ESTE HAR:
- să iubeşti fără să fii iubit…
- să slujeşti fără să fii preţuit…
- să dăruieşti fără să ţi se mulţumească…
- să te jertfeşti şi fără să ţi se recunoască…
- să ierţi fără să fii iertat…
- să-l susţii pe cel care te-a lepădat…
- să rămâi liniştit, deşi eşti nedreptăţit…
- să crezi deşi nu vezi faţă în faţă…
- să crezi deşi nu eşti deplin lămurit…
- să investeşti clădind fără speranţe…
- să taci pentru a nu face rau aproapelui…
- să vorbeşti de dragul adevărului…
- sa te jertfesti pentru dreptate…
- să înduri fără să murmuri, fără să cârteşti….
- totul să-ţi aparţină, dar tu de toate bucuros sa te lipseşti…
Luptă-te, suflete, ca să primeşti acest har!”
(Părintele Justin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă)
Intru multi si binecuvantati ani, bunule Parinte!
Viata Parintelui Iustin Parvu:
Parintele Iustin Parvu este unul dintre cei mai mari duhovnici ai tarii noastre, din mila Domnului, inca in viata. Parintele Iustin s-a nascut la data de 10 februarie 1919, in satul Poiana Largului, comuna Calugareni, judetul Neamt, fiind cunoscut ca mare duhovnic si staret la Manastirea Petru Voda.
In anul 1936, tanarul ravnitor de doar 17 ani intra frate la Manastirea Durau. Dupa numai un an, in anul 1937, tanarul frate merge la Seminarul Teologic de la Manastirea Cernica, de unde va pleca, mai apoi, spre seminarele din Ramnicu-Valcea si Roman.
In anul 1940 va vea loc tunderea sa in monahism, iar la doar un an distanta, hirotonia intru preot. A primit hirotonia la varsta de 22 de ani.
Intre anii 1942-1944, Parintele Iustin Parvu este numit preot misionar pe Frontul de Est, in Neamt, pana la Odesa. El a participat, impreuna cu “Divizia 4 Vanatori de Munte” la luptele din cel de-Al Doilea Razboi Mondial, ajungand pana la Don. Dupa lasarea la vatra, el continua studiile la Seminarul din Roman, amintit mai sus. Dupa razboi, au inceput vremurile de prigoana a romanilor de catre bolsevici. In anul in care va absolvi seminarul, in 1948, el va fi arestat. Prigoana incepe !
Parintele Iustin Parvu este arestat pe motive politice si condamnat la 12 ani de “inchisoare politica”. Nevoitorul pentru tara si credinta, Iustin Parvu, va fi muncit prin mai multe inchisori ale tarii: Suceva, Vacaresti, Jilava, Gherla, Periprava si Aiud. Urmeaza apoi munca silnica din minele de la Baia Sprie, apoi “reeducarea” din Inchisoarea Pitesti. In anul 1960, Parintele Iustin este condamnat la inca patru ani de temnita pentru ca nu s-a lepadat de credinta.
Abia in anul 1964 parintele Iustin Parvu va fi eliberat, alaturi de toti ceilalti condamnati pe motive “politice”, ramasi in viata. Datorita greutatilor intampinate dupa eliberare, el ajunge sa lucreze ca muncitor forestier.
Dupa o vreme, monahul nevoitor Iustin este primit in obstea de la Manastirea Secu. Astfel, intre anii 1966-1974, el va sluji ca preot si duhovnic in aceasta manastire. Intre anii 1974 si 1989, parintele a fost preot monah la Manastirea Bistrita, unde i-au stabilit domiciliul fortat comunistii, sub supraveghere. In anul 1976, din mila Domnului, ca binecuvantare, parintele Iustin Parvu ajunge sa se inchine la manastirile din Sfantul Munte Athos.
Dupa anul 1990, odata cu Revolutia, cand s-a schimbat regimul politic, Parintele Iustin Parvu se intoarce la Manastirea Secu, unde sta aproape un an. Dupa aceasta data, el se retrage in sihastrie, cu gandul de a-si petrece restul zilelor in post si rugaciune, in isihie.
Randuiala lui Dumnezeu era insa alta cu Parintele Iustin. Astfel, intre anii 1991-1992, alaturi de alti doi monahi, Ignat si Calinic, parintele soseste in satul Petru Voda. Aici, el va intemeia Manastirea Petru Voda – judetul Neamt, pe care o inchina martirilor romani din inchisorile comuniste.
Manastirea va avea drept hram pe Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil. La ceva distanta de manastire, Parintele Iustin Parvu va pune temelia unui schit de maici, cam in aceeasi perioada. Astazi, se bucura de rugaciunile parintelui atat calugarii din manastire, cat si maicile din schit. Un azil de batrani si un centru de plasament pentru copii au luat si ele fiinta. In urma nu cu mult timp a inceput si mconstructia unui spital.
Pe langa toate aceste nevointe si osteneli ctitoricesti, Parintele Iustin Parvu a sustinut viata monahala si din alte schituri, precum cele de la Huta, din Bihor, Sub Piatra, Alba Iulia, Pestera Sfantul Ioan Casian, Pestera Sfantului Andrei sau Manastirea Sfantul Ioan Casian, din Dobrogea.
In anul 2003, parintele infiinteaza o publicatie de invatatura si atitudine ortodoxa, cu aparitie lunara, numita “Glasul Monahilor”. Odata cu venirea anului 2008, in data de 2 noiembrie, parintelui ii vine si cinstea de a fi ridicat la rangul de arhimandrit.
Astazi, 10 februarie 2011, Parintele Iustin Parvu implineste binecuvantata varsta de 92 de ani.
Intru multi si binecuvantati ani, bunule Parinte!
*****
Scurt cuvant de invatatura al Parintelui Iustin Parvu
Un frate a intrebat:
- Parinte, Avva Varsanufie vorbeste ca in vremea sa mai ramasesera doar trei purtatori de Dumnezeu. Si daca asta era la 550 de ani dupa Hristos, astazi cati mai sunt?
A raspuns batranul Iustin:
- Trei sute. Caci la sfarsitul vremii sfintii nu vor mai face semne si minuni, ci vor petrece nestiuti si necunoscuti, in smerenie.
**********************************
Sfantul Haralambie
Sfantul Haralambie a fost episcop in Cetatea Magneziei, din Asia Mica, Turcia de astazi, in vremea imparatului Septimu Sever (193-211). Cand Sfantul Haralambie a implinit varsta de 113 ani a fost supus la diverse chinuri pentru ca nu a lepadat credinta in Hristos. Potrivit traditiei, in timpul torturilor, mainile guvernatorului Lucian s-au lipit de trupul sfantului si au ramas acolo pana cand mucenicul a facut rugaciune. In fata acestei minuni, cei care il torturau s-au convertit la crestinism.
Mai tarziu, auzind imparatul cele petrecute cu Sfantul Haralambie, a poruncit sa fie adus in Antiohia. Aici a fost supus la alte chinuri: soldatii i-au legat barba in jurul gatului si l-au tras de ea pe drum; i-au infipt un piron de fier in trup, i-au ars fata si i-au jupuit pielea de pe trup. Insa, Sfantul Haralambie s-a vindecat in chip miraculos, prin darul lui Dumnezeu.
La cererea imparatului Sever, Sfantul Haralambie a facut multe minuni cu harul lui Dumnezeu. Din ele amintim ca a vindecat un om posedat de un duh rau de 35 de ani si a inviat un tanar, incat Galina, fiica imparatului s-a convertit si ea la crestinism.
Sfantul Haralambie a fost condamnat la taierea capului cu sabia. In timpul rugaciunii dinainte de moarte, cerurile s-au deschis si sfantul a vazut pe Hristos si pe ingerii sai. Sfantul Haralambie i-a cerut lui Dumnezeu sa aiba grija de locul unde vor ramane moastele sale, ca acel loc sa nu sufere niciodata de foame si de boli. Domnul i-a promis ca o sa-i indeplineasca dorintele si S-a ridicat la cer impreuna cu sufletul martirului Haralambie. A murit inainte de a fi executat.
Fragmente din Moastele Sfantului Haralambie
Capul Sfantului Haralambie se pastreaza la Manastrirea "Sfantul Stefan“ din Meteora. In biserica Manastirii Miclauseni, din Iasi, se afla moastele a treizeci de sfinti, printre care si ale Sfantului Haralambie. Particele din moastele sale sunt prezente la Manastirea Rasca, la Catedrala episcopala din Galati, la bisericile „Sfantul Dumitru“ (Posta), "Sfintii Arhangheli“ (Otelari), "Sfantul Stelian“ (Lucaci) din Bucuresti,la Manastirea "Sfintii Arhangheli"din Slobozia,in M-rea Secu si Sihla s.a.
Sfantul Haralambie este cunoscut ca fiind aparator de ciuma si de foamete. Confirmarea o gasim in Acatistul inchinat lui: „Bucura-te, izbavitorule de ciuma si de foamete!“.
Istoria consemneaza ca oamenii au cerut ajutorul sau in diferite situati grele cum au fost „ciuma lui Caragea“, din 1813, dar si de foametea din vremea lui Alexandru Constantin Moruzi, din 1795.
In iconografia ortodoxa greaca, Sfantul Haralambie este reprezentat ca un preot, iar in cea rusa sub chip de ierarh.
Tot astazi, facem pomenirea:
- Sfintelor Mucenite Enata si Valentina si a mucenicului Pavel;
- Parintelui Anastasie, arhiepiscopul Constantinopolului;
- Parintelui Zenon;
- Pomenirea icoanei preasfintei de Dumnezeu Nascatoarei din Areovind.
Maine, 11 februarie, facem pomenirea Sfantului Mucenic Vlasie, episcopul Sevastiei.
Sursa: CrestinOrtodox.ro
********************************
SF. MC. HARALAMBIE: CREDINŢA FĂCĂOARE DE MINUNI
Omilie a mitropolitului Augustin de Florina la pomenirea Sfântului Mucenic Haralambie
10 februarie
În această predică, iubiţilor, vom vorbi despre un mare mucenic al credinţei noastre, care ne aduce în memorie locurile cele sfinţite ale Asiei Mici, acolo unde vreme de veacuri, până în 1922, a existat o întreagă lume creştină.
Asia Mică, ţara de neuitat! Oriunde ar săpa cineva, va afla oseminte de eroi, moaşte de sfinţi, cruci şi iconiţe şi ruine ale bisericilor şi mănăstirilor. Acum, toate s-au pierdut şi cei care sunt originari din acele părţi şi au venit în Elada, îşi amintesc cu emoţie de patria pierdută, care a născut atâţia eroi şi martiri ca nicio altă ţară creştină. Unul din aceşti martiri este şi Sfântul Haralambie, pe care îl sărbătorim pe 10 februarie. Despre el vom vorbi, pentru că viaţa lui arată cât de mare este puterea credinţei pe care o învaţă Evanghelia.
***
Sfântul Haralambie a trăit în veacul al II – lea după Hristos.
S-a născut într-o cetate din Asia Mică, Magnisia, care nu este foarte departe de mult-regretata Smirna. Creştinii cetăţii îl preţuiau pe Sfântul Haralambie pentru caracterul lui curat, pentru marea lui credinţă şi l-au ales preot.
Lumea astăzi aude cuvântul „preot” şi nu-i dă nicio importanţă. „Popă”, spune altul şi copiii auzindu-i pe cei mari vorbind despre preoţi cu dispreţ nu vor să devină preoţi când se fac mari. Şi preotul peste câţiva ani va fi ceva rar. Despre această dispreţuire faţă de preoţie sunt vinovaţi, desigur, şi câţiva preoţi nevrednici, care nu-şi cinstesc sfânta misiune. Dar Sfântul Haralambie nu a fost unul din preoţii obişnuiţi; a fost preot care avea conştiinţa misiunii sale. Liturghisea şi plângea de emoţie. Propovăduia cuvântul lui Dumnezeu şi făcea ca şi cele mai reci inimi să se emoţioneze şi să-L iubească pe Hristos. Îi iubea pe săraci şi pe bolnavi şi vizita casele creştinilor şi îi sfătuia pe toţi, mici şi mari, să rămână credincioşi lui Hristos.
Pe preotul Haralambie îl iubeau şi îl preţuiau toţi. Prin cuvintele şi prin viaţa lui era o puternică lumină, care lumina nu doar pe creştinii cetăţii Magnisia, ci strălucirea lui ajungea chiar până foarte departe. Dar lumina aceasta nu era mulţumitoare pentru oamenii care trăiau în ruşinoasa închinare la idoli. Şi idolatrii nu erau puţini. Atunci erau mulţi şi aveau cu ei şi statul.
În acea epocă devenise împărat unul care îi ura pe creştini şi hotărâse să-i prigonească cu toată puterea de care dispunea. Se numea Septimiu Sever. Reprezentant al împăratului în părţile Asiei Mici, ca şi cum am spune prefect, era unul ce se numea Lucian. Şi acesta era un sălbatic prigonitor al creştinilor, ca şi împăratul. Acesta a dat dispoziţie să-l aresteze pe sfânt şi să-l aducă înaintea sa. Sfântul Haralambie era de acum foarte bătrân. Avea 113 ani. Şi totuşi, în ciuda adâncii lui bătrâneţi, nu înceta să liturghisească şi să slujească poporului. Vedeţi, atunci nu era în vigoare în Biserică legea de astăzi a statului, care-l obligă pe preot să se retragă din slujire la 75 de ani. Asta nu este conform cu Sfintele Canoane. Preotul, atâta vreme cât se simte bine, trebuie să rămână la locul său până la adânci bătrâneţi. Un preot bătrân cu părul alb este în parohia lui foarte respectat, iar cuvintele sale sunt ascultate cu mare atenţie, ca un glas care vine din veşnicie.
Sfântul Mucenic Haralambie
Bătrân de 113 ani era Sfântul Haralambie, dar în acest trup bătrân exista o inimă care nu îmbătrânise de timp, o inimă care era pururi tânără. Aşa este: cel care crede în Hristos, chiar şi atunci când îmbătrâneşte, nu-şi pierde entuziasmul. Este întotdeauna tânăr.
Tiranul Lucian a crezut că un om bătrân este uşor de înduplecat să se lepede de Hristos şi să se închine la idoli. Bătrânii iubesc mult viaţa şi tremură în faţa morţii şi fac orice ca să mai adauge la viaţa lor câteva zile. Dar Sfântul Haralambie nu se temea de moarte. În credinţă era stâncă. Nimic nu putea să-l clatine. Cuvintele pe care i le spunea tiranul ca să se lepede de Hristos, l-au făcut pe Sfântul Haralambie mai hotărât şi mai viteaz. Neliniştea creştea înăuntrul său. Răspundea cu îndrăzneală. Eu, zicea tiranului, de atâţia ani Îl slujesc pe Hristos şi nu m-am lepădat de El niciodată. Şi acum la bătrâneţile mele, când din clipă în clipă aştept moartea, să mă lepăd de El? Niciodată! Moartea mă va duce lângă Hristos.
Tiranul s-a mâniat din cale afară de eroica împotrivire a sfântului şi a poruncit groaznic martiriu; a poruncit să-l jupoaie pe Sfântul Haralambie de viu. Auzind cineva de un astfel de martiriu i se ridică părul. Sfântul nu s-a îngrozit. Inima lui era închinată lui Hristos şi Hristos i-a dat putere să învingă această ispită şi să triumfeze. Imediat ce soldaţii au început groaznicul martiriu, sfântul prin calda lui rugăciune a făcut o minune şi mâinile soldaţilor au înţepenit, iar tiranul s-a înfricoşat şi sfântul a ieşit din acest martiriu mai strălucit şi cu mai mare putere propovăduia pe Hristos. Faima lui se întindea pretutindeni. O, ce poate să facă un preot sfânt ca Sfântul Haralambie!
Faima sfântului a ajuns până la palatele împărăteşti, iar când împăratul a străbătut Răsăritul şi s-a dus în Antiohia, a poruncit să-l aducă înaintea lui pe sfânt. Pentru a doua oară Sfântul Haralambie este judecat. Este judecat de însuşi împăratul. Dar şi a doua oară îşi mărturiseşte credinţa. Împăratul se sălbăticeşte şi porunceşte să-l chinuiască şi în sfârşit să-l decapiteze. Sfântul a arătat atâta răbdare în mucenicia sa, încât trei soldaţi din călăii săi, necredincioşi până în acea clipă, au refuzat să aducă la îndeplinire dispoziţia împăratului şi au strigat: Şi noi suntem creştini! Dar până şi fiica lui Galina, văzând minunea sfântului, a crezut în Hristos. Încă şi alţii, închinători la idoli, bărbaţi şi femei, împreună cu fiica împăratului au mărturisit credinţa lor şi au primit mucenicia împreună cu sfântul.
***
Iubiţii mei! Toţi câţi citesc Vieţile Sfinţilor şi văd chinurile pe care le-au suferit pentru Hristos nu se pricep de unde aflau această putere. Dar la această nedumerire răspunde Evanghelia.
Sfântul Mucenic Haralambie
Ne istoriseşte că o copilă, care era demonizată şi nicio putere nu era în stare să o vindece, deodată s-a făcut bine. Cum? Mama ei L-a rugat pe Hristos să o facă bine pe copila ei. L-a rugat cu credinţă mare şi Hristos a ascultat rugămintea mamei şi o putere nevăzută, puterea lui Hristos, a izgonit din sufletul copilei toţi demonii.
Această credinţă în Hristos este cea care a dat putere Sfântului Haralambie să izgonească demonii, să vindece pe cei bolnavi, să facă minuni şi, ceea ce e cel mai important, să sufere toate înfricoşatele chinuri şi până la ultima lui suflare să-şi mărturisească credinţa. Această credinţă dă putere celor care cred până astăzi, ca să biruiască ispitele, prigoanele şi chinurile şi cu îndrăzneală să mărturisească Ortodoxia pretutindeni. Fiecăruia din aceşti mucenici, bătrâni şi tineri, se potriveşte cuvântul pe care l-a spus Hristos către femeie: „O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie după cum voieşti” (Matei 15, 28). O, mucenicilor, mare e credinţa voastră! Vă rugăm, rugaţi-vă Domnului să ne dăruiască şi nouă credinţa voastră.
***
Predica rostita de P.S. Sebastian (Ilfoveanul), episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucurestilor la Hramul Sfantului Mucenic Haralambie, ocrotitorul PAROHIEI FLAMANDA din Bucuresti
(10 februarie 2007 – Mosii de iarna)
Iubiti credinciosi,
Facem astazi pomenirea unui batran de 113 ani. Atat a avut Sfantul Haralambie, ocrotitorul bisericii acesteia, cand a fost arestat si maltratat in fel si chip, pentru ca sa renunte la credinta sa crestina.
Suntem in veacul al treilea, cand Sfantul Haralambie era episcop in Cetatea Magneziei, din Asia Mica, Turcia de astazi, in vremea batranului imparat Sever, care a dat porunca in intreg Imperiul Roman sa fie prigoniti crestinii, pentru ca erau socotiti in vremea aceea periculosi si pagubosi, pentru societatea romana. Asa se face ca, la scurta vreme, si episcopul Haralambie parat fiind catre mai marele cetatii ca este crestin, ba inca pentru ca este capetenia spirituala a crestinilor, a fost adus in fata aceluia, si dupa o regie care se repeta in viata fiecarui sfant aproape, au cautat mai intai sa-l imbuneze si sa-l maguleasca cu cuvinte mestesugite, alese si frumoase, ca sa renunte la credinta sa crestina. Promitandu-i-se fel de fel de lucruri, cautand in fel si chip mai intai sa-l convinga de bunavoie, in chip voluntar, sa-si abandoneze pe Hristosul sau si sa imbratiseze paganatatea si pagana credinta a Imperiului Roman. In fata prigonitorilor, batranul acesta venerabil a aratat nu numai statornicie si rabdare, ci a aratat si o vitejie demna de un om care a ramas tanar cu spiritul in pofida, iata, a varstei incarcate de ani, avand 113 ani. Si a uimit pe toti cu rabdarea sa, cu puterea sa, dar mai ales cu darul lui Dumnezeu Care-l pazea sanatos in ciuda tuturor chinurilor si batailor pe care le-au gasit de cuviinta sa le indrepte impotriva sa chinuitorii sai: A fost spanzurat – citim in viata sa – de maini in sus si intreg trupul sau a fost strujit cu unghii de fier, asa incat curgea sangele siroaie din trupul sau batran. A fost batut, a fost tarat fiind legat de cai, si in cate alte feluri nu au gandit prigonitorii sai sa-l convinga sa treaca la credinta pagana. De fiecare data insa, prin darul lui Dumnezeu, s-a aflat vindecat si in chip miraculos, din nou intreg, incat se minunau cu totii. Ba inca, unii, impresionati de ceea ce se intampla cu el, au crezut si ei in Hristos. Asa s-a intamplat si cu chinuitorii sai care-l bateau cu toiege. Aceia vazand cum in chip minunat batranul acesta rezista si este daruit de Dumnezeu cu vindecare dupa fiecare maltratare, au cerut si ei sa fie botezati si sa se numeasca crestini.
Pana si fiica imparatului Sever, care si el a venit pana la urma sa maltrateze si sa chinuie pe Haralambie, pana si fiica aceluia, cu numele Galini, s-a lasat impresionata de rabdarea si puterea dumnezeiasca a sfantului care, in vazul tuturor, cerandu-i-se in chip deosebit, a vindecat pe un indracit, cunoscut fiind de multi ca patimind aceasta de multi ani, ba inca, a mai inviat si pe un mort. Asa a inteles tanara Galini, ca aceasta credinta a tatalui ei – fie si imparat -, credinta aceasta pagana chiar daca era o credinta de veacuri, a imperiului acestuia ce trecea drept o civilizatie deosebita, toate acestea a inteles Galini ca sunt minciuni. De aceea spre dezamagirea tatalui ei si spre dezonorarea lui, a mers in templu unde erau insirati zeii la care romanii, in frunte chiar cu tatal ei, mergeau si se inchinau in chip ritual, a mers si a distrus zeii, ca sa le arate tuturor ca zeii aceia – statui facute de maini omenesti – nu pot nimic nici macar impotriva acelora care, iata, indraznesc sa-i sparga si sa-i risipeasca la pamant. Aceasta a facut-o in doua randuri, incat tatal ei a ramas fara cuvant si nu stia ce sa creada, timp in care foarte multi din oamenii care priveau la chinurile pe care, rand pe rand, si cu multa barbatie, le rabda Haralambie, treceau si imbratisau credinta crestina. La un pas a fost pana si imparatul Sever. El insusi fiind vindecat de Haralambie, el insusi fiind mantuit, pentru ca provocandu-L pe Dumnezeu intr-un moment de indignare, tot vorbindu-i Haralambie de Dumnezeul Cel Adevarat, Hristos, adevarat fata de zeii sai mincinosi, se spune ca a luat arcul si in indignarea sa a tras catre cer, provocandu-L pe Hristos, daca este Dumnezeu Adevarat, sa faca sa se vada aceasta. Si a ramas imparatul, prin mania lui Dumnezeu, a ramas fara grai si a ramas spanzurat in vazduh, chinuindu-se cumplit si suferind a strigat la batranul Haralambie sa se roage lui Dumnezeu pentru el ca sa fie izbavit. S-a rugat Haralambie si s-a tamaduit acela si si-a revenit. Si a fost, spun, cat pe-aci sa se increstineze si el si sa ajunga el intaiul imparat roman crestin si nu Constantin, ceva mai tarziu. Insa, dragii mei, greu le este celor puternici sa se smereasca si sa accepte adevarul chiar daca-l vad sau il cunosc. Greu i-a fost imparatului Sever sa-si abandoneze credinta, de acum stramoseasca, si sa recunoasca ca a trait intr-o minciuna. De aceea, trecand ceva vreme, la sfatul celorlalti rau sfatuitori din jurul lui, a uitat minunea pe care a savarsit-o Haralambie chiar cu dansul, si a inceput din nou cu alte si alte chinuri sa se porneasca impotriva batranului acestuia. Disperat, in cele din urma vazand ca tot mai mult se ingroasa randurile celor care cred in Hristos, vazand rabdarea si credinta lui Haralambie, a dat porunca sa i se taie capul. Nu s-a intamplat insa aceasta, pentru ca dupa ce a fost pronuntata sentinta luandu-l pe batran si purtandu-l la locul de taiere s-a aratat – citim in viata sfantului – Hristos Insusi, inconjurat de ingeri si a luat sufletul batranului acestuia sfant la ceruri impreuna cu El.
Aceasta este, dragii mei, in scurte cuvinte, viata Sfantului Haralambie. Daca veti cauta in “Vietile Sfintilor” pe rand si amanuntit sunt aratate chinurile si faptele minunate ale acestui barbat care ne sta noua astazi, pilda de credinta nestramutata mai ales atunci cand se incearca sa fim corupti. Cand cei din jurul nostru incearca sa ne provoace la compromis, intr-o lume in care compromisul devine din ce in ce mai la moda, iar jertfa, statornicia, devin pe zi ce trece “o mare prostie”. Intr-o astfel de lume, dragii mei, Sfantul Haralambie de astazi ne sta pilda tuturor de felul in care ar trebui sa ne pazim si sa ne cinstim credinta noastra stramoseasca. El n-a inteles sa cedeze nici pentru promisiuni, nici pentru incantari, nici pentru mai stiu eu ce planuri i-au fost puse inainte. El a stiut un singur lucru: zeii aceia pagani, statuile acelea facute de tamplari, de pietrari, de fierari sau de argintari erau o prostie si nu merita sa-si abandoneze sau sa-si tradeze Dumnezeul sau, de dragul acelora, a unor functii sau promisiuni ce i-au fost puse inainte. Ni se potriveste viata Sfantului Haralambie si noua celor care, de multe ori, Il tradam pe Dumnezeu, nu de dragul zeilor, nici de dragul unor promisiuni pe care nu ni le face nimeni, ci de dragul pacatelor, poftelor, tentatiilor, slabiciunilor in bratele carora ne aruncam adeseori singuri, uitand pentru o clipa sau mai multe, postul, rugaciunea, milostenia, infranarea, curatenia trupeasca si sufleteasca si toate celelalte fapte bune, neglijandu-le de dragul unor altfel de demoni pe care-i acceptam adeseori de bunavoie: sunt demonii slabiciunilor, ai tentatiilor, ai pacatelor in bratele carora, repet, ne lasam de multe ori sau ne aruncam chiar noi insine. Ei bine, Sfantul Haralambie, batranul acesta venerabil, ne este model si exemplu astazi de viata adevarata in Hristos, plina de curaj pana la sange si jertfa. De aceea au ajuns, dragii mei, oamenii acestia – trecuti in calendare – sfinti. Nu pentru ca au facut compromisuri, cum facem noi adeseori, in viata de zi cu zi spunand: “Lasa ca merge si asa!”, “Le fac eu si asa!” , “Trec eu si de asta!” Sfintii erau oameni dintr-o bucata: iubind pana la capat, crezand pana la capat, respectandu-si crezul lor pana la capat. Iata de ce au ajuns in calendare! Iar noi credinciosii ii cinstim, doar, doar, vom putea lua si noi ceva de la ei, de la fiecare. De aceea citim “Vietile Sfintilor”. De aceea i-a randuit Biserica exemple, in fiecare zi, pentru noi toti. “Vietile Sfintilor” nu sunt carti de povesti, ci pilde si modele de viata pe care sa le urmam in viata noastra. Hristos ni-i da, si Biserica ni-i da, drept exemplu, ca privind la viata lor, la petrecerea lor, la credinta, la speranta si faptele lor, sa incercam si noi sa facem la fel si sa intelegem ca aceasta este va sa zica adevarata “viata in Hristos”. De aceea sa-l rugam pe Sfantul Haralambie, astazi, sa ne binecuvanteze si pe noi si sa mijloceasca de la Dumnezeu si pentru noi credinta tare si statornica, curaj si mai ales trainicie in a ne marturisi credinta noastra stramoseasca.
Iata, de 2000 de ani ne cinstim stramosii ca si astazi – fiind sambata celor adormiti – aducand la biserica jertfe, pentru ca Dumnezeu sa faca sa li se ierte ceea ce le-a ramas neiertat. Este motivul pentru care, si in celelalte sambete ale Postului Mare care urmeaza, aducem jertfe pentru inaintasii nostri in chip solidar cu ei, ca prin aceasta solidaritate sa-I aratam lui Dumnezeu ca ne consideram nepotii si stranepotii lor, urmasi ai crezului lor, ai credintei lor, si rugandu-L totodata sa-i impartaseasca in chip spiritual din jertfa aceasta materiala a noastra.
Sa-l rugam asadar pe Sfantul Haralambie, sa ceara de la Dumnezeu si pentru noi binecuvantare, credinta si spirit de jertfa pentru viata noastra in Hristos, pentru credinta noastra crestina. Amin.
Sursa:cidadededeus.wordpress.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu