Sfantul Evanghelist Luca

Sfantul Apostol si Evanghelist Luca  s-a nascut in Antiohia Siriei. Il intalneste pe Hristos in Teba Boetiei, loc in care se ingrijea de bolnavi in calitatea sa de medic. Crezand in El, Sfantul Luca ajunge sa se numere printre cei 70 de Apostoli. Impreuna cu Sfantul Apostol Cleopa, el L-a vazut pe Domnul inviat pe drumul catre Emaus (Luca 24). Dupa Pogorarea Sfantului Duh, Luca s-a intors la Antiohia si l-a ajutat pe Pavel sa vesteasca Evanghelia Domnului.A scris o Evanghelie si cartea Faptele Apostolilor adresate dregatorului Teofil. Evanghelia se remarca prin bogatia de pilde - 33 de parabole impodobesc Evanghelia Sfantului Luca.Dupa martiriul Sfantului Apostol Pavel, Sfantul Luca a predicat Evanghelia in Italia, Dalmatia, Macedonia si Grecia.Este socotit si patronul iconografiei crestine, el fiind cel care a pictat primele icoane ale Maicii Domnului, purtand in brate pe Hristos si prima icoana a Sfintilor Apostoli Petru si Pavel.A trecut la cele vesnice la varsta de 80 de ani, cand niste pagani l-au spanzurat de un maslin in cetatea Tebei din Boetia.Constantie, fiul imparatului Constantin, a adus moastele sfantului din Teba si le-a asezat in Biserica Sfintilor Apostoli, sub sfanta masa, alaturi de cele ale Sfintilor Andrei si Timotei.Tot in aceasta zi, facem pomenirea:- Sfantului Mucenic Marin cel Batran;- Sfantului Cuvios Iulian;- A patruzeci de sfinti tineri;- Sfantului Mnason, episcopul Ciprului;-Sfintilor Mucenici Gavriil si Chirmidol.Sursa: CrestinOrtodox.ro Calendar Ortodox

Pomenirea Sfintei Muceniţe Caliopia

Aceasta a trăit pe vremea împăratului Deciu, strălucită cu tinereţea trupului şi cu frumuseţea sufletului. Fiind prinsă a fost silită să se lepede de dragostea şi de credinţa în Hristos. Dar întrucât cu tărie se ţinea de aceasta, a fost chinuită în felurite chipuri; apoi în urmă i s-a tăiat capul spre lauda Domnului nostru Iisus Hristos.

Sfantul Mucenic Caliopie

Sfantul Caliopie a vietuit la sfarsitul secolului al III lea si inceputul secolului al IV lea. A fost unicul fiu al unui parinte de rang senatorial din Perga Pamfiliei. Din cauza persecutiilor impotriva crestinilor, mama sa l-a asezat intr-o corabie, i-a dat aur si l-a trimis in cetatea Pompeiopolis. Ajuns in aceasta cetate, refuza sa ia parte la o sarbatoare in cinstea zeilor. Motiv pentru care este dus la comandantul Maximus. Sfantul Caliopie va marturisi inaintea acestuia ca este crestin. Va fi supus la diferite chinuri, ca in cele din urma sa fie osandit la moartea pe cruce.



Cand a fost dus la locul rastignirii, mama sa a strecurat cinci bani mari de aur in mana calaului, spunandu-i sa-l aseze pe fiul ei cu capul in jos, nu in felul in care a stat Mantuitorul. Caliopie a fost rastignit cu capul in jos in Sfanta si Marea Zi Joi. A doua zi, cand au coborat de pe cruce trupul neinsufletit al Sfantului Caliopie, mama sa a cazut imbratisandu-l si a murit. Ei au luat mucenicia cu cinste in anul 304.



Tot astazi, facem pomenirea:

- Sfantului Gheorghe, episcopul Mitilenei;

- Sfintei Mucenite Achilina si a doua sute de sfinti mucenici din Sinope.

- Sfantului Mucenic Rufin, diaconul;



Maine, facem pomenirea Sfintilor Apostoli Irodion, Agav, Ruf, Flegon, Asincrit si Hermas.



Calendar Ortodox

Sursa:CrestinOrtodox.ro

SFANTUL MUCENIC VALENTIN

Sfintii Mucenici Pamfil si Valentin





Patimirea celor doisprezece Sfinti Mucenici: Pamfil preotul, Valentin diaconul, Pavel, Porfirie si ceilalti



Acesti doisprezece mucenici din Cezareea Palestinei, s-au mutat la Domnul la anul 308, in urma persecutiilor din timpul domniei lui Diocletian.



Pamfil, primul dintre ei, era preot al acestei cetati. Se ocupa cu indreptarea textului Noului Testament, curatindu-l de greselile diversilor copisti. El insusi copia Sfanta Scriptura si o dadea celor care o doreau.



Cel de-a doilea a fost batranul diacon Valentin. Acesta era o autoritate recunoscuta in Sfintele Scripturi, pe care le cunostea pe de rost.



Cel de-al treilea, Pavel, in timpul unei persecutii anterioare fusese aruncat in foc pentru credinta lui in Hristos.



Acestia, dupa diferitele chinuri la care au fost supusi de catre guvernatorul Urban, au stat in temnita timp de doi ani, pana cand a ajuns la guvernare Firmilian. Alaturi de ei au fost intemnitati cinci frati, care se nascusera in Egipt si care se intorceau in tara lor dupa ce fusesera siliti sa munceasca in minele din Cilicia. La portile Cezareei cei cinci au declarat ca sunt crestini si au fost adusi in fata judecatii. Intrebati fiind "care sunt numele voastre si din ce neam sunteti?" - ei au raspuns: "Numele pagane date de maica noastra noi le-am lepadat, si ne-am numit in loc Ilie, Isaia, Ieremia, Samuil si Daniil." Intrebati fiind, "Care este patria voastra?" - ei au raspuns: "Ierusalimul cel de Sus."



Cei opt marturisitori au fost scosi din temnita si decapitati, iar dupa ei a fost ucis si tanarul Porfirie, care a incercat sa ingoape trupurile mucenicilor. Pe Porfirie prigonitorii l-au ingropat de viu, ca si pe Seleuc, care mai inainte fusese ofiter, si care se apropiase sa sarute picioarele mucenicilor.



De asemenea, tot acum au dobandit moarte muceniceasca, Teodul si Iulian, care, in timpul inmormantarii mucenicilor au sarutat sfintele lor moaste.





Tot in aceasta zi facem pomenirea:



- Sfintilor mucenici cei din Martiropole, si a preacuviosului Maruta;



- Cuviosului Flavian;



- Sfantului Flavian, patriarhul Constantinopolului.



- Sfantului cuvios Romano cel din Carpenisia;



Maine, 17 februarie, facem pomenirea Sfantului Mare Mucenic Teodor Tiron si a Sfintei Mariamna:gasim in blogspot/Calea spre Hristos)





Sursa: CrestinOrtodox.ro



Calendar Ortodox

Sfanta Mucenita Agata

Sfanta Mucenita Agata s-a nascut in cetatea Panormos, din insula Sicilia. Potrivit izvoarelor istorice, Sfanta Agata era foarte frumoasa si foarte bogata. A fost ceruta in casatorie de dregatorul Cvintian, insa, a refuzat pentru ca a ales sa traiasca pentru Hristos. Este incredintata unei femei necredincioase, Afrodisia, cu scopul ca aceasta sa o faca sa lepede credinta in Hristos. Avand in vedere ca nu a dat curs cererii in casatorie si ca nu a renuntat la renuntat la credinta in Hristos, va fi supusa la mai multe chinuri. Din acestea amintim ca i-a fost taiat pieptul, cu un cleste de fier.

Despre vindecarea sa in chip minunat, aflam din Sinaxarul zilei din 5 februarie: "La miezul noptii i s-a aratat Sfantul Apostol Petru, cu chipul batran si cinstit, purtand in mainile sale multe doctorii. Iata, eu stateam si priveam la tine in ceasul acela, cand ai rabdat chinurile si am cunoscut ca este cu putinta sa se tamaduiasca pieptul tau; pentru aceea am si venit aici". Sfanta mucenita Agata a raspuns: "Eu niciodata n-am obisnuit trupul meu cu nici un fel de doctorie, si acum mi se pare ca nu se cade a strica obiceiul cel bun, pazit din tinerete". Batranul i-a zis: "Si eu sunt crestin si nadajduiesc sa te tamaduiesc; am venit la tine, deci nu te rusina de mine".



Sfanta i-a raspuns, zicand: Tu esti barbat, iar eu fecioara, deci cum voi putea ca fara de rusine sa-mi descopar pieptul inaintea ta? Voiesc mai bine sa rabd inainte durerea ranilor mele, decat sa ma golesc inaintea ochilor barbatesti. Multumescu-ti, cinstite parinte, caci pentru mine ai venit aici, vrand sa tamaduiesti ranile mele, insa sa stii ca doctoriile cele facute de oameni nu se vor apropia de trupul meu niciodata". Iar batranul i-a zis: "De ce nu voiesti sa te tamaduiesc?" Sfanta a raspuns: "Am pe Domnul meu Iisus Hristos, Care le tamaduieste pe toate si care, cu voia si cu cuvantul Sau, ridica pe cei cazuti. Acela, de va voi, poate sa ma mantuiasca si pe mine, roaba Sa cea nevrednica".



Apostolul a zambit putin si i-a zis: "Acela m-a trimis la tine, fecioara, pentru ca eu sunt Apostolul Sau; deci, fii acum tamaduita". Zicandu-i acestea, s-a facut nevazut. Sfanta Agata privind apoi la trupul sau, a vazut ca toate ranile erau tamaduite.

Sfanta Mucenita Agata a trecut la cele vesnice in temnita. Datorita vindecarii sale, este considerata a fi ocrotitoarea femeilor bolnave de cancer la san.

Tot astazi, facem pomenirea:

- Sfintei Mucenite Teodula;

- Sfantului Cuvios Polieuct, patriarhul Constantinopolului;

- Sfantului Cuvios Teodosie din Scopelon;

- Sfantului Mucenic Antonie Atenianul.



Maine, 6 februarie, facem pomenirea Sfantului Vucol, episcopul Smirnei.


Sursa: CrestinOrtodox.ro

Duminica dupa Nasterea Domnului

Fuga in Egipt, mentionata foarte sumar numai de Matei, a avut scopul sa arate ca Hristos a fost un vesnic pelerin pe acest pamant, dupa cum singur a marturisit-o: "Vulpile au vizuini si pasarile cerurilor cuiburi; Fiul Omului insa nu are unde sa-Si plece capul" (Matei 8, 20). Viata noastra, chemata sa reediteze la scara redusa si dimensiuni minore viata Dumnezeului intrupat, va avea si ea un aspect de vesnic pelerinaj.



Asupra sederii in Egipt evanghelistul nu da niciun amanunt, de aceea nu s-a putut afirma cu certitudine unde a salasluit Sfanta Familie in acea tara si nici durata sederii. Este probabil ca nu a ramas mai mult de un an, intorcandu-se in Palestina dupa moartea lui Irod, asa cum precizeaza Sfantul Matei. Ceea ce intereseaza aici este faptul in sine, si nu amanuntele asupra carora Evanghelia nu staruie niciodata. Intre Egipt si Israel, in cursul istoriei lor, a existat o legatura tainica, care nu poate fi definita pornind de la concepte logice. Iosif, socotit de toata exegeza patristica figura anticipatoare a lui Hristos, a fost vandut Egiptenilor de catre fratii sai din indemnul celui care purta numele de Iuda, fiindu-i in acest mod crutata viata, caci ceilalti doreau sa-l ucida. El a ramas apoi in tara Egiptului, iar cand fratii sai au fost amenintati sa piara din pricina secetei care bantuia Canaanul, Iosif i-a salvat cu bucatele din tara sa adoptiva.



Egiptul izbaveste deci pe Israel de la moarte, iar Iacov patriarhul care va da numele de Israel poporului ales, va veni si el sa-si sfarseasca zilele in valea Nilului. Moise, datatorul vechiului asezamant, se naste in Egipt unde el si poporul sau vor fi prigoniti. El va primi Legea dupa ce va parasi acesta tara. Fiul lui Dumnezeu, devenit om, va cobori si El in tara Egiptului, inainte de a purcede la lucrarea de mantuire a oamenilor si de instituire a noului Legamant. Matei il citeaza pe profetul Osea, care, referindu-se la poporul ales, spune: "Din Egipt am chemat pe fiul meu" (Osea 11, 1), text impresionant si cu dubla semnificatie, ca atatea pasaje din Scriptura. Evident, profetul a avut in vedere chemarea lui Israel din Egipt pentru a primi Legea, dar dincolo de acest prim sens, care se referea la un eveniment trecut, situandu-se deci in ordinea logica, prin glasul lui Osea a vorbit Sfantul Duh, vestind cu veacuri inainte salasluirea Fiului lui Dumnezeu in pamantul Egiptului.



Tinand seama si de acesta profetie, se pare deci ca sederea Mantuitorului in Egipt fusese prevazuta in planul iconomiei divine si ca ea reprezinta o etapa necesara a itinerariului Sau terestru. Ratiunea umana nu va putea insa niciodata scruta aceste mistere pana in adancul lor, ele ramanand mereu acoperite de un val, prin care arareori strabate cate o lumina mai puternica, facandu-le accesibile numai la suprafata lor.



Faptul ca Iisus prunc, fugind din Tara Sfanta, a gasit adapost in Egipt trebuie privit prin prisma rolului pe care acesta tara l-a jucat in istoria religioasa a lumii. Sa nu se uite ca Egiptul, de-a lungul istoriei sale, asteptase cu infrigurare un mantuitor, care sa izbaveasca omul de moarte. Osiris, zeul adorat in valea Nilului, aparea ca un vesnic biruitor al mortii si, prin acesta trasatura, prefigura pe Hristos cel inviat. Intreaga cultura Egipteana era orientata spre un unic tel: acela de a asigura supravietuirea persoanei umane dincolo de hotarul acestei lumi.



Egiptul, care traise intens speranta in inviere, era predestinat sa primeasca la sanul sau pe Dumnezeu intrupat pentru a elibera definitiv pe om de spectrul mortii.



Este interesant de constatat ce rol mare au jucat neamurile in viata Mantuitorului. Desi Israel a fost poporul care i-a oferit matca menita sa primeasca natura divina a Logosului, paganii manifesta o prezenta mai activa in momentele care urmeaza nasterii lui Iisus: preotii Persiei antice vin sa-L adore, recunoscand astfel dumnezeirea Sa, iar Egiptul Il primeste si Il ascunde de mania prigonitorilor, asa cum odinioara si Iosif fusese ocrotit de Egipt impotriva intentiei ucigase a fratilor sai. Pare ca Egiptului i-a revenit acesta misiune discreta si anonima, nu se pomeneste niciun loc din acesta tara unde sa fi locuit Sfanta Familie si nici un nume de om care sa-i fi oferit ospitalitateta. Egiptul a ajucat deci un rol activ in iconomia mantuirii, deoarece prin adapostul oferit Pruncului Iisus a facut posibila desfasurarea ulterioara a diferitelor etape ale rascumpararii noastre.



In timp ce Sfanta Familie se refugia in Egipt, Irod, a carui manie atinsese culmea in clipa cand si-a dat seama ca a fost inselat de magi, deoarece acestia nu mai trecusera prin Ierusalim spre a-i vesti despre ce aflasera, a poruncit sa fie ucisi toti pruncii din Betleem si din jurul orasului, mai mici de doi ani. Si acest episod pomenit doar de Matei, apare invaluit in ceata si extrem de tainic; realitatea lui nu poate fi contestata, caci altfel, dupa cum remarca un exeget francez, era imposibil ca un autor evreu, scriind pentru cititori israeliti, la doar 15 ani de la moartea lui Hristos, sa fi consemnat un fapt de o asemenea importanta, care oricand ar fi putut fi infirmat, in cazul in care el nu ar fi avut loc.



Uciderea pruncilor arata ca venirea Fiului lui Dumnezeu in lume nu a adus de la inceput pace printre oameni, ci dimpotriva, a intetit lupta dintre fortele intunericului si cele ale luminii. Sfantul Evanghelist Ioan a intuit cel mai bine acest conflict tragic, vizibil in toata viata Mantuitorului. Hristos Insusi va spune despre Sine: "Nu am venit sa aduc pace, ci sabie" (Matei 19, 34), aratand astfel ca intruparea Sa va avea ca urmare firesca o recrudescenta a razboiului pornit de puterile demonice si de uneltele lor impotriva puterilor ceresti. Macelul de la Betleem este doar preludiul acestei teribile tragedii care se va desfasura pana la sfarsitul veacurilor, caracterizata prin prigonirea alesilor lui Dumnezeu de catre stapanii acestei lumi, aflati in slujba celui rau.



Pruncilor ucisi la Betleem le-a revenit misiunea de a muri pentru Acela care avea sa izbaveasca neamul omenesc si sa-l scoata de sub stapanirea mortii. Numai aceste fiinte neprihanite puteau fi jertfite in locul Mielului, venit sa ridice pacatul lumii, si numai pruncii nevinovati, purtatori ai luminii paradisiace, care nu se stersese deplin de pe chipurile lor, puteau sta impotriva fortelor raului, dezlantuite prin mijlocirea lui Irod. Puterea intunericului, concentrata in Irod, omul tuturor crimelor, infrunta chintesenta puritatii, intruchipata de copiii straini de orice pacat. Faptul ca acestia au fost jertifiti in locul lui Hristos, crutat spre a putea indeplini lucrarea de rascumparare a omului in vederea careia Se intrupase, a facut ca pruncia sa devina o categorie axiologica. Mantuitorul va insista asupra valorii copilariei, sinonima pentru El, cu puritatea sufleteasca, Se va identifica pe Sine cu pruncii "cine va primi un prunc ca acesta in numele Meu, pe Mine Ma primeste" (Matei 18, 5), si va considera copilaria o stare desavarsita spre care trebuie sa tinda orice om pentru a intra in Imparatia cerurilor. Doar pruncii, parga a omenirii viitoare, puteau sa se substituie Domnului Iisus si sa-si dea viata pentru El, facand astfel posibila lucrarea de mantuire a omului. Pruncii ucisi la Betleem apar ca deschizatori ai cerului, iar intre pruncie si intrarea in imparatie se creeaza o relatie de tip unic.



Sfantul Matei noteaza ca, dupa moartea lui Irod, Iosif a avut din nou un vis premonitoriu, in care un inger ii vesti ca primejdia trecuse si ca se putea intoarce cu Pruncul in pamantul lui Israel. Este a treia comunicare pe care Iosif o primeste in vis de la un trimis ceresc. Ascultator, din nou, al poruncii venite de sus, Iosif paraseste impreuna cu Pruncul si cu Sfanta Sa Maica, Egiptul care il ocrotise in vremuri de cumpana si se reintoarce in Tara Sfanta. El insa nu se mai opreste in Iudeea, unde domnea Arhelau, fiul lui Irod, ci merge direct la Nazaret, orasel din Galileea aflat sub dominatia lui Irod Antipa, care era tot fiul lui Irod, dar mai putin temut decat tatal sau.



Sederea lui Iiisus la Nazaret va avea si ea talcul ei. Evanghelistul Matei, mereu preocupat sa gasesca in profeti prevestiri ale faptelor relatate, explica venirea la Nazaret: "ca sa se implineasca ceea ce s-a spus prin proroci ca Nazarinean Se va chema" (Matei 2, 23). Nazaretul a avut un loc insemnat in viata Domnului; daca Iisus Se naste la Betleem, la Nazaret are loc taina zamislirii, a intruparii Fiului lui Dumnezeu.

In acest orasel neinsemnat se va desavarsi, in timpul celor 30 de ani ce vor urma, lentul proces al sfintirii umanitatii Sale de catre firea divina, al patrunderii energiilor divine in omenitatea ce se deschidea spre a le primi. Este oare o simpla coincidenta faptul ca Nazaret se talmaceste "sfintenie"? Misterul zamislirii Mantuitorului Hristos si al formarii personalitatii Dumnezeului intrupat este legat in primul rand de Nazaret. Nazaretul ne da cheia tainei lui Hristos, a zamislirii Sale mai presus de fire si a genezei personalitatii Sale teandrice; Iisus putea fi deci numit pe buna dreptate "Nazarinenul".



Natalia Manoilescu Dinu



Calendar Ortodox

sursa:Crestinortodox.ro

SF.PATAPIE,SOFRONIE(8 DEC)

PREDICĂ LA SFINŢII ZILEI DIN 8 DECEMBRIE

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Iubiţi credincioşi, în ziua de 8 decembrie, Biserica îl pomeneşte pe Preacuviosul Părintele nostru Patapie şi face şi Înainteprăznuirea zămislirii Sfintei Ana, mama Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Sfântul Patapie, cinstit astăzi de Biserică, era din Patriarhia Alexandriei şi a toată Africa, din Teba Egiptului şi a trăit în veacul al VII-lea. El este unul din mulţii sfinţi care s-au ridicat dintre monahi, pentru că a îmbrăţişat viaţa călugărească. Putea să n-o îmbrăţişeze. Călugăria nu este o poruncă, ci este un sfat evanghelic. Alta este greutatea unei porunci şi alta greutatea unui sfat. Patapie, alegând viaţa călugărească, a urmat cu scumpătate lui Hristos; şi cine poate povesti posturile sale, privegherile sale, îndelungatele sale rugăciuni şi nevoinţele sale din pustie?

Monahii, mai ales sihaştrii, nu se retrag din lume pentru că urăsc lumea, ci pentru că nu se împacă cu o iubire egoistă, cu o iubire părtinitoare, cu o iubire umbrită de păcat. Şi vor să iubească lumea aşa cum iubea Hristos. Şi cum iubea Hristos? Hristos iubea fără patimă. Când a venit la Hristos mama Lui, când au venit la Hristos verişorii Lui, mulţimile Îl împresurau. Şi unul din ucenici I-a spus: ,,Învăţătorule, iată mama Ta şi fraţii Tăi Te caută şi vor să Te vadă, dar nu pot din cauza mulţimii”. Şi Domnul Hristos ce le-a spus? ,,Mai mare e rudenia duhovnicească decât rudenia trupească”. Adică: Cine e mama Mea şi cine sunt fraţii Mei? Cu alte cuvinte: Adevăratele Mele rudenii sunt rudeniile spirituale, cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc – deci nu doar ascultă, ci şi împlinesc. Nu doar ascultă în biserică şi atunci când ies afară se comportă ca nişte păgâni. Rudele lui Hristos – adică mamă, şi tată, şi frate, şi soră, şi fiu, şi fiică, rude duhovniceşti, rude adevărate – sunt cei care ascultă cuvântul Lui şi-l împlinesc.

Sfântul Patapie a vrut să se înrudească cu Hristos în felul acesta. Să împlinească dumnezeiescul cuvânt al lui Hristos nu numai în ceea ce priveşte poruncile, ci şi în ceea ce priveşte sfaturile evanghelice, partea cea mai bună pe care şi-a ales-o Maria, viaţa de rugăciune, viaţa de reculegere, viaţa de retragere, viaţa de contemplaţie, ca să înveţe iubirea, iubirea neumbrită de patimă sau de părtinire; pentru că în familie, iubirea este părtinitoare. Un familist – o mamă sau un tată – îşi ocroteşte întâi copiii, şi apoi se gândeşte la cel de peste uşă, la colegul de serviciu sau la cel din stradă. Deci, iubirea în familie este părtinitoare, este umbrită, nu este desăvârşită. Un familist are multe piedici în a iubi cu iubirea lui Hristos. Ei bine, cei care simt aceste limite, aceste insuficienţe şi doresc ceva mai mult, doresc să iubească aşa cum iubea Hristos, adică în mod egal şi nepărtinitor pe toţi oamenii, indiferent de culoare sau religie, de gen sau de vârstă, atunci se retrag, ca în singurătate şi în ascultare să înveţe a iubi pe toată lumea deopotrivă. Aşa a făcut şi Sfântul Patapie. Mulţi ani s-a nevoit în pustie, în fericita însingurare. Însingurarea te ajută să-i vezi pe toţi oamenii la fel, să-i cuprinzi pe toţi într-o singură îmbrăţişare, să o vezi pe cea care te-a născut egală cu orice femeie din lume, să-l vezi pe cel care îţi este tată egal cu orice bărbat din lume.

Mitropolitul Augustin de Florina,
 când era vizitat de rude, le trimitea la hotel.
Şi asta în zilele noastre.

Dar orice orfan, şi orice văduvă, şi orice femeie bătută de bărbatul ei şi izgonită din casă cu copiii, şi orice bătut de soartă, ştia că va fi găzduit de Mitropolitul Augustin. Dar faţă de rudele sale arăta această rezervă, pentru că punea în aplicare iubirea nepărtinitoare,

dar,

 mai ales pentru că în acelaşi timp voia să protejeze oiţele mai slabe de imaginaţia bogată în sens negativ şi de gândurile de judecată cum că Mitropolitul le-ar favoriza, pentru că sunt rudele sale.

Aşa se face că rudele care veneau în Florina, la marile sărbători, mărturiseau uneori maicilor şi celor lipsiţi de rudenia trupească, dar nu străini de rudenia duhovnicească, un fel de neîmplinire:

,,Ce fericiţi sunteţi că nu sunteţi rude cu vlădica Augustin! Ne-am fi dorit şi noi să nu fim rude, ca să ne bucurăm de aceeaşi atenţie”. Înţelegem de aici că deşi vlădica Augustin îi iubea pe toţi deopotrivă, el manifesta – sau mai bine-zis „făţărea” în sensul bun al cuvântului, o rezervă faţă de rude, ca nu cumva prezenţa lor să fie o sminteală pentru cei mai slabi şi mai neîntăriţi duhovniceşte.

Sfântul Patapie a venit în Împărăteasca Cetate. Întotdeauna când auzim de Împărăteasca Cetate, trebuie să ne ducem cu mintea la Cetatea lui Constantin ce Mare, Oraşul prin excelenţă, Împărăteasa cetăţilor, la Constantinopol. Aici, Sfântul Patapie a făcut foarte multe minuni. Şi ce fel de minuni a săvârşit? A dăruit vedere orbilor, a vindecat pe cei bolnavi de idropică. Cum? Ungându-i cu untdelemn sfinţit.

Noi, de multe ori, deşi avem în case untdelemn sfinţit la Sfântul Maslu, stăm, bolim şi murim lângă medicamentul pe care-l avem lângă noi, pentru că nu manifestăm credinţa şi evlavia pe care ni le cere Hristos faţă de cele sfinte. Aducem litri întregi de ulei la Maslu, facem colecţie şi uităm să-l folosim aşa cum se cuvine, nu numai pentru noi, ci şi pentru alţii care pătimesc.

Dar Sfântul Patapie a vindecat pe idropici ungându-i cu untdelemn sfinţit.
El a fost şi un mare exorcist, adică a izgonit demonii din oameni, din oamenii posedaţi.

Şi fiecare creştin ar trebui să scoată demonii păcatelor din cei posedaţi de patimi. Cum? Îndrumându-i la scaunul Sfintei Spovedanii.

Nu se cuvine ca un creştin să fie atât de nepăsător, încât să nu se ocupe de vindecarea sufletească a celor demonizaţi sufleteşte. Trebuie să-l urmăm pe Sfântul Patapie şi să nu fim nepăsători faţă de demonizaţii sufleteşte. Nu putem să izgonim noi demonii patimilor din ei? Să-i invităm în acest spital de obşte, în această Vitezdă duhovnicească, care este Biserica, ca să primească vindecare, ca Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor să-i vindece.

Sfântul Patapie a vindecat şi cancerul, groaznica boală a cancerului, care de obicei nu iartă. Dar să nu uităm că „ce e cu neputinţă la oameni, e cu putinţă la Dumnezeu”. A zis Domnul: „Eu omor şi înviez, Eu rănesc şi tămăduiesc, şi din mâna Mea nimeni nu poate să vă scoată”.


Aşadar,
Omul lui Dumnezeu Patapie, după ce a bineplăcut lui Dumnezeu prin asceză, prin nevoinţe, prin înfrânare şi prin milostenia aceasta manifestată prin facerile de minuni, şi-a încredinţat duhul său lui Dumnezeu, iar Biserica îl cinsteşte în fiecare an pe 8 decembrie. Moaştele sfântului se păstrează astăzi la Mănăstirea Loutraki din apropiere de Corint, în Grecia.

Vă voi relata o minune relativ recentă a Cuviosului Patapie în istorisirea părintelui Nicodim Bilalis, pe care l-am cunoscut cu ani în urmă:

„Anul acesta de Paşte (1986), în Sfântul Munte, am vorbit cu evlaviosul stareţ vecin, pe nume Martinian (de la Coliba „Toţi Sfinţii”, în Kapsala, Sfânta Mănăstire Pantocrator) şi cuvântul a ajuns la tema despre minunile contemporane.

Prilejul a fost continua minune a credinţei noastre ortodoxe a Sfintei Lumini de la Preasfântul şi Izvorâtorul de viaţă Mormânt.

Atunci, stareţul Martinian ne-a povestit şi următoarea minune recentă a Cuviosului Patapie, pe care o expunem după istorisirea lui.

Stareţul avea o rudă emigrantă în Germania de Vest, de unde cu câţiva în urmă s-a întors pensionar. Ruda sa se numeşte Gheorghios Z. (Însuşi stareţul preferă ca numele să fie anonim). Şi în Germania s-a căsătorit cu o nemţoaică „catolică”, fără ca ea să se fi botezat înainte cu Botezul Ortodox. Au făcut, desigur, nunta într-o biserică ortodoxă şi cei doi copii ai lor i-au botezat cu Botezul ortodox, dar soţia a rămas „catolică”, chiar dacă mergeau la slujbe în bisericile ortodoxe.

După ce s-au întors în Grecia (sunt locuitori în Nea Smyrna, parohia „Sfântul Sostene”), în vara anului 1985 s-au dus pentru petrecerea vacanţei de vară în Loutraki (Corint) şi acolo s-au dus într-o zi la Mănăstirea Cuviosului Patapie, ca să se închine Cuviosului.


În Sfânta Peşteră a intrat primul soţul, care s-a şi închinat Sfintelor Moaşte. Dar, în timp ce intra şi soţia „catolică” şi se apropia să se închine, a căzut jos leşinată. Soţul a prins-o imediat în braţe şi, cu ajutorul altor închinători, a scos-o afară şi a ajutat-o să-şi revină. După ce şi-a revenit, au întrebat-o ce i s-a întâmplat de a leşinat. Şi ea a răspuns cu uimire:


- „Bine, nu aţi văzut, nu aţi auzit? Sfântul m-a împins şi mi-a zis: Cum tu, o eretică, te apropii de mine?”.


Şi din acel moment, ea singură a cerut să se boteze ortodoxă, după cum s-a şi botezat în urma catehizării ei în propria parohie.


De acum, ca ortodoxă, vizitează cu evlavie Sfânta Peşteră a Cuviosului şi se închină Sfintelor Moaşte cu dragoste şi recunoştinţă. Pentru că, după ce a primit Botezul ortodox, se simte alt om!

„Când mă rog”, ne-a spus într-o convorbire telefonică, „Îl simt pe Dumnezeu ca al meu, Tatăl meu, pe cînd înainte nu simţeam nimic. Acum aprind candela la iconostas, fac prescuri, mă împărtăşesc, citesc Vieţile Sfinţilor şi sufletul meu Îl simte pe Dumnezeu aproape de el.

Iată, cum să v-o spun? E ceva foarte diferit de cum era înainte, o siguranţă că sunt lângă Dumnezeu. Şi lucrul acesta îl datorez Sfântului Patapie, căruia îi mulţumesc”.”

Tot astăzi,

 Biserica ni-i pune înainte spre pomenire, cinstire şi zidire sufletească pe şapte Sfinţi Apostoli din cei şaptezeci de ucenici mai mici ai Domnului. Ştiţi că Domnul Hristos Şi-a ales doisprezece ucenici principali şi a mai ales şaptezeci de ucenici, pe care noi îi numim mai mici sau secundari. Dintre aceşti şaptezeci, Biserica îi pomeneşte astăzi pe Sostene, Apolo, Chifa, Tihic, Epafrodit, Cezar şi Onisifor.


Când evreii din Corint, din invidie pentru rodnicia predicii, l-au prins pe Apostolul Pavel şi l-au dus la judecătorul Ahaiei Galion, iar acesta i-a izgonit de la tribunal, turbaţi că nu şi-au atins scopul, l-au prins şi l-au bătut pe mai-marele sinagogii Sostene, care tocmai îmbrăţişase credinţa creştină. În continuare, Sostene l-a însoţit pe Apostolul Pavel în călătoriile sale şi a fost ales episcop al Colofonei, în Asia Mică, episcopie ce ţinea de Mitropolia Efesului.

Apolo, era evreu la origine şi se trăgea din Alexandria. Fiind foarte educat şi cunoscând foarte bine Sfintele Scripturi, s-a convertit la creştinism, după ce i-a ascultat pe apostoli, şi deşi nu cunoscuse decât botezul lui Ioan, el începuse să predice cu râvnă pe Domnul Hristos cel răstignit şi înviat. Trecând prin Efes, a fost catehizat deplin de Sfinţii Apostoli Aquila şi Priscila şi a primit Botezul. Din Efes a trecut în Corint, unde a continuat opera Sfântului Pavel între păgâni. Darul său oratoric i-a impresionat atât de mult pe corinteni, încât aceştia s-au despărţit la un moment dat în două tabere: unii care erau pentru Pavel, iar alţii pentru Apolo. Din acest motiv, Pavel avea să le scrie o primă epistolă, ca să lămurească lucrurile. Mai târziu, Apolo a ajuns al doilea episcop al Colofonei, după Sostene.

Epafrodit a fost şi el însoţitor al marelui Apostol Pavel. Pe când se afla misionar în Filippi (Macedonia), creştinii de acolo l-au trimis în Roma, unde Pavel era întemniţat, ca să-i ducă darurile lor. În timpul călătoriei s-a îmbolnăvit grav, dar Domnul l-a păzit şi l-a ajutat să-şi încheie misiunea. La întoarcere aducea cu sine Epistola către Filipeni a marelui Apostol. În cele din urmă a ajuns episcop al Colonei.

Onisifor a fost episcop al Cezareii.

Cezar este amintit în Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel. Potrivit tradiţiei, a ajuns episcop al Koronei, în Peloponez.

Tihic a fost un strâns colaborator al Apostolului neamurilor. Se trăgea din Asia Mică. L-a însoţit pe Pavel în călătoria sa din Corint la Ierusalim şi ducea scrisorile Apostolului către îndepărtatele Biserici întemeiate de acesta. A fost primul episcop al Calcedonului Bitiniei.

Despre apostolul Chefa sinaxarele nu ne dau nicio informaţie.

Vedem însă, fraţi creştini, că toţi aceşti apostoli au fost şi episcopi. Are vreo importanţă pentru noi faptul că Biserica ne aminteşte de aceşti apostoli-episcopi? Sigur că are importanţă, pentru că noi am uitat să fim misionari. Am uitat să fim mici apostoli. Şi pomenindu-i pe cei 12 apostoli, şi pe cei 70 de apostoli, şi pe sfinţii întocmai cu apostolii, mai vechi sau mai noi, Biserica ne aminteşte de porunca misionar-apostolică, pe care Domnul Hristos a dat-o tuturor celor ce vor crede în numele Lui şi se vor boteza. „Mergând, învăţaţi toate neamurile…”

Ţi s-a încredinţat o comoară? N-o păstra doar pentru tine, nu fi egoist, vorbeşte despre comoara credinţei tale, arat-o şi altora. Nu băga credinţa ta pe gâtul cuiva, ci doar arată-i-o cu dragoste, cu bucurie, ca pe o mare descoperire, ca pe un mare dar, ca pe o mare favoare, căreia Domnul te-a făcut beneficiar.

Pomenirea Apostolilor ne aminteşte întotdeauna că noi avem credinţa ortodoxă primită de la Sfinţii Apostoli şi harul sfinţitor al succesiunii apostolice prin Apostoli, episcopi şi preoţi. Domnul Hristos a ales mai întâi 12 Apostoli, iar mai apoi pe cei 70 de ucenici mai mici – numiţi şi ei apostoli; dar cei 70 au fost aşezaţi ca episcopi ai cetăţilor de către cei 12 Apostoli. Cei 12 au rânduit fiecăruia dintre cei 70 câte o cetate.

Cei 12 Apostoli n-aveau mandatul de a se stabili într-o anumită cetate. Nu puteau fi şi episcopi, decât ca locţiitori. Ei trebuiau să cutreiere întreaga lume şi să aşeze episcopi. După Pogorârea Duhului Sfânt, în ziua Cincizecimii, apostolii au tras la sorţi care încotro să meargă şi să propovăduiască Evanghelia, dar pe ţări sau pe teritorii întinse, nu pe oraşe. Aşa se face că Apostolul Andrei a cutreierat mări şi ţări. La fel a făcut Petru. La fel a făcut Pavel. Toma a ajuns până în India, şi aşa mai departe.


Deci deosebirea dintre cei 12 apostoli şi cei 70 de apostoli mai mici, e aceea că cei 12 propovăduiau în diferite ţări – una sau mai multe, iar cei 70 erau aşezaţi de către unul sau mai mulţi din cei 12 apostoli în anumite cetăţi, unde trebuiau să rămână şi să hirotonească la rândul lor episcopi, să aşeze la rândul lor preoţi şi diaconi, să ridice biserici, să predice şi să boteze.

Iată de ce sorginte este credinţa noastră – apostolică! De aceea, spunem în Crez că noi credem întru unul Dumnezeu-Tatăl, şi întru unul Domn Iisus Hristos, şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul – deci în Sfânta Treime – şi întru Una, sfântă, soborniceacă şi apostolească sau apostolică Biserică. Ortodoxia este Biserica Apostolilor.

Toţi aceşti apostoli din cei 70, Sostene, Apolo, Chifa,Tihic, Epafrodit, Cezar şi Onisifor au vieţuit bine, adică plăcând lui Dumnezeu, în credinţă, în dreaptă credinţă, în credinţa cea lucrătoare prin iubire, în nădejde, pătimind cu bucurie pentru numele Domnului şi pentru Evanghelie,

au păstorit cu cuvioşie poporul şi Bisericile încredinţate lor, dar predica lor a atras de multe ori ostilitatea păgânilor şi evreilor. De aceea, ei au îndurat multe chinuri, multe încercări; dar pe toate le-au primit cu bucurie, pentru că ştiau cuvântul Domnului: ,,Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate…, fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi, şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă în ziua aceea – în ziua în care sunteţi chinuiţi pentru numele Meu şi pentru Evanghelie. Bucuraţi-vă şi săltaţi şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”.

Toţi aceşti Apostoli au fost ucişi de închinătorii la zei, de închinătorii la statui, şi în felul acesta şi-au încredinţat sufletele lor în mâna lui Dumnezeu.

Tot astăzi,

Biserica îl pomeneşte pe Cuviosul Părintele nostru Sofronie, Episcopul Ciprului. Acest Sfânt Sofronie, nu doar că a fost episcop al Ciprului, ci el este şi o floare a acestei mari insule născătoare de sfinţi, adică s-a născut şi a crescut în Insula Cipru. Insula Cipru, ca să folosim o metaforă, „ţine scutecele sale ca pe nişte mari mărgăritare”.

De obicei, aşa se exprimă imnografii, alcătuitorii de rugăciuni şi de sfinte cântări în cinstea sfinţilor. Sofronie a fost fiu al unor oameni foarte credincioşi. A fost înzestrat de Dumnezeu cu o inteligenţă deosebită, cu înţelepciune, era ascuţit la minte şi priceput, era învăţat în multe domenii şi citea cu râvnă Sfânta Scriptură, aşa cum noi, din păcate, nu facem.

Ca nişte buni creştini, ar trebui să citim o dată pe an Sfânta Scriptură integral. Nu o dată-n viaţă, o dată pe an. Asta înseamnă să citim cu râvnă Sfânta Scriptură.

Vrednicul de pomenire episcop Damaschin, a dat odată canon unei maici – şi călugării nu au răspunderi pastorale, adică n-o să vedeţi decât ca excepţie un simplu călugăr sau o simplă călugăriţă, predicând cuvântul lui Dumnezeu poporului din amvon -, a dat canon unei călugăriţe să citească Biblia integral nu o dată pe an, ci de două ori pe an.

Deci, dacă vă propuneţi să

citiţi „cu râvnă” cuvântul lui Dumnezeu şi vă interesează să vedeţi ce are a vă spune sufletului frăţiilor voastre Creatorul şi Dumnezeul nostru, propuneţi-vă să citiţi Biblia integral o dată pe an.

Şi dacă Dumnezeu vă mai dăruieşte 10 ani, 20 de ani, 30 de ani, 60 de ani, asta înseamnă că vom avea, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu puţină voinţă, 10, 20, 30, respectiv 60 de lecturi integrale ale Bibliei. Numai aşa vom putea să stăm de vorbă cu un catolic, cu un protestant – de orice denominaţiune ar fi, penticostal, iehovist , baptist etc. – nu pentru ca să ne certăm cu el, nu ca să ne zăpăcească el pe noi, ci noi să-l ajutăm să înţeleagă Adevărul.

Să nu uităm că nepăsarea şi neştiinţa sunt criminale pentru noi şi pentru mântuirea semenilor noştri care sunt în întuneric.

Pentru nepăsarea aceasta, greu răspuns vom da înaintea lui Dumnezeu, pentru că n-am făcut binele pe care puteam să-l facem. Şi Apostolii pomeniţi astăzi, asta aşteaptă de la noi. Să le păşim pe urme mărturisind cuvântul lui Dumnezeu – Sfânta Evanghelie, şi vorbind frumos, cu dragoste şi cu bucurie, fără patimă şi fanatism, despre credinţa noastră. Pentru că dacă stăm pe o comoară şi ne scapă de sub picioare, e o tragedie. Dar dacă stăm pe o comoară şi ne şi scapă de sub picioare, dar nu o arătăm nici altora, e o tragedie însutită sau înmiită. De aceea, trebuie să vorbim despre credinţa noastră tuturor oamenilor: celor botezaţi, care au uitat în Numele Cui s-au botezat, dar şi celor nebotezaţi, sau celor care cred că sunt „botezaţi”, dar de fapt nu au Botezul. Pentru că, „un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu”, aşa ne învaţă Sfânta Scriptură – cuvântul lui Dumnezeu -, aşa mărturisim în Crez: ,,Mărturisesc un [singur] Botez spre iertarea păcatelor…”, nu mai multe! Deci trebuie întâi să ne ajutăm pe noi înşine, să conştientizăm Botezul nostru şi obligaţiile ce decurg din el, şi apoi să-i ajutăm şi pe alţii. Dar acţiunile acestea pot fi şi trebuie să fie simultane. Aceste acţiuni nu suportă amânare.

Comoara pe care stăm este credinţa noastră dreptslăvitoare, Sfânta Ortodoxie. Stăm pe comoara Ortodoxiei şi ne scapă de sub picioare. Stăm pe comoara Ortodoxiei şi nu o arătăm şi altora. Să ne ferească Dumnezeu, ca în ziua înfricoşătoarei judecăţi să nu noi aceia care vor auzi acele cuvinte pe care le-a spus Hristos către farisei: ,,Vai vouă, creştini făţarnici, – făţarnici ca fariseii şi cărturarii din vremea petrecerii Mele pe pământ -, căci într-adevăr, nici voi n-aţi intrat deplin în Biserica Ortodoxă, deşi va-ţi botezat şi v-aţi numit creştini, dar nici pe alţii nu i-aţi lăsat să se mântuiască, nici altora nu le-aţi arătat comoara Ortodoxiei încredinţată vouă.

Sfântul Părinte Sofronie, Episcopul Ciprului, citea cu râvnă toată Sfânta Scriptură. Ajunsese atât de virtuos, atât de încărcat de roadele faptelor celor bune, încât a fost învrednicit de multe daruri şi a făcut foarte multe minuni.

Să ştiţi că Dumnezeu ar putea şi vouă tuturor să vă dăruiască acest har de a face minuni. Dar ştiţi de ce nu vi-l dă? – Pentru că nu l-a dat numai episcopilor, şi preoţilor, şi diaconilor, şi monahilor, şi pustnicilor; Domnul l-a dat şi mirenilor de-a lungul istoriei Bisericii – Nu-l dă, pentru că n-am şti să-l folosim.

Atât de ,,duşi de-acasă” am fi, încât ne-am împăuna şi ne-am mândri;

că

aşa face orice babă, imediat ce a visat vreun sfânt sau vreo icoană: se consideră mare binecredincioasă, mare sfântă. Ia uite cine e ea, de ce arătări a învrednicit-o Dumnezeu, neştiind că poate fi batjocorită de draci.

De aceea,

Dumnezeu e foarte rezervat în a dărui harul facerii de minuni;

pentru că

 nu găseşte smerenie, nu găseşte niciun om smerit, niciunul.

Spune-i un cuvânt cuiva: ,

,,Dă-te mai încolo, că vreau să văd în faţă…”.

Imediat se zbârleşte la tine ca un curcan; deşi vine la Biserică de zeci de ani, în fiecare duminică şi sărbătoare, şi nu numai, şi în timpul săptămânii… Nu încape! Dar mândria şi egoismul nu te lasă să reacţionezi cu jertfire, să jerfeşti locul tău altuia! Cum o să-ţi verşi sângele pentru credinţa ta în Hristos, când tu nu eşti în stare nici să cedezi din dragoste aşa numit „locul tău” pentru aproapele, oricine ar fi şi orice neputinţă ar avea. Deci, vai de noi! Doamne, dă-ne dumnezeiască schimbare!

Sfântul Sofronie s-a nevoit şi a dobândit ascultarea, supunerea, smerenia, şi de aceea Dumnezeu i-a dăruit şi harul de a face minuni.

 După moartea Preasfinţitului Damian, Episcopul Ciprului, Sfântul Sofronie a fost ales episcop. De cine? De Sinodul Episcopilor şi de popor.

Şi când a ajuns episcop, [Ce credeţi că înseamnă ,,episcop?” ,,Episkopos” în limba greacă - spune Sfântul Ioan Gură de Aur într-o omilie a sa la epistolele pastorale - înseamnă ,,pândaci”, cel care stă la pândă, cel care stă undeva sus şi supraveghează orice mişcare; în sens duhovnicesc, el supraveghează oiţele cele cuvântătoare, sufletele botezate, încredinţate lui spre păstorire], Sfântul Sofronie a fost un adevărat episcop. Pentru că nu exista vreun sărac, căruia el să nu-i fie tată. Era un pândaci în sensul cel bun al cuvântului. Se uita care e bogat sau avut şi care e lipsit sau sărac. Pe cei bogaţi îi îndemna să-i ajute pe cei săraci, şi bogaţii făceau ascultare şi astfel se împlineau lipsurile celor săraci.

Nu exista orfan căruia Sfântul Sofronie să nu-i fie sprijinitor, să nu-i fie aproape, să nu-i fie părinte. În sensul acesta, el îi cunoştea pe toţi orfanii din Episcopia lui. Nu exista un om pe care să nu-l cunoască, indiferent de treapta socială pe care s-ar fi aflat sau de starea materială pe care o avea. Nu exista vreo văduvă în episcopia sa, pe care el să nu o cunoască, să nu o apere, să nu o ajute. A fost – cum spune sinaxarul – „ajutătorul nedreptăţiţilor şi acoperământul celor goi”.

După ce a vieţuit aşa şi după multe alte nevoinţe, s-a mutat în pace la Domnul.

Acestea toate s-au întâmplat „în vremea aceea…”.

Dar, fraţi creştini, vremea aceea e şi vremea noastră, pentru că Iisus Hristos, şi „în vremea aceea…” şi în vremea noastră, şi „ieri şi azi şi în veci este Acelaşi”. Şi ne predică aceeaşi Evanghelie, aceleaşi adevăruri de credinţă şi aceleaşi precepte morale prin cuvântul Său şi prin păstorii Săi – episcopii şi preoţii Bisericii. Evanghelia nu s-a schimbat, deşi avem în spate aproape două mii de ani de creştinism. Avem aceeaşi Evanghelie! Că vrem noi să inventăm o evanghelie după chipul şi asemănarea noastră, după chipul şi asemănarea patimilor, neputinţelor şi scăderilor noastre e o mare ispită şi dacă ne vom lăsa biruiţi de ea, ne vom plasa singuri de partea Antihristului, de partea de-a stânga, pentru că numai Antihristul şi înainte-mergătorii lui au astfel de macabre deziderate şi numai aceştia vor să-L „maimuţărească” pe Hristos, în faptele, cuvintele şi minunile Sale.

Noi, fraţi creştini, „să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte” şi să ne lucrăm mântuirea în dreaptă credinţă şi în dreaptă făptuire, spunând „Da” smereniei şi un „Nu” hotărât mândriei şi întreitului rău de acum şi până-n veac.

Să încercăm după puterile noastre să fim mici patapie, mici apostoli – mici misionari, mici sofronie, ca să-i bucurăm pe sfinţi şi pe Dumnezeul nostru Treimic, care este minunat întru ei!

***

MULŢUMIM PĂRINTELUI CARE A ROSTIT ACEASTĂ PREDICĂ – ŞI CARE VREA SĂ RĂMÂNĂ ANONIM – PENTRU BUNĂVOINŢA DE A NE ACORDA DREPTUL PUBLICĂRII EI PE ACEST BLOG – PELERIN ORTODOX.

decembrie 8, 2010 Aetos33

***

sursa:http://acvila30.wordpress.com/2010/12/08/predica-la-sinaxarul-zilei-8-decembrie

Sf. Filofteia si Ambrozie

Sfanta Mucenita Filofteia a trait in sec. al XIII-lea, in sudul Dunarii, insa nu se stie cu exactitate daca provenea din neam de romani sau de bulgari. Numele sau in limba greaca inseamna "iubitoare de Dumnezeu". Pentru ca a dovedit mila fata de oamenii sarmani, a fost omorata de tatal sau, la varsta de numai 12 ani. Chiar daca moastele sale se afla la Curtea de Arges de la sfarsitul sec. al XIV-lea, abia in anul 1950, Sinodul BOR a decis generalizarea cultului Sfintei Filofteia.

Istoria arata ca moastele Sfintei Filofteia au fost duse initial la Tarnovo, unde au ramas pana in anul 1393. In acel an, Taratul bulgar a fost ocupat de turci, care au si ars orasul. Pentru a le feri de profanare, moastele au fost duse la Vidin, unde au stat putin timp, probabil pana in 1396. Dupa infrangerea armatelor crestine la Nikopole, crescand amenintarea turca, moastele au fost oferite domnitorului Tarii Romanesti, Mircea cel Batran (1386-1418). Acesta le-a asezat in vechea ctitorie domneasca, cu hramul "Sf. Nicolae", de la Curtea de Arges, pe atunci catedrala mitropolitana. In acest fel se explica si alegerea zilei de 7 decembrie drept zi de pomenire (imediat dupa ziua hramului). Dupa construirea noii biserici de catre Neagoe Basarab, sfintita la 15 august 1517, moastele au fost asezate aici a doua zi, cand s-a facut si proclamarea canonizarii Sf. Ierarh Nifon al Constantinopolului (prima canonizare la noi).

Moastele au ramas la Curtea de Arges pana in 1893, cand, datorita starii avansate de degradare a bisericii, au fost mutate in bisericile "Sf. Gheorghe" si "Adormirea Maicii Domnului" - Olari, din aceeasi localitate. In timpul primului razboi mondial, datorita mutarii frontului in apropierea acestei localitati, moastele au fost duse in paraclisul Manastirii Antim din Bucuresti. Dupa terminarea razboiului, au fost readuse la Curtea de Arges, iar din 1949 se afla in paraclisul acestei manastiri.

In traditia populara este Sfanta Filofteia este numita Poitra lui Nicolae.



Sfantul Ambrozie de Milan, Episcopul Mediolanului:

Sfantul Ambrozie s-a nascut, la inceputul secolului al IV-lea, intr-o familie de nobili, tatal sau fiind deputatul imperial pentru Galia si Spania. Chiar daca pagan cu credinta, mama sa a fost crestina. Dupa moartea tatalui lui, imparatul l-a numit reprezentant al sau in provincia Liguria, in care cetatea de resedinta era Mediolanul (Milanul de astazi). Murind Episcopul Milanului, s-a starnit cearta apriga intre crestinii ortodocsi si cei eretici, arieni, cu privire la cine sa fie urmatorul episcop. Sfantul Ambrozie a intrat in biserica ca sa instaureze linistea. Atunci a strigat un prunc de la sanul maicii lui asa: "Ambrozie sa ne fie episcop!" Oamenii au vazut in strigatul limpede al copilului voia lui Dumnezeu, si l-au ridicat pe Ambrozie arhiereu al eparhiei lor. Astfel, Sfantul Ambrozie a primit Sfantul Botez, a trecut prin toate randuitele trepte preotesti si a fost sfintit episcop in durata unei singure saptamani. De pe scaunul arhieresc Sfantul Ambrozie a intarit credinta ortodoxa, a starpit neghina ereziei, a impodobit sfintele biserici, a propovaduit credinta la pagani, a scris minunate carti de adanca invatatura crestina si a fost icoana si pilda de vietuire adevarata dupa Dumnezeu, ca un adevarat pastor crestin. El a compus cunoscuta cantare "Pre Tine Dumnezeule Te laudam" intalnita in slujba Te-Deum-ului. Dumnezeu i-a daruit Sfantului Ambrozie har peste har, incat el a inviat si mortii, a scos afara diavolii din oameni, a vindecat bolnavii de bolile lor incurabile si a vestit mai inainte viitorul. Sfantul Ambrozie al Mediolanului s-a savarsit cu pace in dimineata Slavitului Praznic al Invierii Domnului din anul 397.

***

Tot astazi, facem pomenirea:
- Sfantului Neofit;
- Sfantului Dometie;
- Sfintilor Isidor, Achepsima si Leon;
- Cuviosului Amun cel din Nitria;

- Sfintilor mucenici Gain si Gaie;

- celor 300 de Sfinti Mucenici din Africa;

sursa:crestinortodox.ro

SF.MARE MUCENIC IACOV PERSUL

Sfantul Iacob a trait in secolul al IV-lea, in cetatea persana Bitlava.

Din cauza prieteniei sale cu Izdegherd, imparatul persilor, Iacob ajunge sa jertfeasca zeilor. Ca urmare a lepadarii credintei in Hristos, mama sa ii scrie:

"O, ticalosule! Pentru ce ai lasat pe Dumnezeu, Imparatul cerului, pentru cinstea omeneasca? Caci facand dupa placerea imparatului acestuia vremelnic, ai pierdut viata cea fara de moarte. Si slujind imparatului acestuia stricacios, te-ai lepadat de Cel nestricacios. Ai schimbat adevarul pe minciuna, lasand credinta in Hristos si ai primit inselaciunea diavoleasca”.

Citind de mai multe ori scrisoare din partea mamei sale, si-a zis in sine:

"Stiu ce voi face, ca sa nu piara pana in sfarsit sufletul meu. Voi petrece batand neincetat in usa milostivirii lui Dumnezeu, pana cand imi va deschide; caci stiu ca-mi va deschide, pentru ca este Indurat si Milostiv si nu voieste moartea pacatosului, ci primeste cu bucurie pe cei ce se pocaiesc".

Pentru ca marturiseste in fata imparatului ca este crestin, imparatul porunceste sa i se taie madularele. Inainte de a fi supus chinurilor Sfantul Iacob s-a rugat, zicand:

"Doamne Dumnezeul meu asculta-ma pe mine robul Tau si cautand din inaltimea cea sfanta a Ta, da-mi tarie si putere in ceasul acesta pentru ca sa rabd durerile acestea si sa-mi rasplatesc cu sangele meu greseala, caci ma lepadasem de Tine facatorul si Stapanul meu. Acum imi pare rau de aceasta si ma intorc la Tine, Dumnezeul meu. Marturisesc Preasfant numele Tau si-mi pun sufletul meu pentru Tine. Iar Tu, Doamne, trimite-mi ajutorul Tau spre rabdare, ca sa vada vrajmasii Tai si sa se rusineze, caci Tu, Doamne, m-ai ajutat si m-ai mangaiat".

Dupa ce i-au fost taiate degetele de la o mana, Sfantul Iacob a zis: "Pastorii, cand tund oile, tunzand partea din dreapta, oare lasa pe cea din stanga netunsa? Eu sunt oaie a turmei lui Hristos, care m-am dat in mainile voastre pentru Domnul meu, ca sa-mi tundeti madularele mele ca pe o lana; acum avand mana cea dreapta tunsa, o voi cruta pe cea stanga? Nu voi cruta nici unul din madularele mele; ci ma voi dezbraca de trupul meu stricacios, pentru ca sa ma imbrac intr-unul nestricacios".

Dupa ce a rostit aceste cuvinte, i s-au taiat si degetele de la mana cealalta, de la picioare, mainile, ca in cele din urma sa i se taie capul.

Tot in aceasta zi, facem pomenirea:

- Sfantului Cuvios Pinufrie;

- Sfantului Cuvios Natanail de la Nitria;

- Sfantului Moise din Palestina.



Maine, 28 noiembrie, facem pomenirea Sfantului Mucenic Stefan cel Nou.
Calendar Ortodox

sursa:CrestinOrtodox.ro

Sfantul Stelian

Luand sub ocrotirea ta pe mame si pe copii, ferindu-i de intristare si de boala, arata-te grabnic vindecator al suferintelor si al bolilor sufletesti si trupesti ale celor ce te lauda pe tine. Bucura te, Sfinte Steliane, mare facator de minuni !

Sfantul Stelian, cunoscut indeobste ca ocrotitor al pruncilor, a fost sfintit si s-a facut locas al Duhului Sfant inca din pantecele maicii sale. Intru toate era curat si plin de dragoste. Pentru aceasta, la vremea potrivita, si-a impartit bogatia pe care o avea saracilor si s-a facut monah. Dorind sa se adanceasca in rugaciune si in cunoasterea lui Dumnezeu, a plecat in pustie. A intrat intr-o pestera in care primea hrana de la dumnezeiescul inger. Primeste puterea de vindeca poporul de diverse boli. Din viata sa aflam ca intr-o zi, a venit in popor o boala aducatoare de moarte si mureau intr-una pruncii, iar parintii ramaneau fara de copii. Stiind mai multi de nevoitorul si pustnicul Stelian, au inceput a-l lua mijlocitor inaintea lui Dumnezeu, pentru vindecarea copiilor. Maicile care s-au rugat Sfantului Stelian au dobandit alti prunci, iar pruncii bolnavi au fost tamaduiti.

Moastele Sfantului Stelian in Bucuresti la LUCACI:

Biserica Sfantul Stelian, numita "Lucaci”, din Bucuresti, este mult iubita de credinciosi, acestia gasundu-si adesea alinare la racla cu Moastele Sfantului Stelian. Biserica, zidita in anul 1736, de catre mitropolitul Stefan al Tarii Romanesti, a fost refacuta peste ceva vreme, ramanand in picioare pana astazi. Dintre vechile odoare de la biserica mitropolitului Stefan, biserica a mostenit moastele Sfantului Cuvios Stelian, dar si ale Sfintilor Haralambie, Elefterie si Onufrie.

Cu trecerea timpului, crescand evlavia crestinilor fata de Cuviosul Stelian, pe langa hramul Sfantul Nicolae, biserica a mai capatat inca un hram, si anume pe Sfantul Stelian. Astfel, aceasta este singura biserica din Bucuresti cu acest hram. Slujbele de fiecare miercuri, savarsite in cinstea cuviosului, si praznuirea numelui sau, la 26 noiembrie, atrag numerosi credinciosi.

Rugaciune catre Sfantul Cuvios Stelian:

 

Cuvioase Parinte Stelian, sprijinitorul si calauzitorul in rugaciunile noastre, patimile trupesti biruind si impreuna cu ingerii locuind, privesti neincetat marirea cea gatita sfintilor, de lumina cereasca umplan-du-te.

Acum, in marirea cereasca vietuind si inaintea imparatului Hristos stand, nu uita pe credinciosii care cu indrazneala inalta rugaciuni si cer sprijinul tau. Cel ce de la sanul maicii tale ai fost sfintit, si vas ales al Duhului Sfant te-ai aratat, luand sub ocrotirea ta pe mame si pe copii, ferindu-i de intristare si de boala, arata-te grabnic vindecator al suferintelor si al bolilor sufletesti si trupesti ale celor ce te lauda pe tine.

Cel ce din pustiul Paflagoniei ai facut loc de preamarire a Sfintei Treimi, fa si din pustiul inimilor noastre tarina bine-placuta a harului dumnezeiesc, in care sa infloreasca crinii cei mantuitori ai credintei si sa se inmulteasca roadele sfintitoare ale faptelor bune; ocroteste cu rugaciunile tale familiile si pe copiii nostri, cerand de la Milostivul Dumnezeu iertare de pacate, sanatate si mantuire, ca prin tine si impreuna cu tine sa laudam numele cel sfant al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.

 Amin!



Tot astazi, mai facem pomenirea:

- Sfantului Cuvios Alipie Stalpnicul;

- Sfantului Cuvios Nicon;

- Sfantului Acachie din Scara;

- Sfantului Cuvios Iacov Pustnicul;

- Sfantului Cuvios Sil, episcopul Corintului din Persida;

- Sfantului Mucenic Gheorghe Hiotul.



Maine, 27 noiembrie, facem pomenirea Sfantului Mucenic Iacob Persul.



Sursa:CrestinOrtodox.ro

SF MUCENICI ALEXANDRU

23 NOIEMBRIE: POMENIREA SFÂNTULUI SFINŢITULUI MUCENIC ALEXANDRU, ARHIEPISCOP DE HARKOV

Sfântul Alexandru Petrovski s-a născut în Lutsk – Volânia, pe 23 august 1851. A studiat dreptul şi în continuare a predat în şcolile laice ca mulţi alţi tineri nobili din acei ani, care erau interesaţi de ridicarea nivelului poporului.


În 1890 a devenit monah în Mănăstirea Maicii Domnului „Donskoi” din Moscova, unde a trăit mulţi ani, împărtăşind şi el atrocităţile Bisericii Ruse. Pe 30 octombrie 1932, a fost hirotonit Episcop de Oman şi a devenit Episcop-Epitrop al Mitropoliei de Kiev. În anul următor, a fost numit Episcop de Vinghitza, iar Arhiepiscop de Harkov în 1937. Râvnitor al credinţei şi om al neîncetatei rugăciuni, a rămas credincios până la moarte Ortodoxiei şi Sfintei Biserici. Ca şi mulţi alţii a căzut victimă terorii comuniste şi pe 28 iulie 1938 a fost condamnat la 10 ani de temniţă pentru „propagandă antirevoluţionară”. A adormit în închisorile din Harkov între 1939 şi 1940, neştiindu-se exact când.


(POMENIREA SA CARE A FOST RECUNOSCUTĂ OFICIAL DE CĂTRE PATRIARHIA MOSCOVEI ÎN 1994, A FOST AŞEZATĂ ÎN ZIUA DE SĂRBĂTOARE A CELUI ÎNTRE SFINŢI OCROTITORULUI SĂU, ALEXANDRU NEVSKI)


POMENIREA MARELUI CNEAZ ALEXANDRU NEVSKI:



În perioada cea mai critică din întrega istorie mult-zbuciumată a poporului rus, Sfântul Alexandru a strălucit cu curajul şi cu virtuţile unui cneaz creştin: energic, plin de bărbăţie, apărător al credinţei şi al dreptăţii, a primit de la Dumnezeu misiunea de a-şi închina viaţa slujirii poporului său, care era atacat din toate părţile. Din cea mai fragedă vârstă a fost iniţiat în cunoaşterea armelor şi a artei de conducător de către tatăl său Iaroslav, principe al cetăţii Pereiaslavl; a învăţat însă să le folosească pe ambele cu înţelepciune şi măsură, supunându-le slujirii bunei-cinstiri şi dreptăţii, graţie sârguincioasei frecventări a bisericii şi cercetării Sfintei Scripturi. Alexandru era atât de frumos, atât de viteaz, iar comportamentul său era atât de potrivit duhului evanghelic, încât pricinuia chiar şi uimirea duşmanilor săi.

În anul 1228, fiind de doar 10 ani, a devenit împreună cu fratele său mai mare cneaz al faimoasei şi marii cetăţi Novgorod. De foarte devreme a cunoscut greutăţile conducerii, pentru că locuitorii cetăţii erau divizaţi de litigiile fratricide, care-i făceau adversari pe de-o parte pe bogaţii stăpânitori, iar pe de altă parte pe săracii zdrobiţi de birurile şi tirania celor nobili. În 1231, această stare a fost acutizată de o groaznică foamete şi o iarnă neobişnuit de grea care au pricinuit multe victime. Noul cneaz şi-a arătat atunci virtuţile sale creştine, deschizându-şi toate depozitele sale cu provizii şi ajutându-i personal pe bogaţi, ca şi pe săraci. A câştigat în felul acesta dragostea supuşilor săi şi a putut treptat să-şi impună autoritatea localnicilor, care până atunci refuzau să-i recunoască titlul princiar. Ocrotitor al clerului, monahilor şi săracilor, şi-a depus toate puterile ca să-şi salveze cetatea ameninţată.

Din 1223 tătarii (mongoli), provenind din stepele Asiei Centrale, năvăliseră pustiind uriaşe regiuni, iar între 1237 şi 1239 s-au revărsat în Rusia prădând şi masacrând orice şi pe oricine găseau în calea lor. Ocupaseră Vladimirul şi ajunseseră la aproximativ 100 km de Novgorod, când şi-au schimbat drumul şi îndreptându-se spre Kiev, l-au prefăcut în cenuşă. S-au aşezat apoi în partea sud-estică a Rusiei, într-o regiune de o mare importanţă strategică, care controla accesul la Marea Neagră, Caucaz şi Asia Centrală şi care a devenit cunoscută ca Hoarda de Aur (capitala ei era Sarai, pe râul Volga, iar capitala marelui hanat era Karakorum în Asia Centrală). Vreme de două veacuri tătarii au impus cnezatelor ruseşti biruri de supunere foarte grele, sub continua ameninţare a unei cotropiri ucigătoare, în caz de răscoală.

Rămânând singur cneaz de Novgorod, după moartea fratelui său în 1236, Alexandru a trebuit să înfrunte un pericol imediat care provenea din Occident. Regatele Suediei şi Lituaniei împreună cu Cavalerii Teutoni (ordin monahal militar de confesiune romano-catolică, care ocupase ţărmurile Mării Baltice dintre Polonia şi Finlanda şi care avea ca misiune trecerea popoarelor slave şi baltice la romano-catolicism). Îşi uniseră eforturile lor ca să cucerească cnezatele ruseşti care erau slăbite de invazia mongolă şi de litigiile lor interne. Pe 16 iulie 1240 a fost nevoit să-şi adune o armată puţin numeroasă, ca să respingă un atac violent şi în masă al suedezilor. În ajunul luptei, seara, i s-au arătat Sfinţii Boris şi Gleb într-o barcă misterioasă, ce cobora pe râul Neva, îndemnându-i pe vâslitorii cereşti să mâne mai repede ca să-l ajute „pe ruda lor Alexandru”. Încurajaţi de această vedenie şi cu ajutorul Născătoarei de Dumnezeu, tânărul cneaz şi bărbaţii lui au repurtat o zdrobitoare înfrângere duşmanilor lor. În ciuda acestei biruinţe, poporul din Novgorod care era divizat din nou de certuri l-a izgonit pe eroul lui după puţin timp. Însă în anul următor, Cavalerii Teutoni care ocupaseră Pskovul ameninţau Novgorodul. L-au chemat deci pe Alexandru, care fără a ţine minte răul a alergat în ajutorul poporului său şi a câştigat o nouă victorie lângă lacul Peipus (1242). Novgorodul l-a primit atunci ca pe un erou şi în următorii patru ani a respins continuele atacuri ale lituanienilor.

Când tatăl său a adormit, în anul 1246, Alexandru împreună cu alţi principi ruşi au fost chemaţi la Hoarda de Aur de către hanul tătar. După obiceiurile mongole, declaraţia de supunere faţă de conducătorul mongol cuprindea şi participarea la ceremoniile idolatre sub pedeapsa cu moartea (Sfântul Mihail de Cernigov a mărturisit prin mucenicie, chiar pentru că a refuzat să se supună ceremoniei idolatre pe 20 septembrie 1246.) Alexandru ştia asta, dar pentru nimic în lume nu voia să-şi trădeze credinţa, pregătindu-se să moară în felul acesta. Când s-a aflat înaintea hanului, s-a plecat cu respect în faţa gazdei, dar a refuzat să participe la ceremonia păgână zicând: „Majestate, te respect, pentru că Dumnezeu ţi-a dăruit stăpânirea, însă nu pot să mă închin idolilor, pentru că sunt creştin şi-L ador pe Unicul şi Treimicul Dumnezeu, pe Creatorul cerului şi al pământului”. Hanul, impresionat de curajul său şi informat de isprăvile sfântului, a poruncit să nu i se facă niciun rău şi i-a oferit ospitalitate cu toate onorurile. De atunci, Alexandru şi fratele său Andrei au fost trimişi la Marele Hanat, la Karakorum, la marginile Mongoliei. S-a întors în Novgorod în 1251 epuizat şi bolnav de pe urma unei astfel de călătorii, dar întărindu-şi poziţia ca cneaz de Novgorod şi Kiev şi câştigând încrederea cuceritorilor.

În 1251, Andrei, cneaz de Vladimir, aliindu-se cu suedezii, s-a răsculat împotriva tătarilor, expunând astfel Rusia la represalii groaznice. Alexandru s-a dus din nou la Hoarda de Aur şi a izbutit să abată invazia. A răscumpărat mulţi robi din resursele statului şi dobândind autoritate peste toată Rusia a încercat să adune poporul împrăştiat al Kievului. În anii următori s-a dus pentru a treia şi a patra oară la han, ca să mijlocească pentru poporul său, care se răzvrătise pentru birurile greoaie şi pentru recordul fiscal al birurilor pe care le puseseră tătarii.

În acelaşi timp, sfântul cneaz a trebuit să se împotrivească ameninţărilor continue din Occident. Papa Inocenţiu al VI-lea trimise misionari în cnezatele ruseşti ca să întoarcă poporul ortodox la romano-catolicism, însă Alexandru a reacţionat puternic, respingând dogmele străine de Tradiţia Apostolică, care fusese transmisă poporului rus prin Bizanţ. Puterile romano-catolice au ridicat atunci o adevărată cruciadă împotriva lui: în anul 1256 suedezii, danezii, finlandezii şi Cavalerii Teutoni au atacat Novgorodul, dar Alexandru a respins coaliţia şi a ocupat pe deasupra şi Finlanda.

În 1260, birurile pe care le pretindeau mongolii au crescut din nou, iar mercenarii care erau însărcinaţi cu colectarea lor îi luau sclavi pe cei care nu făceau faţă. Mulţi ruşi de-altfel au fost înrolaţi în armată cu forţa, ca să ia parte la expediţia pe care o făcea hanul în Persia. Alexandru a pornit din nou către Hoarda de Aur, a reuşit uşurarea birurilor şi a izbutit să evite înrolarea obligatorie. Epuizat însă de călătorie şi de boală, şi-a încredinţat viteazul său suflet lui Dumnezeu pe drumul întoarcerii, pe 14 noiembrie 1263, după ce mai întâi a îmbrăcat schima monahală cu numele de Alexie.

La mormântul lui au avut loc multe minuni şi arătări ale sale, în mod deosebit în ajunul marilor biruinţe ale ruşilor împotriva mongolilor, în 1380, 1552 şi 1572. În anul 1380, în ajunul luptei de la Kulikovo, s-au descoperit moaştele Sfântului Alexandru nestricate şi a fost proclamat oficial ca sfânt. A fost recunoscut drept ocrotitor al poporului rus de către Ţarul Petru cu prilejul aducerii cinstitelor lui moaşte în Sankt Petersburg, în anul 1721.

CANTARE DE LAUDA SFANTULUI ALEXANDRU NEVSKY

O, Atlete al lui Hristos,Sfinte Alexandre,

Printe al poporului si robule al lui Hristos,

Tu pe pamant domn ai fost poporului

Iar Celui Preainalt,supus,

Aceasta fost-a viata ta,Sfinte Alexandre!

La vederea fost-ai slavit,dar smerit inlauntru,

In afara avut-ai zbucium,dar inlauntru pace;

Tu vazut-ai ca lumea inselatoare este

Iar inlauntrul tau avut-ai adevarul.

Hristos a fost cununa acestui luptator,

Si in razboie,si in parelnica pace.

In chinuri,Hristos a fost bucuria lui,

In suferinte,Hristos a lui alinare,

In biruinta Hristos a fost biruinta lui,

Iar in moarte El i-a fost Invietorul!

Lui in ambele lumi Hristos i-a fost toate,

Scopul lui pe pamant:tinta lui in ceruri.

Evlaviosul tar pilda a fost poporului lui,

Icoana de slujire lui Hristos Domnul.

O Sfinte Alexandre,biruitorule de la Neva,

Ajuta-ne si noua cu-ale tale rugaciuni!

(facere a Vladicai Nicolae Velimirovici)



(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”)
 sursa: „Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe”)

1 oct.:CUV.IOSIF ŞI CHIRIAC DE LA BISERICANI,Metodie si alti sfinti ucenici ai loc.

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE CUVIOŞILOR IOSIF ŞI CHIRIAC DE LA BISERICANI

Sfântul Cuvios Iosif de la Bisericani:



Acest preacuvios părinte este cel dintâi sihastru cunoscut în muntele Bisericanilor şi adevăratul întemeietor al mănăstirii cu acelaşi nume (1). S-a născut într-un sat din ţinutul Neamţ. Şi de mic copil avea chemare spre viaţa călugărească. Deci, căutând să împlinească grabnic cuvântul Sfintei Evanghelii care zice: «Cela ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine» şi iarăşi: «Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine» (Matei 10, 37-38), îndată şi-a lăsat părinţii şi a intrat în nevoinţa monahală la mănăstirea Bistriţa, ctitoria marelui domn Alexandru cel Bun. Aici, primind îngerescul chip al călugăriei, în puţini ani a deprins de la părinţii bătrâni meşteşugul încordărilor duhovniceşti, adică lupta cu gândurile, păzirea minţii de cugete rele, înfrânarea simţurilor, ascultarea şi smerita cugetare, astâmpărându-şi patimile firii cu cureaua postului şi înălţându-şi mintea la Mirele Hristos, prin neîncetată rugăciune.



Văzând Cuviosul Iosif că nu are destulă linişte la mănăstirea Bistriţa, fiind aşezare domnească, şi arzând cu inima să se închine la Mormântul Domnului, a luat binecuvântare de la egumenul mănăstirii, Dometian, şi a plecat la Locurile Sfinte. După ce s-a închinat la Mormântul dătător de viaţă din Ierusalim, s-a retras la pustie, în Valea Iordanului, ajungând în puţini ani sihastrul vestit. Aici s-a nevoit într-o peşteră, mai întâi singur, apoi cu câţiva ucenici, răbdând multe năluciri şi ispite de la diavoli. Mâncarea lui era o dată la o zi sau două, puţină pine uscată şi apă din râul Iordan. Aici, în cea mai înaltă şcoală a liniştii şi rugăciunii, a ajuns Cuviosul Iosif, Sihastrul la măsura desăvârşirii şi a sfinţeniei, suferind, ziua, arşiţa grea a soarelui, noaptea, privegherile cele târzii, citirea psalmilor, nenumărate metanii, rugăciunea cea de foc cu mâinile înălţate la cer şi războiul cel greu de biruit al diavolilor. Dar fiind întărit de darul Duhului Sfânt, a surpat prin smerenie şi răbdare toate cursele vicleanului vrăjmaş al neamului omenesc, arzându-le cu postul, cu rugăciunea, cu păzirea curată a minţii şi cu dumnezeiasca dragoste. Aşa a ajuns Cuviosul Iosif la înălţimea urcuşului duhovnicesc, devenind cel dintâi sihastru român cunoscut în prima jumătate a veacului al XV-lea, din pustiul Iordanului.



Făcându-se cunoscut numele lui tuturor sihaştrilor nevoitori din preajma locului unde S-a botezat Hristos, s-au adunat în jurul Cuviosului Iosif Sihastrul şaptesprezece pustnici, dintre care cincisprezece români şi doi greci, luând fiinţă astfel prima comunitate duhovnicească românească cunoscută în Ţara Sfântă. Numele celor mai vestiţi ucenici ai Cuviosului Iosif sunt acestea: Simon, Metodie, Varnava, Petru, Averchie şi Gherman. Toţi aceşti sihaştri urmau sfatul şi viaţa îndrumătorului lor, nevoindu-se fiecare după a sa putere la priveghere de toată noaptea, la post şi metanii, la rugăciune din inimă şi la cugetarea celor dumnezeieşti. Iar nevoinţa lor era aceasta: toată săptămâna se canonea fiecare singur în peşteră, nu departe de chilia Cuviosului Iosif, mâncând o dată pe zi, la asfinţitul soarelui, şi ostenindu-se după putere. Iar Duminica mergeau cu toţii la mănăstirea Sfântul Gherasim de la Iordan, unde ascultau Dumnezeiasca Liturghie şi se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele Domnului. Apoi luau masa împreună la chilia Cuviosului Iosif şi zăboveau până seara în cântări şi convorbiri duhovniceşti. După ce se întăreau cu sfatul şi cu binecuvântarea bătrânului, se retrăgeau din nou la peşterile lor, dând laudă lui Dumnezeu pentru o viaţă fericită ca aceasta.



Dar «Sihăstria lui Iosif» de la Iordan n-a dăinuit multă vreme, că năvălind arabii asupra Sfintelor Locuri, multă spaimă şi tulburare au făcut între creştini. Atunci şi călugării nevoitori prin mănăstiri şi în pustiul Iordanului s-au risipit în ţinuturi îndepărtate, ca să scape de primejdie. Văzând aceste tulburări în Ţara Sfântă, Cuviosul Iosif şi-a luat pe cei şaptesprezece ucenici şi, după ce s-au închinat la Mormântul Domnului, au venit cu toţii în Moldova, la mănăstirea Bistriţa. Dar aici, neaflând destulă linişte, s-au dus într-un munte din apropiere, acoperit cu păduri seculare, numit de atunci «Muntele Bisericanilor», adică al celor «bisericoşi». Astfel, «Sihăstria Cuviosului Iosif» din Valea Iordanului s-a mutat în Moldova, pe muntele Bisericanilor. Aici, într-o mică poiană, Cuviosul Iosif Sihastrul şi-a făcut o chilie de lemn şi pământ şi alături, o biserică de lemn cu hramul «Buna Vestire». Iar ucenicii săi, precum : Simon, Metodie, Varnava, Averchie, Gherman, Pir şi Grecul (?) şi-au săpat mici bordeie de lemn şi pământ pe opt culmi de munţi din împrejurimi şi s-au nevoit acolo în desăvârşită linişte, post şi rugăciune până la moarte.



Iar pravila sihaştrilor din «Sihăstria – sau Schitul – lui Iosif» de la Bisericani era aceeaşi ca în pustiul Iordanului: şase zile pe săptămână fiecare se liniştea singur la chilia lui, în rugăciune neîncetată, post, metanii, citirea psalmilor şi a Sfintei Scripturi, iar noaptea de sâmbătă spre duminică se adunau cu toţii la biserică, în frunte cu Cuviosul Iosif, şi făceau priveghere de toată noaptea. Apoi se spovedeau bătrânului stareţ, iar la Sfânta Liturghie primeau Preacuratele Taine. Duminică luau masa împreună cu Cuviosul Iosif, apoi se retrăgeau fiecare la chiliile lor, spre a se ruga mai departe în linişte pentru ei, pentru creştini şi pentru toată lumea.



Aşa s-a nevoit acest vestit sihastru împreună cu ucenicii săi mulţi ani de zile, bineplăcând lui Dumnezeu şi fiind cinstit de toţi ca mare părinte duhovnicesc, dascăl al liniştii şi rugăciunii şi întemeietor al primei aşezări monahale pe muntele Bisericanilor. Dar nu numai călugării, ci şi credincioşii de prin sate îl căutau, îi cereau cuvânt de folos şi se vindecau cu rugăciunile lui. Pentru aceea încă din viaţă era cinstit ca sfânt în ţinutul Neamţu.



Spre sfârşitul veacului al XV-lea, Cuviosul Iosif Sihastrul de la Bisericani a trecut la cele veşnice, încărcat de zile şi de multe fapte bune, fiind plâns de ucenicii săi şi îngropat lângă biserica înălţată de el. În fiecare sărbătoare şi mai ales în ziua mutării sale din trup, se făcea după tradiţie pomenirea cea de peste an a Cuviosului Iosif Sihastrul, unul dintre cei mai renumiţi cuvioşi moldoveni din secolul al XV-lea, mare dascăl al rugăciunii şi al isihiei. Pe la începutul veacului următor s-au dus la Domnul şi ceilalţi ucenici ai Cuviosului Iosif, rămânând până astăzi în toponimia locului, denumiri ca acestea: «Poiana lui Iosif», «Muntele lui Simon», «Muntele lui Metodie», «Muntele lui Varnava», «Muntele lui Petru», «Muntele lui Averchie», «Muntele lui Gherman», «Muntele lui Pir» şi «Muntele Grecu».

Dar «Schitul lui Iosif» din muntele Bisericanilor nu a dispărut după moartea acestor cuvioşi.



Dimpotrivă, în primele decenii ale secolului al XVI-lea, s-au adunat aici peste treizeci de sihastri. Aceasta l-a îndemnat pe Ştefăniţă Voievod şi apoi pe Petru Rareş să zidească la Bisericani o biserică de piatră, în locul celei de lemn, spre lauda lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, ocrotitoarea acestui sfânt locaş. Un veac mai târziu, «Schitul lui Iosif» 2 va deveni o mare mănăstire şi vatră sihăstrească din Moldova, cu rânduiala de slujbă zisă «achimită», adică «neadormită», după rânduiala mănăstirii Studion din Constantinopol; cu călugări împărţiţi în trei cete, care se rugau neîncetat, prin rotaţie, în biserică. A fost singura mănăstire de acest fel din ţara noastră, care a dat Bisericii Ortodoxe Române câţiva sfinţi şi cuvioşi din secolul al XV-lea şi terminând cu Cuviosul Chiriac de la Bisericani din veacul al XVII-lea, «care s-a nevoit gol, în munte, şaizeci de ani», cu ale căror rugăciuni să ne miluiască Dumnezeu ca un bun şi iubitor de oameni.



Ierom. Ioanichie Bălan:



1. Pomelnicul mare al mănăstirii Bisericani; Pr. Prof. Liviu Stan, Sfinţi români, Sibiu, 1945, p. 52; Ierom. Ioanichie Bălan, Pateric românesc, Bucureşti, 1980, p. 39-41; Idem, Vetre de sihăstrie românească, Bucureşti, 1982, p. 116-119.

2. La 1607, februarie 6, această sihăstrie încă se numea «Schitul lui Iosif, numit Bisericanii» (Documente privind istoria României, veacul XVII, vol. II, Bucureşti, 1959, p. 85), devenind apoi «Mănăstirea Bisericani».



Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 311-314, Cuviosul Iosif de la Bisericani.





Sfântul Cuvios Chiriac de la Bisericani:



Lupta sfinţilor se desfăşoară atât împotriva păcatului cât şi pentru apărarea învăţăturii celei adevărate. Prin exemplul viu al credinţei lor drepte, ei sunt „lumina lumii” (1 Cor. 9, 25), iar prin viaţa lor sfântă, sunt pildă de trăire duhovnicească pentru fiecare creştin, care, văzând faptele lor cele bune, slăvesc pe Tatăl ceresc.



Printre cei care în chip minunat s-au lăsat cuceriţi de chemarea Mântuitorului, şi prin nevoinţe îndelungate au impresionat pe cei din timpul lor, a fost şi Cuviosul Chiriac, numit, după locul nevoinţei sale, de la Bisericani, din munţii Neamţului. Mitropolitul Dosoftei al Moldovei şi Sucevei l-a numărat printre cei „înalţi întru bunătăţi şi în petrecere şi plecaţi la smerenie adâncă, gol (petrecând) şi s-a nevoit în munte 60 de ani”. Pe acest minunat bărbat l-a „apucat în zilele” sale, renumitul ierarh, stihuitor al Psaltirei (1).



Cuviosul Chiriac, fiind om din părţile Vadului Bistriţei, era iubitor al pădurilor cu poiene însorite şi stăpânite de multă linişte. Paşii săi urcau mereu, din tinereţe, spre crestele înalte ale aşezării monahale de la Bisericani. Această sihăstrie îşi pierde originea în trecutul îndepărtat al poporului nostru (2).



Într-o astfel de mănăstire a poposit tânărul care avea să devină monahul şi sihastrul Chiriac de la Bisericani. A făcut aici ucenicie îndeajuns, până ce a învăţat de la părinţii îmbunătăţiţi meşteşugul gândirii celei curate despre Dumnezeu şi meşteşugul rugăciunii celei de taină, numită „Rugăciunea minţii” sau „a lui Iisus”. Când a fost vremea ca să fie îmbrăcat în haina monahală, i s-a pus numele de Chiriac, care, în limba noastră, s-ar tălmăci „al Domnului”.



Era mănăstirea Bisericani cu trecut însemnat şi cunoscută ca loc de evlavie şi de azil pentru neguţătorii bătrâni, care se retrăgeau acolo pentru o mai înaltă trăire religioasă. Mulţi plutaşi de pe Bistriţa îşi găseau aici odihnă şi hrană în drumul lor spre Siret. Dar Cuviosul Chiriac năzuia după mai multă linişte duhovnicească. Nu s-ar fi depărtat la mare distanţă de Bisericani, de vreme ce ştia istoria celor care, vrând să meargă la muntele Atonului, au fost opriţi din cale de Preasfânta Fecioară Maria, care i-a întrebat: „- Unde vă duceţi?” Iar ei, plini de bucurie dar şi de spaimă, au răspuns: „- Ne ducem la grădina Sfinţiei Tale” (că odinioară Sfântul Munte al Atonului se numea „Grădina Maicii Domnului”. Atunci, Preacurata le-a poruncit: „- Întoarceţi-vă, că şi aici este grădina mea!”. Şi îndată Maica Domnului s-a făcut nevăzută, iar părinţii aceia s-au întors la chiliile lor. În locul întâlnirii minunate au pus ei icoana Preasfintei Născătoare, şi de atunci până astăzi el se numeşte „Iconiţa” (3). Sihaştrii au înţeles din această întâmplare că şi Moldova, ca şi întreaga noastră ţară, este o „Grădină a Maicii Domnului”, loc ospitalier, de prosperitate spirituală şi materială.



Cuviosul Chiriac, încă în mănăstire fiind, începuse să practice înfrânarea în toate: în chilie nu făcea foc; hainele îi erau aceleaşi vara şi iarna; picioarele şi le încălţa în opinci, fără obiele sau ciorapi. Aşa de mult „s-a golit pe sine” cu smerenia şi nevoinţa, încât darul lui Dumnezeu lucra în el în chip tainic şi-l ajuta, mângâindu-l ori de câte ori avea vreo supărare în viaţa de obşte. Se ruga mereu Maicii Domnului, în biserica cu hramul Buna-vestire, şi o implora cu lacrimi ca să-l ajute sa se retragă la mai multă linişte şi nevoinţă. De aceea, în una din zile, s-a dus la duhovnicul său şi la stareţ şi a cerut binecuvântarea să meargă în singurătatea pădurii, „iar aceştia, având îndemnul cugetului lor de la Dumnezeu, după multă şi aleasă povăţuite i-au dat îngăduinţa ca până la o vreme să meargă la loc mai liniştit, dar nu prea departe de mănăstire. Cu multă bucurie în suflet, punând metanie la duhovniceştii lui părinţi şi la întreg soborul şi însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, a cerut ajutorul Maicii Domnului, a ieşit pe poarta mănăstirii şi a purces către o poieniţă tainică, în apropierea căreia se afla o peşteră de adăpost în vremuri mai rele. Aici ajungând, ca la colţ de rai mult dorit, a început Cuviosul Chiriac nevoinţă cea cu bună chibzuinţă a rugăciunii neîncetate.



Odată cu această lucrare a minţii, după obiceiul sihaştrilor, a început să facă şi încercări pentru a vedea dacă poate şi mai mult să sufere arşiţa, zăduful, ploaia, omătul şi frigul. Şi-l biciuiau toate acestea peste trupul gol, iar el cu bucurie le primea. De la o vreme, hainele pe care le avea cu el se uzaseră, încât erau petec peste petec. A mai mers de câteva ori la părinţii din mănăstire şi le-a arătat că de acum va veni mai rar sau poate chiar deloc, dar a rugat cu lacrimi să fie cercetat, din vreme în vreme, cu Sfintele Taine şi cu puţin posmag, la locul ştiut de oarecare părinţi. Şi aşa, luând din nou binecuvântare, a mers la peştera sa şi, lăsând îmbrăcămintea pe care o avea, s-a rugat Domnului să fie ajutat ca să poată vieţui ca oarecând Sfântul Onufrie, înfruntând toată greutatea zilelor şi a nopţilor în timpul anului, aşa cum se întâmplă să fie ele în Carpaţii noştri. Şi din nevoinţă în nevoinţă se întraripa cu duhul rugăciunii, care-l făcea să uite de sine. Aşa de mult s-a adâncit în trăirea isihastă, încât, pe pământ fiind, i se părea că trăieşte în cer, bucurându-se de adevărate descoperiri dumnezeieşti ca oarecând Sfântul Apostol Pavel în pustie, după ce a scăpat din mâinile dregătorului Areta (II Cor. 11, 32).



Cu o nevoinţă ca aceasta, Cuviosul Chiriac s-a canonit, petrecând “gol” – adică fără îmbrăcămintea trupului, dar şi fără nici o zăticnire sufletească – şi era împodobit cu bună voie, cu cea mai mare smerenie pentru dragostea de Dumnezeu şi de oameni, fraţii săi din lume, pentru care se ruga neîncetat să se bucure ei de sănătate şi mântuire. Aşa a făcut mulţi ani de-a rândul, încât nouă, celor de astăzi, parcă nu ne vine să credem că şaizeci de ani a petrecut în această îngerească trăire. Cu o astfel de viaţă îmbunătăţită, în această „Grădină a Maicii Domnului”, – ţara noastră -, Cuviosul Chiriac nu era în linişte deplină şi nelucrare. Se întâmpla adesea ca ciobani cu turmele lor, care urcau la poienile muntelui, să nimerească la peştera pustnicului, iar el, acoperindu-şi goliciunea cu rasa zdrenţuită, dar binecuvântată, se arăta lor şi le spunea cuvinte de adâncă cugetare şi de mare folos sufletesc. Aceştia, cu multă mângâiere în inimi, porneau mai departe şi aveau linişte din partea fiarelor sălbatice, istorisind oricui despre cuviosul acesta minunat, care era atât de blând şi atât de cu bunăvoinţă, de ale cărui rugăciuni s-au folosit. Ştia Cuviosul Chiriac cum în părţile Ardealului creştinii ortodocşi sunt în strâmtorare cu credinţa lor şi cu neamul lor cel românesc. Ştia cum episcopul ortodox Dosoftei de peste munţi (4) scria la 1622 părinţilor de la Bisericani despre nevoia păstrării credinţei celei vechi şi adevărate, ortodoxe. Învăţase Cuviosul Chiriac în mănăstire să scrie şi să citească. La Bisericani erau cărţi de toate felurile: cu vieţi de sfinţi, cu îndrumări şi sfaturi moral-duhovniceşti, cărţi de slujbă şi cântări bisericeşti, opere cu întâmplări din viaţa omenirii. Cât a stat aici, pe toate le-a cercetat. Pe o carte veche, care de mult nu mai are început şi sfârşit, un Sbornic care cuprinde: vămile văzduhului, câteva vieţi de sfinţi, pravilele Sfinţilor Apostoli, se găseşte însemnarea care pare să fie a râvnitorului schimnic: „Mult păcătosul Chiriac a scris-o cu mână neputincioasă şi păcătoasă” (5).



Se bucura Cuviosul Părinte Chiriac că mănăstirea metaniei sale, Bisericani, se întărea întru totul şi se gospodărea spre folosul cel de obşte. Viaţa minunată a neobositului Ostaş al Duhului nu a rămas tăinuită. Egumenul Mitrofan de la Bisericani (6), care a învăţat şi meşteşugul scrisului cu „condei de foc”, adică s-a îndeletnicit cu tipăritul cărţilor, fiind chemat la Iaşi de către mitropolitul Dosoftei, ca să-l ajute – printre altele – la apariţia Vieţilor Svinţilor, a istorisit ierarhului cărturar despre cel ce se făcuse vestit prin deosebita sa vieţuire. Lucrul acesta l-a determinat pe Dosoftei să consemneze cazul cu totul deosebit în (monahismul nostru românesc (7), ca un nevoitor să fi putut trăi o viaţă de om într-o înfrânare îngerească şi să suporte greutăţile vremii de vară şi, mai ales, vitregia iernii.



Despre prea puţini vieţuitori din sihăstriile româneşti avem ştiinţă să fi petrecut în acest chip de desprindere de toată nevoia omenească, lăsându-se în grija lui Dumnezeu şi a Sfintei Fecioare Maria (8). Dacă ar fi să socotim cam câţi ar fi anii vieţuirii pământeşti ai Cuviosului Chiriac de la Bisericani, nu ne-am putea opri la mai puţin de optzeci. A trăit viaţa pe care o vesteşte psalmistul pentru cei pe care Dumnezeu îi binecuvântează. Acest însetat de adevăr şi virtute a trecut către Domnul în anii 1659-1660 (9). Ziua sfârşitului său a primit-o cu bucuria învierii. Cu puţin timp înainte, a rugat pe un ucenic să vestească pe duhovnicescul său părinte să facă dragoste pentru Dumnezeu şi să urce până la locul nevoinţei sale, ca să-l mărturisească şi să-l împărtăşească cu Sfintele Taine. Şi venind acesta i s-a mărturisit şi s-a pricestuit, spunând că de-acum începe pentru el o altă cale şi cu aceste merinde se va înfăţişa în faţa Dreptului Judecător. Aşezându-se pe lespedea unde obişnuia să stea câte puţin în peştera sa, închizând ochii, şi-a dat duhul parcă rugându-se şi zicând: „Primeşte-mă, Doamne, pe mine, nevrednicul Tău robii”. Au venit părinţii din mănăstire şi alţi mulţi sihaştri şi au făcut cele după rânduiala înmormântării călugărilor, minunându-se de o viaţă ca aceea pe care a dus-o Cuviosul Chiriac. Ei au dat slavă lui Dumnezeu, repetând cuvintele din Psaltire: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii lui, Dumnezeul lui Israel; Însuşi va da putere şi întărire poporului Său” (Ps. 67, 36). După o vreme, alţi ostenitori părinţi au făcut peştera cuviosului ca un paraclis împodobit cu icoane şi cu candela mereu aprinsă (10). Şi a devenit acest loc vestit, cunoscut şi păstrat cu evlavie cu numele „Muntele şi peştera lui Chiriac” (11). Aşa a rămas vie amintirea vieţuirii acestui cuvios părinte până în ziua de astăzi. Sfintele sale moaşte au fost păstrate cu grijă sfântă şi, pentru a le feri de jefuirea care se făcea în acele vremuri cu astfel de odoare, au fost aşezate la loc tăinuit până în ziua de astăzi (12).



Chipul Cuviosului Părintelui nostru Chiriac de la Bisericani nu apare în pictura din biserici şi din paraclise. Evlavia părinţilor şi a credincioşilor a fost totuşi mare pentru acest om cu viaţă îngerească, pe care l-au socotit, cu darul iui Dumnezeu, între sfinţi. Ei însă nu au îndrăznit să îndeplinească rânduielile cuvenite sfinţilor, fără binecuvântarea Sfântului Sinod. Din generaţie în generaţie s-a păstrat chipul nevoinţelor acestui minunat cuvios părinte, îndemnător la viaţa de sfinţenie şi de dăruire lui Dumnezeu. Şi noi ne arătăm dragostea pentru un astfel de isihast vrednic de pomenire nu numai la 31 decembrie, când este amintit cu alţi nevoitori români, ci mereu – ori de câte ori aflăm ştiri despre o viaţă atât de desprinsă de micimile pământeşti.



Diac. I. Ivan



1. A fost un dar dumnezeiesc faptul că mitropolitul cărturar s-a plecat spre cunoaşterea oamenilor îmbunătăţiţi din vremea sa. Aceste puţine cuvinte sunt de mare folos pentru împodobirea Bisericii Ortodoxe Române. Ele dovedesc că şi pe meleagurile strămoşeşti floarea evlaviei a crescut şi s-a înălţat ca şi în toate părţile lumii, unde s-a propovăduit Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

2. La început o modestă aşezare de sihaştri retraşi prin poiene care încă le mai poartă numele: Simon – Simion, Vârnava – Varnava, Metodie – Metodice sau pe dealuri, ca : Dealul Crucii, Grecul, Geamănul. Cu timpul s-a întemeiat o sihăstrie „a lui Iosif”, devenită „Schitul lui Iosif” şi, la începutul secolului al XVII-lea, „Schitul” său „Mănăstirea Bisericani”. Ea şi-ar fi luat numele de la rânduiala statornicită aici, după chipul unor chinovii din Orient, ca slujba în biserică să nu contenească nici ziua, nici noaptea. În veacul al XVII-lea trăiau la Bisericani şi în jur până la „400 de schimnici” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Din istoria isihasmului în Ortodoxia română, în Filocalia vol. VIII, Bucureşti,1979, p. 569). Se încerca să se facă din Bisericani o mănăstire independentă, care a apărut numai prin nucleul „isihast” – „sihăstresc” a lui Iosif, român revenit cu ucenicii săi din pustia Iordanului, după căderea Constantinopolului. Cu mult mai târziu, ea ar fi devenit dependentă de Bistriţa.

3. Melchisedec, episcopul Dunării de Jos, Oratoriu cuprinzând rugile creştinilor, ortodocşi, Bucureşti, f. an, p. 420.

4. Vezi N. Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 234.

5. Melchisedec, episcopul Romanului, Notiţe istorice şi arheologice adunate de pe la 48 de mănăstiri şi biserici antice, Bucureşti, 1885, p. 86, nr. 35. Dacă această scriere provine de la începutul veacului al XVII-lea, nu este exclus ca însemnarea să fie a Cuviosului Chiriac.

6. Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Bucureşti, 1981, p. 101-102.

7. Ierom. Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, Bucureşti, 1982, p. 118.

8. Arhiereu Narcis Creţulescu, Inscripţiile sfintei Mănăstiri Neamţu şi Secul cu a schiturilor sale dimprejur…, 1905, mss. nr. 171 în biblioteca mănăstirii Neamţu, p. 62-68, dă informaţia că, în veacul trecut, pustnicul Gordie Rusu s-a nevoit la muntele Rusu, de lângă Icoana Veche, mai sus de mănăstirea Neamţu, într-un chip asemănător Cuviosului Chiriac de la Bisericani, „gol petrecând”, iar o haină veche o punea pe el numai când simţea că se apropie o fiinţă omenească. Citea tot timpul Psaltirea, hrănindu-se cu roadele pădurii.

9. Ierom. Ioanichie Bălan, Pateric românesc, Bucureşti, 1980, p. 155. Dr. Liviu Stan, Sfinţi români, Sibiu, 1945, p. 52-53, foloseşte informaţiile unui manuscris din anul 1888: Patericul sfinţilor din Moldo-România, fila 14 A, unde scrie: „Apoi, în anii 1600, prea cuviosul părintele nostru Chiriac; din tânără vârstă îmbrăţişând viaţa monahicească în sfânta mănăstire Bisericani, şi sporind întru adâncă smerenie şi întru îndelungă răbdare, şi, iubind sărăcia lui Hristos, de bună voie s-au depărtat cu totul de petrecerea împreună cu oamenii. Şi s-au sălăşluit prin munţi şi prin stâncile cele înfricoşate de pe lângă râul Bistriţa şi acolo, cu trupul gol, s-au nevoit la singurătate, în ger şi în arderea soarelui, şase zeci de ani, până la sfârşitul său… şi se serbează la 31 dekembrie”. Textul acesta nu aduce un spor de informaţii, fiind doar o parafrazare a textului dosofteian.

10. Ierom. Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, p. 120.

11. Ibidem, p. 121. Alte amănunte în scrisoarea din 14 ianuarie 1984 a monahiei, Eustochia Ciucanu, stareţa mănăstirii Agapia.

12. Ierom. Ioanichie Bălan, Pateric românesc…, p. 155. Ori de câte ori se fac săpături ocazionale în livada sau în cimitirul fostei mănăstiri Bisericani, se descoperă şi alte morminte. Autorul face presupunerea: „Poate tot aici să fi fost îngropate şi moaştele Cuviosului Chiriac, pentru a nu fi profanate de răufăcători”



Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 369-374, Cuviosul Chiriac de la Bisericani.



Categories: NOI PAGINI DE SINAXAR