Sfaturile unui diavol batran catre unul mai tanar

Dragul meu Amarel,



Am observat si eu, fireste, ca razboiul european - pe care cu naivitate oamenii il numesc "marele razboi" - trece printr-o faza de acalmie si nu ma surprinde faptul ca ingrijorarile pacientului s-au mai potolit si ele, prin reflex. Intrebarea e daca vrem sa-l incurajam pe linia asta sau daca e cazul sa-i nutrim in continuare temerile. Frica obsedanta si increderea oabla sunt, amandoua, stari de spirit profitabile. Alegerea pe care o avem noi de facut aici ridica un numar de chestiuni importante.



Oamenii traiesc in timp, dar Dusmanul ii sorteste eternitatii. Ceea ce inseamna, cred, ca dorinta Lui e ca ei sa se concentreze cu precadere asupra a doua lucruri: eternitatea ca atare si acel moment al timpului pe care ei il numesc prezent. Asta pentru ca prezentul este punctul anume in care timpul intalneste eternitatea. Experienta umana a momentului prezent, si numai ea, este analoga modului in care Dusmanul imbratiseaza realitatea in intregul ei; ea singura le ofera libertate si manifestare in act.



Gandul Lui, asadar, e sa-i tina permanent preocupati ori de eternitate (adica de El insusi), ori de prezent - fie meditand la unirea eterna cu El sau la perpetua despartire de El, fie ascultand de vocea prezenta a constiintei, purtandu-si crucea din momentul prezent, primind in prezent harul, inaltand laude pentru multumirea prezenta.



Sarcina noastra e sa le luam de sub ochi si eternul si prezentul. In acest scop, alegem uneori sa impingem pe unul sau pe altul (cum ar fi o vaduva ori un savant) sa traiasca in trecut. Doar ca aici resursele sunt limitate, fiindca un dram de cunoastere adevarata a trecutului tot au, iar el fiind incheiat si implinit, se aseamana cu eternitatea. E mult mai bine sa-i indemni sa traiasca in viitor.



Necesitatea biologica face ca toate pasiunile lor sa tinteasca deja in acea directie, asa incat gandul la viitor le hraneste speranta si frica. De asemenea, viitorul le este necunoscut si, prin urmare, determinandu-i sa gandeasca spre inainte, ii facem sa-si umple mintea cu iluzii. Intr-un cuvant, dintre toate lucrurile, viitorul este cel mai putin asemenea eternitatii. Este cea mai integral temporala parte a timpului - pentru ca trecutul a inghetat si nu mai curge, iar prezentul e straluminat tot de raze eterne. De aici incurajarile si sprijinul nostru pentru scoli de gandire precum evolutionismul, umanismul stiintific sau comunismul, care orienteaza afectele umane catre viitor si le imbiba astfel cu esenta de temporalitate.



Prin urmare, aproape toate viciile oamenilor isi trag seva din viitor. Recunostinta priveste inspre trecut, iar iubirea catre prezent; frica, avaritia, dorinta carnala si ambitia privesc inainte. Sa nu crezi ca dorinta carnala face exceptie. In momentul in care placerea se produce, pacatul (singurul care ne intereseaza) s-a consumat deja. Placerea este doar acea parte a procesului pe care noi, unii, o regretam si pe care am elimina-o daca prin asta nu am pierde cu totul si pacatul; ea este, de altfel, contributia Dusmanului si deci o experienta a prezentului.



Pacatul, care este contributia noastra, se naste in asteptarea a ce va sa vina. Cu siguranta ca si Dusmanul vrea ca oamenii sa se gandeasca la viitor - insa doar atat cat e nevoie pentru a planifica acum actele de dreptate sau de binefacere care le sunt, probabil, datoria de a doua zi. Datoria de a planifica lucrarea zilei de maine este o datorie a zilei de azi Desi materialul de baza e imprumutat din viitor, datoria, ca toate datoriile, exista in prezent.



Dar prea despicam firul in patru. Ce nu vrea El e ca oamenii sa mizeze sufleteste pe viitor, sa tinda catre el si sa i se daruie. Iar noi exact asta vrem. Ideal, pentru El, este omul care, dupa ce a muncit o zi intreaga pentru binele posteritatii (daca asta ii e vocatia), isi inlatura din minte orice gand legat de faptele lui, incredinteaza totul cerului si se intoarce pe data la rabdarea sau recunostinta cuvenite momentului de fata.



Dimpotriva, exemplar pentru noi este individul hartuit de viitor - bantuit de viziuni ale unui rai sau iad iminente pe pamant - gata oricand sa incalce in prezent poruncile Dusmanului daca, astfel facand, ii dam a-ntelege ca mai usor va pasi in primul sau se va feri de al doilea; un individ care depinde in credinta lui de reusita sau esecul unor proiecte al caror final ii va ramane pe veci necunoscut.



Visul nostru e o natie intreaga care sa goneasca neincetat dupa capatul curcubeului, niciodata onesta, buna sau fericita acum, ci gramadind tot darul real capatat in prezent la fundatia pentru altarul viitorului.



Cum contra-argumente specifice nu exista, rezulta ca, in general, e mai bine pentru pacient sa se umple de temeri sau sperante (nu prea conteaza care anume) legate de chestiunea razboiului, decat sa traiasca in prezent. Dar sintagma "a trai in prezent" e ambigua. Ea poate numi un proces care e de fapt la fel de tributar viitorului precum teama insasi. E posibil ca omul sa nu aiba grija viitorului nu pentru ca il preocupa prezentul, ci pentru ca si-a bagat in cap ca viitorul e roz. Atata vreme cat de-aici i se trage calmul, nu ne doare capul, pentru ca nu face decat sa adune motive de dezamagire, si astfel de neliniste, pentru momentul in care isi va vedea sperantele spulberate.



Daca, pe de alta parte, e constient ca s-ar putea ca viitorul sa-i rezerve orori si de aceea se roaga sa fie intarit in virtuti pentru a-i face fata, si astfel se apleaca asupra prezentului pentru ca acolo si numai acolo salasluiesc toata indatorirea, tot harul, toata cunoasterea si toate multumirile, atunci nu-i a buna deloc: atacul trebuie lansat imediat. E o situatie in care, iarasi, arma filologica face indeobste treaba buna: incearca sa vezi ce impact are asupra lui notiunea de "suficienta".



Dar, fireste, e mult mai probabil ca "traieste in prezent" nu pentru motivele insirate mai sus, ci pur si simplu pentru ca sta bine cu sanatatea si nu-i displace munca pe care o face. In cazul asta, fenomenul e pur natural. Dar chiar si asa, in locul tau i-as strica nitelus apele. De fenomene naturale trebuie in general sa ne ferim. Si-apoi, de ce sa apuce creatura sa fie fericita?



In ultima ta scrisoare mentionai in treacat ca, de cand s-a convertit, pacientul frecventeaza o anumita biserica, una singura, de care nu se simte pe de-a-ntregul multumit. Pot sa intreb la ce-ti sta mintea? De ce nu mi-au fost aduse la cunostinta cauzele legaturii sale cu biserica parohiala? Nu pricepi ca, doar daca nu cumva e vorba de un act de indiferenta, fidelitatea lui nu e buna deloc? Stii si tu foarte bine, sper, ca daca un om nu poate fi vindecat de mersul la biserica, cel mai bine e sa-l facem sa bata tot cartierul in cautarea bisericii care i se potriveste, pana cand ne alegem cu un bun degustator ori cunoscator de biserici.



Motivele sunt evidente. Una la mana, organizatia parohiala nu trebuie pierduta din ochi nici un moment, de vreme ce, fiind o unitate de loc si nu de preferinte, aduce laolalta oameni de diferite clase si mentalitati intr-un soi de uniune care-i e pe plac Dusmanului. Pe de alta parte, insa, principiul congregational face din fiecare biserica un fel de club si, in cele din urma, daca totul merge bine, o coterie sau factiune.



Doi la mana, tot cautand biserica "potrivita" , omul nostru va deveni un critic in loc sa ramana un invatacel, cum si l-ar dori Dusmanul. Ce asteapta El de la orice laic din biserica este o atitudine care se poate, intr-adevar, numi critica in masura in care respinge orice e fals sau pernicios, dar care ramane radical necritica in ce priveste formularea unor criterii estimative - un laic care nu-si pierde vremea gandindu-se la ce anume respinge, ci se deda, deschis, umil si necercetator, hranei oferite. (Vezi bine cat de josnic, cat de nespiritual, cat de iremedial vulgar este El!)



Efectul acestei atitudini, mai ales in timpul predicilor, este sa creeze acea stare (suprem ostila planurilor noastre) in care sufletul omenesc devine acut sensibil la orice platitudine. Aproape ca nu exista predica sau carte de care sa nu ajungem sa ne temem daca omul le primeste in aceasta stare. Asa ca, rogu-te, nu mai pierde vremea si trimite-ti negresit nataraul sa faca turul bisericilor din cartier. Caci, dupa cum se vede din rapoarte, pana acum mare branza n-ai facut.



Pentru cele doua biserici din apropierea lui, am cercetat cataloagele. Potential au si una si alta. In prima dintre ele, preotul e un tip care se chinuie de atata vreme sa indoaie credinta cu apa chioara ca s-o dea pe gat unei congregatii, zice el, necredincioase si cam grele de cap, incat acum a ajuns sa-si uimeasca el enoriasii cu propria-i necredinta, si nu invers.



Multe suflete s-au clatinat in religia lor datorita individului. Admirabil e si felul in care oficiaza slujba. Grijuliu sa-si scuteasca turma de orice "dificultati", s-a dezis si de colectia de predici si de culegerea oficiala de psalmi, iar acum, fara sa-si mai dea seama, meliteaza la nesfarsit cei cincisprezece psalmi si cele douazeci de invataturi placute inimii lui. Afara de adevarurile pe care el si ale lui oite le stiu deja pe dinafara, nimic altceva nu le poate ajunge vreodata sub ochi prin mijlocirea Scripturii: e limpede ca aici nu ne paste nici un pericol. Dar poate pacientul tau nu e indeajuns de narod pentru biserica asta - sau nu inca?



La cealalta biserica il avem pe Fratele Spike. Oamenii se intreaba adesea cum face el sa jongleze cu tot soiul de opiniuni - de ce azi e aproape comunist, iar maine o da pe un fel de fascism teocratic - azi un scolastic, maine denuntator al ratiunii umane - azi afundat in politica, maine in stare sa declare ca toate ale lumii se afla in mod egal "sub judecata".



Pentru noi, desigur, elementul de legatura nu e un mister, si el se numeste ura. Omul nu se poate abtine sa nu predice lucruri care sa nu fie in mod voit socante, intristatoare, de neinteles sau umilitoare pentru parintii lui si generatia lor. O predica pe care oamenii astia ar putea-o incuviinta ar fi pentru el la fel de insipida ca un poem ce nu le-ar pune dificultati de lectura.



Individul promite si prin grauntele de nesinceritate care s-a aciuiat in el; il invatam sa spuna "Aceasta este invatatura Bisericii" atunci cand ce vrea sa zica de fapt e "Sunt aproape sigur ca am citit asta de curand in Maritain sau altcineva de genul asta". Trebuie sa te avertizez, insa, ca are un defect fatal: crede cu adevarat. Iar asta e inca de ajuns ca sa strice totul.



Cele doua biserici au totusi in comun un punct favorabil: sunt amandoua biserici partizane. Mi se pare ca asta te-am mai invatat: daca pacientul nu poate fi tinut departe de Biserica: macar sa se ataseze cu putere de vreo partida dinauntrul ei. Nu ma refer la chestiuni de natura pur doctrinala; in privinta asta, cu cat e mai caldut in opinii, cu atat mai bine. Si nu in doctrine ne punem noi speranta pentru a isca rautati respectabile. Toata distractia sta in a produce ura intre cei care zic "impartasanie" si cei care zic "sfanta cuminecatura", fara ca vreuna dintre partide sa poata arata diferenta dintre, sa zicem, doctrina lui Hooker si cea a lui Thoma din Aquino si s-o sustina coerent mai mult de cinci minute, in schimb, toate acele obiecte complet nesemnificative, precum luminarile, patrafirele si mai stiu eu ce, sunt un excelent teren de lucru pentru noi.



Am reusit sa stergem aproape in intregime din mintile oamenilor ceea ce spurcatul ala de Pavel ii invata odinioara despre hrana si alte fleacuri - anume ca omul ingaduitor trebuie sa cedeze mereu in fata rigoristului. Ai crede ca n-aveau cum sa nu vada folosul pildei. Te-ai astepta sa-l gasesti pe omul Bisericii Joase ingenunchind si facandu-si cruci pentru ca neintarita constiinta a fratelui lui, adept al Bisericii inalte, sa nu se-nvete la sfidare, iar pe cel din partea "inalta" abtinandu-se de la astfel de gesturi pentru a-l feri pe fratele lui din comunitatea "joasa" de pacatul idolatriei. Si asa s-ar fi intamplat daca nu ne-am fi ocupat noi indeaproape de problema. Fara eforturile noastre, varietatea practicilor din sanul Bisericii Angliei ar fi putut deveni ogor manos de caritate si smerenie.
Cu afectiune, unchiul tau, Sfredelin !
Clive Staples Lewis

SURSA:CRESTIN ORTODOX.RO

Notiunea de "diavol" in marile religii

Religiile vechilor mexicani si peruvieni s-au remarcat prin practicile sangeroase, care i-au infricosat chiar si pe temerarii conquistadori europeni. Zeitatile acestor religii in marea lor majoritate sunt sangeroase si cereau prestarea unui cult sacrificial uman. Chipuri demonice se ascundeau sub denumiri ca: Huitzilopochtli, Pachacamac, Tlaloc, etc, zei, carora li se aduceau in fiecare an mii de jertfe omenesti. La inaugurarea templelor se ucideau zeci de mii de oameni. Pentru a avea materia de Jertfa se faceau razii (asa-zise "razboaie inflorite" sau "sfinte") printre popoarele invecinate. Sacrificiul inimii era placerea zeilor caci inima, centrul vital al organismului, era considerata jertfa cea mai profunda adusa zeului. Ea era arsa si consumata de preoti in timp ce restul trupului era consumat de participanti. In asemenea cazuri se utilizau bauturile drogante, fie ca sa faca jertfa "apatica", fie ca sa dea cruzime participantilor.

Cruzimea acestor practici s-a reverberat peste secole in ceea ce se numeste astazi "miscarea satanista", la care din pacate iau parte asa de multi tineri, atrasi in primul rand de snobismul muzicii, al racnetelor de pe stadioane, in asa-zisele "open-air", iar in al doilea rand, de setea de epatare a umanului fara Dumnezeu. Si nu este de mirare, caci un indemn ca "ucide Dumnezeul din tine", sau "moarte lui Hristos!" pot duce foarte simplu la uciderea aproapelui de langa tine, atunci cand nu se mai vede chipul Mantuitorului in ochii aproapelui.



Religia Egiptului antic. "Cel mai vechi diavol al lumii provine din campia sudica a vaii Nilului." Este conceptia lui Giovanni Papini in lucrarea sa "Il Diavolo". In faza primara a fost vorba de un totem care era adorat in randul populatiilor primitive ce vietuiau in aceste tinuturi. Curand dupa aceasta perioada, notiunea ce va concretiza raul va fi cea de Seth, zeul ce vine din pustie, simbolizand in mitologia egipteana cele doua calamitati: seceta si furtuna. El ramane, un zeu al intunericului, al noptii ingrozitoare (der furchterlichen Nacht) sau al furtunii distrugatoare fiind permanent in confruntare cu zeul luminii solare, "Amon-Ra". Intr-o definitie spiritualizata, el apare ca "Irationalul" si "Necugetatul" din sufletul uman. Ca "furtuna de vant", el usuca culturile iar ca "furtuna ploioasa" ucide lumina intunecand soarele. In mitul Isis si Osiris, Seth este ucigasul fratelui sau Osiris, pe care il cioparteste in 14 bucati, transformandu-se in zeul mortii naprasnice. Modernismul secolului "socant" i-a inchinat chiar si un asa-zis "templu" - organizatie, "The Temple of Seth", organizatie condusa de Michael Aquinos, psiholog; se pare ca el ar fi avut nevoie de terapeutica stiintei sale.



Un alt chip din simbolismul demonic al mitologiei egiptene ar fi sarpele Apophis, care ataca seara barca zeului-soare Ra. El este taiat in bucati, dar se reface mereu, simbolizand intunericul si haosul.



Tot din categoria fiarelor demonice face parte si Ammit, care mananca trupurile pacatosilor dupa cantarirea inimii in balanta lui Ma'at. Era reprezentat cu cap de crocodil, piept de leu si spate de hipopotam. Toate aceste imagini mitologice apar foarte "natural" in iconografia lui La Vey, Aquinos, Eschner, etc.



Religiile Mesepotamiei. Unul dintre primele mituri ale spatiului mesopotamian, "Enuma Elish", scoate in relief existenta demonicului, concretizata in chipul fiarei Kingu. Uciderea acestui monstru-demdn de catre Marduk si crearea omului din picaturile de sange amestecate cu lut, duce la concluzia unei conditii umane partial demonice. Astfel omul, parte suflet, parte materie, va fi plasat in permanenta opozitie dintre spirit si materie.



Humbaba din Epopeea lui Ghilgames este stapanul "padurilor intunecoase", al imparatiei tenebrelor, creat de zeita Ishtar, ca opozitie a conceptului de bine personificat de Ghilgames si Enkidu. Ucis in cele din urma, el reuseste totusi sa infiltreze raul prin omorarea lui Enkidu, prietenul lui Ghilgames.



In conceptia mazdeeana, diavolul apare intr-o aura eterna, in baza dualismului Ahura Mazda (Ormuzd) si Angra Mainyu (Ahriman). Cele doua principii se lupta intre ele din eternitate. "Nici gandurile, nici doctrinele, nici puterile gandirii noastre, nici alegerea, nici cuvintele, nici faptele noastre(...) nu pot cadea la invoiala." Slujitorii lui Angra Mainyu se numesc "devas", corespondentul demonic din crestinism avand la baza inselaciunea (Druj), spre deosebire de "ahuras" care au ales adevarul (asa). Actiunea nefasta a demonilor se poate observa limpede in actul creatiei. Perfecta la inceput, fiind opera lui Ahura Mazda, creatia este infuzata apoi de o contra creatie, sintetizand elementul raului: boala, suferinta, imperfectiunea, care sunt elemente aduse de Angra Mainyu in lume. Acest amestec (gumecisn) este un permanent conflict intre bine si rau, intre intuneric si lumina. Lumea spirituala negativa va avea insa un sfarsit prin rapunerea ei de catie un "mesia" apocaliptic (Saoshiant), care il va invinge pe Angra Maimyu in lupta finala.



Religiile Indiei. Aici conceptul de "diavol" difera cu totul de cel crestin. Daca in crestinism asa-zisa ispita impinge la rau, la crima, la minciuna, aici "ispita" impinge mai departe in ciclul karmic, in atasarea de materie, in migratia metempsihotica. Scopul este perpetuarea umanului prin lantul renasterilor. Cazul concret il constituie demonul Mara.



Radacina "mr" desemneaza etimologic notiunea de moarte. Totusi Mara nu este un demon al mortii, ci al "placerii iubirii", un zeu al erotismului. Atasamentul fata de placerile vietii este concretizat in ispitele prin, care Mara vrea sa-l devieze pe Buddha de la calea eliberarii. "Femei nenumarate il inconjurara pe ascet, incercand sa-l ispiteasca prin goliciunea si farmecele lor", dar Buddha ramane neclintit. Ultima tentatie este intrarea in pari-nirvana inainte de a-si propaga pe pamant doctrina eliberarii, dar reusita ispitei esueaza.

O alta analogie demonica, din mitologia hindusa, ar fi sotia lui Shiva, Kali (cea neagra) fiind personificarea cruzimii si a distrugerii, oferindu-i-se chiar jertfe umane. Zeite ca Durga, Kali, Shachti, din anturajul lui Shiva, sunt teme principale ale tantrismului de stanga, in care eliberarea se obtine prin extazul erotic, perpetuat la infinit, extaz ce marcheaza iesirea din conditia corporala in marea si dizolvanta Nirvana. In fond, entitatea demonica urmarea legarea omului de materie, intrarea lui in jocul "lilei" (iluziei) si imposibilitatea lui de a se sustrage ciclului Samsarei. In aceasta stare, legea karmica reprezinta legea demonica din conditia umana. Departe de a intra in Nirvana eliberarii (starea de moksha), a identificarii lui Atman cu Brahman, a expresiei fericite: Tat twam asi, omul este condamnat la reintoarcerea in materie. Este vorba de un mecanicism al filosofiei hinduse in care totul se bazeaza pe o discrepanta a spiritului fata de materia - iluzie.

In gandirea islamica diavolul nu joaca un rol asa de important iar explicatia decurge din fatalismul divin, cu care lumea este tinuta sub ascultarea lui Allah. De fapt, etimologic numele de "muslim" s-ar traduce prin "supus". Iar islamul introduce pacea coranica doar in urma supunerii neamurilor in fata determinismului imuabil a lui Allah. Numai astfel se pot explica campaniile militare de o asa mare anvergura, pe care Evul Mediu le-a cunoscut si care aveau argumentatie in al cincilea stalp al Legii islamice, care vorbeste despre, "razboiul sfant" (djihad).

Iblis (sau Saitan), nume ce provine de la ebraicul "satan", circumscrie nu un rebel impotriva lui Allah, ca in crestinism, caci ar fi contrastat cu determinismul absolut a lui Allah, ci un nesupus fata ele om (Adam). Coranul da aceasta explicatie surprinzatoare in sura a VII (10 - 17), unde se spune ca Dumnezeu a chemat toate creaturile ca sa se inchine lui Adam. Singurul care nu a vrut a fost Iblis, replicand: "eu sunt mai bun decat el, caci pe mine m-ai facut din foc, iar pe aceia din lut".

Evident in aceasta opozitie fata de porunca lui Allah apare un spirit de fronda fata de Divinitate, dar obiectia nu pare a fi o acuzatie si o insulta la adresa lui Allah. Ceea ce surprinde, si acest lucru este bine sesizat de Papini, este ca aceasta situatie apare relatata chiar in islamism, remarcat ca o reactie impotriva inchinarii la orice fel de materie si fiinta, diferita de Allah. Or, inchinarea creaturilor, in fata omului pare sa contrazica aceasta dogma atat de mult pusa pe masa discutiilor din cadrul intalnirilor crestino-musulmane.

In concluzie, desi contradictorie, satanologia musulmana, Iblis are aceeasi menire de ispititor al oamenilor, actionand printre existente cu duhurile supuse lui si vizand acelasi scop, iesirea omului de sub ascultarea lui Allah.

SURSA:CRESTIN ORTODOX.RO

Apocalipsa, Pomul Cunoasterii si marile Religii ale lumii

Va supunem atentiei o analiza manageriala a primelor capitole din Apocalipsa, trecuta prin filtrul unui singur duh uman luminat divin, duhul crestin ortodox al neamului nostru, la care pretindem ca am adaugat traditia trairii noastre in spiritul lui pentru a atinge extazul sau revelatia stiintifica, in conformitate cu Numerii 24, 16: "Cel ce asculta cuvintele lui Dumnezeu, cel ce are stiinta de la Cel Preainalt si vede descoperirile lui Dumnezeu, ca in vis, dar ochii ii sunt deschisi."

Unul din marii oameni de stiinta, autodeclarat ateu, Stephen Hawking, a declarat in lucrarea sa - Scurta istorie a timpului, De la big-bang la gaurile negre: “De ce existam noi si universul? Daca gasim raspuns la aceasta intrebare, el ar reprezenta triumful final al ratiunii umane - pentru ca atunci am cunoaste gandirea lui Dumnezeu."

Noi nu pretindem ca am accesat Duhul Sfant sau ca am atins intelepciunea divina. Noi am studiat informatiile scrise de oameni de-a lungul timpului si am emis aceasta ipoteza privitoare la pomul cunoasterii umane.

Aceasta ipoteza va fi esantionata si analizata de generatiile viitoare sau mai bine zis va deveni un esantion al viitoarei cunoasterii in drumul ei spre desavarsire. Ea poate deveni si un punct de plecare pentru negocierea religiilor cu stiinta in scopul si in spiritul comunicarii informatiei adevarate, necesara demonstrarii obiective a adevarului suprem. Negocierea religiilor, care in acest moment functioneaza ca niste subsisteme inchise in dogmele si adevarul lor, este o necesitate stiintifica de a reduce incertitudinea traseului omului individual si social, pentru a reduce incertitudinea traseului planetei pamant.

Prevedem, cu incredere in Dumnezeu si in om, ca acest moment se va produce cu intelepciune si tandrete, prin grija lui Dumnezeu.

In opinia noastra, Apocalipsa, inceputa la momentul Invierii lui Hristos, este in progres atat fizic cat si spiritual si se va incheia in momentul celei de a doua invieri a sufletelor, un punct critic numit Judecata de Apoi.

Aceasta inviere se va petrece in cer si va determina pe pamant punctul culminant al cunoasterii umane obiective, ca o rezultanta a diplomatiei si negocierii umane intelepte privitor la ordonarea datelor cunoasterii totale. La aceasta negociere vor adera liber sapte mari religii ale lumii, simbolizate de sapte candele ce imprastie lumina lor si sunt recunoscute prin anumite simboluri reprezentative ale neamurilor care le-au generat si le respecta.

Scaunul managerului mediator este simbolizat de tronul asezat sub cupola stalpilor bisericii ortodoxe, evanghelistii Matei, Marcu, Luca si Ioan. Acest tron este inconjurat de 24 scaune pe care stau niste persoane in varsta ce fac parte din completul de negociere. Pe tron va sta o persoana care este cu siguranta un om de stiinta de varsta a treia si a carui apartenenta la vreo alta credinta, partid politic sau religie nu este mentionata, dar este un manager ce a avut o revelatie stiintifica luminata divin si este capabil sa priveasca in toate directiile cu aceeasi intensitate si simtire, cu clarviziune si fara patima.

Activitatea fiecareia din aceste religii va fi analizata, vor fi mentionate neconformitatile produse de ea de-a lungul timpului privind calitatea vietii si va primi o mustrare, un canon si o recompensa:

- crestinismul in ansamblul lui va primi accesul la pomul vietii;

- iudaismul va primi cununa vietii si nu va fi vatamat de moartea a doua;

- budismul va primi o pietricica alba cu un nume nou scris pe ea;

- hinduismul va primi steaua cea de dimineata;

- islamismul va primi vesminte albe pentru a nu fi lovit de moarte si numele lui va fi scris in cartea vietii;

- crestinismul orodox va primi cheia lui David pentru a codifica si decodifica informatia adevarata, va fi pazit de ispita si va fi stalp in templul lui Dumnezeu pe care se va scrie numele lui Dumnezeu, numele noii cetati si numele noului Hristos;

- stiinta este sfatuita sa cumpere de la Hristos adevarul, viata si vederea dincolo de ochii mintii pentru a i se acorda dreptul celui mai intelept de a sta alaturi de Hristos, pe scaunul Lui pamantean.

Este posibil sa fiu subiectiv, deoarece nu am remarcat nici o mustrare adusa de Dumnezeu religiei crestin-ortodoxe. Dumnezeu, ca un super-manager dotat cu intelepciune si puteri nelimitate, a transmis informatia adevarata celor care au aspirat la El prin gand si fapta.

Acest fenomen a aparut la diverse momente ale evolutiei umane, in diverse locuri de pe pamant, asemanandu-se cu o cursa contracronometru, in care pleaca mai multe echipe de temerari pentru a atinge un obiectiv neatins de om, dar cunoscut de Organizatorul divin, desavarsirea.

Religiile asiatice, budismul si hinduismul, s-au axat pe accesarea si cunoasterea duhului pamantean al omului, un fel de soft local de functionare a organismului uman, motiv pentru care au atins performanta controlului lui prin tehnici proprii.

Religia islamica s-a grefat pe religiile iudaica si crestina, dar a asimilat din religiile asiatice, placerile trairii organice - culinare, sexuale si vestimentare -, motiv pentru care, chiar daca am presupune ca au primit direct cuvantul lui Dumnezeu, s-au indepartat de El. Partea pozitiva a acestei religii este mentinerea vie a necesitatii luptei omului pentru inlaturarea raului, fara a o lasa numai in grija lui Dumnezeu (vezi si Matei 17, 17: "O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi?")

Stiinta, privita ca a saptea biserica divina, s-a indepartat acum total de Dumnezeu si a creat genomul, un fiu pamantean fara suflet divin. Daca privim criza prin care trece genetica mondiala, datorita faptului ca piesele de schimb create pentru acest genom, celulele Stem si sangele artificial Polyheme, introduse intr-un om "nascut, nu facut", se reambolnavesc dupa patruzeci de zile de aceeasi boala pe care au avut-o organele umane inlocuite, eu pot prevedea ca oamenii de stiinta vor fi nevoiti de propriile erori sa-si intoarca fata spre Dumnezeu.

Lucrarea noastra stiintifica, Adam mtDNA theory, vine in completarea actualei ipoteze stiintifice despre evolutia lumii, Eve mtDNA theory, si descrie stiintific doua aspecte ale sufletului uman, numite si de Pavel: suflet pamantean si duh datator de viata.

Inginer Alexandru Boris Cosciug

 

Sursa:PelerinOrtodox.ro

 

Apocalipsa lui Adam

 
Apocalipsa lui Adam este o scriere apocrifa gasita intr-unul din codicii (Codex V) de la Nag Hammadi. Documentul a fost scris initial in limba greaca fiind ulterior tradus in limba copta (dialectul sahidic).



Acesta scriere pretinde a fi o descoperire facuta de Adam fiului sau Set, in anul 700, cu putin inainte de moartea protoparintelui (Fc. 5:3-5). Acest fapt confera documentului caracterul unui “testament”, putand fi asociat cu alte exemple ale literaturii testamentare din antichitate.



Adam descrie caderea sa in Gradina Raiului ca o consecinta a ignorantei. Trei personaje ceresti care i s-au aratat lui Adam si ceea ce ele i-au descoperit, devin subiectul ultimului testament al lui Adam catre Set. Acesta descrie lui Set originea unui anume rase umane (popor ales) si confruntarea cu divinitatea creatoare (numita Sacla, Atotputernicul).



Trei incercari au fost facute de catre divinitate pentru a distruge aceast neam care poseda adevarata cunoastere. Doua din aceste incercari provin din binecunoscutele traditii iudaice, insa in cazul de fata primesc o interpretare noua. De exemplu, potopul biblic este vazut ca o incercarea a creatorului crud de a distruge acest neam care poseda cunosterea speciala a dumnezeirii vesnice. Adam descrie coborarea unui personaj ceresc, ca Iluminator al cunoasterii. Naratia se sfarseste cu o scena apocaliptica ce aduce aminte de Matei 25, in care cei care s-au opus Iluminatorului cad prada mortii, insa cei care au primit invatatura sa, “vor trai vesnic.”



Naratia este impartita in doua sectiuni care apar ca doua surse puse in “armonie” de catre un scriitor antic. O sursa poate fi descrisa ca aflandu-se langa granita dintre apocalipticismul iudaic si gnosticism.



Dupa forma, aceasta sursa narativa reprezinta un comentariu midrasic la Facere, cu privire la creatie (Fac. 6-10) si relaterea biblica referitoare la potopul lui Noe. Midrasele potopului parafrazeaza textul biblic, fiecare parafraza fiind urmata de o “exegeza” ce impodobeste si extinde relatarea biblica.



Cea de-a doua sursa, pe de alta parte, contine cateva referiri la traditiile iudaice si reflecta o influneta mitologiei gnostice. Cel mai interesant aspect al acestui material este paralela apropiata cu traditiile crestine despre Iisus. Iluminatorul face “semne si minuni” si este pedepsit “in trupul sau” de catre dumnezeul creator. Intemeindu-se pe figura Iluminatorului ca facand referire la Iisus, cercetatorul Walter Beltz's sustine ca textul este o scriere crestino-gnostica.



Paralelele cu traditiile crestine nu sunt insa in mod necesar evidenta unei influente crestine, multi argumentand ca documentul reprezinta dovada existentei unui tip de gnosticism non-crestin, ce poseda o mitologie cu valente rascumparatoare.



Un alt cercetator, George W. MacRae afirma in acest sens: "Cea mai notabila caracteristica a acestei lucrari este absenta oricarui imprumut explicit din traditia crestina. Acest fapt a permis unor interpreti sa vada in ea marturia unui gnosticism non-crestin care contine un mit deja bine inchegat al rascumpararii. Pe de alta parte, dependenta vadita de traditia apocaliptica iudaica sugereaza ca ar putea reprezenta un stadiu de tranzitie intre tipul apocaliptic iudaic si cel gnostic. Apocalipsa lui Adam este o lucrare "setiana", in sensul in care Set si posteritatea sa sunt mostenitorii cunoasterii salvatoare.”



Ca si Enoh, Jubilee si Odele lui Solomon, Apocalipsa lui Adam vadeste influenta de netagaduit a pseudoepigrafelor asupra codicilor gnostici.



Radu Alexandru
Sursa:CrestinOrtodox.ro

SFANTA MARIA MAGDALENA

Maria Magdalena, sarbatorita pe 22 iulie, era din semintia lui Neftalim, din Magdala Galileei, un sat situat intre orasele Capernaum si Tiberiada.

Maria Magdalena o desfranata?



Evanghelistul Luca mentioneaza ca Hristos a tamaduit-o de sapte demoni. In Evanghelii nu se face nicio mentiune cu privire la cel fel de demoni o posedasera. Unul din temeiurile pentru identificarea ei cu o desfranata, a fost acela ca Maria Magdalena preia imaginea Israelului infidel, descrisa de profeti ca o prostituata in privinta relatiilor sale cu Dumnezeu.

Alt motiv pentru sustinerea afirmatiei ca Maria Magdalena a fost o desfranata, sunt cateva fragmente gnostice, in care este privita ca fiind amanta lui Hristos. In Evanghelia lui Filip, de exemplu, ea este descrisa ca insotitoarea cea mai intima a lui Iisus:

"Insotitoarea Mantuitorului e Maria Magdalena. Hristos a iubit-o mai mult decat pe toti ucenicii Sai si obisnuia adesea sa o sarute pe gura".

Din diverse texte apocrife reiese ca ea a fost logodita cu Sfantul Ioan Evanghelistul, insa pentru ca acesta a lasat-o pentru a-L urma pe Hristos, Maria Magdalena a devenit prostituata:

"Fugind de aici la Ierusalim, fara sa-i pese de nasterea ei si uitand de legea lui Dumnezeu, s-a facut o prostituata vulgara si dupa ce de bunavoie a facut un bordel al destrabalarii, s-a facut pe drept cuvant un templu al demonilor, fiindca sapte diavoli au intrat deodata in ea si o chinuiau neincetat cu dorinte spurcate".

Sfanta Maria Magdalena

Maria Magdalena in Evanghelii



In Sfintele Evanghelii (Luca 8,2 si Marcu 16,9), Maria Magdalena este prezentata ca fiind "o femeie din care s-au scos sapte draci", dar si cea dintai care a adus vestea invierii lui Iisus apostolilor (Ioan 19, 25; 20, 1-19).

Maria Magdalena confundata cu alte femei

A fost confundata cu cele trei femei care au uns cu mir pe Mantuitorul. Doua sunt numite pacatoase, cea de la evanghelistii Luca si Marcu, pe cand cea de la evanghelistul Ioan este Maria, sora lui Lazar.

Evanghelistul Luca vorbeste de o femeie pacatoasa care "a inceput sa ude cu lacrimi picioarele Lui, cu parul capului ei le stergea si ungea cu mir picioarele Lui" (Luca 7, 36-50). Marcu vorbeste si el de o femeie pacatoasa, dar care toarna mir de mare pret doar pe capul lui Iisus si nu pe picioarele Acestuia (Mc. 14,3), in vreme ce Evanghelistul Ioan vorbeste de o femeie care unge numai picioarele Domnului, cu sase zile inainte de Pasti (Ioan 12, 13).

Nu avem nici un motiv sa vedem in femeia pacatoasa (desfranata) pe Maria Magdalena, tinand seama ca in Traditia bisericeasca, in imnologia cultica sau in scrierile Sfintilor Evanghelisti, nu se vorbeste de Maria decat ca a fost izbavita de sapte demoni.

Cea de-a treia femeie a fost vazuta ca fiind Maria din Betania, sora Martei, identificata fara temei scripturistic cu Maria din Magdala.

Maria Magdalena prezenta la rastignirea Mantuitorului



Maria Magdalena este prezenta la procesul lui Hristos, pe drumul Crucii si in momentul rastignirii Mantuitorului. Potrivit relatarii Sfantului Evanghelist Matei, ea a fost prezenta si la punerea Domnului in mormant. Dupa ce mormantul a fost pecetluit, femeile mironosite s-au intors in cetate, insa numai Maria Magdalena si Fecioara Maria au ramas langa mormant pana seara tarziu. Au fost nevoite sa plece pentru ca era vineri si Legea mozaica poruncea ca in ziua sambetei sa se odihneasca.



Maria Magdalena, "apostol al Apostolilor"



Din Evanghelii aflam ca in prima zi a saptamanii, duminica, femeile mironosite au venit cu miresme la mormantul lui Hristos, cu care aveau de gand sa unga, dupa obicei, trupul lui Iisus. Se pare ca Maria Magdalena, venita cu celelalte femei, ajunge prima la mormant si uimita de vederea pietrei ridicate si a mormantului gol, nu le mai asteapta pe celelalte femei si alearga sa le vesteasca apostolilor cele petrecute. Ea nu mai vede ingerul, care le intampina pe celelalte femei si nici nu-i asculta mesajul - ca Hristos a inviat.



La mormant ajung si Ioan si Petru. Maria Magdalena, care ii urmase pe cei doi ucenici, nu pleaca de la mormant, ramane aici sa planga. Gandul ei era ca trupul lui Iisus fusese furat. Pe cand plangea, potrivit Scripturii, i se arata doi ingeri. Dupa putin timp, i se arata si Hristos, pe care Il aseamana pentru inceput cu un gradinar, caruia ii cere sa-i vesteasca unde a fost pus Hristos. Dupa ce are loc recunoasterea lui Hristos, primeste misiunea sa merga si sa vesteasca ucenicilor: "Mergi la fratii Mei si le spune: Ma voi sui la Tatal Meu si Tatal vostru".



Maria Magdalena propovaduieste in Biserica primara



Potrivit Traditiei, Maria Magdalena va fi prezenta in Fenicia, Egipt, Siria si Roma, pentru a propovadui invatatura lui Hristos. Se vorbeste si de faptul ca l-a tamaduit pe imparatul Tiberiu (14-37 d.Hr.), care avea un ochi bolnav.



A fost inmormantata intr-o pestera din Efes, loc ce va deveni locas de tamaduire pentru multe neputinte. In anul 899, imparatul Leon al VI-lea Filosoful a poruncit ca moastele Sfintei Maria Magdalena sa fie mutate la Constantinopol, pentru a fi asezate in Manastirea "Sfantul Lazar“. Racla cu mana stanga a Sfintei Maria Magdalena este prezenta la Manastirea "Simonos Petra“ din Sfantul Munte Athos.

Adrian Cocosila
*
Tudor StefanPostat la 2010-07-31 14:33


Dragă Liviu. Frumuseţea acestui site este că se referă la credinţă şi anume la cea Creştin Ortodoxă. Să nu uităm că Ortodoxia nseamnă dreaptă credinţă. Despre oportunitatea de a se face trimiteri la scrieri apocrife pe acest site să ne amintim că apocrif înseamnă şi tainic, ascuns. Dacă ar trebui să distrugem scierile apocrife pentru că nu au fost considerate canonice (o altă interpretare a cuvântului apocrif), atunci ar trebui să ştergem şi picturile de pe biserici şi mânăstiri care au fost inspirate de aceste scrieri. Continuându-ne raţionamentul ar trebui să fim de acord cu condamnarea lui Galileo Galilei ca eretic. Oricum, o mare parte din români cred că Soarele se învârte în jurul Pământului. Doamne, îndreaptă cărările noastre!


Sursa:CrestinOrtodox,Ro

TEOLOGIA EMPIRICA

Empirică - Teologie Filosofică - Noua Teologie


După Marele Luminător al Bisericii, Sfântul Grigorie Palama, există trei feluri de teologie:


* a) Cea sigură şi tainică a teologilor văzători de Dumnezeu, care vorbesc din experienţa şi comuniunea personală cu Dumnezeul cel Viu.

* b) Teologia filosofică a celor ce nu au experienţa personală a vederii lui Dumnezeu, dar primind cu smerenie experienţele şi vederile dumnezeieşti ale Sfinţilor şi teologhisesc conform acestora. Această teologie foloseşte metoda apodictică, adică aceea care dovedeşte poziţiile teologice cu silogisme în baza Revelaţiei şi a experienţelor scrise ale Sfinţilor, şi

* c) Teologia nouă a teologilor curajoşi, care resping experienţele Sfinţilor şi teologhisesc dialectic conform principiilor lor filosofice. Un reprezentant al filosofiei dialectice în vremea Sfântului Palama a fost monahul apusean Varlaam.
(sursa:http://www.impantokratoros.gr/4258BC1D.ro.aspx)

Ortodoxia, unicul adevăr!

Mulţi consideră că Ortodoxia este una din multele „biserici", o „părere" a creştinismului printre multe altele, iar alţii consideră Ortodoxia ca pe o oarecare religie. Ambele puncte de vedere sunt complet eronate.

Ortodoxia, în mod esenţial, înseamnă dreaptă-credinţă, dreaptă slăvire. Nu este una dintre „biserici", pentru că este UNICA Biserică adevărată a lui Hristos. Aceasta nu este, fireşte, aroganţă, ci ADEVĂRUL.

Dacă Domnul a întemeiat doar o singură Biserică, atunci cum vorbim de mai multe? De asemenea, Ortodoxia nu poate fi numită religie, pentru că religia este o superstiţie; încearcă să acopere (fiecare religie)nevoile psihologice ale omului.

Dimpotrivă, Ortodoxia vindecă pe omul ce pătimeşte cu sufletul (şi aici înţelegem pe orice om) şi îl face sfânt, aceasta fiind dovada palpabilă şi uriaşă a adevărului Ei. Ortodoxia.

Copilul, bun la toate?

Putini dintre noi mai stim ca este obligatoriu sa tinem seama de inclinatiile copilului. Desi se intampla ca un copil sa aiba o inclinatie innascuta pentru pictura de exemplu, noi il obligam sa studieze intens matematica. Ajungem sa-i cerem copilului sa dezvolte ceea ce nu i-a fost dat. Uneori acest lucru are la baza neimplinirea unui vis al parintilor, in sensul ca daca ei nu au reusit sa devina de exemplu programatori, atunci e musai sa devina fiul lor. El trebuie sa compenseze lipsa realizarii lor. Alteori, parintii stiind ca doar anumite profesii vor fi cautate si bine platite in viitor, vor incerca sa faca din copilul lor “un produs” pentru viitor.

Parintii se cred dumnezei. Pierd din vedere ca un dar il ai sau nu. In zadar vor incerca sa faca din copilul lor un muzician, daca el este lipsit de aceasta inclinatie. Asa ca parintele nu este nascator de daruri, ci doar un impreuna lucrator cu Dumnezeu, ca darurile pe care le-au primit copiii lor sa rodeasca.



Lucrul cel mai rau pe care il putem face in fata lui Dumnezeu este de a-I lua locul: incercam sa punem in copil alte inclinatii decat cele sadite de Dumnezeu. Iar aceasta este calea cea mai sigura in avea lipsuri de toate felurile.



Este adevarat ca in viata intalnim si exceptii, copilul sa fie inzestrat cu daruri pe care le intalnim si la parinti, si astfel, daca ei sunt medici, sa poata fi si copilul lor medic. Dar de cele mai multe ori, parintele daca a urcat intr-o profesie, e bine sa stie ca a tras cu el si scara, in sensul ca daca propriul copil nu a primit darul, nu are cum sa urce in profesia lor.



Se intampla ca un copil care a mers doar in directia indicata de parinti, sa aiba un soi de revolta impotriva lui Dumnezeu, ca Unul ce nu doreste sa-i ofere ajutorul in a se dezvolta. Si se poate intampla acest lucru, daca nu se are in vedere constiinta darului pe care il primim de la Dumnezeu.



Dar sunt si parinti care au ca preocupare “portitele”, ca fiul sau fiica lor sa se realizeze. Acestia nu-i mai spun copilului “acesta este drumul pe care trebuie sa-l parcurgi”, ci ii ofera pur si simplu “cheia” cu care va reusi sa deschida multe usi in viata. Acestia impartasesc o stranie iluzie: anume ca timpul il va ajuta pe copil sa aiba cele mai bune rezultate. Dar acestia uita ca timpul singur este neputincios, in cazul in care copiii nu sunt inzestrati cu darurile necesare pozitiei pe care o ocupa.

Sunt doar cateva randuri prin care incerc sa-l fac pe parinte sa iasa din amagirea in care se afla de multe ori - “copilul meu este bun pentru asta”, fara a avea confirmarea unui specialist in acest sens.

Adrian Cocosila

Sursa:CRESTIN ORTODOX.RO

Colosseum - muzeu sau loc de pelerinaj?

Roma este, dupa Ierusalim, cel mai important loc de pelerinaj pentru crestinii din intreaga lume. De aceea o vizita la Roma este coplesitoare: temple si monumente romane, palate, biserici, catacombe, piete, fantani, muzee si, desigur, Vaticanul. Unul dintre aceste numeroase vestigii crestine din primele secole, care pastreaza inca vie jertfa martirilor crestini, este Colosseumul. Acesta reprezinta pentru intreaga crestinatate un simbol care ne vorbeste de martirii crestini, cei ce L-au marturisit pe Hristos cu viata dar, mai ales prin moartea lor. De aceea, Colosseumul este considerat de catre crestini un loc sfant, aici fiind martirizati in secolele I – IV d.Hr., mii de crestini. Rastigniti, sfasiati de fiare, arsi pe rug spre amuzamentul multimii, numai cativa dintre martiri sunt cinstiti ca sfinti ai Bisericii - amintim pe Sfantul Ignatie Teoforul (20 decembrie) si pe Sfanta Mucenita Parascheva (26 iulie) -.

Colosseumul este un amfiteatru eliptic situat in centrul Romei, intre Esquilin si Caelius, cel mai mare construit vreodata in Imperiul Roman. Edificiul reprezinta una din marile opere ale arhitecturii si ingineriei romane. Constructia sa a inceput intre 70 si 72, sub imparatul Vespasian, si a fost finalizat in 80 de catre fiul sau, Titus. Alte modificari substantiale au fost efectuate in timpul imparatului Domitian care i-a adaugat toate constructiile subterane si un etaj in plus (81-86). Amfiteatrul putea adaposti intre 50 000 si 75 000 de spectatori fiind folosit pentru luptele de gladiatori si alte spectacole publice.

Are o forma eliptica cu un diametru variabil (cel mai mare diametru 188 m, iar cel mai mic 156 m) si o structura ce atinge o inaltime de 50 m. Exteriorul original al monumentului poate fi vazut pe partea de nord, dinspre dealul Oppio. Fatada, realizata din blocuri de travertina (roca de tip calcaros de extrasa de langa Tivoli), are patru niveluri: primele trei avand 80 arce de suport incadrate de coloane (de tip Tuscan, Ioanic si Corintic) ce sunt decorate cu statui si sculpturi.

A fost utilizat timp de aproape 500 de ani, ultimele jocuri prelungindu-se pana in secolul al VI-lea. Pe langa luptele traditionale de gladiatori, numeroase alte specacole erau organizate: simulari ale bataliilor navale, vanatoare de animale, executii publice, reconstituirea bataliilor celebre si a pieselor de teatru.

Colosseum - Roma
Pentru ca imparati care au ordonat si sutinut construirea sa faceau parte din dinastia Flavia, Colosseumul a fost numit multa vreme Amfiteatrul Flavian. Acest nume este inca utilizat frecvent in lucrarile de specialitate, insa este mai putin cunoscut marelui public. Numele Colosseum se pare ca a derivat din acela al unei statui ridicate in apropiere, Colosul lui Nero. Aceasta statuie, in timp, remodelata de catre succesorii lui Nero. Astfel, Vespasian a ordonat construirea Amfiteatrului langa statuie, pe care a botezat-o "Colosul lui Helios", dedicand-o astfel zeului Soare. Mai tarziu, imparatul Hadrian a mutat statuia, dar numele amfiteatrului a ramas Colosseum, adica "de langa colos". Astazi din statuia lui Nero nu a mai ramas decat soclul, ce poate fi observat intre Colosseum si Templul lui Venus, situat in apropiere.

Este dificil sa ne imaginam cum arata interiorul monumentului in antichitate. Observand zidurile Coloseumului, putem observa cat de priceputi erau romanii in tehicile de constructie si in organizarea spatiului. Lojele speciale, astazi distruse, nu erau deschise publicului larg. Numai imparatul si suita sa puteau aveau acces la ele prin partea de nord. Publicul si autoritatile religioase, intrau prin partea de sud, avand privilegiul de a detine intotdeauna un loc rezervat in randul din fata. Numele catorva senatori din secolul al V-lea inca se mai pastreaza gravate in piatra. Familiile de patricieni si luptatori aveau rezervata zona imediat urmatoare, si, in spatele lor, stateau categoriile din urma in concordanta cu o rigida diviziune etnica si sociala.

Colosseumul a cunoscut multe schimbari in decursul Evului Mediu. O mica biserica a fost construita in interior, spre sfarsitul secolului al VI-lea, iar arena a fost folosita drept cimitir. Cutremurul din 1349 a provocat daramarea care a provocat prabusirea uneia dintre laturile amfiteatrului. O mare parte din materiale au fost recuperate si folosite la constructia palatelor, bisericilor, spitalelor dar si a altor asezaminte. Un ordin religios s-a instalat chiar in ruine la mijlocul secolului al XVI-lea si s-a mentinut pana spre sfarsitul secolului al XIX-lea. In anul 1749, Papa Benedict al XIV-lea a emis un edict prin care a consacrat arena drept "teren sfant, udat de sangele martirilor" si a interzis orice forma de comert sau mestesug in incinta lui. Acesta a inchinat Colosseumul Patimilor Mantuitorului stabilind o procesiune a Drumului Crucii.

In timp au fost intreprinse diverse proiecte de restaurare. Fatada a fost restaurata in anii 1807 si 1827, interiorul in 1831,1846 si 1930. Inainte de al Doilea Razboi Mondial, Mussolini, care incerca sa-i faca pe italieni sa fie mandri de trecutul lor imperial, a ordonat sapaturi arheologice si a transformat Colosseumul in muzeu.

Colosseumul este considerat un simbol al Romei Imperiale. Astazi, reprezinta una din atractile turistice ale Romei moderne dar si loc de rugaciune al Bisericii Romano-Catolice. In Vinerea Mare, papa conduce procesiunea "Drumul Crucii" prin Colosseum.

Sursa: CrestinOrtodox.ro