10 FEBRUARIE:SF.HARLAMBIE SI PR.IUSTIN PARVU

ESTE HAR:








- să iubeşti fără să fii iubit…

- să slujeşti fără să fii preţuit…

- să dăruieşti fără să ţi se mulţumească…

- să te jertfeşti şi fără să ţi se recunoască…

- să ierţi fără să fii iertat…

- să-l susţii pe cel care te-a lepădat…

- să rămâi liniştit, deşi eşti nedreptăţit…

- să crezi deşi nu vezi faţă în faţă…

- să crezi deşi nu eşti deplin lămurit…

- să investeşti clădind fără speranţe…

- să taci pentru a nu face rau aproapelui…

- să vorbeşti de dragul adevărului…

- sa te jertfesti pentru dreptate…

- să înduri fără să murmuri, fără să cârteşti….

- totul să-ţi aparţină, dar tu de toate bucuros sa te lipseşti…



Luptă-te, suflete, ca să primeşti acest har!”
(Părintele Justin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă)
Intru multi si binecuvantati ani, bunule Parinte!

Viata Parintelui Iustin Parvu:


Parintele Iustin Parvu este unul dintre cei mai mari duhovnici ai tarii noastre, din mila Domnului, inca in viata. Parintele Iustin s-a nascut la data de 10 februarie 1919, in satul Poiana Largului, comuna Calugareni, judetul Neamt, fiind cunoscut ca mare duhovnic si staret la Manastirea Petru Voda.



In anul 1936, tanarul ravnitor de doar 17 ani intra frate la Manastirea Durau. Dupa numai un an, in anul 1937, tanarul frate merge la Seminarul Teologic de la Manastirea Cernica, de unde va pleca, mai apoi, spre seminarele din Ramnicu-Valcea si Roman.



In anul 1940 va vea loc tunderea sa in monahism, iar la doar un an distanta, hirotonia intru preot. A primit hirotonia la varsta de 22 de ani.



Intre anii 1942-1944, Parintele Iustin Parvu este numit preot misionar pe Frontul de Est, in Neamt, pana la Odesa. El a participat, impreuna cu “Divizia 4 Vanatori de Munte” la luptele din cel de-Al Doilea Razboi Mondial, ajungand pana la Don. Dupa lasarea la vatra, el continua studiile la Seminarul din Roman, amintit mai sus. Dupa razboi, au inceput vremurile de prigoana a romanilor de catre bolsevici. In anul in care va absolvi seminarul, in 1948, el va fi arestat. Prigoana incepe !



Parintele Iustin Parvu este arestat pe motive politice si condamnat la 12 ani de “inchisoare politica”. Nevoitorul pentru tara si credinta, Iustin Parvu, va fi muncit prin mai multe inchisori ale tarii: Suceva, Vacaresti, Jilava, Gherla, Periprava si Aiud. Urmeaza apoi munca silnica din minele de la Baia Sprie, apoi “reeducarea” din Inchisoarea Pitesti. In anul 1960, Parintele Iustin este condamnat la inca patru ani de temnita pentru ca nu s-a lepadat de credinta.



Abia in anul 1964 parintele Iustin Parvu va fi eliberat, alaturi de toti ceilalti condamnati pe motive “politice”, ramasi in viata. Datorita greutatilor intampinate dupa eliberare, el ajunge sa lucreze ca muncitor forestier.



Dupa o vreme, monahul nevoitor Iustin este primit in obstea de la Manastirea Secu. Astfel, intre anii 1966-1974, el va sluji ca preot si duhovnic in aceasta manastire. Intre anii 1974 si 1989, parintele a fost preot monah la Manastirea Bistrita, unde i-au stabilit domiciliul fortat comunistii, sub supraveghere. In anul 1976, din mila Domnului, ca binecuvantare, parintele Iustin Parvu ajunge sa se inchine la manastirile din Sfantul Munte Athos.



Dupa anul 1990, odata cu Revolutia, cand s-a schimbat regimul politic, Parintele Iustin Parvu se intoarce la Manastirea Secu, unde sta aproape un an. Dupa aceasta data, el se retrage in sihastrie, cu gandul de a-si petrece restul zilelor in post si rugaciune, in isihie.



Randuiala lui Dumnezeu era insa alta cu Parintele Iustin. Astfel, intre anii 1991-1992, alaturi de alti doi monahi, Ignat si Calinic, parintele soseste in satul Petru Voda. Aici, el va intemeia Manastirea Petru Voda – judetul Neamt, pe care o inchina martirilor romani din inchisorile comuniste.



Manastirea va avea drept hram pe Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil. La ceva distanta de manastire, Parintele Iustin Parvu va pune temelia unui schit de maici, cam in aceeasi perioada. Astazi, se bucura de rugaciunile parintelui atat calugarii din manastire, cat si maicile din schit. Un azil de batrani si un centru de plasament pentru copii au luat si ele fiinta. In urma nu cu mult timp a inceput si mconstructia unui spital.



Pe langa toate aceste nevointe si osteneli ctitoricesti, Parintele Iustin Parvu a sustinut viata monahala si din alte schituri, precum cele de la Huta, din Bihor, Sub Piatra, Alba Iulia, Pestera Sfantul Ioan Casian, Pestera Sfantului Andrei sau Manastirea Sfantul Ioan Casian, din Dobrogea.



In anul 2003, parintele infiinteaza o publicatie de invatatura si atitudine ortodoxa, cu aparitie lunara, numita “Glasul Monahilor”. Odata cu venirea anului 2008, in data de 2 noiembrie, parintelui ii vine si cinstea de a fi ridicat la rangul de arhimandrit.



Astazi, 10 februarie 2011, Parintele Iustin Parvu implineste binecuvantata varsta de 92 de ani.



Intru multi si binecuvantati ani, bunule Parinte!




*****


Scurt cuvant de invatatura al Parintelui Iustin Parvu



Un frate a intrebat:



- Parinte, Avva Varsanufie vorbeste ca in vremea sa mai ramasesera doar trei purtatori de Dumnezeu. Si daca asta era la 550 de ani dupa Hristos, astazi cati mai sunt?


A raspuns batranul Iustin:



- Trei sute. Caci la sfarsitul vremii sfintii nu vor mai face semne si minuni, ci vor petrece nestiuti si necunoscuti, in smerenie.


**********************************

Sfantul Haralambie

Sfantul Haralambie a fost episcop in Cetatea Magneziei, din Asia Mica, Turcia de astazi, in vremea imparatului Septimu Sever (193-211). Cand Sfantul Haralambie a implinit varsta de 113 ani a fost supus la diverse chinuri pentru ca nu a lepadat credinta in Hristos. Potrivit traditiei, in timpul torturilor, mainile guvernatorului Lucian s-au lipit de trupul sfantului si au ramas acolo pana cand mucenicul a facut rugaciune. In fata acestei minuni, cei care il torturau s-au convertit la crestinism.



Mai tarziu, auzind imparatul cele petrecute cu Sfantul Haralambie, a poruncit sa fie adus in Antiohia. Aici a fost supus la alte chinuri: soldatii i-au legat barba in jurul gatului si l-au tras de ea pe drum; i-au infipt un piron de fier in trup, i-au ars fata si i-au jupuit pielea de pe trup. Insa, Sfantul Haralambie s-a vindecat in chip miraculos, prin darul lui Dumnezeu.



La cererea imparatului Sever, Sfantul Haralambie a facut multe minuni cu harul lui Dumnezeu. Din ele amintim ca a vindecat un om posedat de un duh rau de 35 de ani si a inviat un tanar, incat Galina, fiica imparatului s-a convertit si ea la crestinism.



Sfantul Haralambie a fost condamnat la taierea capului cu sabia. In timpul rugaciunii dinainte de moarte, cerurile s-au deschis si sfantul a vazut pe Hristos si pe ingerii sai. Sfantul Haralambie i-a cerut lui Dumnezeu sa aiba grija de locul unde vor ramane moastele sale, ca acel loc sa nu sufere niciodata de foame si de boli. Domnul i-a promis ca o sa-i indeplineasca dorintele si S-a ridicat la cer impreuna cu sufletul martirului Haralambie. A murit inainte de a fi executat.



Fragmente din Moastele Sfantului Haralambie



Capul Sfantului Haralambie se pastreaza la Manastrirea "Sfantul Stefan“ din Meteora. In biserica Manastirii Miclauseni, din Iasi, se afla moastele a treizeci de sfinti, printre care si ale Sfantului Haralambie. Particele din moastele sale sunt prezente la Manastirea Rasca, la Catedrala episcopala din Galati, la bisericile „Sfantul Dumitru“ (Posta), "Sfintii Arhangheli“ (Otelari), "Sfantul Stelian“ (Lucaci) din Bucuresti,la Manastirea "Sfintii Arhangheli"din Slobozia,in M-rea Secu si Sihla s.a.



Sfantul Haralambie este cunoscut ca fiind aparator de ciuma si de foamete. Confirmarea o gasim in Acatistul inchinat lui: „Bucura-te, izbavitorule de ciuma si de foamete!“.



Istoria consemneaza ca oamenii au cerut ajutorul sau in diferite situati grele cum au fost „ciuma lui Caragea“, din 1813, dar si de foametea din vremea lui Alexandru Constantin Moruzi, din 1795.



In iconografia ortodoxa greaca, Sfantul Haralambie este reprezentat ca un preot, iar in cea rusa sub chip de ierarh.



Tot astazi, facem pomenirea:

- Sfintelor Mucenite Enata si Valentina si a mucenicului Pavel;

- Parintelui Anastasie, arhiepiscopul Constantinopolului;

- Parintelui Zenon;

- Pomenirea icoanei preasfintei de Dumnezeu Nascatoarei din Areovind.



Maine, 11 februarie, facem pomenirea Sfantului Mucenic Vlasie, episcopul Sevastiei.



Sursa: CrestinOrtodox.ro
 
 
******************************** 






SF. MC. HARALAMBIE: CREDINŢA FĂCĂOARE DE MINUNI








Omilie a mitropolitului Augustin de Florina la pomenirea Sfântului Mucenic Haralambie

10 februarie

În această predică, iubiţilor, vom vorbi despre un mare mucenic al credinţei noastre, care ne aduce în memorie locurile cele sfinţite ale Asiei Mici, acolo unde vreme de veacuri, până în 1922, a existat o întreagă lume creştină.

Asia Mică, ţara de neuitat! Oriunde ar săpa cineva, va afla oseminte de eroi, moaşte de sfinţi, cruci şi iconiţe şi ruine ale bisericilor şi mănăstirilor. Acum, toate s-au pierdut şi cei care sunt originari din acele părţi şi au venit în Elada, îşi amintesc cu emoţie de patria pierdută, care a născut atâţia eroi şi martiri ca nicio altă ţară creştină. Unul din aceşti martiri este şi Sfântul Haralambie, pe care îl sărbătorim pe 10 februarie. Despre el vom vorbi, pentru că viaţa lui arată cât de mare este puterea credinţei pe care o învaţă Evanghelia.



***



Sfântul Haralambie a trăit în veacul al II – lea după Hristos.



S-a născut într-o cetate din Asia Mică, Magnisia, care nu este foarte departe de mult-regretata Smirna. Creştinii cetăţii îl preţuiau pe Sfântul Haralambie pentru caracterul lui curat, pentru marea lui credinţă şi l-au ales preot.



Lumea astăzi aude cuvântul „preot” şi nu-i dă nicio importanţă. „Popă”, spune altul şi copiii auzindu-i pe cei mari vorbind despre preoţi cu dispreţ nu vor să devină preoţi când se fac mari. Şi preotul peste câţiva ani va fi ceva rar. Despre această dispreţuire faţă de preoţie sunt vinovaţi, desigur, şi câţiva preoţi nevrednici, care nu-şi cinstesc sfânta misiune. Dar Sfântul Haralambie nu a fost unul din preoţii obişnuiţi; a fost preot care avea conştiinţa misiunii sale. Liturghisea şi plângea de emoţie. Propovăduia cuvântul lui Dumnezeu şi făcea ca şi cele mai reci inimi să se emoţioneze şi să-L iubească pe Hristos. Îi iubea pe săraci şi pe bolnavi şi vizita casele creştinilor şi îi sfătuia pe toţi, mici şi mari, să rămână credincioşi lui Hristos.



Pe preotul Haralambie îl iubeau şi îl preţuiau toţi. Prin cuvintele şi prin viaţa lui era o puternică lumină, care lumina nu doar pe creştinii cetăţii Magnisia, ci strălucirea lui ajungea chiar până foarte departe. Dar lumina aceasta nu era mulţumitoare pentru oamenii care trăiau în ruşinoasa închinare la idoli. Şi idolatrii nu erau puţini. Atunci erau mulţi şi aveau cu ei şi statul.



În acea epocă devenise împărat unul care îi ura pe creştini şi hotărâse să-i prigonească cu toată puterea de care dispunea. Se numea Septimiu Sever. Reprezentant al împăratului în părţile Asiei Mici, ca şi cum am spune prefect, era unul ce se numea Lucian. Şi acesta era un sălbatic prigonitor al creştinilor, ca şi împăratul. Acesta a dat dispoziţie să-l aresteze pe sfânt şi să-l aducă înaintea sa. Sfântul Haralambie era de acum foarte bătrân. Avea 113 ani. Şi totuşi, în ciuda adâncii lui bătrâneţi, nu înceta să liturghisească şi să slujească poporului. Vedeţi, atunci nu era în vigoare în Biserică legea de astăzi a statului, care-l obligă pe preot să se retragă din slujire la 75 de ani. Asta nu este conform cu Sfintele Canoane. Preotul, atâta vreme cât se simte bine, trebuie să rămână la locul său până la adânci bătrâneţi. Un preot bătrân cu părul alb este în parohia lui foarte respectat, iar cuvintele sale sunt ascultate cu mare atenţie, ca un glas care vine din veşnicie.





Sfântul Mucenic Haralambie



Bătrân de 113 ani era Sfântul Haralambie, dar în acest trup bătrân exista o inimă care nu îmbătrânise de timp, o inimă care era pururi tânără. Aşa este: cel care crede în Hristos, chiar şi atunci când îmbătrâneşte, nu-şi pierde entuziasmul. Este întotdeauna tânăr.



Tiranul Lucian a crezut că un om bătrân este uşor de înduplecat să se lepede de Hristos şi să se închine la idoli. Bătrânii iubesc mult viaţa şi tremură în faţa morţii şi fac orice ca să mai adauge la viaţa lor câteva zile. Dar Sfântul Haralambie nu se temea de moarte. În credinţă era stâncă. Nimic nu putea să-l clatine. Cuvintele pe care i le spunea tiranul ca să se lepede de Hristos, l-au făcut pe Sfântul Haralambie mai hotărât şi mai viteaz. Neliniştea creştea înăuntrul său. Răspundea cu îndrăzneală. Eu, zicea tiranului, de atâţia ani Îl slujesc pe Hristos şi nu m-am lepădat de El niciodată. Şi acum la bătrâneţile mele, când din clipă în clipă aştept moartea, să mă lepăd de El? Niciodată! Moartea mă va duce lângă Hristos.



Tiranul s-a mâniat din cale afară de eroica împotrivire a sfântului şi a poruncit groaznic martiriu; a poruncit să-l jupoaie pe Sfântul Haralambie de viu. Auzind cineva de un astfel de martiriu i se ridică părul. Sfântul nu s-a îngrozit. Inima lui era închinată lui Hristos şi Hristos i-a dat putere să învingă această ispită şi să triumfeze. Imediat ce soldaţii au început groaznicul martiriu, sfântul prin calda lui rugăciune a făcut o minune şi mâinile soldaţilor au înţepenit, iar tiranul s-a înfricoşat şi sfântul a ieşit din acest martiriu mai strălucit şi cu mai mare putere propovăduia pe Hristos. Faima lui se întindea pretutindeni. O, ce poate să facă un preot sfânt ca Sfântul Haralambie!



Faima sfântului a ajuns până la palatele împărăteşti, iar când împăratul a străbătut Răsăritul şi s-a dus în Antiohia, a poruncit să-l aducă înaintea lui pe sfânt. Pentru a doua oară Sfântul Haralambie este judecat. Este judecat de însuşi împăratul. Dar şi a doua oară îşi mărturiseşte credinţa. Împăratul se sălbăticeşte şi porunceşte să-l chinuiască şi în sfârşit să-l decapiteze. Sfântul a arătat atâta răbdare în mucenicia sa, încât trei soldaţi din călăii săi, necredincioşi până în acea clipă, au refuzat să aducă la îndeplinire dispoziţia împăratului şi au strigat: Şi noi suntem creştini! Dar până şi fiica lui Galina, văzând minunea sfântului, a crezut în Hristos. Încă şi alţii, închinători la idoli, bărbaţi şi femei, împreună cu fiica împăratului au mărturisit credinţa lor şi au primit mucenicia împreună cu sfântul.



***



Iubiţii mei! Toţi câţi citesc Vieţile Sfinţilor şi văd chinurile pe care le-au suferit pentru Hristos nu se pricep de unde aflau această putere. Dar la această nedumerire răspunde Evanghelia.







Sfântul Mucenic Haralambie



Ne istoriseşte că o copilă, care era demonizată şi nicio putere nu era în stare să o vindece, deodată s-a făcut bine. Cum? Mama ei L-a rugat pe Hristos să o facă bine pe copila ei. L-a rugat cu credinţă mare şi Hristos a ascultat rugămintea mamei şi o putere nevăzută, puterea lui Hristos, a izgonit din sufletul copilei toţi demonii.



Această credinţă în Hristos este cea care a dat putere Sfântului Haralambie să izgonească demonii, să vindece pe cei bolnavi, să facă minuni şi, ceea ce e cel mai important, să sufere toate înfricoşatele chinuri şi până la ultima lui suflare să-şi mărturisească credinţa. Această credinţă dă putere celor care cred până astăzi, ca să biruiască ispitele, prigoanele şi chinurile şi cu îndrăzneală să mărturisească Ortodoxia pretutindeni. Fiecăruia din aceşti mucenici, bătrâni şi tineri, se potriveşte cuvântul pe care l-a spus Hristos către femeie: „O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie după cum voieşti” (Matei 15, 28). O, mucenicilor, mare e credinţa voastră! Vă rugăm, rugaţi-vă Domnului să ne dăruiască şi nouă credinţa voastră.

 

Sursa: cartea “Ne vorbeste parintele Augustin…”


***




Predica rostita de P.S. Sebastian (Ilfoveanul), episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucurestilor la Hramul Sfantului Mucenic Haralambie, ocrotitorul PAROHIEI FLAMANDA din Bucuresti




(10 februarie 2007 – Mosii de iarna)



Iubiti credinciosi,



Facem astazi pomenirea unui batran de 113 ani. Atat a avut Sfantul Haralambie, ocrotitorul bisericii acesteia, cand a fost arestat si maltratat in fel si chip, pentru ca sa renunte la credinta sa crestina.



Suntem in veacul al treilea, cand Sfantul Haralambie era episcop in Cetatea Magneziei, din Asia Mica, Turcia de astazi, in vremea batranului imparat Sever, care a dat porunca in intreg Imperiul Roman sa fie prigoniti crestinii, pentru ca erau socotiti in vremea aceea periculosi si pagubosi, pentru societatea romana. Asa se face ca, la scurta vreme, si episcopul Haralambie parat fiind catre mai marele cetatii ca este crestin, ba inca pentru ca este capetenia spirituala a crestinilor, a fost adus in fata aceluia, si dupa o regie care se repeta in viata fiecarui sfant aproape, au cautat mai intai sa-l imbuneze si sa-l maguleasca cu cuvinte mestesugite, alese si frumoase, ca sa renunte la credinta sa crestina. Promitandu-i-se fel de fel de lucruri, cautand in fel si chip mai intai sa-l convinga de bunavoie, in chip voluntar, sa-si abandoneze pe Hristosul sau si sa imbratiseze paganatatea si pagana credinta a Imperiului Roman. In fata prigonitorilor, batranul acesta venerabil a aratat nu numai statornicie si rabdare, ci a aratat si o vitejie demna de un om care a ramas tanar cu spiritul in pofida, iata, a varstei incarcate de ani, avand 113 ani. Si a uimit pe toti cu rabdarea sa, cu puterea sa, dar mai ales cu darul lui Dumnezeu Care-l pazea sanatos in ciuda tuturor chinurilor si batailor pe care le-au gasit de cuviinta sa le indrepte impotriva sa chinuitorii sai: A fost spanzurat – citim in viata sa – de maini in sus si intreg trupul sau a fost strujit cu unghii de fier, asa incat curgea sangele siroaie din trupul sau batran. A fost batut, a fost tarat fiind legat de cai, si in cate alte feluri nu au gandit prigonitorii sai sa-l convinga sa treaca la credinta pagana. De fiecare data insa, prin darul lui Dumnezeu, s-a aflat vindecat si in chip miraculos, din nou intreg, incat se minunau cu totii. Ba inca, unii, impresionati de ceea ce se intampla cu el, au crezut si ei in Hristos. Asa s-a intamplat si cu chinuitorii sai care-l bateau cu toiege. Aceia vazand cum in chip minunat batranul acesta rezista si este daruit de Dumnezeu cu vindecare dupa fiecare maltratare, au cerut si ei sa fie botezati si sa se numeasca crestini.



Pana si fiica imparatului Sever, care si el a venit pana la urma sa maltrateze si sa chinuie pe Haralambie, pana si fiica aceluia, cu numele Galini, s-a lasat impresionata de rabdarea si puterea dumnezeiasca a sfantului care, in vazul tuturor, cerandu-i-se in chip deosebit, a vindecat pe un indracit, cunoscut fiind de multi ca patimind aceasta de multi ani, ba inca, a mai inviat si pe un mort. Asa a inteles tanara Galini, ca aceasta credinta a tatalui ei – fie si imparat -, credinta aceasta pagana chiar daca era o credinta de veacuri, a imperiului acestuia ce trecea drept o civilizatie deosebita, toate acestea a inteles Galini ca sunt minciuni. De aceea spre dezamagirea tatalui ei si spre dezonorarea lui, a mers in templu unde erau insirati zeii la care romanii, in frunte chiar cu tatal ei, mergeau si se inchinau in chip ritual, a mers si a distrus zeii, ca sa le arate tuturor ca zeii aceia – statui facute de maini omenesti – nu pot nimic nici macar impotriva acelora care, iata, indraznesc sa-i sparga si sa-i risipeasca la pamant. Aceasta a facut-o in doua randuri, incat tatal ei a ramas fara cuvant si nu stia ce sa creada, timp in care foarte multi din oamenii care priveau la chinurile pe care, rand pe rand, si cu multa barbatie, le rabda Haralambie, treceau si imbratisau credinta crestina. La un pas a fost pana si imparatul Sever. El insusi fiind vindecat de Haralambie, el insusi fiind mantuit, pentru ca provocandu-L pe Dumnezeu intr-un moment de indignare, tot vorbindu-i Haralambie de Dumnezeul Cel Adevarat, Hristos, adevarat fata de zeii sai mincinosi, se spune ca a luat arcul si in indignarea sa a tras catre cer, provocandu-L pe Hristos, daca este Dumnezeu Adevarat, sa faca sa se vada aceasta. Si a ramas imparatul, prin mania lui Dumnezeu, a ramas fara grai si a ramas spanzurat in vazduh, chinuindu-se cumplit si suferind a strigat la batranul Haralambie sa se roage lui Dumnezeu pentru el ca sa fie izbavit. S-a rugat Haralambie si s-a tamaduit acela si si-a revenit. Si a fost, spun, cat pe-aci sa se increstineze si el si sa ajunga el intaiul imparat roman crestin si nu Constantin, ceva mai tarziu. Insa, dragii mei, greu le este celor puternici sa se smereasca si sa accepte adevarul chiar daca-l vad sau il cunosc. Greu i-a fost imparatului Sever sa-si abandoneze credinta, de acum stramoseasca, si sa recunoasca ca a trait intr-o minciuna. De aceea, trecand ceva vreme, la sfatul celorlalti rau sfatuitori din jurul lui, a uitat minunea pe care a savarsit-o Haralambie chiar cu dansul, si a inceput din nou cu alte si alte chinuri sa se porneasca impotriva batranului acestuia. Disperat, in cele din urma vazand ca tot mai mult se ingroasa randurile celor care cred in Hristos, vazand rabdarea si credinta lui Haralambie, a dat porunca sa i se taie capul. Nu s-a intamplat insa aceasta, pentru ca dupa ce a fost pronuntata sentinta luandu-l pe batran si purtandu-l la locul de taiere s-a aratat – citim in viata sfantului – Hristos Insusi, inconjurat de ingeri si a luat sufletul batranului acestuia sfant la ceruri impreuna cu El.



Aceasta este, dragii mei, in scurte cuvinte, viata Sfantului Haralambie. Daca veti cauta in “Vietile Sfintilor” pe rand si amanuntit sunt aratate chinurile si faptele minunate ale acestui barbat care ne sta noua astazi, pilda de credinta nestramutata mai ales atunci cand se incearca sa fim corupti. Cand cei din jurul nostru incearca sa ne provoace la compromis, intr-o lume in care compromisul devine din ce in ce mai la moda, iar jertfa, statornicia, devin pe zi ce trece “o mare prostie”. Intr-o astfel de lume, dragii mei, Sfantul Haralambie de astazi ne sta pilda tuturor de felul in care ar trebui sa ne pazim si sa ne cinstim credinta noastra stramoseasca. El n-a inteles sa cedeze nici pentru promisiuni, nici pentru incantari, nici pentru mai stiu eu ce planuri i-au fost puse inainte. El a stiut un singur lucru: zeii aceia pagani, statuile acelea facute de tamplari, de pietrari, de fierari sau de argintari erau o prostie si nu merita sa-si abandoneze sau sa-si tradeze Dumnezeul sau, de dragul acelora, a unor functii sau promisiuni ce i-au fost puse inainte. Ni se potriveste viata Sfantului Haralambie si noua celor care, de multe ori, Il tradam pe Dumnezeu, nu de dragul zeilor, nici de dragul unor promisiuni pe care nu ni le face nimeni, ci de dragul pacatelor, poftelor, tentatiilor, slabiciunilor in bratele carora ne aruncam adeseori singuri, uitand pentru o clipa sau mai multe, postul, rugaciunea, milostenia, infranarea, curatenia trupeasca si sufleteasca si toate celelalte fapte bune, neglijandu-le de dragul unor altfel de demoni pe care-i acceptam adeseori de bunavoie: sunt demonii slabiciunilor, ai tentatiilor, ai pacatelor in bratele carora, repet, ne lasam de multe ori sau ne aruncam chiar noi insine. Ei bine, Sfantul Haralambie, batranul acesta venerabil, ne este model si exemplu astazi de viata adevarata in Hristos, plina de curaj pana la sange si jertfa. De aceea au ajuns, dragii mei, oamenii acestia – trecuti in calendare – sfinti. Nu pentru ca au facut compromisuri, cum facem noi adeseori, in viata de zi cu zi spunand: “Lasa ca merge si asa!”, “Le fac eu si asa!” , “Trec eu si de asta!” Sfintii erau oameni dintr-o bucata: iubind pana la capat, crezand pana la capat, respectandu-si crezul lor pana la capat. Iata de ce au ajuns in calendare! Iar noi credinciosii ii cinstim, doar, doar, vom putea lua si noi ceva de la ei, de la fiecare. De aceea citim “Vietile Sfintilor”. De aceea i-a randuit Biserica exemple, in fiecare zi, pentru noi toti. “Vietile Sfintilor” nu sunt carti de povesti, ci pilde si modele de viata pe care sa le urmam in viata noastra. Hristos ni-i da, si Biserica ni-i da, drept exemplu, ca privind la viata lor, la petrecerea lor, la credinta, la speranta si faptele lor, sa incercam si noi sa facem la fel si sa intelegem ca aceasta este va sa zica adevarata “viata in Hristos”. De aceea sa-l rugam pe Sfantul Haralambie, astazi, sa ne binecuvanteze si pe noi si sa mijloceasca de la Dumnezeu si pentru noi credinta tare si statornica, curaj si mai ales trainicie in a ne marturisi credinta noastra stramoseasca.



Iata, de 2000 de ani ne cinstim stramosii ca si astazi – fiind sambata celor adormiti – aducand la biserica jertfe, pentru ca Dumnezeu sa faca sa li se ierte ceea ce le-a ramas neiertat. Este motivul pentru care, si in celelalte sambete ale Postului Mare care urmeaza, aducem jertfe pentru inaintasii nostri in chip solidar cu ei, ca prin aceasta solidaritate sa-I aratam lui Dumnezeu ca ne consideram nepotii si stranepotii lor, urmasi ai crezului lor, ai credintei lor, si rugandu-L totodata sa-i impartaseasca in chip spiritual din jertfa aceasta materiala a noastra.



Sa-l rugam asadar pe Sfantul Haralambie, sa ceara de la Dumnezeu si pentru noi binecuvantare, credinta si spirit de jertfa pentru viata noastra in Hristos, pentru credinta noastra crestina. Amin.







Sursa:cidadededeus.wordpress.com

SF.PATAPIE,SOFRONIE(8 DEC)

PREDICĂ LA SFINŢII ZILEI DIN 8 DECEMBRIE

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Iubiţi credincioşi, în ziua de 8 decembrie, Biserica îl pomeneşte pe Preacuviosul Părintele nostru Patapie şi face şi Înainteprăznuirea zămislirii Sfintei Ana, mama Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Sfântul Patapie, cinstit astăzi de Biserică, era din Patriarhia Alexandriei şi a toată Africa, din Teba Egiptului şi a trăit în veacul al VII-lea. El este unul din mulţii sfinţi care s-au ridicat dintre monahi, pentru că a îmbrăţişat viaţa călugărească. Putea să n-o îmbrăţişeze. Călugăria nu este o poruncă, ci este un sfat evanghelic. Alta este greutatea unei porunci şi alta greutatea unui sfat. Patapie, alegând viaţa călugărească, a urmat cu scumpătate lui Hristos; şi cine poate povesti posturile sale, privegherile sale, îndelungatele sale rugăciuni şi nevoinţele sale din pustie?

Monahii, mai ales sihaştrii, nu se retrag din lume pentru că urăsc lumea, ci pentru că nu se împacă cu o iubire egoistă, cu o iubire părtinitoare, cu o iubire umbrită de păcat. Şi vor să iubească lumea aşa cum iubea Hristos. Şi cum iubea Hristos? Hristos iubea fără patimă. Când a venit la Hristos mama Lui, când au venit la Hristos verişorii Lui, mulţimile Îl împresurau. Şi unul din ucenici I-a spus: ,,Învăţătorule, iată mama Ta şi fraţii Tăi Te caută şi vor să Te vadă, dar nu pot din cauza mulţimii”. Şi Domnul Hristos ce le-a spus? ,,Mai mare e rudenia duhovnicească decât rudenia trupească”. Adică: Cine e mama Mea şi cine sunt fraţii Mei? Cu alte cuvinte: Adevăratele Mele rudenii sunt rudeniile spirituale, cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc – deci nu doar ascultă, ci şi împlinesc. Nu doar ascultă în biserică şi atunci când ies afară se comportă ca nişte păgâni. Rudele lui Hristos – adică mamă, şi tată, şi frate, şi soră, şi fiu, şi fiică, rude duhovniceşti, rude adevărate – sunt cei care ascultă cuvântul Lui şi-l împlinesc.

Sfântul Patapie a vrut să se înrudească cu Hristos în felul acesta. Să împlinească dumnezeiescul cuvânt al lui Hristos nu numai în ceea ce priveşte poruncile, ci şi în ceea ce priveşte sfaturile evanghelice, partea cea mai bună pe care şi-a ales-o Maria, viaţa de rugăciune, viaţa de reculegere, viaţa de retragere, viaţa de contemplaţie, ca să înveţe iubirea, iubirea neumbrită de patimă sau de părtinire; pentru că în familie, iubirea este părtinitoare. Un familist – o mamă sau un tată – îşi ocroteşte întâi copiii, şi apoi se gândeşte la cel de peste uşă, la colegul de serviciu sau la cel din stradă. Deci, iubirea în familie este părtinitoare, este umbrită, nu este desăvârşită. Un familist are multe piedici în a iubi cu iubirea lui Hristos. Ei bine, cei care simt aceste limite, aceste insuficienţe şi doresc ceva mai mult, doresc să iubească aşa cum iubea Hristos, adică în mod egal şi nepărtinitor pe toţi oamenii, indiferent de culoare sau religie, de gen sau de vârstă, atunci se retrag, ca în singurătate şi în ascultare să înveţe a iubi pe toată lumea deopotrivă. Aşa a făcut şi Sfântul Patapie. Mulţi ani s-a nevoit în pustie, în fericita însingurare. Însingurarea te ajută să-i vezi pe toţi oamenii la fel, să-i cuprinzi pe toţi într-o singură îmbrăţişare, să o vezi pe cea care te-a născut egală cu orice femeie din lume, să-l vezi pe cel care îţi este tată egal cu orice bărbat din lume.

Mitropolitul Augustin de Florina,
 când era vizitat de rude, le trimitea la hotel.
Şi asta în zilele noastre.

Dar orice orfan, şi orice văduvă, şi orice femeie bătută de bărbatul ei şi izgonită din casă cu copiii, şi orice bătut de soartă, ştia că va fi găzduit de Mitropolitul Augustin. Dar faţă de rudele sale arăta această rezervă, pentru că punea în aplicare iubirea nepărtinitoare,

dar,

 mai ales pentru că în acelaşi timp voia să protejeze oiţele mai slabe de imaginaţia bogată în sens negativ şi de gândurile de judecată cum că Mitropolitul le-ar favoriza, pentru că sunt rudele sale.

Aşa se face că rudele care veneau în Florina, la marile sărbători, mărturiseau uneori maicilor şi celor lipsiţi de rudenia trupească, dar nu străini de rudenia duhovnicească, un fel de neîmplinire:

,,Ce fericiţi sunteţi că nu sunteţi rude cu vlădica Augustin! Ne-am fi dorit şi noi să nu fim rude, ca să ne bucurăm de aceeaşi atenţie”. Înţelegem de aici că deşi vlădica Augustin îi iubea pe toţi deopotrivă, el manifesta – sau mai bine-zis „făţărea” în sensul bun al cuvântului, o rezervă faţă de rude, ca nu cumva prezenţa lor să fie o sminteală pentru cei mai slabi şi mai neîntăriţi duhovniceşte.

Sfântul Patapie a venit în Împărăteasca Cetate. Întotdeauna când auzim de Împărăteasca Cetate, trebuie să ne ducem cu mintea la Cetatea lui Constantin ce Mare, Oraşul prin excelenţă, Împărăteasa cetăţilor, la Constantinopol. Aici, Sfântul Patapie a făcut foarte multe minuni. Şi ce fel de minuni a săvârşit? A dăruit vedere orbilor, a vindecat pe cei bolnavi de idropică. Cum? Ungându-i cu untdelemn sfinţit.

Noi, de multe ori, deşi avem în case untdelemn sfinţit la Sfântul Maslu, stăm, bolim şi murim lângă medicamentul pe care-l avem lângă noi, pentru că nu manifestăm credinţa şi evlavia pe care ni le cere Hristos faţă de cele sfinte. Aducem litri întregi de ulei la Maslu, facem colecţie şi uităm să-l folosim aşa cum se cuvine, nu numai pentru noi, ci şi pentru alţii care pătimesc.

Dar Sfântul Patapie a vindecat pe idropici ungându-i cu untdelemn sfinţit.
El a fost şi un mare exorcist, adică a izgonit demonii din oameni, din oamenii posedaţi.

Şi fiecare creştin ar trebui să scoată demonii păcatelor din cei posedaţi de patimi. Cum? Îndrumându-i la scaunul Sfintei Spovedanii.

Nu se cuvine ca un creştin să fie atât de nepăsător, încât să nu se ocupe de vindecarea sufletească a celor demonizaţi sufleteşte. Trebuie să-l urmăm pe Sfântul Patapie şi să nu fim nepăsători faţă de demonizaţii sufleteşte. Nu putem să izgonim noi demonii patimilor din ei? Să-i invităm în acest spital de obşte, în această Vitezdă duhovnicească, care este Biserica, ca să primească vindecare, ca Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor să-i vindece.

Sfântul Patapie a vindecat şi cancerul, groaznica boală a cancerului, care de obicei nu iartă. Dar să nu uităm că „ce e cu neputinţă la oameni, e cu putinţă la Dumnezeu”. A zis Domnul: „Eu omor şi înviez, Eu rănesc şi tămăduiesc, şi din mâna Mea nimeni nu poate să vă scoată”.


Aşadar,
Omul lui Dumnezeu Patapie, după ce a bineplăcut lui Dumnezeu prin asceză, prin nevoinţe, prin înfrânare şi prin milostenia aceasta manifestată prin facerile de minuni, şi-a încredinţat duhul său lui Dumnezeu, iar Biserica îl cinsteşte în fiecare an pe 8 decembrie. Moaştele sfântului se păstrează astăzi la Mănăstirea Loutraki din apropiere de Corint, în Grecia.

Vă voi relata o minune relativ recentă a Cuviosului Patapie în istorisirea părintelui Nicodim Bilalis, pe care l-am cunoscut cu ani în urmă:

„Anul acesta de Paşte (1986), în Sfântul Munte, am vorbit cu evlaviosul stareţ vecin, pe nume Martinian (de la Coliba „Toţi Sfinţii”, în Kapsala, Sfânta Mănăstire Pantocrator) şi cuvântul a ajuns la tema despre minunile contemporane.

Prilejul a fost continua minune a credinţei noastre ortodoxe a Sfintei Lumini de la Preasfântul şi Izvorâtorul de viaţă Mormânt.

Atunci, stareţul Martinian ne-a povestit şi următoarea minune recentă a Cuviosului Patapie, pe care o expunem după istorisirea lui.

Stareţul avea o rudă emigrantă în Germania de Vest, de unde cu câţiva în urmă s-a întors pensionar. Ruda sa se numeşte Gheorghios Z. (Însuşi stareţul preferă ca numele să fie anonim). Şi în Germania s-a căsătorit cu o nemţoaică „catolică”, fără ca ea să se fi botezat înainte cu Botezul Ortodox. Au făcut, desigur, nunta într-o biserică ortodoxă şi cei doi copii ai lor i-au botezat cu Botezul ortodox, dar soţia a rămas „catolică”, chiar dacă mergeau la slujbe în bisericile ortodoxe.

După ce s-au întors în Grecia (sunt locuitori în Nea Smyrna, parohia „Sfântul Sostene”), în vara anului 1985 s-au dus pentru petrecerea vacanţei de vară în Loutraki (Corint) şi acolo s-au dus într-o zi la Mănăstirea Cuviosului Patapie, ca să se închine Cuviosului.


În Sfânta Peşteră a intrat primul soţul, care s-a şi închinat Sfintelor Moaşte. Dar, în timp ce intra şi soţia „catolică” şi se apropia să se închine, a căzut jos leşinată. Soţul a prins-o imediat în braţe şi, cu ajutorul altor închinători, a scos-o afară şi a ajutat-o să-şi revină. După ce şi-a revenit, au întrebat-o ce i s-a întâmplat de a leşinat. Şi ea a răspuns cu uimire:


- „Bine, nu aţi văzut, nu aţi auzit? Sfântul m-a împins şi mi-a zis: Cum tu, o eretică, te apropii de mine?”.


Şi din acel moment, ea singură a cerut să se boteze ortodoxă, după cum s-a şi botezat în urma catehizării ei în propria parohie.


De acum, ca ortodoxă, vizitează cu evlavie Sfânta Peşteră a Cuviosului şi se închină Sfintelor Moaşte cu dragoste şi recunoştinţă. Pentru că, după ce a primit Botezul ortodox, se simte alt om!

„Când mă rog”, ne-a spus într-o convorbire telefonică, „Îl simt pe Dumnezeu ca al meu, Tatăl meu, pe cînd înainte nu simţeam nimic. Acum aprind candela la iconostas, fac prescuri, mă împărtăşesc, citesc Vieţile Sfinţilor şi sufletul meu Îl simte pe Dumnezeu aproape de el.

Iată, cum să v-o spun? E ceva foarte diferit de cum era înainte, o siguranţă că sunt lângă Dumnezeu. Şi lucrul acesta îl datorez Sfântului Patapie, căruia îi mulţumesc”.”

Tot astăzi,

 Biserica ni-i pune înainte spre pomenire, cinstire şi zidire sufletească pe şapte Sfinţi Apostoli din cei şaptezeci de ucenici mai mici ai Domnului. Ştiţi că Domnul Hristos Şi-a ales doisprezece ucenici principali şi a mai ales şaptezeci de ucenici, pe care noi îi numim mai mici sau secundari. Dintre aceşti şaptezeci, Biserica îi pomeneşte astăzi pe Sostene, Apolo, Chifa, Tihic, Epafrodit, Cezar şi Onisifor.


Când evreii din Corint, din invidie pentru rodnicia predicii, l-au prins pe Apostolul Pavel şi l-au dus la judecătorul Ahaiei Galion, iar acesta i-a izgonit de la tribunal, turbaţi că nu şi-au atins scopul, l-au prins şi l-au bătut pe mai-marele sinagogii Sostene, care tocmai îmbrăţişase credinţa creştină. În continuare, Sostene l-a însoţit pe Apostolul Pavel în călătoriile sale şi a fost ales episcop al Colofonei, în Asia Mică, episcopie ce ţinea de Mitropolia Efesului.

Apolo, era evreu la origine şi se trăgea din Alexandria. Fiind foarte educat şi cunoscând foarte bine Sfintele Scripturi, s-a convertit la creştinism, după ce i-a ascultat pe apostoli, şi deşi nu cunoscuse decât botezul lui Ioan, el începuse să predice cu râvnă pe Domnul Hristos cel răstignit şi înviat. Trecând prin Efes, a fost catehizat deplin de Sfinţii Apostoli Aquila şi Priscila şi a primit Botezul. Din Efes a trecut în Corint, unde a continuat opera Sfântului Pavel între păgâni. Darul său oratoric i-a impresionat atât de mult pe corinteni, încât aceştia s-au despărţit la un moment dat în două tabere: unii care erau pentru Pavel, iar alţii pentru Apolo. Din acest motiv, Pavel avea să le scrie o primă epistolă, ca să lămurească lucrurile. Mai târziu, Apolo a ajuns al doilea episcop al Colofonei, după Sostene.

Epafrodit a fost şi el însoţitor al marelui Apostol Pavel. Pe când se afla misionar în Filippi (Macedonia), creştinii de acolo l-au trimis în Roma, unde Pavel era întemniţat, ca să-i ducă darurile lor. În timpul călătoriei s-a îmbolnăvit grav, dar Domnul l-a păzit şi l-a ajutat să-şi încheie misiunea. La întoarcere aducea cu sine Epistola către Filipeni a marelui Apostol. În cele din urmă a ajuns episcop al Colonei.

Onisifor a fost episcop al Cezareii.

Cezar este amintit în Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel. Potrivit tradiţiei, a ajuns episcop al Koronei, în Peloponez.

Tihic a fost un strâns colaborator al Apostolului neamurilor. Se trăgea din Asia Mică. L-a însoţit pe Pavel în călătoria sa din Corint la Ierusalim şi ducea scrisorile Apostolului către îndepărtatele Biserici întemeiate de acesta. A fost primul episcop al Calcedonului Bitiniei.

Despre apostolul Chefa sinaxarele nu ne dau nicio informaţie.

Vedem însă, fraţi creştini, că toţi aceşti apostoli au fost şi episcopi. Are vreo importanţă pentru noi faptul că Biserica ne aminteşte de aceşti apostoli-episcopi? Sigur că are importanţă, pentru că noi am uitat să fim misionari. Am uitat să fim mici apostoli. Şi pomenindu-i pe cei 12 apostoli, şi pe cei 70 de apostoli, şi pe sfinţii întocmai cu apostolii, mai vechi sau mai noi, Biserica ne aminteşte de porunca misionar-apostolică, pe care Domnul Hristos a dat-o tuturor celor ce vor crede în numele Lui şi se vor boteza. „Mergând, învăţaţi toate neamurile…”

Ţi s-a încredinţat o comoară? N-o păstra doar pentru tine, nu fi egoist, vorbeşte despre comoara credinţei tale, arat-o şi altora. Nu băga credinţa ta pe gâtul cuiva, ci doar arată-i-o cu dragoste, cu bucurie, ca pe o mare descoperire, ca pe un mare dar, ca pe o mare favoare, căreia Domnul te-a făcut beneficiar.

Pomenirea Apostolilor ne aminteşte întotdeauna că noi avem credinţa ortodoxă primită de la Sfinţii Apostoli şi harul sfinţitor al succesiunii apostolice prin Apostoli, episcopi şi preoţi. Domnul Hristos a ales mai întâi 12 Apostoli, iar mai apoi pe cei 70 de ucenici mai mici – numiţi şi ei apostoli; dar cei 70 au fost aşezaţi ca episcopi ai cetăţilor de către cei 12 Apostoli. Cei 12 au rânduit fiecăruia dintre cei 70 câte o cetate.

Cei 12 Apostoli n-aveau mandatul de a se stabili într-o anumită cetate. Nu puteau fi şi episcopi, decât ca locţiitori. Ei trebuiau să cutreiere întreaga lume şi să aşeze episcopi. După Pogorârea Duhului Sfânt, în ziua Cincizecimii, apostolii au tras la sorţi care încotro să meargă şi să propovăduiască Evanghelia, dar pe ţări sau pe teritorii întinse, nu pe oraşe. Aşa se face că Apostolul Andrei a cutreierat mări şi ţări. La fel a făcut Petru. La fel a făcut Pavel. Toma a ajuns până în India, şi aşa mai departe.


Deci deosebirea dintre cei 12 apostoli şi cei 70 de apostoli mai mici, e aceea că cei 12 propovăduiau în diferite ţări – una sau mai multe, iar cei 70 erau aşezaţi de către unul sau mai mulţi din cei 12 apostoli în anumite cetăţi, unde trebuiau să rămână şi să hirotonească la rândul lor episcopi, să aşeze la rândul lor preoţi şi diaconi, să ridice biserici, să predice şi să boteze.

Iată de ce sorginte este credinţa noastră – apostolică! De aceea, spunem în Crez că noi credem întru unul Dumnezeu-Tatăl, şi întru unul Domn Iisus Hristos, şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul – deci în Sfânta Treime – şi întru Una, sfântă, soborniceacă şi apostolească sau apostolică Biserică. Ortodoxia este Biserica Apostolilor.

Toţi aceşti apostoli din cei 70, Sostene, Apolo, Chifa,Tihic, Epafrodit, Cezar şi Onisifor au vieţuit bine, adică plăcând lui Dumnezeu, în credinţă, în dreaptă credinţă, în credinţa cea lucrătoare prin iubire, în nădejde, pătimind cu bucurie pentru numele Domnului şi pentru Evanghelie,

au păstorit cu cuvioşie poporul şi Bisericile încredinţate lor, dar predica lor a atras de multe ori ostilitatea păgânilor şi evreilor. De aceea, ei au îndurat multe chinuri, multe încercări; dar pe toate le-au primit cu bucurie, pentru că ştiau cuvântul Domnului: ,,Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate…, fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi, şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă în ziua aceea – în ziua în care sunteţi chinuiţi pentru numele Meu şi pentru Evanghelie. Bucuraţi-vă şi săltaţi şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”.

Toţi aceşti Apostoli au fost ucişi de închinătorii la zei, de închinătorii la statui, şi în felul acesta şi-au încredinţat sufletele lor în mâna lui Dumnezeu.

Tot astăzi,

Biserica îl pomeneşte pe Cuviosul Părintele nostru Sofronie, Episcopul Ciprului. Acest Sfânt Sofronie, nu doar că a fost episcop al Ciprului, ci el este şi o floare a acestei mari insule născătoare de sfinţi, adică s-a născut şi a crescut în Insula Cipru. Insula Cipru, ca să folosim o metaforă, „ţine scutecele sale ca pe nişte mari mărgăritare”.

De obicei, aşa se exprimă imnografii, alcătuitorii de rugăciuni şi de sfinte cântări în cinstea sfinţilor. Sofronie a fost fiu al unor oameni foarte credincioşi. A fost înzestrat de Dumnezeu cu o inteligenţă deosebită, cu înţelepciune, era ascuţit la minte şi priceput, era învăţat în multe domenii şi citea cu râvnă Sfânta Scriptură, aşa cum noi, din păcate, nu facem.

Ca nişte buni creştini, ar trebui să citim o dată pe an Sfânta Scriptură integral. Nu o dată-n viaţă, o dată pe an. Asta înseamnă să citim cu râvnă Sfânta Scriptură.

Vrednicul de pomenire episcop Damaschin, a dat odată canon unei maici – şi călugării nu au răspunderi pastorale, adică n-o să vedeţi decât ca excepţie un simplu călugăr sau o simplă călugăriţă, predicând cuvântul lui Dumnezeu poporului din amvon -, a dat canon unei călugăriţe să citească Biblia integral nu o dată pe an, ci de două ori pe an.

Deci, dacă vă propuneţi să

citiţi „cu râvnă” cuvântul lui Dumnezeu şi vă interesează să vedeţi ce are a vă spune sufletului frăţiilor voastre Creatorul şi Dumnezeul nostru, propuneţi-vă să citiţi Biblia integral o dată pe an.

Şi dacă Dumnezeu vă mai dăruieşte 10 ani, 20 de ani, 30 de ani, 60 de ani, asta înseamnă că vom avea, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu puţină voinţă, 10, 20, 30, respectiv 60 de lecturi integrale ale Bibliei. Numai aşa vom putea să stăm de vorbă cu un catolic, cu un protestant – de orice denominaţiune ar fi, penticostal, iehovist , baptist etc. – nu pentru ca să ne certăm cu el, nu ca să ne zăpăcească el pe noi, ci noi să-l ajutăm să înţeleagă Adevărul.

Să nu uităm că nepăsarea şi neştiinţa sunt criminale pentru noi şi pentru mântuirea semenilor noştri care sunt în întuneric.

Pentru nepăsarea aceasta, greu răspuns vom da înaintea lui Dumnezeu, pentru că n-am făcut binele pe care puteam să-l facem. Şi Apostolii pomeniţi astăzi, asta aşteaptă de la noi. Să le păşim pe urme mărturisind cuvântul lui Dumnezeu – Sfânta Evanghelie, şi vorbind frumos, cu dragoste şi cu bucurie, fără patimă şi fanatism, despre credinţa noastră. Pentru că dacă stăm pe o comoară şi ne scapă de sub picioare, e o tragedie. Dar dacă stăm pe o comoară şi ne şi scapă de sub picioare, dar nu o arătăm nici altora, e o tragedie însutită sau înmiită. De aceea, trebuie să vorbim despre credinţa noastră tuturor oamenilor: celor botezaţi, care au uitat în Numele Cui s-au botezat, dar şi celor nebotezaţi, sau celor care cred că sunt „botezaţi”, dar de fapt nu au Botezul. Pentru că, „un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu”, aşa ne învaţă Sfânta Scriptură – cuvântul lui Dumnezeu -, aşa mărturisim în Crez: ,,Mărturisesc un [singur] Botez spre iertarea păcatelor…”, nu mai multe! Deci trebuie întâi să ne ajutăm pe noi înşine, să conştientizăm Botezul nostru şi obligaţiile ce decurg din el, şi apoi să-i ajutăm şi pe alţii. Dar acţiunile acestea pot fi şi trebuie să fie simultane. Aceste acţiuni nu suportă amânare.

Comoara pe care stăm este credinţa noastră dreptslăvitoare, Sfânta Ortodoxie. Stăm pe comoara Ortodoxiei şi ne scapă de sub picioare. Stăm pe comoara Ortodoxiei şi nu o arătăm şi altora. Să ne ferească Dumnezeu, ca în ziua înfricoşătoarei judecăţi să nu noi aceia care vor auzi acele cuvinte pe care le-a spus Hristos către farisei: ,,Vai vouă, creştini făţarnici, – făţarnici ca fariseii şi cărturarii din vremea petrecerii Mele pe pământ -, căci într-adevăr, nici voi n-aţi intrat deplin în Biserica Ortodoxă, deşi va-ţi botezat şi v-aţi numit creştini, dar nici pe alţii nu i-aţi lăsat să se mântuiască, nici altora nu le-aţi arătat comoara Ortodoxiei încredinţată vouă.

Sfântul Părinte Sofronie, Episcopul Ciprului, citea cu râvnă toată Sfânta Scriptură. Ajunsese atât de virtuos, atât de încărcat de roadele faptelor celor bune, încât a fost învrednicit de multe daruri şi a făcut foarte multe minuni.

Să ştiţi că Dumnezeu ar putea şi vouă tuturor să vă dăruiască acest har de a face minuni. Dar ştiţi de ce nu vi-l dă? – Pentru că nu l-a dat numai episcopilor, şi preoţilor, şi diaconilor, şi monahilor, şi pustnicilor; Domnul l-a dat şi mirenilor de-a lungul istoriei Bisericii – Nu-l dă, pentru că n-am şti să-l folosim.

Atât de ,,duşi de-acasă” am fi, încât ne-am împăuna şi ne-am mândri;

că

aşa face orice babă, imediat ce a visat vreun sfânt sau vreo icoană: se consideră mare binecredincioasă, mare sfântă. Ia uite cine e ea, de ce arătări a învrednicit-o Dumnezeu, neştiind că poate fi batjocorită de draci.

De aceea,

Dumnezeu e foarte rezervat în a dărui harul facerii de minuni;

pentru că

 nu găseşte smerenie, nu găseşte niciun om smerit, niciunul.

Spune-i un cuvânt cuiva: ,

,,Dă-te mai încolo, că vreau să văd în faţă…”.

Imediat se zbârleşte la tine ca un curcan; deşi vine la Biserică de zeci de ani, în fiecare duminică şi sărbătoare, şi nu numai, şi în timpul săptămânii… Nu încape! Dar mândria şi egoismul nu te lasă să reacţionezi cu jertfire, să jerfeşti locul tău altuia! Cum o să-ţi verşi sângele pentru credinţa ta în Hristos, când tu nu eşti în stare nici să cedezi din dragoste aşa numit „locul tău” pentru aproapele, oricine ar fi şi orice neputinţă ar avea. Deci, vai de noi! Doamne, dă-ne dumnezeiască schimbare!

Sfântul Sofronie s-a nevoit şi a dobândit ascultarea, supunerea, smerenia, şi de aceea Dumnezeu i-a dăruit şi harul de a face minuni.

 După moartea Preasfinţitului Damian, Episcopul Ciprului, Sfântul Sofronie a fost ales episcop. De cine? De Sinodul Episcopilor şi de popor.

Şi când a ajuns episcop, [Ce credeţi că înseamnă ,,episcop?” ,,Episkopos” în limba greacă - spune Sfântul Ioan Gură de Aur într-o omilie a sa la epistolele pastorale - înseamnă ,,pândaci”, cel care stă la pândă, cel care stă undeva sus şi supraveghează orice mişcare; în sens duhovnicesc, el supraveghează oiţele cele cuvântătoare, sufletele botezate, încredinţate lui spre păstorire], Sfântul Sofronie a fost un adevărat episcop. Pentru că nu exista vreun sărac, căruia el să nu-i fie tată. Era un pândaci în sensul cel bun al cuvântului. Se uita care e bogat sau avut şi care e lipsit sau sărac. Pe cei bogaţi îi îndemna să-i ajute pe cei săraci, şi bogaţii făceau ascultare şi astfel se împlineau lipsurile celor săraci.

Nu exista orfan căruia Sfântul Sofronie să nu-i fie sprijinitor, să nu-i fie aproape, să nu-i fie părinte. În sensul acesta, el îi cunoştea pe toţi orfanii din Episcopia lui. Nu exista un om pe care să nu-l cunoască, indiferent de treapta socială pe care s-ar fi aflat sau de starea materială pe care o avea. Nu exista vreo văduvă în episcopia sa, pe care el să nu o cunoască, să nu o apere, să nu o ajute. A fost – cum spune sinaxarul – „ajutătorul nedreptăţiţilor şi acoperământul celor goi”.

După ce a vieţuit aşa şi după multe alte nevoinţe, s-a mutat în pace la Domnul.

Acestea toate s-au întâmplat „în vremea aceea…”.

Dar, fraţi creştini, vremea aceea e şi vremea noastră, pentru că Iisus Hristos, şi „în vremea aceea…” şi în vremea noastră, şi „ieri şi azi şi în veci este Acelaşi”. Şi ne predică aceeaşi Evanghelie, aceleaşi adevăruri de credinţă şi aceleaşi precepte morale prin cuvântul Său şi prin păstorii Săi – episcopii şi preoţii Bisericii. Evanghelia nu s-a schimbat, deşi avem în spate aproape două mii de ani de creştinism. Avem aceeaşi Evanghelie! Că vrem noi să inventăm o evanghelie după chipul şi asemănarea noastră, după chipul şi asemănarea patimilor, neputinţelor şi scăderilor noastre e o mare ispită şi dacă ne vom lăsa biruiţi de ea, ne vom plasa singuri de partea Antihristului, de partea de-a stânga, pentru că numai Antihristul şi înainte-mergătorii lui au astfel de macabre deziderate şi numai aceştia vor să-L „maimuţărească” pe Hristos, în faptele, cuvintele şi minunile Sale.

Noi, fraţi creştini, „să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte” şi să ne lucrăm mântuirea în dreaptă credinţă şi în dreaptă făptuire, spunând „Da” smereniei şi un „Nu” hotărât mândriei şi întreitului rău de acum şi până-n veac.

Să încercăm după puterile noastre să fim mici patapie, mici apostoli – mici misionari, mici sofronie, ca să-i bucurăm pe sfinţi şi pe Dumnezeul nostru Treimic, care este minunat întru ei!

***

MULŢUMIM PĂRINTELUI CARE A ROSTIT ACEASTĂ PREDICĂ – ŞI CARE VREA SĂ RĂMÂNĂ ANONIM – PENTRU BUNĂVOINŢA DE A NE ACORDA DREPTUL PUBLICĂRII EI PE ACEST BLOG – PELERIN ORTODOX.

decembrie 8, 2010 Aetos33

***

sursa:http://acvila30.wordpress.com/2010/12/08/predica-la-sinaxarul-zilei-8-decembrie

Intrarea Maicii Domnului in Biserica

In biserica slavei Tale stand, in cer a sta ni se pare, Nascatoare de Dumnezeu,ceea ce esti usa cereasca, deschide noua usa milei tale!

 

Intrarea Maicii Domnului in Biserica - Troparul

Astazi inainte insemnarea bunavointei lui Dumnezeu si propovaduirea mintuirii oamenilor, in Biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arata si pe Hristos mai inainte Il vesteste. Acesteia si noi cu mare glas sa-i cintam: Bucura-te plinirea rinduielii Ziditorului.

Am pus troparul sarbatorii de azi mai inainte de predica, pentru ca in el dumnezeiestii Parinti au adunat invataturile acestui mare praznic imparatesc. Troparul sau condacul unui praznic sau al unui sfint aduna pe scurt ori viata acelui sfint, ori insemnatatea acelui praznic despre care se vorbeste. Deci precum ati auzit, inceputul troparului este: "Astazi inainte insemnarea bunavointei lui Dumnezeu". Intrarea Maicii Domnului in Biserica a fost primul semn din rinduiala bunavointei lui Dumnezeu de a mintui neamul omenesc. Dar sa vedem in ce fel s-a implinit acest semn, in ce fel s-a desfasurat el si cum s-a aratat pe pamint aceasta bunavointa a lui Dumnezeu de a mintui lumea prin nasterea Maicii Domnului si prin intrarea ei in Biserica.

Iata in cel fel a fost Intrarea Maicii Domnului in Biserica

Implinindu-se trei ani de la nasterea Maicii Domnului, dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana si-au adus aminte de fagaduinta pe care au facut-o lui Dumnezeu mai inainte de a se naste fiica lor, Fecioara Maria. Caci ei, fiind oameni sterpi si neroditori, numai prin rugaciuni, post si milostenie au dobindit pe aceasta dumnezeiasca prunca, Maria. "Doamne, de ne vei da noua un prunc, ziceau ei, noi il vom inchina Bisericii Tale pentru toata viata, numai sa nu ne lasi sterpi si neroditori, spre ocara lumii".

Deci, aducindu-si aminte de aceasta fagaduinta pe care au facut-o pe cind Fecioara Maria avea trei ani, Sfintii Parinti Ioachim si Ana s-au hotarit sa o dea Bisericii, dupa fagaduinta de mai inainte. Si gindind acestea, au adunat in Nazaret - orasul in care traiau - rudeniile lor de neam imparatesc si arhieresc, ca Sfintul Ioachim era din neamul lui David, iar Sfinta Ana era din neamul lui Aaron.

Dupa ce s-au sfatuit cu rudeniile lor, Sfintii Parinti Ioachim si Ana au adunat multe copile nevinovate si curate, de o virsta cu dinsa si mai mari din Nazaret, ca sa petreaca pe aceasta copila sfinta pina la Ierusalim cu faclii aprinse in miini, cu cintari si cu psalmi. Si au pornit din Nazaret spre templul din Ierusalim cale de peste 150 km, mergind trei zile in sir. Si era o minune mare si prealaudata acea dumnezeiasca adunare alcatuita din rudele Preasfintei Fecioare Maria. Pe cale cintau mai cu seama psalmii lui David si cele ce se potriveau cu aceasta mare taina si ducere a Maicii Domnului in Sfinta Sfintelor, zicind asa: Asculta fiica si vezi si pleaca urechea ta si uita poporul tau si casa parintelui tau. (Psalm 44, 12). Adica, uita pe tatal tau si pe mama ta, ca a poftit Imparatul - adica Dumnezeu - frumusetea ta, cum zice psalmul 44, si te cheama in Sfinta Sfintelor.

Si mergind ele pe drum, toata lumea se minuna si se intreba: "Unde merge aceasta adunare?" Ca era o adunare de oameni cinstiti, impreuna cu dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana si atit de stralucitoare, ca o adunare de stele pe cer, iar in mijloc stralucea ca o luna Preasfinta si Preacurata Fecioara Maria, prunca cea de trei ani, care mergea in Sfinta Sfintelor. Si sa nu credeti ca mergeau numai ele, caci in chip nevazut mergeau si ingerii lui Dumnezeu, care, la fel, cintau si petreceau pe Preasfinta Fecioara Maria. Caci si chivotul Legii Vechi, cum zice Sfinta Scriptura, l-au dus cu psalmi si cu cintari frumoase, iar inaintea chivotului Legii mergea, cintind si dantuind, imparatul David (II Regi, 6, 5-17). Caci el era si prooroc si vedea ca acest chivot, care poarta in sine mana, este preinchipuirea Preasfintei Maicii lui Dumnezeu, care va purta in sine mana cea dumnezeiasca, pe purtatorul de mana, pe Iisus Hristos.

Dar daca inaintea chivotului, care era inchipuirea Maicii Domnului, dantuia David si era insotit de tot Israelul, apoi inaintea acestui chivot viu si insufletit, care era dumnezeiasca prunca Maria, nu mergea imparatul cel de pe pamint, nu mergeau oamenii din tot Israelul, ci nevazut mergeau milioane de ingeri si mergea Insusi Imparatul cerului si al pamintului, Iisus Hristos. La aducerea Preasfintei Maicii Domnului in templu, ingerii laudau si cintau de bucurie, pentru ca se aducea lui Dumnezeu aceasta biserica vie si insufletita. Se aducea in Sfinta Sfintelor aceasta biserica dumnezeiasca purtata de Duhul lui Dumnezeu, dupa cum auziti ca se cinta in Biserica, la condacul praznicului: "Preacurata biserica a Mintuitorului, camara cea de mult pret si Fecioara, sfintita vistierie a slavei lui Dumnezeu, astazi se aduce in casa Domnului... Acesta este cortul cel ceresc". Asa o aduceau ingerii si o laudau, caci nu era o copila de rind, ci era biserica insufletita a Duhului Sfint, caci cu dinsa calatorea harul Duhului Sfint, fiind umbrita si plina de puterea Lui.

Cind au ajuns la Ierusalim, dupa o cale de trei zile, s-a facut si acolo o minune preaslavita. Biserica cea zidita de Solomon si restaurata de Zorobabel, dupa ce a fost pustiita pe timpul robiei babiloniene, era o biserica foarte frumoasa, caci se minuna oarecind Petru de zidurile ei. La intrare, biserica avea cincisprezece trepte, dupa numarul celor 15 psalmi, pe care preotii si levitii ii cintau cind intrau la slujba. La fiecare treapta ce urca in biserica se cinta cite un psalm din psalmii treptelor, dupa cum ii vedem pina astazi in Psaltire. Cind a ajuns Fecioara Maria la aceste 15 trepte, dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana voiau sa o duca de mina, ca pe o copila ce nu poate pasi pe trepte. Dar, fiind intarita de harul Duhului Sfint, ea s-a desprins din miinile parintilor si de ceata fecioarelor care o conduceau cu faclii aprinse si cu cintari, si a inceput sa urce ca o porumbita nevinovata peste toate treptele, ca o pasare a raiului, si a ajuns la treapta de sus unde erau preotii imbracati in vesminte de aur impreuna cu proorocul Zaharia.

Urcindu-se Fecioara, s-au mirat preotii si tot poporul cum o copila de trei ani a putut sa urce treptele asa de usor ca si cum ar fi zburat. Apoi luind-o in brate marele prooroc Zaharia, care era si arhiereu si caruia i se descoperise de la Dumnezeu cine este aceasta dumnezeiasca prunca, a dus-o in biserica si, dupa ce a inchinat-o, a facut un lucru cu totul neobisnuit si cu totul neingaduit de Legea Veche. A adus-o pe Fecioara Maria, nu in sfinta unde intrau preotii, ci dupa a doua catapeteasma, in Sfinta Sfintelor, unde erau: chivotul legii, cel ferecat peste tot cu aur si heruvimii care umbreau altarul si masa si toiagul lui Aaron care infrunzise si sarpele cel de arama si celelalte lucruri sfinte ale lor.

Si s-au adunat toti preotii si nu numai ei, ci si ingerii si cu totii s-au minunat, cum se poate sa intre o copila in Sfinta Sfintelor si cum a indraznit Zaharia sa aduca pe cineva in Sfinta Sfintelor unde preotii nu aveau voie sa intre si nici arhiereul nu putea sa intre decit o data pe an, dar si atunci nu fara jertfa de animale si stropind altarul si jertfelnicul cu singe pentru curatirea lui si a poporului.

Deci, acolo unde arhiereul nu indraznea sa intre decit o data pe an, acolo a dus-o pe Sfinta Fecioara, cum s-a cintat astazi la axionul praznicului, care zice ca "ingerii, vazind intrarea Preacuratei Fecioare Maria, foarte s-au spaimintat, cum o fecioara, o copila, a intrat in Sfinta Sfintelor...!" Dar dumnezeiescul prooroc Zaharia, stia cine este aceasta copila. Preotii Legii Vechi insa nu stiau ca aceasta copila va fi maica Arhiereului Celui Mare, care "va strabate cerurile", cum zice Sfintul Apostol Pavel, si va impaca lumea cu Dumnezeu Tatal, si se va jertfi pe Sine, aducindu-Se jertfa o data pentru totdeauna, pentru mintuirea neamului omenesc (Evrei 4, 14; 9, 12-14).

Zaharia stia, ca prooroc, ca aceasta copila este mai sfinta decit Sfinta Sfintelor, pentru ca ea va purta in sine, pe Acela Care sta in Sfinta Sfintelor, cea nefacuta de mina, in ceruri, pe Arhiereul bunatatilor celor viitoare, cum zice Sfintul Apostol Pavel. De aceea au adus-o in Sfinta Sfintelor. Iar dupa ce s-a inchinat jertfelnicului celui de aur si la sicriul legii Domnului, au luat-o si au dus-o in casa fecioarelor si a locuit acolo impreuna cu ele 12 ani. Numai rugaciunea o facea in Sfinta Sfintelor.

Dar cum a trait Fecioara Maria la templu 12 ani? Templul lui Solomon, care fusese refacut de Zorobabel, avea in jurul lui 90 de camere, cum arata vechiul istoric iudeu Iosif Flavius. Treizeci de camere, in partea de jos, erau destinate vaduvelor care isi duceau vaduvia in curatenie, in post si rugaciune si erau pururea in templu. Asa era Ana, fiica lui Samuil din neamul lui Aser si alte multe vaduve care petreceau si se hraneau din venitul templului si slujeau la curatenie si la toate trebuintele lui. Deasupra acestor camere erau alte treizeci de camere in care locuiau nazoreii, un fel de calugari ai Legii Vechi, care traiau necasatoriti, asemenea calugarilor de astazi. Deasupra acestor camere, la etajul al doilea, erau alte treizeci de camere unde petreceau fecioarele templului.

Toti credinciosii care voiau sa pastreze fetele lor curate pina la maritat, le aduceau la templul lui Solomon si le dadeau sub ingrijirea preotilor si arhiereilor, sa petreaca in rugaciuni si cintari, cosind vesminte si broderii si spalind si curatind templul. Intr-una din aceste camere destinate fecioarelor a adus Proorocul Zaharia pe Preacurata Fecioara Maria si a dat-o in mina fecioarelor celor mai in virsta. Fiind foarte luminata de Duhul Sfint aici a invatat Fecioara Maria toata Scriptura, precum si lucrul de mina, asa cum invata si Sfintul Ghermano. Si se mirau fecioarele celelalte de istetimea si de curatia mintii ei, caci a deprins indata toata dumnezeiasca Scriptura si tot lucrul miinilor, cel mai gingas si mai curat pentru folosul templului. Si era iubita de toti pentru intelepciunea ei.

Despre nevointa ei ingereasca in templu ne spun sfintii Teofilact, Ghermano, Teodorit si alti parinti bisericesti, ca Fecioara Maria priveghea de seara pina dimineata in Sfinta Sfintelor, cugetind adinc si rugindu-se lui Dumnezeu, in rapire si in extazul mintii. Acolo se ruga pentru mintuirea intregului neam omenesc. In zorii zilei adormea putin, apoi iar se scula la rugaciune. Si era pururea in genunchi de la ceasul al treilea pina la al noualea, cind se ducea la locasul fecioarelor si incepea lucrul miinilor. Insa, cum spun Sfintii Parinti, pururea era in rugaciune si cugetare la legea lui Dumnezeu ziua si noaptea. Seara la ora sase venea Arhanghelul Gavriil si-i aducea Fecioarei Maria hrana ingereasca din cer in Sfinta Sfintelor. Asa s-a hranit ea timp de 12 ani, nu cu hrana paminteasca, ci numai cu hrana cereasca adusa de Arhanghelul Gavriil.

Pe acest dumnezeiesc arhanghel, Zaharia proorocul de multe ori il vedea si se minuna foarte, cum un inger din cer vine s-o hraneasca pe aceasta copila, sa-i aduca o data pe zi impartasire ingereasca si cugeta intru sine: "Oare ce are sa fie aceasta Fecioara aleasa de Dumnezeu?" Isi aducea aminte ca Dumnezeu a hranit un popor intreg in pustie cu mana; isi aducea aminte ca Dumnezeu a hranit pe Ilie proorocul, dar a trimis corbii sa-i aduca de doua ori pe zi hrana. Isi aducea aminte Zaharia ca Dumnezeu a hranit pe Daniil in groapa cu lei, dar n-a venit nici un inger, ci a rapit ingerul pe Proorocul Avacum din Ierusalim cu piine si zeama, cum spune Scriptura, si l-au dus sa hraneasca pe Daniil in groapa leilor, cind acesta striga: "Adu-Ti aminte de mine, Dumnezeule, ca am flaminzit!" Dar de aceasta fecioara nu se dumirea, ca nu venea sa-i aduca piine paminteasca, nici carne ca lui Ilie, ci ii aducea hrana ingereasca.

Asa a fost petrecerea Preasfintei Fecioare Maria in Sfinta Sfintelor. Era ca un heruvim plin de intelepciune. Era ca un serafim pentru ca ardea cu dragoste necontenita pentru Dumnezeu, ziditorul ei, care a zamislit-o in pintecele sterp al mamei sale. Inima ei era in cer, iar trupul ei curat era in Sfinta Sfintelor, ca un inger cuvintator si dumnezeiesc careia ii slujea cel mai mare peste arhangheli, Arhanghelul Gavriil. Fecioara Maria petrecea neincetat in rugaciunea inimii si Il odihnea pe Dumnezeu in gindirea ei cu lacrimi si extaz. Pentru aceasta arhanghelul o slujea, o hranea si o pazea pentru ca era biserica a Dumnezeului celui viu si se pregatea sa fie salas al Mintuitorului lumii, pe Care nu-L incape cerul si pamintul.

Intrarea Maicii Domnului in Biserica - Evanghelia cu Marta si Maria



V-ati pus intrebarea pentru ce s-a citit astazi evanghelia cu Marta si Maria si pentru ce la toate praznicile Maicii Domnului nu se citeste altceva? Iata de ce dumnezeiestii Parinti care au alcatuit sinaxarul, fiind plini de Duhul lui Dumnezeu, au rinduit toate evangheliile si apostolii de peste an si toate cintarile bisericesti dupa lucrarea si insemnatatea fiecarui praznic, in asa fel, ca sa se dezvaluie prin toate taina acelui praznic, lucrarea acelui sfint, viata acelui mucenic sau cuvios. Prin evanghelia de astazi se arata ca Maica Domnului, Maria cea Preasfinta si Preacurata, si-a ales partea cea buna (Luca 10, 42).

Si care este partea cea buna in viata crestinului? Pe toata fapta buna trebuie s-o insotim cu rugaciunea, dupa cum ne invata si marele Apostol Pavel in epistola catre Tesaloniceni, unde zice: Neincetat va rugati! (I Tesaloniceni 5, 17). Dar si Mintuitorul zice in Sfinta Evanghelie: Luati aminte, privegheati si va rugati (Marcu 13, 33). Si Sfintul Apostol Petru zice: Fiti treji, privegheati, ca potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautind pe cine sa inghita (I Petru 5, 8) Si Sfintul prooroc David de asemenea ne spune: Bine voi cuvinta pe Domnul in toata vremea, pururea lauda lui in gura mea (Psalm 33, 1).

Iata pentru ce s-a citit Evanghelia aceasta. Ca sa ne invete pe toti ca Maica Domnului si-a ales partea cea buna, partea Mariei, cum spune Mintuitorul catre Marta: Marto, Marto te ingrijesti si spre multe te silesti, dar un lucru trebuie: caci Maria (care statea la picioarele lui Hristos) partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la ea! (Luca 10, 41-42).

Fratilor, daca am alege partea Mariei in viata noastra, daca am sta la picioarele Domnului ca Fecioara in Sfinta Sfintelor, daca am petrece in rugaciune si in gindire de Dumnezeu ca dinsa, nu ne-ar hrani pe noi oamenii, ci ingerii din cer; dar noi ne punem nadejdea mai mult in miinile si in priceperea noastra. Dar iata ce spune proorocul Ieremia: Blestemat este omul care se increde in om si isi face sprijin din trup omenesc (Ieremia 17, 5). In alt loc zice: Nebun este acela care saruta miinile sale si zice ca acestea m-au hranit pe mine. Te-au hranit miinile tale? Dar daca Dumnezeu iti dadea o boala, ai fi putut face ceva cu miinile si cu priceperea ta? La fel si psalmistul zice: Arunca spre Domnul grija ta si El te va hrani (Psalm 54, 25). Sa nadajduim mai intii in Dumnezeu si apoi sa lucram cu cinste, cu dragoste si cu dreptate, ca zice iarasi Scriptura: Cel ce nu vrea sa lucreze, acela sa nu manince (II Tesaloniceni 3, 10). Deci lucrul nostru trebuie sa fie insotit de rugaciune, sa fie inceput si terminat cu rugaciune si cu gindul la Dumnezeu si atunci toate vor fi cu spor.

Iubiti credinciosi,

Astazi Fecioara Maria a fost adusa la Ierusalim, in biserica Domnului sa se roage, sa vorbeasca cu Dumnezeu si cu ingerii, sa se indumnezeiasca, sa se faca biserica vie a Duhului Sfint, sa se pregateasca pentru a naste pe pamint pe Iisus Hristos, Mintuitorul lumii.

Maica Domnului s-a nascut prin rugaciune, a petrecut 12 ani la templu numai in post, in rugaciune si in neintinata feciorie. Ea si acum se roaga neincetat in bisericile noastre, impreuna cu toti sfintii, pentru noi, pentru mamele si copiii nostri, pentru toti cei ce cred in Dumnezeu si iubesc poruncile Lui. Maica Domnului sta in genunchi inaintea Preasfintei Treimi si se roaga impreuna cu ingerii si cu Apostolii pentru pacea lumii, pentru iertarea pacatelor si mintuirea tuturor oamenilor.

Sa ne rugam si noi, fratilor, lui Dumnezeu impreuna cu Maica Domnului si cu toti sfintii. Sa venim cit mai regulat la Sfinta Biserica, mai ales in Duminici si sarbatori. Sa ascultam cu evlavie sfintele slujbe, sa ducem viata curata pe pamint, sa ne iubim unii pe altii si sa iertam, ca sa fim iertati.

Maica Domnului ne invata cum sa ne rugam, cu cita evlavie trebuie sa mergem la biserica si in ce chip sa traim pe pamint ca sa dobindim imparatia cerurilor. Sa laudam deci pe Nascatoarea de Dumnezeu si sa rostim cu credinta aceasta scurta rugaciune: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale, mintuieste-ne pe noi!" Amin.

Predica Parintelui Cleopa

SURSA:CRESTIN ORTODOX.RO