii curate a inimii. Astfel, doar dupa cateva luni, acestia au fost fortati sa plece in alt loc. Intorsi la Schitul Sfantul Ilie, ucenicii si-au reluat randuiala de nevointa si rugaciune.



Dupa o scurta vreme petrecuta in schit, Paisie avea sa se intoarca in Valahia. Atitudinea ostila a turcilor, pe de o parte, precum si rivalitatea dintre greci si slavi care exista la Sfantul Munte, pe de alta parte, l-au determinat pe Sfantul Paisie sa se gandeasca la reintoarcerea in Tarile Romane, si in 1763, impreuna cu alti 63 de frati, au venit in Moldova, unde s-au asezat la Manastirea Dragomirna, unde a randuit aceeasi viata ca si la Sfantul Munte, iar in curand obstea manastirii ajunsese la impresionantul numar de 350 de parinti si frati.



Schitul Sfantul Prooroc Ilie - Sfantul Munte Athos



El intocmeste un fel de regulament, in 28 de puncte, cu felurite randuieli privitoare la viata monahala. Introduce pravila folosita in Schitul Sfantul Ilie, ale carei indatoriri de capetenie erau: viata de obste, ascultarea, smerenia, saracia, munca, slujbele dupa tipic, respectarea randuielilor calugaresti, marturisirea pacatelor si altele.



Schitul Sfantul Prooroc Ilie - Sfantul Munte Athos Schitul Sfantul Prooroc Ilie - Sfantul Munte Athos



Sfantul Paisie de la Neamt a stat in Sfantul Munte Athos 17 ani. Sfantul Paisie Velicikovski, cea mai proeminenta figura a monahismului slav din vremea sa, a tradus Filocalia si a raspandit spiritul isihast al ei in intreaga lume slava. Sfantul Paisie de la Neamt a stat in Sfantul Munte Athos 17 ani. Paisie va adormi in Domnul la anul 1794.



Dupa plecarea lui Paisie, manastirea a cedat schitul grecilor, care au schimbat si ritmul de vietuire, introducand randuiala idioritmica. Aceasta randuiala de sine a fost respectata pana la revoluria grecilor, din anul 1821, cand schitul a fost devastat.



Schitul Sfantul Prooroc Ilie - Sfantul Munte Athos



Odata cu retragerea garnizoanei turcesti din Sfantul Munte Athos, in anul 1835, calugarul rus Aniketos s-a asezat in vechiul schit, impreuna cu o obste de alti 15 calugari. Va urma o perioada de controverse, intre conducerea Manastirii Pantocrator si calugarii rusi din Schitul Sfantului Ilie, care se va incheia in anul 1839, prin medierea lui Petroseski, interpretul consulatului rusesc din Tesalonic, si a lui Constantine Spandonis.



Schitul Sfantul Prooroc Ilie - Sfantul Munte Athos Schitul Sfantul Prooroc Ilie - Sfantul Munte Athos



In decursul ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea, intr-o vreme in care pan-slavism era ceva firesc in Sfantul Munte, relatiile interne din cadrul schitului s-au schimbat odata cu incercarea rusului Dikaeos Tobias de a largi schitul si a construi o noua biserica.



Dupa o serie de indelungi argumentari legale, Tobias va reusi sa primeasca aprobarile necesare pentru ridicarea de noi constructii pe teritoriul schitului si pentru asezarea in schit a 130 de calugari si 20 de incepatori.



Schitul Sfantul Prooroc Ilie - Sfantul Munte Athos



In anul 1893 vor incepe lucrarile la corpul de chilii, inalt de cinci etaje, iar in anul 1900, admiralul rus Virilof si Patriarhul Ioachim al III-lea vor pune piatra de temelia pentru un o noua si luxoasa biserica centrala.



Biserica centrala a schitului, sfintita in anul 1903, este inchinata Sfantului Prooroc Ilie Tesviteanul, Sfintei Alexandra si Sfantului Apostol Andrei. Bogatiile interioare ale bisericii impresioneaza, in pofida faptului ca peretii acesteia nu sunt imbracati in fresca. Datorita arhitecturii ingenioase, biserica are un ecou greu de obtinut in alte locasuri.



Schitul Sfantul Prooroc Ilie - Sfantul Munte Athos



Catapeteasma bisericii, cu o greutate de aproximativ doua tone, este in intregime acoperita cu aur si gazduieste o multime de icoane. Schitul Sfantul Ilie mai pastreaza si doua icoane minunate: Maica Domnului Tanguitoarea si Maica Domnului Hranitoarea, ambele facatoare de minuni.



Schitul Sfantul Prooroc Ilie - Sfantul Munte Athos



Dupa revolutia rusilor, din anul 1917, greutatile schitului au devenit din ce in ce mai greu de suportat, acestea marindu-se odata cu imbatranirea calugarilor. La inceputul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, 200 de calugari au plecat sa lupte alaturi de armata ruseasca, in schit ramanand doar 180 de parinti.



Schitul Sfantul Prooroc Ilie - Sfantul Munte Athos Schitul Sfantul Prooroc Ilie - Sfantul Munte Athos



In anul 1933, doar 83 de calugari mai traiau, dintre care jumatate erau prea batrani pentru a mai munci. Calugarii ramasi, putini si batrani, au fost dati afara in urma unei vizite a patriarhului ecumenic, care a gasit schitul intr-o stare neingrijita.



In decursul ultimului secol, in anul 1992, dupa o perioada de oarecare decadere, Schitul Sfantul Ilie a va fi ocupat de obstea cuminte si ascultatoare a batranului arhimandrit Ioachim Karachristos. Odata cu aceasta va incepe si o noua perioada de bunastare pentru schit, administrarea si viata duhovniceasca a acestuia fiind in floare.



Schitul Sfantul Prooroc Ilie - Sfantul Munte Athos



Pe langa biserica centrala, in interiorul schitului se mai afla inca trei capele: Sfantul Mitrofan si Sfintii Theopatores; Sfantul Ierarh Nicolae din Mira; Buna Vestire. Astazi, schitul este locuit de o obste de calugari greci din Manastirea Pantocrator.



Schitul Sfantul Ilie din Athos - colectia de podoabe



Sub cladirile Schitului Sfantul Ilie, in camerele subterane boltite, care amintesc de vechite catacombe crestine, obstea a hotarat sa stranga tot tezaurul si toata bogatia pe care au mostenit-o de la inaintasi. Aceasta colectie pastreaza unele obiecte deosebit de rare si ciudate.



Schitul Sfantul Prooroc Ilie - Sfantul Munte Athos



Colectia de sub schit intrebuinteaza propria ei limba prin care vorbeste despre istoria acestui locas de rugaciune: aici se pastreaza unelte si obiecte folosite de catre calugarii vechi la treburile zilnice, alaturi de ustensilele folosite in administratia schitului, din anul 1757 si pana in 1992, cand actuala obste a luat in grija schitul.



Schitul Sfantul Prooroc Ilie - Sfantul Munte Athos Schitul Sfantul Prooroc Ilie - Sfantul Munte Athos Schitul Sfantul Prooroc Ilie - Sfantul Munte Athos



Amenajarea acestor galerii a necesitat multa munca si osteneala. Dupa repararea si amenajarea necesara a salilor subterane, fiecare artefact si obiect a fost curatat, restaurat si asezat la locul lui. Exponatele sunt ordonate in sub-colectii, multe dintre ele in casete sau pe mese speciale, pentru o cat mai buna observare a acestora.



Daca luam in consideratie faptul ca la inceputul secolului al XIX-lea, obstea schitului se afla in plina perioada de inflorire, numarand 450 de parinti, putem foarte usor sa intelegem de unde provin cele mai multe dintre exponate.



Schitul Sfantul Prooroc Ilie - Sfantul Munte Athos



Din pacate, cea mai mare parte a obiectelor au fost pierdute, date altora sau vandute, in decursul grelei perioade de dupa anul 1917. In urma cercetarilor facute de Nicolas Fennell, s-a aflat ca datoriile si taxele anuale ale schitului erau de jumatate de milion de ruble, suma deosebit de greu de acoperit de cativa parinti batrani.





Schitul Sfantul Prooroc Ilie - Sfantul Munte Athos

Sursa:CrestinOrtodox.ro