DUMINICA A DOUĂZECI ŞI UNA DUPĂ RUSALII

Evanghelia Semănătorului

Luca 8, 5-15



lesit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum si a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, si, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini si spinii, crescând cu ea, au înăbusit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun si, crescând a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. Şi ucenicii Lui îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta ? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă si, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul si ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, dar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile si cu bogăţia si cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată si bună, aud cuvântul, îl păstrează si rodesc întru răbdare. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă.



Lumea întreagă e o lungă pildă, alcătuită dintr-un şir fără număr de pilde. Lumea aceasta cu toate dintrînsa e trecătoare ca o poveste pe care o auzi si se termină. Dar sâmburele de duh ascuns în tâlcul fiecărei pilde e nepieritor. Cei care-şi hrănesc numai ochii şi urechile cu pildele acestea rămân flămânzi duhovniceşte, pentru că duhul se hrăneşte cu miezul lor, la care ei nu pot ajunge. Omul trupesc ia frunzele verzi a multe pilde şi nu se satură cu acestea, foamea nu-i dă odihnă.



Iar omul duhovnicesc caută miezul mulţimii de pilde si, hrănindu-se cu miez, e odihnit şi are pace. Toate câte sunt, sunt pilde, şi toate se înfăşoară, ca frunzele şi coaja, in jurul unui miez ascuns. Tot ce se întâmplă e ţesătura pildei, a inimii duhoviceşti, a miezului, a ceea ce hrăneşte.



Omul se află aşezat în lume ca împresurat din toate părţile de marea înţelepciunii lui Dumnezeu, care i se arată în pilde. Dar de se uită numai cu ochii nu vede altceva decât valurile, straiul de spumă al mării. Se uită şi vede haina firii, dar nu inima ei. Asculta si aude glasul firii, dar nu-i pătrunde graiul; în auz i se rostogolesc voci care nu spun nimic. Ochiul nu-i făcut să vadă miezul, urechea nu-i făcută să înţeleagă tâlcul. Dar duhul găseşte duhul; înţeleşii află înţelesul; iubirea simte iubirea.



Săracă si tristă aşezare e lumea aceasta. Totul e grabă şi trecere, iar cine se apucă şi se ţine de ea va cădea si va plânge de durere si de ruşine. Dar în această aşezare se află comoara de învăţături a pildelor, iar cine înţelege astfel lumea şi se foloseşte în acest chip de ea, nu va cădea, nici nu se va ruşina.



Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a luat adesea pilde din lume — lucruri şi întâmplări — ca să-i înveţe mai uşor pe oameni. Şi nu o dată scotea învăţătură din lucruri de rând, tocmai ca să arate ce pline de miez sunt aceste lucruri, ce tâlcuri adânci se ascund în ele. Cei mai mulţi oameni caută un rost în lucruri neobişnuite, cum ar fi stele căzătoare, cutremure, războaie; rari sunt cei ce se apleacă asupra lucrurilor şi întâmplărilor de zi cu zi. Iar Cel fără asemănare între cei care au păşit vreodată pe acest pământ, Domnul, a luat anume cele mai de rând lucruri din viaţa aceasta ca să arate oamenilor tainele vieţii veşnice. Ce-i mai de rând ca sarea, aluatul, soarele, vrăbiile, iarba şi crinii sălbatici, grâul si neghina, piatra si nisipul ? Cine, avându-le zi de zi în faţa ochilor, s-ar gândi să caute în ele tainele împărăţiei lui Dumnezeu ?



Dar Hristos tocmai pe acestea le-a arătat, tocmai pe acestea le-a supus omului spre chibzuire, dezvăluind, sub simpla lor înfăţişare, taine cereşti nemăsurate. Tot astfel a luat Domnul întâmplările cele mai obişnuite ca să desluşească întreaga viaţă în duh a omului, istoria căderii şi mântuirii lui, sfârşitul lumii, înfricoşata Judecată şi mila lui Dumnezeu către păcătoşi. Veacuri de-a rândul au văzut oamenii întâmplându-se lucruri aidoma celor înfăţişate de Hristos în plida Semănătorului, a Grâului si neghinei, a Talanţilor, a Fiului risipitor, a lucrătorilor nelegiuiţi, dar nimeni nu s-a gândit să scoată din frunzişul lor miezul spre hrana duhului, până ce Domnul nu a luat aceste întâmplări drept pilde, tâlcuindu-le, scoţându-le sâmburele duhovnicesc.



Evanghelia de astăzi înfăţişează bine-cunoscuta parabolă a Semănătorului: o împrejurare cât se poate de obişnuită după chipul ei, dar în al cărei miez se ascunde însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, si sufletul nostru, si învăţătura Evangheliei, şi obârşiile căilor de pierzare şi de mântuire a omului — toate laolaltă.



leşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Ce simplu început! Este vremea semănatului. Zăpada şi gheaţa au lăsat în urma lor un pământ bun de a fi arat peste care a si trecut plugul. E primăvară şi semănătorul iese la semănat. Semănătorul iese din casa sa, merge la ţarina sa, să semene sămânţa sa; nu a altuia, ci a sa. Simplitate înafară, adâncime înlăuntru: semănătorul e Hristos iar sămânţa e învăţătura Evangheliei. Neamul omenesc a fost pregătit prin milenii de încercări şi suferinţe, peregrinări si năzuinţe, să primească dumnezeiasca sămânţă a învăţăturii mântuitoare; profeţii au arat sufletul omenesc; Hristos a venit ca o primăvară după iarna cea îngheţată si ca un Semănător a ieşit să semene. Profeţii sunt plugarii, El e Semănătorul. Au semănat si proorocii câte ceva, puţin, dar nu din sămânţa lor, ci din sămânţa împrumutată de la Dumnezeu. Hristos a ieşit să semene propria Sa sămânţă, înainte de Hristos au ieşit învăţători mincinoşi cu sămânţă luată de la diavol, ca s-o împrăştie în lume ca şi când ar fi a lor. Hristos nu a luat de la nimeni; a semănat sămânţa Sa. leşit-a semănătorul. Cum, de unde ? Fiul lui Dumnezeu a ieşit din sânul cel veşnic al Tatălui, fără a Se despărţi de acest sân. A ieşit în trup omenesc, să slujească oamenilor ca om. A ieşit cum iese lumina de la soare fără a se despărţi de soare. A ieşit cum iese pomul din rădăcină fără a se despărţi de rădăcină. Sufletele oamenilor sunt ţarina sa, si El iese în ţarina Sa. Lumea prin El s-a făcut (loan l, 10) si El a venit în lume, a ieşit în câmpia Sa. A ieşit din casa Sa în câmp, să semene. El este adevăratul Semănător. Sămânţa e a Sa si pretutindeni e primit cu pace, căci cărările Sale sunt curate şi drepte. Nu e ca vreun slujitor ce iese din casă străină în ţarină străină ca să arunce sămânţă străină — şi care mai şi uită câteodată că sămânţa nu-i a lui şi de aceea e privit cu neîncredere si teama.



Şi semănând el, una a căzut lângă drum si a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, si, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini si spinii, crescând cu ea, au înăbusit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun si, crescând a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă.



Aceste din urmă cuvinte arată că pilda ascunde un tâlc. Toţi oamenii au urechi, dar nu au toţi auz duhovnicesc, ca sa auda Duhul ce adie în ea, si de aceea spune Domnul: Cine are urechi de auzit să audă.



Toată pilda e cât se poate de limpede, chiar privită doar ca descrierea unei împrejurări de rând. Orice ţăran poate să adeveri din viata lui, că întocmai aşa se întâmplă la semănat. Oricine munceşte la câmp poate să-ţi spună cât trudeşte acolo la scos pietrele, la smulsul si la arsul mărăcinilor, la închiderea cărărilor care străbat ogorul. Pilda însă nu a fost spusă pentru ceea ce stie oricare care, ci pentru ceea ce nu ştie nimeni. A fost spusă pentru adevărul adânc ascuns în ea.



Câmpia înseamnă sufletul omenesc; iar feluritele părţi ale ei in seamnă feluritele suflete. Unele sunt ca pământul de lângă drum. altele ca un pământ pietros, altele ca un mărăciniş. Sunt şi unele ca pământul cel bun, ferit, curăţat de bolovănişuri şi spini. De ce nu aruncă semănătorul sămânţa sa numai acolo, de ce o împrăştie si la drum, şi printre pietre, si în mărăciniş ? Pentru că Vestea cea Bună a Evangheliei e pentru toţi, nu-i ascunsă, nu-i încredinţată doar unora, şi altora nu, cum fuseseră multe din întunecatele învăţături vrăjitoreşti la greci şi la egipteni, învăţături al căror scop era mai mult ca omul să dobândească putere asupra unui alt om, a uni grup de oameni asupra altuia, decât mântuirea sufletului. Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la urechi-, propovăduiţi de pe case (Matei 10, 27).



Iată ce porunceşte Hristos ucenicilor, iată ce porunceşte Marele Semănător semănătorilor. Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască (I Timotei 2, 4 ) nevrând să piară cineva (II Petru 3, 9). Dacă Domnul Si-ar fi semănat dumnezeiasca învăţătură numai între cei buni, cei răi s-ar îndreptăţi spunând că n-au auzit niciodată Evanghelia şi, nepomenindu-şi păcătoşenia, L-ar fi făcut pe Dumnezeu răspunzător pentru pierderea lor. Dar nimeni nu se pierde din greşeala lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e drept si nici o greşeala nu poate sta în lumina dreptaţii Sale.



Faptul că se pierd trei parti din sămânţă nu-i nici vina semănătorului, nici a seminţei, ci pământul e de vină. Nici Hristos nici a Sa învăţătură nu sunt de vină că se pierd atâţia oameni, ci de vină sunt numai ei înşişi. Nu-si închină munca si dragostea lor seminţei primite, n-o apără de buruieni, n-o aşează în adâncul roditor al inimii, n-o păzesc până la vremea secerişului. Dar deşi unele părţi ale ţarinii rămân fără rod, secerişul cuvântului lui Dumnezeu este bogat, căci a grăit Dumnezeu prin prooroci: Aşa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să facă rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui (Isaia 55,11). Chiar dacă unora cuvântul lui Dumnezeu le rămâne neroditor, tot nu înseamnă că a fost semănat în zadar.



La Dumnezeu toate sunt in putinţă: El poate să facă recolta pe pământul cel bun cu atât mai mare. Oricum, cuvântul tot se va întoarce la El, dacă nu altfel, măcar ca talantul îngropat în pământ de sluga netrebnică, sau ca cea adusă unei case nevrednice. Domnul a spus apostolilor să ureze pace: Şi dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Şi de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi (Matei 10,13).



Dar să-L ascultăm pe însuşi Domnul descoperind tâlcul acestei pilde. Rareori a tâlcuit Hristos însuşi o parabolă. A tâlcuit-o pentru că L-au întrebat ucenicii.

Şi ucenicii Lui îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta ? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Atât era de simplă pilda încât ucenicilor le era greu s-o priceapă, s-o lege de viaţa în duh. După Matei, ucenicii au întrebat întâi: De ce le vorbeşti lor în pilde? (Matei 13,10).



Luca lasă deoparte această întrebare, si pune în loc alta: Ce înseamnă pilda aceasta ? Hristos răspunde la amândouă întrebările. Mai întâi, deosebeşte între ucenicii care îl ascultă şi alţii care aud ce spune. Cu toate că ucenicii erau oameni obişnuiţi, harul lui Dumnezeu era cu ei, şi chiar dacă nu ajunseseră atunci la desăvârşire, tot aveau ochii duhului deschişi pentru tainele împărăţiei lui Dumnezeu.



Lor li se putea vorbi uneori pe faţă, nu în pilde — celorlalţi însă nu. Dar că nici apostolilor nu li se putea vorbi întotdeauna fără mijlocirea pildelor se vede din cele vorbite cu ei de Hristos pentru ultima oară înainte de moartea Sa: „Acestea vi le-am spus in pilde , dar vine ceasul cand nu va voi mai vorbi in pilde”. (Ioan 16 , 25)



De ce poporului îi vorbeşti in pilde ? Ca, văzând, să nu vadă, auzind, să nu înţeleagă. Adică: Dacă le-ar vorbi pe faţă, iar nu în pilde, ei ar privi cu vederea trupească si nu ar vedea nimic. Ar asculta cu auzul trupesc, şi nimic nu ar auzi. Lucrurile duhului nu pot fi văzute cu ochii trupului, nici auzite cu urechile trupului. Acest inţeles se desprinde limpede din Evanghelia de la Matei: căci, văzând, nu văd, şi auzind nu aud, nici nu înţeleg (13,13). Când Dumnezeu le grăieşte adevărul duhovnicesc pur, neînvesmântat în pilde şi asemănări cu lumea pământească, ei nici nu văd, nici nu înţeleg acest adevăr.



Orice adevăr duhovnicesc este din cealaltă lume — lumea duhului, lumea cerească — şi poate fi pătruns numai de vederea, auzul şi înţelegerea duhovnicească. Dar adevărurile duhovniceşti se cuprind în lume sub chipul lucrurilor si întâmplărilor. Mulţi şi-au pierdut văzul, auzul şi înţelesul duhovnicesc. Ei văd numai chipul dinafară, aud numai glasul dinafară, pătrund numai înşiruirea dinafară a lucrurilor şi întâmplărilor. Aceasta e vederea trupească, auzirea trupească si înţelegerea trupească. Hristos cunoaşte orbirea oamenilor si de aceea, învăţător preaînţelept, îi duce pe oameni de la lucruri trupeşti la lucruri duhovniceşti şi de la fapte trupeşti la pilde duhovniceşti. Iată de ce le vorbea în pilde, în chipuri la îndemâna vederii, auzirii si înţelegerii lor.



Răspunzând la prima întrebare, Domnul trece la a doua: Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul si ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Către popor zice: Unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat (Matei 13, 4), iar ucenicilor: vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor. Amândouă spusele au acelaşi înţeles, dar una e desluşirea celeilalte. Cum calcă oamenii în picioare sămânţa de lângă drum si cum o ciugulesc păsările, aşa calcă şi apucă diavolul sămânţa lui Dumnezeu, cuvântul lui Dumnezeu din inimile oamenilor. Gospodarul înţelept îngrădeşte aşadar ogorul si închide drumul prin el, iar omul înţelept îşi îngrădeşte inima şi îşi închide drumul prin ea, ca să nu treacă pe acolo duhul cel rău, care să zdrobească şi să piardă semănătura lui Dumnezeu. Făcându-ne în inimă cărare, o şi deschidem năvalei de oameni şi demoni. Atunci şi sămânţa dumnezeiască se distruge, iar cohorta năvăitorilor nu doar o calcă in picioare, ci seamănă în urmă sămânţa ei cea rea. O astfel de inimă deschisă din toate părţile trecătorilor e ca o femeie desfrânată, înşelătoare de bărbat, si se face maidan plin de miasme si drum care nu duce nicăieri, asupra căruia se reped păsările de pradă — diavolii, adică. Acestora nimic nu le place mai mult decât un suflet gata să-i primească pe ei.



Pe pământ pietros sau în mărăcinis sămânţa are totuşi un început, dar lângă drum nu poate nici măcar să dea colţ pentru că e călcată în picioare de trecători si spulberată de demoni. Dumnezeiasca sămânţă prinde rădăcină numai într-un suflet feciorelnic, care nu e drum bătut, ci câmp îngrădit prin care nu trece nimeni. Iar dacă o pildă ar fi de lipsă întru tâlcuirea altei pilde, atunci pilda sămânţei de lângă drum ar fi cel mai bun comentariu la pilda femeii păcătoase.



De ce ia diavolul sămânţa din inimile oamenilor ? O spune Domnul: Ca nu cumva, crezând, sa se mântuiască. Se vede preabine de aici că credinţa în cuvântul lui Dumnezeu e temeiul si rădăcina mântuirii noastre. Cine nu păstrează cuvântul lui Dumnezeu — si nimic altceva decât cuvântul lui Dumnezeu — în inima sa, nu poate să se mântuiască. Asupra inimii neîncălzite de cuvântul lui Dumnezeu stă la pânda diavolul, ca să fure. Fericit cel ce păstrează cuvântul lui Dumnezeu în inima sa ca pe bunul cel mai de preţ, ne-lăsând nici oameni nici demoni să calce în picioare şi să fure sfânta semănătură.



Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Mai întâi primesc cu bucurie, cred până la o vreme, dar până la urmă cad, din frică, asemenea unui sclav întemniţat ani de-a rândul care vede deodată deschizându-se uşa închisorii si spunându-i-se: „Eşti slobod !” Se bucură omul si dă să plece, dar când îşi dă seama că îl aşteaptă o viaţă cu care nu e obişnuit, dă înapoi, mai-mai ar rămâne acolo unde se află, cu porţile închise înainte-i.



O inimă prea dornică să se unească cu pământul e plină de frică, iar legătura cu pământul o împietreşte. Cuvântul lui Dumnezeu creste mai drept in mijlocul furtunii şi al vânturilor, ca brazii pe înălţimi. Dar vanturile şi furtuna îl înspăimântă pe fricos; chiar dacă a primit cuvantul cu bucurie, acum se teme si-l leapada, ca sa se ţină mai bine de pământul cu care e deprins. Pământul îi dă ceva, la repezeală, pe când rodul cuvântului lui Dumnezeu se lasă aşteptat. Fricosul se nelinişteşte: cum să dau ce am în mână pe nu-ştiu-ce îmi făgăduieşte cuvântul lui Dumnezeu ? Cum să dau cioara din mâna mea ? Fricosul se îndoieşte de Dumnezeu si crede pământului, se îndoieşte de adevăr şi crede minciuna. Credinţa, neprinzând rădăcină în inima lui de piatră, se pierde. Cuvântul lui Dumnezeu semănat pe stâncă se întoarce la Semănător.



Mulţi asemenea fricoşi avem printre noi astăzi. Credinţa înverzeste la suprafaţa inimii lor, dar stratul e subţire si dedesubt e piatră. Când soarele adevărului lui Dumnezeu străluceşte asupra lor, în marea lui lumină văd că cuvântul lui Dumnezeu caută sol adânc ca să-si întindă rădăcina până în adâncul inimii, al sufletului si al minţii, şi se înspăimântă. I-ar da bucuros lui Dumnezeu sălile de la intrare, dacă si-ar putea păstra pentru dânşii odăile celelalte. Dar în strălucirea cea mare a soarelui lui Dumnezeu, când văd că nici o încăpere nu poate rămânea întunecată, îi cuprinde frica. Dacă un astfel de om e lovit de nevoi sau e prigonit pentru cuvântu lui Dumnezeu — dacă ajunge în vânt si furtună — nu întârzie să dea înapoi. Nestatornicia în credinţă înseamnă să te făgăduiesti unui stăpân şi să slujeşti altuia.

Nestatornicii se făgăduiesc lui Dumnezeu şi slujesc diavolului. Cum să creadă Dumnezeu făgăduinţele lor, când ei n-au crezut făgăduinţelor cuprinse în cuvântul Lui ?



Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile si cu bogăţia si cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată si bună, aud cuvântul, îl păstrează si rodesc întru răbdare.



Grijile sunt spini, ca si iubirea de bogăţii şi de plăceri. Cade cuvântul lui Dumnezeu între spinii aceştia şi încolţeste, dar nu ajunge să crească pentru că spinii îl sufocă. Cuvântul lui Dumnezeu nu creşte în umbra nimănui. Creste numai acolo unde precumpăneşte el, numai acolo unde toate celelalte rămân în umbra lui.



Prin griji le înţelegem pe cele pentru trup; prin bogăţii, pe cele dinafară; prin plăceri, pe cele lumeşti, trecătoare şi stricăcioase. Iată bălăriile printre care nu cresc mlădiţele lui Dumnezeu cele gingaşe si curate. Apostolul Petru spune: Lăsaţi-l Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi (I Petru 5, 7).



Hristos Domnul pune asupra noastră o singură grijă, numai grija de suflet, de mântuirea noastră. Aceasta este grija grijilor, si , purtand-o pe aceasta, toate celelalte se dezleaga de la sine.

Grijile mărunte inabusa samanta acestei singure mari griji care ne trebuie, iar fără ea toate celelalte pe care ni le facem rămân să ne apese chiar de-ar fi să trăim cu ele şi o mie de ani pe pământ.



Adevărata bogăţie vine de la Dumnezeu, nu e smulsă de la natură şi de la oameni. Cine se încrede în bogăţia lui, se vestejeşte (Pilde 11, 28). Unul ca acesta va muri plin de amar si nemulţumit, şi va veni la Judecata lui Dumnezeu cu mâinile goale, ca un cerşetor.



Dar plăcerile vieţii ? Nu sunt şi ele spini care înăbuşă cuvântul lui Dumnezeu ? Dar oare sunt aceste plăceri cu adevărat ceea ce cred cei ce tânjesc după ele ? Să auzim ce spune unul care s-a scăldat din plin în desfătări, regele Solomon, care mărturiseşte despre sine: Tot ce doreau ochii mei nu am dat la o parte şi n-am oprit inima mea de la nici o veselie, căci inima mea s-a bucurat… Apoi m-am uitat… şi iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi fără nici un folos sub soare (Ecclesiastul 2,10-11). Şi iată ce spune părintele lui Solomon, încă mai înţelept decât el: Judecăţile Domnului sunt drepte, veselesc inima (Psalm 18, 9); Moştenit-am mărturiile Tale în veac, că bucurie inimii mele sunt ele (Psalm 118,111); Bucura-mă-voi de cuvintele Tale, ca cel ce a aflat comoară mare (Psalm 118,162). Adevărata plăcere, adevărata bucurie, si bogăţie, si veselie, stă aşadar în cuvântul lui Dumnezeu. Toate încântările lumii acesteia sunt numai o închipuire ştearsă a celor din împărăţia lui Dumnezeu.



Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează si rodesc întru răbdare. Pământ bun sunt sufletele bune, însetate de adevăr şi flămânde de iubire. Cum aleargă cerbul la apă (Psalm 41,1), aşa trec aceste suflete prin desertul ars al lumii, căutând să-si stâmpere setea şi foamea cu adevărul cel veşnic şi cu iubirea cea netrecătoare. Când rouă si mana din cer coboară de pe buzele lui Hristos asupra acestor suflete, ele se scaldă în bucurie si cresc înalte, aducând roadă nenumărată. O singură cărare trece prin aceste suflete: calea pe care merge Hristos. Pentru toţi ceilalţi trecători drumul este închis. Nu se află în ele nici bolovani şi nici ciulini, ci numai pământ curat si bun, pe care o singura sămânţă creste: cea semănată de Domnul. Ea se păstrează în inimă curată şi bună. Oamenii buni nu ţin cuvântul lui Hristos scris pe hartie, pentru ca hartia este in afara omului şi poate fi pierdută. Nici în minte nu-1 ţin, pentru ca mintea se afla la suprafaţa fiinţei, si poate uita.



Ci îl ţin întru cele mai dinlăuntru, în inima curata si bună, unde nu se poate pierde, nici nu se poate uita, ci unde creşte ca aluatul si dă în spic ca grâul, veselindu-1 pe om ca vinul şi mângâindu-i viaţa lui ca untdelemnul, ca să strălucească precum soarele.



Ce rod aduce cuvântul lui Hristos în pământ bun ? Unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci (Matei 13, 23), a spus Domnul în marea sa dragoste şi milostivire fată de oameni. El nu cere de la toţi la fel, ci de la unii mai mult iar de la alţii mai puţin, aşa încât să se mântuiască cât mai mulţi, cât mai mulţi să moştenească împărăţia lui Dumnezeu. Luca pomeneşte numai recolta de o sută, arătând prin aceasta mărimea recoltei de pe pământ bun, pe când Matei şi Marcu fac pomenire nu numai de mărimea recoltei, ci si de felurimea ei, care mulţumeşte pe Stăpân. Înţelegem aici acelaşi lucru ca şi în Pilda Talanţilor, unde stăpânul laudă la fel şi pe sluga cu zece talanţi, si pe cea cu cinci, făgăduindu-le aceiaşi răsplată: Bine, sluga bună si credincioasă… intră întru bucuria Domnului tău (Matei 25, 21-3). Împărăţia cerurilor are trepte de slavă şi putere, iar cei mântuiţi nu sunt toţi deopotrivă, deşi toţi sunt în bucurie şi strălucire.



Cine are urechi de auzit să audă! Cu aceste cuvinte încheie Domnul tâlcuirea pildei Sale, la fel cum a încheiat pilda însăşi după ce a spus-o poporului. Mai mult, a strigat. De două ori a spus aceleaşi cuvinte, si de amândouă ori a strigat. Strigă. De ce ? Ca să deştepţi auzul lăuntric al surzilor; ca să răsune prin veacuri de-viaţă-dătătoarea înţelepciune şi s-o audă toate neamurile până la sfârşitul lumii.



Cine are urechi de auzit să audă! strigă Prietenul omenirii, Prietenul tuturor celor asupra cărora se reped negrele răpitoare ale văzduhului ca asupra unui ogor al nimănui. Strigă a primejdie. Strigă ca să arate singura, strâmta cale de scăpare din stricăciunea şi vâlvătaia lumii. Strigă ca să se vadă că aici nu sunt în joc haine, pământuri sau case, ci însăşi viaţa.



Nu strigă de mânie asupra oamenilor, ci strigă ca o mamă care îşi vede copiii încolţiţi de şerpi. Copiii se joacă, nici nu văd şerpii, dar mama îi vede. Iar când copiii văd şerpii, nici nu ştiu încotro s-o apuce, ci mama ştie. Si strigă la copii. Si Hristos strigă la oameni, până la sfârşitul veacurilor: Cine are urechi de auzit să audă! Slavă şi laudă Domnului nostru Cel viu şi de-viaţă-dătător, Mântuitorul lisus Hristos, împreună cu Tatăl si cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.



Din „Predici”, Sfantul Nicolae Velimirovici



SURSA:RAZBOI INTRU CUVANT

Intampinarea diavolului

In toata traditia carturareasca patristica sunt deosebite clar doua pozitii in legatura cu diavolul: prima, ca diavolul nu este o simpla personificare a raului, nu este o stare abstracta, ci o persoana particulara, care lucreaza ca sa impiedice omul sa se mantuiasca. Acest lucru l-am vazut clar pana acum. A doua pozitie este ca puterea, forta si lucrarea diavolului au tarie limitata dupa intruparea lui Hristos. Cu alte cuvinte, in toata Traditia ne apare stapanirea lui Dumnezeu asupra puterii celui viclean.



Hristos a venit ca sa invinga diavolul si sa elibereze omul de asuprirea lui. In minunile vindecarii de-monizatilor se vede acest lucru clar. Mai mult, si demonii insisi o intelegeau, pentru ca intr-o oarecare imprejurare au spus: "Ce ai tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu ? Ai venit aici inainte de vreme ca sa ne chinuiesti pe noi ?" (Mt. 8, 29). Vindecarile demonizatilor sunt expresia desfiintarii eshatologice a puterii diavolului. Aceasta desfiintare a puterii satanice a fost prin Cruce, incat spune Apostolul Pavel: "(Hristos) dezbracand (de putere) incepatoriile si stapaniile, le-a facut de ocara in vazul tuturor, biruind asupra lor prin cruce" (Col. 2, 15). Sfanta iconografie descrie minunat jeluirea diavolului, deoarece a fost desfiintata asuprirea lui si stapanirea lui prin Patimile lui Hristos. "Astazi iadul gemand striga: nimicit-a fost a mea ingaduita putere... fost-a sorbita a mea forta stapanitoare de-aceia peste care-mparateam, fost-am lipsit si de cei pe care-i inghiteam tinandu-i strans, pe toti din gura i-am varsat..."



Hristos a dat putere ucenicilor Lui sa calce diavolul, l-a incredintat ca prin puterea Lui pot sa invinga pe satana, "Iata, v-am dat putere sa calcati peste serpi si peste scorpii si peste toata puterea vrajmasului si nimic nu va va vatama" (Luca 10, 19). Apostolului Pavel i-a dat asigurarea: "la care te trimit... ca sa se intoarca de la intuneric la lumina si de la stapanirea lui satana la Dumnezeu" (Fapte 26, 17-l8).



Lucrarea Sfintilor Apostoli, si in general lucrarea Bisericii prin pastori, este sa conduca oamenii din puterea diavolului in puterea lui Dumnezeu. Evanghelistul Ioan, vorbind despre duhul antihristului care va veni in lume, spune: "Voi din Dumnezeu sunteti, copii, si i-ati biruit pe acei prooroci, fiindca mai mare este Cel care este in voi decat cel care este in lume" (I In. 4, 4).



Si Apostolul Pavel ureaza crestinilor Romei: "Dumnezeul pacii va zdrobi repede pe satana sub picioarele voastre" (Rom. 16,20).



Satana acum are putere si tarie foarte limitata. Copiii lui Dumnezeu prin puterea dumnezeiescului har, pot sa zdrobeasca diavolul, pot sa intampine cu multa usurinta toate inselaciunile lui. in vietile sfintilor avem multe asemenea exemple. Viata Sfantului Antonie cel Mare, cum ne-a descris-o Atanasie cel Mare, este exemplificativa. Antonie cel Mare prin puterea lui Hristos a zdrobit diavolul. Acelasi lucru l-au facut si multi alti sfinti. Voi mentiona un exemplu din viata lui avva Theodor. Mentioneaza Patericul ca atunci cand s-a prezentat un diavol si a vrut sa intre in chilia lui, avva "l-a legat in afara chiliei". Acelasi lucru l-a patit si al doilea diavol. in continuare a venit si al treilea demon si gasindu-i pe ceilalti legati i-a intrebat pentru ce stau afara. Si aceia au raspuns: "fiindca este asezat inauntru si nu ne lasa sa intram". Si cand a incercat si acest demon sa intre a fost legat de rugaciunile batranului. Atunci cei trei demoni "in-spaimantandu-se de rugaciunile batranului, il rugau spunand: "dezleaga-ne". Si avva Theodor i-a dezlegat spunand: "plecati". Astfel, "rusinandu-se, au plecat". Exemplul acesta este destul de semnificativ. Arata ca sfintii prin puterea lui Hristos au o mai mare tarie decat demonii si pot chiar sa ii lege. Demonii se sperie in fata omului care este imbracat cu dumnezeiescul har.



Dupa aceste lucruri introductive, vom vedea cum putem sa luptam si noi cu diavolul, cum putem sa trecem peste toate scornirile lui, cum putem sa ne ferim de tirania lui. Traditia Bisericii ne descrie multe modalitati. Vom enumera in continuare pe cele mai graitoare, pe cat este posibil mai concis.



1) Cum am spus anterior, Dumnezeu a invins diavolul. Prin urmare, si noi, avand harul lui Hristos, putem sa-l distrugem.



Diavolul poate sa lucreze in sufletul aceluia in care nu exista Hristos. Sfantul Diadoh spune ca duhurile viclene "se ascund prin usurinta carnii, lucrand asupra celor care inca sunt copii la suflet. Cu cat suntem mai necopti la minte, cu atat suntem mai nefortificati in razboiul impotriva demonilor. Dimpotriva, cand in noi exista aura Sfantului Duh, atunci se sting sagetile purtatoare de foc ale demonului si mai inainte sa se apropie de inima noastra. "Caci aura Sfantului Duh, care misca inima spre adierile pacii, stinge sagetile purtatoare de foc ale demonului cand inca sunt purtate in aer". Sfantul Diadoh in mod repetat spune ca, cata vreme in noi lucreaza harul lui Hristos, diavolul nu are nici o putere asupra noastra. Scrie: "cat timp este Duhul Sfant in noi, nu poate, intrand, satana sa ramana in adancul sufletului". Dar si Sfantul Nichita Stethatos invata ca demonii se tem mult de harul Sfantului Duh. "De harul dumnezeiescului Duh se tem foarte tare duhurile viclene si mai mult cand acesta este prezent din belsug, sau de noi cei curatati prin studiu si prin rugaciune curata". Mai mult, sustine ca acestia care primesc harul Sfantului Duh nu numai nu sunt descoperiti, dar si provoaca frica diavolului. "Acestia chiar sunt nu numai descoperiti pentru diavoli, dar chiar si inspaimantatori, ca impartasindu-se din dumnezeiescul foc si foc facandu-se imediat". Astfel, care crestin are roadele Sfantului Duh, care sunt virtutile, este facut puternic si tare si sagetile demonului se sting chiar si in simturile trupului. "Pentru ca in afara simtirii trupului atunci sagetile satanice sunt stinse".



2) De asemenea, este nevoie de credinta in Dumnezeu si credinta in ajutorul pe care ni-l va oferi acela prin sfintii ingeri, prin duhurile adevarului. Apostolul Petru, prezentand lucrarea diavolului si ura lui impotriva omului, spune: "caruia stati impotriva tari in credinta" (I Petr. 5, 9).



Este nevoie de credinta in Dumnezeu. Aceasta credinta este manifestata pe de o parte, prin simtamantul ca ne protejeaza Dumnezeu, pe de alta parte, prin rugaciunea pe care o vom face in orele de ispita. Totusi, Dumnezeu trimite ingerii Lui sa ne pazeasca. Avva Moise a fost atacat mult de demonul curviei. A fugit din chilia lui si nu a vrut sa se intoarca in aceasta. Atunci avva Isidor l-a urcat in casa si dupa ce i-a aratat la apus multimea demonilor, in continuare i-a aratat in rasarit multimile nenumarate ale sfintilor ingeri si i-a spus: "Iata, acestia sunt cei trimisi sfintilor de catre Domnul spre ajutor; cei dinspre apus sunt cei care ii ataca pe acestia; asadar mai multi sunt 6u noi". Astfel, mai multi sunt ingerii care ajuta in aceasta dificila lupta. Din moment ce in Traditia ortodoxa se invata ca fiecare om are ingerul lui pazitor, se trage concluzia ca acesta ne ajuta in fiecare dificultate in viata noastra. Sfantul Ioan Sinaitul spune ca, atunci cand se apropie un duh rau, atunci trupul se inspaimanta, in timp ce cand se apropie un inger "se bucura smerindu-se sufletul". Si astfel, indata ce am inteles prezenta ingerului, trebuie sa alergam la rugaciune, pentru ca atunci ingerul nostru pazitor a venit ca sa se roage impreuna cu noi".



3) In lupta aceasta ne ajuta si rugaciunile parintelui nostru duhovnicesc. Prin puterea rugaciunilor lui putem sa intampinam cu succes lucrarea satanica.



Sfantul Ioan Sinaitul spune ca atunci cand ne aflam in lume pentru o oarecare cerere, suntem acoperiti de mana lui Dumnezeu "poate din binecuvantarea Tatalui, ca nu cumva sa fie blas-femiat si Domnul prin noi". Binecuvantarile parintelui nostru duhovnicesc sunt necesare in aceasta dificila lupta duhovniceasca, intr-adevar, rugaciunile presupun ascultarea de batranul duhovnicesc. Dupa cum Moise a fost ingerul bun al poporului israelit pe care il proteja de orice rau, astfel si parintele duhovnicesc pentru fiecare crestin este ingerul cel bun care il protejeaza de orice rau. Si precum Moise a eliberat pe israeliti de Faraon, tot astfel si parintele duhovnicesc ne elibereaza de robia Faraonului inteligibil, care este diavolul. Sfantul Simeon Noul Teolog prezinta echivalentele intre adevaratul Moise si inteligibilul Moise.



"Si sol este tatal si Dumnezeu asculta Si spune slujitorului sa ma ia de mana Si promite totodata sa calatoreasca impreuna cu noi, Eliberat de Faraon si de Egiptul relelor, Si curaj a sadit in inima mea Si indrazneala mi-a daruit, ca sa nu ma tem de Faraon" Si cand au venit asupra lui toate puterile celui viclean, atunci:; "M-am vazut lumina devenind prin trimisii tatalui meu Si pe neasteptate s-au retras in acelasi timp rusinati fiind".



4) Daca demonii sunt trufasi, si mai ales au cazut prin trufie, crestinii pot sa-i invinga prin smerenie. Smerenia este acea virtute care ii mistuie. Dupa cum invata Isihie Presbiterul, este nevoie de smerenie, "fiindca impotriva trufasilor demoni opusi lupta"'. De aceea si Sfantul Nil recomanda: "De multa smerenie sa te ingrijesti si de barbatie si ca sa nu-ti atace influenta demonilor .sufletul". Cand omul are smerenie in suflet, atunci nu poate satana sa aiba influenta asupra lui. Nu are nici o putere asupra celor smeriti.



Avva Arsenie, cand era atacat de demoni, striga: "Dumnezeule, sa nu ma parasesti, nimic nu am facut in fata Ta bun; dar ;da-mi dupa mila Ta sa pun inceput".



5) Deoarece razboiul acesta este primejdios si nu cunoaste omul timpul in care il va ataca dusmanul mantuirii, de aceea se fcere veghe duhovniceasca, care in limba Sfintilor Parinti este numita trezvie (nepsis). De multe ori, in Sfanta Scriptura exista cuvant despre blandete, care este stradania omului sa nu primeasca nici un gand si sa fie caracterizat de promptitudine spirituala ca sa reactioneze impotriva diavolului. Domnul porunceste save-ghem: "Privegheati si rugati-va, ca sa nu intrati in ispita" (Mt. 26, 41). Apostolul Petru indeamna: "Fiti treji; privegheati; potrivnicul vostru diavol ca un leu racnind, umbla cautand pe cine ;sa inghita" (I Petru 5, 8). Si Apostolul Pavel indeamna pe ucenicul sau Timotei: "Tu fii treaz in toate" (II Tim. 4, 5). Crestinul trebuie sa se afle intotdeauna in veghere duhovniceasca ca sa cunoasca inselaciunile diavolului si sa le intampine. in fond, este nevoie de atentie, asa incat sa nu primim nici un gand. Experimentatul luptator respinge orice gand care vine in mintea lui si o pastreaza curata de orice gand. Isihie Presbiterul vorbeste despre cumpatarea pe care o numeste atentie. Spune ca in razboiul acesta impotriva diavolului, intre celelalte, este necesara atentia ;,ca intotdeauna sa faca inima lui sa nu aiba nici un gand, desi, poate, i se pare bun".



6) Trezvia trebuie sa fie imbinata si cu rugaciunea. Deja am accentuat ca Domnul a spus: "Privegheati si rugati-va" (Mt. 26, 41). Trezvia prigoneste gandurile si rugaciunea da hrana sufletului, atrage Harul lui Hristos in inima. De aceea si este necesara aceasta imbinare a atentiei si rugaciunii. Hristos, vorbind despre demonul care cuprinsese tanarul, spunea: "Iar acest neam (de de-jmoni) nu pleaca decat prin rugaciune si post" (Mt. 17, 21). Rugaciunea distruge demonii. Deoarece demonii lupta groaznic impotriva omului, Filotei Sinaitul recomanda: "Din cauza aceasta, trebuie ca noi sa-l respiram intotdeauna pe Dumnezeu; ca din aceasta, neraniti de sagetile aprinse ale diavolului, sa trecem in fiecare zi". Prin rugaciune, respiram pe Dumnezeu si, astfel, trecem neraniti de sagetile celui viclean. Sfantul Nil indeamna: "Stai marturisind buna marturisire si usor vei veghea asupra dusmanilor tai".



Insa cand vorbim despre rugaciune, nu intelegem simplu o rugaciune formala, pe care am face-o in cursul ispitei ci neintrerupta rugaciune a inimii si mentala, care este in mintea omului, In clipa venirii neasteptate a diavolului de la sine inima se misca in rugaciune si astfel este alungat diavolul Rugaciunea care este largita in vedere duhovniceasca alunga diavolul. Cand demonii vor sa distruga mintea noastra, atunci "cu amintirea Domnului nostru Iisus Hristos sa ne largim in vedere duhovniceasca" (Isihie Presbiterul). Rugaciunea neintrerupta in ceasul atacului satanic alunga demonii, pentru ca acestia nu vor ca omul sa primeasca cununa de la Dumnezeu in lupta impotriva lor. De aceea, prin rugaciunea neintrerupta, cum spune Sfantul Ioan Sinaitul, "ca de foc chinuiti... vor fugi" demonii. Lucrarea mentala si vederea naturala, care este numita vederea ratiunilor celor existente, alunga diavolul si il evita. Spune Sfantul Nichita Stethatos: Dar prin lucrarea mentala a rugaciunii, cu ochiul treaz al mintii stand intru atentia si prin gandirile contemplatiei naturale meditand la launtrul faptuirilor lui Dumnezeu, nu te vei spaimanta de sageata care zboara ziua; caci nu vor avea puterea de a se apropia de cortul tau si de lumina cea din tine ca o negura, fiind pusi pe fuga si de focul dumnezeiesc fiind arsi".



7) Desigur, este necesar sa cunoastem ca in atacurile diavolului impotriva noastra nu trebuie deloc sa ne tulburam. Nu trebuie tulburare si teama, pentru ca scopul primordial al demonilor este sa creeze spaima, de vreme ce in atmosfera spaimei pot sa realizeze totul. Antonie cel Mare, luptator in aceasta mare lupta spirituala recomanda: "De Dumnezeu nu mai trebuie sa te temi; sa-i dispretuiesti numai pe acestia si intru nimic sa nu te temi de acestia". Trebuie sa subliniem cuvantul lui Antonie cel Mare: "pe acestia sa-i dispretuiesti si intru nimic sa nu te temi de ei". Nu trebuie sa ne temem de viclenii demoni. Avem puterea lui Hristos si putem usor sa ii distrugem. Sfantul Nil Ascetul indeamna: "Sa nu te inspaimanti de acestia; cu desavarsire sa nu te inspaimanti de amenintarea acestora". Si Sfantul Ioan Sinaitul zice: "nu te teme de jocurile de ciocanituri".



8) Sentimentul fricii pe care il provoaca demonii este intampinat si prin barbatia spirituala. Sfantul Nichita Stethatos spune ca demonii inaintea incaierarii obisnuiesc sa creeze spaima in sufletul omului. "Dar sufletul umplut de incredere si barbatie de catre Sfantul Duh, nu tine seama de atacul acestora si de furia amara, si numai prin chipul facator de viata si prin invocarea lui Iisus si a lui Dumnezeu distruge inchipuirile lor si totodata ii face pe acestia fugari". Este necesara increderea si barbatia si atunci crestinul va vedea diavolul ca devine fugar. Scapa repede de acesta. Nu poate sa lucreze asupra lui.



9) Se cere insa si lupta impotriva diavolului. Lupta aceasta presupune inarmare spirituala si chiar opunere impotriva ratiunilor lui si a lucrarilor lui. Apostolul Pavel, vorbind despre lupta aceasta, recomanda: "imbracati toate armele lui Dumnezeu spre a putea sa stati impotriva uneltirilor diavolului; caci lupta noastra nu este impotriva sangelui si a trupului, ci impotriva incepatori-ilor si stapaniilor si impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii din vazduhuri". Si in continuare enumera unele asemenea arme spirituale (Efes. 6, 10-20). Rezistenta impotriva diavolului trebuie sa fie mare si continua: "Stati impotriva diavolului, si va fugi de la voi" (Iacov 4, 7).



Nu trebuie nici o cedare, nici sa predam parti ale existentei noastre diavolului. "Nici nu dati loc diavolului" (Ef. 4, 27). Trebuie sa luptam. Nu numai sa luptam cu demonii, "dar si sa polemizam cu demonii" (Sfantul Ioan Sinaitul). Cum spune Ioan Sinaitul acolo unde suntem atacati de diavol, "acolo intru totul sa ne opunem din greu dusmanului", pentru ca altfel va deveni prietenul nostru.



Intre modalitatile de lupta impotriva demonilor este si impotrivirea. Desigur, Sfintii Parinti invata ca atata timp cat suntem incepatori in viata noastra duhovniceasca, nu trebuie sa venim in dialog cu diavolul, deoarece atunci diavolul cu argumentele pe care le ofera, dupa ce se prezinta si ca inger al luminii, poate sa ne batjocoreasca. Dar unii sfinti, fiindca dispunea de mari daruri spirituale, au ajuns in dialog cu diavolul si l-au invins definitiv. Ne-au lasat asemenea exemple, pe care le voi expune in continuare. Sfantul Ioan Sinaitul spune ca in situatia in care avem gandul blasfemiei trebuie sa il respingem spunand: "mergi inapoia mea, Satana; Domnului, Dumnezeului meu ma voi inchina si numai pe El il voi slavi; iar truda ta si cuvantul se va intoarce impotriva capului tau, si spre crestetul tau blasfemia va fi coborata in veacul de-acum si in cel viitor".



Acelasi sfant mentioneaza si alte doua exemple ale unor asemenea obiectii impotriva diavolului. La un oarecare frate s-au prezentat demonii si l-au fericit pentru virtutile lui. Fratele acela imediat a raspuns: daca incetati sa ma laudati si va retrageti, atunci ma voi considera pe mine insumi mare, pentru ca am devenit pretext sa va retrageti. Daca nu veti inceta sa ma laudati, atunci "din laudele voastre cuget la necuratenia mea insumi", fiindca "murdar in comparatie cu Domnul este orice orgolios". Si astfel, ori cedati si devin imediat mare, ori continuati sa ma laudati si cu ajutorul vostru voi dobandi mai multa smerenie. "Si lovindu-i imediat simplitatea cuvantului, s-au facut nevazuti". De asemenea, un alt oarecare luptator se straduia sa obtina smerenia. Demonii ii semanau laude in inima.



Atunci luptatorul acela s-a sculat imediat si a scris pe zid numele celor mai mari virtuti, adica dragostea desavarsita, smerenia ingereasca, rugaciunea curata, neprihanirea nepieritoare si altele multe. Cand veneau ganduri laudative, ca chipurile a reusit o virtute, acela spunea: "sa mergem pentru verificare". Se apropia de zid, citea virtutile si spunea lui insusi: "Cand ai dobandit aceste virtuti, cunoaste ca te afli inca departe de Dumnezeu".



Isihie Presbiterul spune ca atunci cand a inteles cineva ca se apropie diavolul, "indata cu manie sa-i raspunda impotriva vicleanului", in general, trebuie imediat orice gand care provine de la diavol sa-l respingem. Si orice ofera cel viclean trebuie sa fie indepartat imediat de la noi. Diavolul cu staruinta duhovniceasca poate sa fie indepartat.



10) Lupta aceasta este foarte dura. Nu se compara cu alte lupte. Exista clipe in care omul este descurajat. Dar este nevoie de mare rabdare, imbinata cu barbatia, despre care am spus mai sus cele cuvenite. Rabdarea ofera sanatate duhovniceasca si sanatatea aceasta creeaza premisele necesare pentru venirea harului lui Dumnezeu. Avva Arsenie a dat povata unui oarecare frate sa ramana in chilia lui in aceste dificile ceasuri. Fratele i-a spus: "Ma chinuie gandurile mele care-mi zic: nu poti sa postesti, nici sa lucrezi. Daca insa vizitezi pe cei bolnavi acest lucru inseamna dragoste". Atunci batranul a distins in acest gand "mintile demonilor" si i-a raspuns: "Mergi, mananca, bea, dormi si sa nu muncesti. Numai de chilia ta sa nu te indepartezi". Si i-a dat acest raspuns pentru ca avva Arsenie cunostea "ca rabdarea chiliei aducea monahul la locul lui". Stradania sa traiasca in chip cineva isihast cu asezare si liniste ajuta eficient in aceasta lupta staruitoare.



11) Se cere impreuna cu toate cele de mai sus si asceza totala. Antonie cel Mare invata ca cu cat ne ataca demonii, cu atat si noi "sa intensificam asceza impotriva acestora". Si cand spunem asceza, intelegem lupta sa pastram poruncile lui Hristos. Este nevoie de asceza, adica "viata dreapta, pentru ca demonii "se tem de postul ascetilor, de veghe, de rugaciuni, de blandete, de liniste, de nelacomie, de lipsa slavei desarte, de smerenie, de iubirea saraciei, de milostenii, de lipsa furiei, si mai inainte de toate de evlavia in Hristos". Toate aceste virtuti, care sunt roade ale Sfantului Duh, sunt arme duhovnicesti care formeaza panoplia, prin care putem sa stingem "sagetile aprinse ale celui viclean".



12) O arma necesara in aceasta lupta este discernamantul. Sfantul Evanghelist Ioan Teologul recomanda: "Nu dati crezare oricarui duh, ci cercati duhurile daca sunt de la Dumnezeu" (I Ioan, 4,1). Discernamantul nu trebuie sa existe numai ca sa deosebim necreatul de creat, ci si in general sa deosebim bine cu care demon trebuie sa luptam mai mult. Pentru ca, precum am mentionat, suntem in acelasi timp atacati de multi demoni. Sfantul Ioan Sinaitul spune ca luptatorul trebuie sa cunoasca pe care ii va alunga de departe si pe care ii va lasa sa lupte cu el. Pentru ca uneori "lupta le-a procurat cununa" si alteori "renuntarea i-a facut necercati". Adica exista situatia sa evitam sa luptam cu diavolul si sa ramanem neincercati si necopti duhovniceste. In timp ce exista situatia sa il lasam sa vina si sa luptam cu el si sa luam cununa de la Dumnezeu. De asemenea, poate sa fie si contrariul.



Sa nu cautam lupta cu el cu obraznicie si superficialitate caci acest lucru poate sa aiba urmari groaznice in viata noastra. De aceea in lupta aceasta se cere virtutea discernamantului si inainte de orice luminarea lui Dumnezeu. Prin discernamant vom putea sa cunoastem bine modalitatea razboiului.



13) Am scris ca diavolul lucreaza prin patimi. Si fiecare patima are un demon corespunzator. Prin urmare, cine vrea sa lupte impotriva demonilor este nevoie sa lupte in principal impotriva patimilor, prin care lucreaza demonii. Sfantul Maxim invata ca demonii sunt neputinciosi "cand prin porunci sunt micsorate patimile care sunt in noi", si sunt distrusi "cand la sfarsit prin nepatimire dispar, nemaigasind cele prin care se aflau in suflet si-l atacau pe acesta". Lupta pentru dobandirea starii fericite a nepatimirii este intr-adevar lupta impotriva demonilor. Dupa Sfantul Ioan Sinaitul "cel care a invins patimile raneste demonii".



14) Situatiile aparitiilor demonilor in chip personal si aparitiile diferitelor vedenii nu trebuie deloc sa le acceptam. Sfintii Parinti sunt graitori in acest sens. Sfantul Nil Ascetul recomanda: "vezi sa nu te amageasca prin vreo vedenie viclenii demoni, ci fii prudent, intorcandu-te la rugaciune, cheama pe Dumnezeu". Am mentionat ca diavolul se schimba si in inger de lumina. Apostolul Pavel cunostea aceasta metoda de actiune a celui viclean, de aceea si scria: "caci acest satana se schimba in inger al luminii" (II Cor. 11, 14).



Sfantul Nicodim Aghioritul mentioneaza asemenea situatii de aparitie a demonilor, dar si de intampinare a lor. Voi prezenta unele exemple.



Sfantul Avram canta mezonoptica si au aparut demonii ca sa-l amageasca. Stralucea chilia Sfantului Avramie si infatisandu-se diavolul, ca si cum ar vorbi Dumnezeu, a spus: "Fericit esti Avramie, fiindca nimeni nu este asemenea tie; caci totdeauna ai implinit poruncile mele". Atunci Sfantul Avramie a strigat tare: "intunericul tau sa fie impreuna cu tine spre pierzanie, tu cel plin de minciuna si inselaciune; caci eu sunt om pacatos".



Lui Simeon Stilitul i-a aparut diavolul plin de lumina cu cai rosii si i-a spus: "Domnul m-a trimis pe mine ingerul Lui ca sa te rapesc, cum am rapit pe Ilie; urca deci in car ca sa plecam la cer, deoarece si toti ingerii si sfintii vor sa te vada". Atunci Sfantul Simeon a facut semnul crucii si i-a fost descoperit ca era diavolul.



Lui avva Arsenie i s-a aratat diavolul si i-a spus: "Eu sunt Hristos". Si atunci avva Arsenie a spus: "Nu vreau sa vad pe Hristos in aceasta lume, ci in cea viitoare".



Sfantul Ioan a vazut trasuri si cai cu totul luminosi si a auzit o voce care spunea: "Omule, bine intotdeauna ai savarsit, cunoaste-ma acum imparatul tau si inchina-te mie". Atunci Sfantul Ioan a raspuns: "Domnului Dumnezeului meu ma voi inchina si numai pe El il voi slavi".



Si Sfantului Pahomie i s-a aratat diavolul ca Hristos si i-a spus: "Pahomie, eu sunt Hristos, si am venit la tine, credinciosul meu prieten". Si Sfantul Pahomie a raspuns: "Hristos este pace, tu m-ai umplut tot de tulburare". Si astfel a facut semnul crucii si s-a facut nevazut.



Este mentionat cazul unui monah numit Uah, care a acceptat aparitia diavolului si a crezut ca este Hristos. Astfel s-a inchinat diavolului. Si cand a venit timpul sa se impartaseasca Parintii, toti s-au impartasit, in timp ce acesta spunea: "Nu vreau sa ma impartasesc, deoarece eu l-am vazut pe Hristos". Si atunci a innebunit, de aceea si fratii l-au legat "ca smintit si nebun".



Sfintii, deoarece au harul lui Hristos, pot sa deosebeasca duhurile. Si astfel deosebesc daca lumina aceasta este a satanei sau este a lui Dumnezeu. Am mentionat in alta parte diferenta. Si aici, totusi as vrea sa prezint diferenta dintre cele doua lumini, cum o mentioneaza Sfantul Pavel cel din Latros. Lumina diavolului "este arzatoare si fumegoasa si asemanatoare focului perceptibil; si indata ce sufletul cumpatat si purificat o va vedea pe aceasta, are repulsie fata de ea si este incercat de dezgust. in timp ce lumina lui Dumnezeu "este foarte gratioasa si neinceputa si sfinteste atingand, umple sufletul de lumina, si bucurie, si de veselie, si il face binevoitor si iubitor de oameni".



15) Inca in situatii de puternic razboi diavolesc este nevoie sa cercetam barbati cunoscuti, adica oameni sfinti care cunosc inselaciunile diavolului si pot sa ne indrume sigur in aceasta dificila cale. Aceasta recomanda Sfantul Marcu Ascetul. Daca noi u avem "lumina adevaratei cunoasteri, din cauza inca nedesavarsirii varstei rationale", atunci pe cal este posibil "in continuu trebuie sa ne straduim si sa facem eforturi sa intalnim barbati cunoscuti". Parintii duhovnicesti sunt mari cunoscatori in aceasta lupta duhovniceasca, de aceea sunt singurii potriviti sa ne sfatuiasca, sa ne stabileasca modalitatea luptei. Desigur, raportarea la acestia trebuie sa fie imbinata si cu spovedania, deoarece prin marturisire sunt alungate toate puterile potrivnice, puterile diavolului.



16) In situatii in care diavolul a dobandit mare stapanire asupra noastra si mai ales a cucerit citadela noastra, adica creierul, si de acolo conduce intregul om, atunci trebuie sa ne refugiem in Biserica, la preoti, si sa acceptam exorcismele. Exista adica, rugaciunile speciale prin care roaga preotul pe Dumnezeu sa alunge demonii din sufletul nostru. Unii oameni se refugiaza la magi si vrajitoare ca sa scape de lucrarile demonice. Aceasta insa nu este vindecare. Poate sa para ca a fost eliberat omul de stapanirea demonului dar si aceasta este ratacire a celui viclean ca sa ne tina chiar mai mult aproape de el. Deoarece, fie pretexteaza ca a plecat, fie, lucrul cel mai rau, un demon il prigoneste pe celalalt demon. Ascetii contemporani ne-au dezvaluit ca fiecare vrajitor este condus de o specie de demoni. Si un vrajitor poate sa scoata ceilalti demoni, dar face in acelasi timp pe omul acesta rob al demonului sau. Si astfel se continua la infinit domnia lui satana. Sfintii Parinti ne recomanda sa ne refugiem la preoti ca sa ne citeasca din cartea de rugaciuni exorcismele potrivite si atunci, precum si impreuna cu Pronia lui Dumnezeu, vom vedea multe rezultate.



17) In afara de toate acestea care au fost mentionate inainte trebuie sa notez ca viata mistica a Bisericii este arma puternica impotriva diavolului. Prin Sfantul Botez este alungat diavolul din inima omului, prin Sfanta Mirungere este pecetluit cu Pecetea Sfantului Duh si cu Dumnezeiasca Euharistie sunt curatate toate puterile satanei. Intreaga viata in Biserica, atat mistica, cat si ascetica, care este trairea jertfei mantuitoare a lui Hristos, ne asigura cele mai tari arme ca sa invingem diavolul si sa evitam toate inselaciunile lui.



Prin toate cate am expus in articolul acesta sunt demonstrate multe adevaruri care, cred, trebuie sa fie subliniate drept concluzii.



1. Ca exista diavol care lucreaza ca sa ne indeparteze de Dumnezeu. Satana lucreaza in principal in aceia care il primesc, care sunt neintariti duhovniceste, dar ataca pe toti crestinii, mai mult pe acestia care lupta sa ajunga la indumnezeire. Astfel, in vreme ce ataca toti oamenii exterior, nu poate sa lucreze la toti in interior.



2. Cu cat trece timpul, cu atat devine mai groaznic in atacul sau. Cand un frate a intrebat pe avva Sisoe: "deci asa urmarea satana pe cei incepatori ?", acela i-a raspuns: "inca mai mult, fi indca timpul acestuia s-a apropiat si este agitat". Adica cu cat ne apropiem de a Doua Venire, cu atat se agita mai mult.



3. Insa puterea lui Hristos este mai tare decat puterea diavolului. Crestinul care este intarit de harul lui Dumnezeu nu are sa fie inspaimantat absolut de nimic. Este tare. Apostolul Pavel marturiseste: "Toate le pot intru Hristos Cel care ma intareste" (Filip. 4,13).



4. Nu trebuie sa ne paralizeze teama diavolului, ci sa ne in tareasca frica lui Dumnezeu. Sa fim stapaniti de dumnezeieasca frica. Si inca sa simtim dragostea lui Dumnezeu, care invinge orice putere potrivnica.



5. Lucrarea pastorului nu este sa imprastie panica pentru inselaciunile diavolului, ci sa pregateasca credinciosii sa se imbrace in armele lui Dumnezeu, astfel incat sa invinga si sa distruga puterea si inselaciunile celui viclean. Din pacate, in epoca noastra se observa o tendinta de acest fel, adica se observa fenomenul ca se vorbeste mult despre antihrist si mai putin despre Hristos. Multa antihristologie si putina Hristologie. Multi striga despre antihrist si pana la un punct bine fac, dar paralel nu se ingrijesc sa pregateasca credinciosii pentru razboiul antihristului, nu se ingrijesc sa indrume crestinii prin metoda vietuirii ortodoxe, care este curatirea, iluminarea si indumnezeirea. In "Apocalipsa" Sfantului Ioan exista o mareata imagine. Evanghelistul Ioan a vazut ca mielul a deschis prima din cele sapte peceti. "Si am auzit pe una dintre cele patru fiinte zicand, cu glas ca de tunet: vino si vezi; si m-am uitat, si iata un cal alb si cel asezat pe el avand un arc; si i-a fost data lui cununa, si a plecat biruitor ca sa biruiasca" (Apoc. 6, 1-2). in toata "Apocalipsa" se vede slavita izbanda a lui Hristos.



De asemenea, in "Apocalipsa" se vede infrangerea satanei. "Si a fost aruncat balaurul cel mare - sarpele cel mare de demult, numit diavol si satana, cel care insala toata lumea, a fost aruncat pe pamant, si ingerii lui au fost aruncati impreuna cu el. Si am auzit glas mare in cer spunand: de-acum s-a facut mantuirea si puterea si imparatia Dumnezeului nostru si puterea Hristosul ui Sau, fiindca a fost aruncat parasul fratilor nostri, cel care ii para pe ei in fata Dumnezeului nostru zi si noapte. Si acestia l-au biruit prin Sangele Mielului si prin cuvantul marturiei lor" (Apoc. 12, 9-11). Mielul invinge fiara Apocalipsei. Si oamenii Mielului inving balaurul si praznuiesc in cer. Pentru oamenii lui Dumnezeu nu exista nimic inspaimantator. Sunt tari si puternici. Este valabil ceea ce este valabil despre Episcopul Pergamului. Dumnezeu a zis: "Stiu lucrarile tale si unde locuiesti; unde este tronul satanei; si tii numele Meu si n-ai tagaduit credinta Mea" (Apoc. 2, 13). Poate omul sa locuiasca unde este tronul lui satana si totusi sa pastreze numele lui Hristos si sa nu nege credinta Lui. Aceasta se face cu puterea lui Hristos.



Fie sa facem parte dintre acesti invingatori, intre acestia care sunt pregatiti sa poarte numele lui Hristos. Va fi valabil atunci pentru noi cuvantul lui Hristos: "Biruitorului ii voi da lui din mana cea ascunsa, si-i voi da lui o pietricica alba si pe pietricica scris un nume nou, pe care nimeni nu-l stie decat cel care o primeste" (Apoc. 2, 17).



Mitropolit Hierotheos Vlachos

SURSA:CRESTIN ORTODOX.RO

Sfaturile unui diavol batran catre unul mai tanar

Dragul meu Amarel,



Am observat si eu, fireste, ca razboiul european - pe care cu naivitate oamenii il numesc "marele razboi" - trece printr-o faza de acalmie si nu ma surprinde faptul ca ingrijorarile pacientului s-au mai potolit si ele, prin reflex. Intrebarea e daca vrem sa-l incurajam pe linia asta sau daca e cazul sa-i nutrim in continuare temerile. Frica obsedanta si increderea oabla sunt, amandoua, stari de spirit profitabile. Alegerea pe care o avem noi de facut aici ridica un numar de chestiuni importante.



Oamenii traiesc in timp, dar Dusmanul ii sorteste eternitatii. Ceea ce inseamna, cred, ca dorinta Lui e ca ei sa se concentreze cu precadere asupra a doua lucruri: eternitatea ca atare si acel moment al timpului pe care ei il numesc prezent. Asta pentru ca prezentul este punctul anume in care timpul intalneste eternitatea. Experienta umana a momentului prezent, si numai ea, este analoga modului in care Dusmanul imbratiseaza realitatea in intregul ei; ea singura le ofera libertate si manifestare in act.



Gandul Lui, asadar, e sa-i tina permanent preocupati ori de eternitate (adica de El insusi), ori de prezent - fie meditand la unirea eterna cu El sau la perpetua despartire de El, fie ascultand de vocea prezenta a constiintei, purtandu-si crucea din momentul prezent, primind in prezent harul, inaltand laude pentru multumirea prezenta.



Sarcina noastra e sa le luam de sub ochi si eternul si prezentul. In acest scop, alegem uneori sa impingem pe unul sau pe altul (cum ar fi o vaduva ori un savant) sa traiasca in trecut. Doar ca aici resursele sunt limitate, fiindca un dram de cunoastere adevarata a trecutului tot au, iar el fiind incheiat si implinit, se aseamana cu eternitatea. E mult mai bine sa-i indemni sa traiasca in viitor.



Necesitatea biologica face ca toate pasiunile lor sa tinteasca deja in acea directie, asa incat gandul la viitor le hraneste speranta si frica. De asemenea, viitorul le este necunoscut si, prin urmare, determinandu-i sa gandeasca spre inainte, ii facem sa-si umple mintea cu iluzii. Intr-un cuvant, dintre toate lucrurile, viitorul este cel mai putin asemenea eternitatii. Este cea mai integral temporala parte a timpului - pentru ca trecutul a inghetat si nu mai curge, iar prezentul e straluminat tot de raze eterne. De aici incurajarile si sprijinul nostru pentru scoli de gandire precum evolutionismul, umanismul stiintific sau comunismul, care orienteaza afectele umane catre viitor si le imbiba astfel cu esenta de temporalitate.



Prin urmare, aproape toate viciile oamenilor isi trag seva din viitor. Recunostinta priveste inspre trecut, iar iubirea catre prezent; frica, avaritia, dorinta carnala si ambitia privesc inainte. Sa nu crezi ca dorinta carnala face exceptie. In momentul in care placerea se produce, pacatul (singurul care ne intereseaza) s-a consumat deja. Placerea este doar acea parte a procesului pe care noi, unii, o regretam si pe care am elimina-o daca prin asta nu am pierde cu totul si pacatul; ea este, de altfel, contributia Dusmanului si deci o experienta a prezentului.



Pacatul, care este contributia noastra, se naste in asteptarea a ce va sa vina. Cu siguranta ca si Dusmanul vrea ca oamenii sa se gandeasca la viitor - insa doar atat cat e nevoie pentru a planifica acum actele de dreptate sau de binefacere care le sunt, probabil, datoria de a doua zi. Datoria de a planifica lucrarea zilei de maine este o datorie a zilei de azi Desi materialul de baza e imprumutat din viitor, datoria, ca toate datoriile, exista in prezent.



Dar prea despicam firul in patru. Ce nu vrea El e ca oamenii sa mizeze sufleteste pe viitor, sa tinda catre el si sa i se daruie. Iar noi exact asta vrem. Ideal, pentru El, este omul care, dupa ce a muncit o zi intreaga pentru binele posteritatii (daca asta ii e vocatia), isi inlatura din minte orice gand legat de faptele lui, incredinteaza totul cerului si se intoarce pe data la rabdarea sau recunostinta cuvenite momentului de fata.



Dimpotriva, exemplar pentru noi este individul hartuit de viitor - bantuit de viziuni ale unui rai sau iad iminente pe pamant - gata oricand sa incalce in prezent poruncile Dusmanului daca, astfel facand, ii dam a-ntelege ca mai usor va pasi in primul sau se va feri de al doilea; un individ care depinde in credinta lui de reusita sau esecul unor proiecte al caror final ii va ramane pe veci necunoscut.



Visul nostru e o natie intreaga care sa goneasca neincetat dupa capatul curcubeului, niciodata onesta, buna sau fericita acum, ci gramadind tot darul real capatat in prezent la fundatia pentru altarul viitorului.



Cum contra-argumente specifice nu exista, rezulta ca, in general, e mai bine pentru pacient sa se umple de temeri sau sperante (nu prea conteaza care anume) legate de chestiunea razboiului, decat sa traiasca in prezent. Dar sintagma "a trai in prezent" e ambigua. Ea poate numi un proces care e de fapt la fel de tributar viitorului precum teama insasi. E posibil ca omul sa nu aiba grija viitorului nu pentru ca il preocupa prezentul, ci pentru ca si-a bagat in cap ca viitorul e roz. Atata vreme cat de-aici i se trage calmul, nu ne doare capul, pentru ca nu face decat sa adune motive de dezamagire, si astfel de neliniste, pentru momentul in care isi va vedea sperantele spulberate.



Daca, pe de alta parte, e constient ca s-ar putea ca viitorul sa-i rezerve orori si de aceea se roaga sa fie intarit in virtuti pentru a-i face fata, si astfel se apleaca asupra prezentului pentru ca acolo si numai acolo salasluiesc toata indatorirea, tot harul, toata cunoasterea si toate multumirile, atunci nu-i a buna deloc: atacul trebuie lansat imediat. E o situatie in care, iarasi, arma filologica face indeobste treaba buna: incearca sa vezi ce impact are asupra lui notiunea de "suficienta".



Dar, fireste, e mult mai probabil ca "traieste in prezent" nu pentru motivele insirate mai sus, ci pur si simplu pentru ca sta bine cu sanatatea si nu-i displace munca pe care o face. In cazul asta, fenomenul e pur natural. Dar chiar si asa, in locul tau i-as strica nitelus apele. De fenomene naturale trebuie in general sa ne ferim. Si-apoi, de ce sa apuce creatura sa fie fericita?



In ultima ta scrisoare mentionai in treacat ca, de cand s-a convertit, pacientul frecventeaza o anumita biserica, una singura, de care nu se simte pe de-a-ntregul multumit. Pot sa intreb la ce-ti sta mintea? De ce nu mi-au fost aduse la cunostinta cauzele legaturii sale cu biserica parohiala? Nu pricepi ca, doar daca nu cumva e vorba de un act de indiferenta, fidelitatea lui nu e buna deloc? Stii si tu foarte bine, sper, ca daca un om nu poate fi vindecat de mersul la biserica, cel mai bine e sa-l facem sa bata tot cartierul in cautarea bisericii care i se potriveste, pana cand ne alegem cu un bun degustator ori cunoscator de biserici.



Motivele sunt evidente. Una la mana, organizatia parohiala nu trebuie pierduta din ochi nici un moment, de vreme ce, fiind o unitate de loc si nu de preferinte, aduce laolalta oameni de diferite clase si mentalitati intr-un soi de uniune care-i e pe plac Dusmanului. Pe de alta parte, insa, principiul congregational face din fiecare biserica un fel de club si, in cele din urma, daca totul merge bine, o coterie sau factiune.



Doi la mana, tot cautand biserica "potrivita" , omul nostru va deveni un critic in loc sa ramana un invatacel, cum si l-ar dori Dusmanul. Ce asteapta El de la orice laic din biserica este o atitudine care se poate, intr-adevar, numi critica in masura in care respinge orice e fals sau pernicios, dar care ramane radical necritica in ce priveste formularea unor criterii estimative - un laic care nu-si pierde vremea gandindu-se la ce anume respinge, ci se deda, deschis, umil si necercetator, hranei oferite. (Vezi bine cat de josnic, cat de nespiritual, cat de iremedial vulgar este El!)



Efectul acestei atitudini, mai ales in timpul predicilor, este sa creeze acea stare (suprem ostila planurilor noastre) in care sufletul omenesc devine acut sensibil la orice platitudine. Aproape ca nu exista predica sau carte de care sa nu ajungem sa ne temem daca omul le primeste in aceasta stare. Asa ca, rogu-te, nu mai pierde vremea si trimite-ti negresit nataraul sa faca turul bisericilor din cartier. Caci, dupa cum se vede din rapoarte, pana acum mare branza n-ai facut.



Pentru cele doua biserici din apropierea lui, am cercetat cataloagele. Potential au si una si alta. In prima dintre ele, preotul e un tip care se chinuie de atata vreme sa indoaie credinta cu apa chioara ca s-o dea pe gat unei congregatii, zice el, necredincioase si cam grele de cap, incat acum a ajuns sa-si uimeasca el enoriasii cu propria-i necredinta, si nu invers.



Multe suflete s-au clatinat in religia lor datorita individului. Admirabil e si felul in care oficiaza slujba. Grijuliu sa-si scuteasca turma de orice "dificultati", s-a dezis si de colectia de predici si de culegerea oficiala de psalmi, iar acum, fara sa-si mai dea seama, meliteaza la nesfarsit cei cincisprezece psalmi si cele douazeci de invataturi placute inimii lui. Afara de adevarurile pe care el si ale lui oite le stiu deja pe dinafara, nimic altceva nu le poate ajunge vreodata sub ochi prin mijlocirea Scripturii: e limpede ca aici nu ne paste nici un pericol. Dar poate pacientul tau nu e indeajuns de narod pentru biserica asta - sau nu inca?



La cealalta biserica il avem pe Fratele Spike. Oamenii se intreaba adesea cum face el sa jongleze cu tot soiul de opiniuni - de ce azi e aproape comunist, iar maine o da pe un fel de fascism teocratic - azi un scolastic, maine denuntator al ratiunii umane - azi afundat in politica, maine in stare sa declare ca toate ale lumii se afla in mod egal "sub judecata".



Pentru noi, desigur, elementul de legatura nu e un mister, si el se numeste ura. Omul nu se poate abtine sa nu predice lucruri care sa nu fie in mod voit socante, intristatoare, de neinteles sau umilitoare pentru parintii lui si generatia lor. O predica pe care oamenii astia ar putea-o incuviinta ar fi pentru el la fel de insipida ca un poem ce nu le-ar pune dificultati de lectura.



Individul promite si prin grauntele de nesinceritate care s-a aciuiat in el; il invatam sa spuna "Aceasta este invatatura Bisericii" atunci cand ce vrea sa zica de fapt e "Sunt aproape sigur ca am citit asta de curand in Maritain sau altcineva de genul asta". Trebuie sa te avertizez, insa, ca are un defect fatal: crede cu adevarat. Iar asta e inca de ajuns ca sa strice totul.



Cele doua biserici au totusi in comun un punct favorabil: sunt amandoua biserici partizane. Mi se pare ca asta te-am mai invatat: daca pacientul nu poate fi tinut departe de Biserica: macar sa se ataseze cu putere de vreo partida dinauntrul ei. Nu ma refer la chestiuni de natura pur doctrinala; in privinta asta, cu cat e mai caldut in opinii, cu atat mai bine. Si nu in doctrine ne punem noi speranta pentru a isca rautati respectabile. Toata distractia sta in a produce ura intre cei care zic "impartasanie" si cei care zic "sfanta cuminecatura", fara ca vreuna dintre partide sa poata arata diferenta dintre, sa zicem, doctrina lui Hooker si cea a lui Thoma din Aquino si s-o sustina coerent mai mult de cinci minute, in schimb, toate acele obiecte complet nesemnificative, precum luminarile, patrafirele si mai stiu eu ce, sunt un excelent teren de lucru pentru noi.



Am reusit sa stergem aproape in intregime din mintile oamenilor ceea ce spurcatul ala de Pavel ii invata odinioara despre hrana si alte fleacuri - anume ca omul ingaduitor trebuie sa cedeze mereu in fata rigoristului. Ai crede ca n-aveau cum sa nu vada folosul pildei. Te-ai astepta sa-l gasesti pe omul Bisericii Joase ingenunchind si facandu-si cruci pentru ca neintarita constiinta a fratelui lui, adept al Bisericii inalte, sa nu se-nvete la sfidare, iar pe cel din partea "inalta" abtinandu-se de la astfel de gesturi pentru a-l feri pe fratele lui din comunitatea "joasa" de pacatul idolatriei. Si asa s-ar fi intamplat daca nu ne-am fi ocupat noi indeaproape de problema. Fara eforturile noastre, varietatea practicilor din sanul Bisericii Angliei ar fi putut deveni ogor manos de caritate si smerenie.
Cu afectiune, unchiul tau, Sfredelin !
Clive Staples Lewis

SURSA:CRESTIN ORTODOX.RO

Notiunea de "diavol" in marile religii

Religiile vechilor mexicani si peruvieni s-au remarcat prin practicile sangeroase, care i-au infricosat chiar si pe temerarii conquistadori europeni. Zeitatile acestor religii in marea lor majoritate sunt sangeroase si cereau prestarea unui cult sacrificial uman. Chipuri demonice se ascundeau sub denumiri ca: Huitzilopochtli, Pachacamac, Tlaloc, etc, zei, carora li se aduceau in fiecare an mii de jertfe omenesti. La inaugurarea templelor se ucideau zeci de mii de oameni. Pentru a avea materia de Jertfa se faceau razii (asa-zise "razboaie inflorite" sau "sfinte") printre popoarele invecinate. Sacrificiul inimii era placerea zeilor caci inima, centrul vital al organismului, era considerata jertfa cea mai profunda adusa zeului. Ea era arsa si consumata de preoti in timp ce restul trupului era consumat de participanti. In asemenea cazuri se utilizau bauturile drogante, fie ca sa faca jertfa "apatica", fie ca sa dea cruzime participantilor.

Cruzimea acestor practici s-a reverberat peste secole in ceea ce se numeste astazi "miscarea satanista", la care din pacate iau parte asa de multi tineri, atrasi in primul rand de snobismul muzicii, al racnetelor de pe stadioane, in asa-zisele "open-air", iar in al doilea rand, de setea de epatare a umanului fara Dumnezeu. Si nu este de mirare, caci un indemn ca "ucide Dumnezeul din tine", sau "moarte lui Hristos!" pot duce foarte simplu la uciderea aproapelui de langa tine, atunci cand nu se mai vede chipul Mantuitorului in ochii aproapelui.



Religia Egiptului antic. "Cel mai vechi diavol al lumii provine din campia sudica a vaii Nilului." Este conceptia lui Giovanni Papini in lucrarea sa "Il Diavolo". In faza primara a fost vorba de un totem care era adorat in randul populatiilor primitive ce vietuiau in aceste tinuturi. Curand dupa aceasta perioada, notiunea ce va concretiza raul va fi cea de Seth, zeul ce vine din pustie, simbolizand in mitologia egipteana cele doua calamitati: seceta si furtuna. El ramane, un zeu al intunericului, al noptii ingrozitoare (der furchterlichen Nacht) sau al furtunii distrugatoare fiind permanent in confruntare cu zeul luminii solare, "Amon-Ra". Intr-o definitie spiritualizata, el apare ca "Irationalul" si "Necugetatul" din sufletul uman. Ca "furtuna de vant", el usuca culturile iar ca "furtuna ploioasa" ucide lumina intunecand soarele. In mitul Isis si Osiris, Seth este ucigasul fratelui sau Osiris, pe care il cioparteste in 14 bucati, transformandu-se in zeul mortii naprasnice. Modernismul secolului "socant" i-a inchinat chiar si un asa-zis "templu" - organizatie, "The Temple of Seth", organizatie condusa de Michael Aquinos, psiholog; se pare ca el ar fi avut nevoie de terapeutica stiintei sale.



Un alt chip din simbolismul demonic al mitologiei egiptene ar fi sarpele Apophis, care ataca seara barca zeului-soare Ra. El este taiat in bucati, dar se reface mereu, simbolizand intunericul si haosul.



Tot din categoria fiarelor demonice face parte si Ammit, care mananca trupurile pacatosilor dupa cantarirea inimii in balanta lui Ma'at. Era reprezentat cu cap de crocodil, piept de leu si spate de hipopotam. Toate aceste imagini mitologice apar foarte "natural" in iconografia lui La Vey, Aquinos, Eschner, etc.



Religiile Mesepotamiei. Unul dintre primele mituri ale spatiului mesopotamian, "Enuma Elish", scoate in relief existenta demonicului, concretizata in chipul fiarei Kingu. Uciderea acestui monstru-demdn de catre Marduk si crearea omului din picaturile de sange amestecate cu lut, duce la concluzia unei conditii umane partial demonice. Astfel omul, parte suflet, parte materie, va fi plasat in permanenta opozitie dintre spirit si materie.



Humbaba din Epopeea lui Ghilgames este stapanul "padurilor intunecoase", al imparatiei tenebrelor, creat de zeita Ishtar, ca opozitie a conceptului de bine personificat de Ghilgames si Enkidu. Ucis in cele din urma, el reuseste totusi sa infiltreze raul prin omorarea lui Enkidu, prietenul lui Ghilgames.



In conceptia mazdeeana, diavolul apare intr-o aura eterna, in baza dualismului Ahura Mazda (Ormuzd) si Angra Mainyu (Ahriman). Cele doua principii se lupta intre ele din eternitate. "Nici gandurile, nici doctrinele, nici puterile gandirii noastre, nici alegerea, nici cuvintele, nici faptele noastre(...) nu pot cadea la invoiala." Slujitorii lui Angra Mainyu se numesc "devas", corespondentul demonic din crestinism avand la baza inselaciunea (Druj), spre deosebire de "ahuras" care au ales adevarul (asa). Actiunea nefasta a demonilor se poate observa limpede in actul creatiei. Perfecta la inceput, fiind opera lui Ahura Mazda, creatia este infuzata apoi de o contra creatie, sintetizand elementul raului: boala, suferinta, imperfectiunea, care sunt elemente aduse de Angra Mainyu in lume. Acest amestec (gumecisn) este un permanent conflict intre bine si rau, intre intuneric si lumina. Lumea spirituala negativa va avea insa un sfarsit prin rapunerea ei de catie un "mesia" apocaliptic (Saoshiant), care il va invinge pe Angra Maimyu in lupta finala.



Religiile Indiei. Aici conceptul de "diavol" difera cu totul de cel crestin. Daca in crestinism asa-zisa ispita impinge la rau, la crima, la minciuna, aici "ispita" impinge mai departe in ciclul karmic, in atasarea de materie, in migratia metempsihotica. Scopul este perpetuarea umanului prin lantul renasterilor. Cazul concret il constituie demonul Mara.



Radacina "mr" desemneaza etimologic notiunea de moarte. Totusi Mara nu este un demon al mortii, ci al "placerii iubirii", un zeu al erotismului. Atasamentul fata de placerile vietii este concretizat in ispitele prin, care Mara vrea sa-l devieze pe Buddha de la calea eliberarii. "Femei nenumarate il inconjurara pe ascet, incercand sa-l ispiteasca prin goliciunea si farmecele lor", dar Buddha ramane neclintit. Ultima tentatie este intrarea in pari-nirvana inainte de a-si propaga pe pamant doctrina eliberarii, dar reusita ispitei esueaza.

O alta analogie demonica, din mitologia hindusa, ar fi sotia lui Shiva, Kali (cea neagra) fiind personificarea cruzimii si a distrugerii, oferindu-i-se chiar jertfe umane. Zeite ca Durga, Kali, Shachti, din anturajul lui Shiva, sunt teme principale ale tantrismului de stanga, in care eliberarea se obtine prin extazul erotic, perpetuat la infinit, extaz ce marcheaza iesirea din conditia corporala in marea si dizolvanta Nirvana. In fond, entitatea demonica urmarea legarea omului de materie, intrarea lui in jocul "lilei" (iluziei) si imposibilitatea lui de a se sustrage ciclului Samsarei. In aceasta stare, legea karmica reprezinta legea demonica din conditia umana. Departe de a intra in Nirvana eliberarii (starea de moksha), a identificarii lui Atman cu Brahman, a expresiei fericite: Tat twam asi, omul este condamnat la reintoarcerea in materie. Este vorba de un mecanicism al filosofiei hinduse in care totul se bazeaza pe o discrepanta a spiritului fata de materia - iluzie.

In gandirea islamica diavolul nu joaca un rol asa de important iar explicatia decurge din fatalismul divin, cu care lumea este tinuta sub ascultarea lui Allah. De fapt, etimologic numele de "muslim" s-ar traduce prin "supus". Iar islamul introduce pacea coranica doar in urma supunerii neamurilor in fata determinismului imuabil a lui Allah. Numai astfel se pot explica campaniile militare de o asa mare anvergura, pe care Evul Mediu le-a cunoscut si care aveau argumentatie in al cincilea stalp al Legii islamice, care vorbeste despre, "razboiul sfant" (djihad).

Iblis (sau Saitan), nume ce provine de la ebraicul "satan", circumscrie nu un rebel impotriva lui Allah, ca in crestinism, caci ar fi contrastat cu determinismul absolut a lui Allah, ci un nesupus fata ele om (Adam). Coranul da aceasta explicatie surprinzatoare in sura a VII (10 - 17), unde se spune ca Dumnezeu a chemat toate creaturile ca sa se inchine lui Adam. Singurul care nu a vrut a fost Iblis, replicand: "eu sunt mai bun decat el, caci pe mine m-ai facut din foc, iar pe aceia din lut".

Evident in aceasta opozitie fata de porunca lui Allah apare un spirit de fronda fata de Divinitate, dar obiectia nu pare a fi o acuzatie si o insulta la adresa lui Allah. Ceea ce surprinde, si acest lucru este bine sesizat de Papini, este ca aceasta situatie apare relatata chiar in islamism, remarcat ca o reactie impotriva inchinarii la orice fel de materie si fiinta, diferita de Allah. Or, inchinarea creaturilor, in fata omului pare sa contrazica aceasta dogma atat de mult pusa pe masa discutiilor din cadrul intalnirilor crestino-musulmane.

In concluzie, desi contradictorie, satanologia musulmana, Iblis are aceeasi menire de ispititor al oamenilor, actionand printre existente cu duhurile supuse lui si vizand acelasi scop, iesirea omului de sub ascultarea lui Allah.

SURSA:CRESTIN ORTODOX.RO

Apocalipsa, Pomul Cunoasterii si marile Religii ale lumii

Va supunem atentiei o analiza manageriala a primelor capitole din Apocalipsa, trecuta prin filtrul unui singur duh uman luminat divin, duhul crestin ortodox al neamului nostru, la care pretindem ca am adaugat traditia trairii noastre in spiritul lui pentru a atinge extazul sau revelatia stiintifica, in conformitate cu Numerii 24, 16: "Cel ce asculta cuvintele lui Dumnezeu, cel ce are stiinta de la Cel Preainalt si vede descoperirile lui Dumnezeu, ca in vis, dar ochii ii sunt deschisi."

Unul din marii oameni de stiinta, autodeclarat ateu, Stephen Hawking, a declarat in lucrarea sa - Scurta istorie a timpului, De la big-bang la gaurile negre: “De ce existam noi si universul? Daca gasim raspuns la aceasta intrebare, el ar reprezenta triumful final al ratiunii umane - pentru ca atunci am cunoaste gandirea lui Dumnezeu."

Noi nu pretindem ca am accesat Duhul Sfant sau ca am atins intelepciunea divina. Noi am studiat informatiile scrise de oameni de-a lungul timpului si am emis aceasta ipoteza privitoare la pomul cunoasterii umane.

Aceasta ipoteza va fi esantionata si analizata de generatiile viitoare sau mai bine zis va deveni un esantion al viitoarei cunoasterii in drumul ei spre desavarsire. Ea poate deveni si un punct de plecare pentru negocierea religiilor cu stiinta in scopul si in spiritul comunicarii informatiei adevarate, necesara demonstrarii obiective a adevarului suprem. Negocierea religiilor, care in acest moment functioneaza ca niste subsisteme inchise in dogmele si adevarul lor, este o necesitate stiintifica de a reduce incertitudinea traseului omului individual si social, pentru a reduce incertitudinea traseului planetei pamant.

Prevedem, cu incredere in Dumnezeu si in om, ca acest moment se va produce cu intelepciune si tandrete, prin grija lui Dumnezeu.

In opinia noastra, Apocalipsa, inceputa la momentul Invierii lui Hristos, este in progres atat fizic cat si spiritual si se va incheia in momentul celei de a doua invieri a sufletelor, un punct critic numit Judecata de Apoi.

Aceasta inviere se va petrece in cer si va determina pe pamant punctul culminant al cunoasterii umane obiective, ca o rezultanta a diplomatiei si negocierii umane intelepte privitor la ordonarea datelor cunoasterii totale. La aceasta negociere vor adera liber sapte mari religii ale lumii, simbolizate de sapte candele ce imprastie lumina lor si sunt recunoscute prin anumite simboluri reprezentative ale neamurilor care le-au generat si le respecta.

Scaunul managerului mediator este simbolizat de tronul asezat sub cupola stalpilor bisericii ortodoxe, evanghelistii Matei, Marcu, Luca si Ioan. Acest tron este inconjurat de 24 scaune pe care stau niste persoane in varsta ce fac parte din completul de negociere. Pe tron va sta o persoana care este cu siguranta un om de stiinta de varsta a treia si a carui apartenenta la vreo alta credinta, partid politic sau religie nu este mentionata, dar este un manager ce a avut o revelatie stiintifica luminata divin si este capabil sa priveasca in toate directiile cu aceeasi intensitate si simtire, cu clarviziune si fara patima.

Activitatea fiecareia din aceste religii va fi analizata, vor fi mentionate neconformitatile produse de ea de-a lungul timpului privind calitatea vietii si va primi o mustrare, un canon si o recompensa:

- crestinismul in ansamblul lui va primi accesul la pomul vietii;

- iudaismul va primi cununa vietii si nu va fi vatamat de moartea a doua;

- budismul va primi o pietricica alba cu un nume nou scris pe ea;

- hinduismul va primi steaua cea de dimineata;

- islamismul va primi vesminte albe pentru a nu fi lovit de moarte si numele lui va fi scris in cartea vietii;

- crestinismul orodox va primi cheia lui David pentru a codifica si decodifica informatia adevarata, va fi pazit de ispita si va fi stalp in templul lui Dumnezeu pe care se va scrie numele lui Dumnezeu, numele noii cetati si numele noului Hristos;

- stiinta este sfatuita sa cumpere de la Hristos adevarul, viata si vederea dincolo de ochii mintii pentru a i se acorda dreptul celui mai intelept de a sta alaturi de Hristos, pe scaunul Lui pamantean.

Este posibil sa fiu subiectiv, deoarece nu am remarcat nici o mustrare adusa de Dumnezeu religiei crestin-ortodoxe. Dumnezeu, ca un super-manager dotat cu intelepciune si puteri nelimitate, a transmis informatia adevarata celor care au aspirat la El prin gand si fapta.

Acest fenomen a aparut la diverse momente ale evolutiei umane, in diverse locuri de pe pamant, asemanandu-se cu o cursa contracronometru, in care pleaca mai multe echipe de temerari pentru a atinge un obiectiv neatins de om, dar cunoscut de Organizatorul divin, desavarsirea.

Religiile asiatice, budismul si hinduismul, s-au axat pe accesarea si cunoasterea duhului pamantean al omului, un fel de soft local de functionare a organismului uman, motiv pentru care au atins performanta controlului lui prin tehnici proprii.

Religia islamica s-a grefat pe religiile iudaica si crestina, dar a asimilat din religiile asiatice, placerile trairii organice - culinare, sexuale si vestimentare -, motiv pentru care, chiar daca am presupune ca au primit direct cuvantul lui Dumnezeu, s-au indepartat de El. Partea pozitiva a acestei religii este mentinerea vie a necesitatii luptei omului pentru inlaturarea raului, fara a o lasa numai in grija lui Dumnezeu (vezi si Matei 17, 17: "O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi?")

Stiinta, privita ca a saptea biserica divina, s-a indepartat acum total de Dumnezeu si a creat genomul, un fiu pamantean fara suflet divin. Daca privim criza prin care trece genetica mondiala, datorita faptului ca piesele de schimb create pentru acest genom, celulele Stem si sangele artificial Polyheme, introduse intr-un om "nascut, nu facut", se reambolnavesc dupa patruzeci de zile de aceeasi boala pe care au avut-o organele umane inlocuite, eu pot prevedea ca oamenii de stiinta vor fi nevoiti de propriile erori sa-si intoarca fata spre Dumnezeu.

Lucrarea noastra stiintifica, Adam mtDNA theory, vine in completarea actualei ipoteze stiintifice despre evolutia lumii, Eve mtDNA theory, si descrie stiintific doua aspecte ale sufletului uman, numite si de Pavel: suflet pamantean si duh datator de viata.

Inginer Alexandru Boris Cosciug

 

Sursa:PelerinOrtodox.ro

 

Apocalipsa lui Adam

 
Apocalipsa lui Adam este o scriere apocrifa gasita intr-unul din codicii (Codex V) de la Nag Hammadi. Documentul a fost scris initial in limba greaca fiind ulterior tradus in limba copta (dialectul sahidic).



Acesta scriere pretinde a fi o descoperire facuta de Adam fiului sau Set, in anul 700, cu putin inainte de moartea protoparintelui (Fc. 5:3-5). Acest fapt confera documentului caracterul unui “testament”, putand fi asociat cu alte exemple ale literaturii testamentare din antichitate.



Adam descrie caderea sa in Gradina Raiului ca o consecinta a ignorantei. Trei personaje ceresti care i s-au aratat lui Adam si ceea ce ele i-au descoperit, devin subiectul ultimului testament al lui Adam catre Set. Acesta descrie lui Set originea unui anume rase umane (popor ales) si confruntarea cu divinitatea creatoare (numita Sacla, Atotputernicul).



Trei incercari au fost facute de catre divinitate pentru a distruge aceast neam care poseda adevarata cunoastere. Doua din aceste incercari provin din binecunoscutele traditii iudaice, insa in cazul de fata primesc o interpretare noua. De exemplu, potopul biblic este vazut ca o incercarea a creatorului crud de a distruge acest neam care poseda cunosterea speciala a dumnezeirii vesnice. Adam descrie coborarea unui personaj ceresc, ca Iluminator al cunoasterii. Naratia se sfarseste cu o scena apocaliptica ce aduce aminte de Matei 25, in care cei care s-au opus Iluminatorului cad prada mortii, insa cei care au primit invatatura sa, “vor trai vesnic.”



Naratia este impartita in doua sectiuni care apar ca doua surse puse in “armonie” de catre un scriitor antic. O sursa poate fi descrisa ca aflandu-se langa granita dintre apocalipticismul iudaic si gnosticism.



Dupa forma, aceasta sursa narativa reprezinta un comentariu midrasic la Facere, cu privire la creatie (Fac. 6-10) si relaterea biblica referitoare la potopul lui Noe. Midrasele potopului parafrazeaza textul biblic, fiecare parafraza fiind urmata de o “exegeza” ce impodobeste si extinde relatarea biblica.



Cea de-a doua sursa, pe de alta parte, contine cateva referiri la traditiile iudaice si reflecta o influneta mitologiei gnostice. Cel mai interesant aspect al acestui material este paralela apropiata cu traditiile crestine despre Iisus. Iluminatorul face “semne si minuni” si este pedepsit “in trupul sau” de catre dumnezeul creator. Intemeindu-se pe figura Iluminatorului ca facand referire la Iisus, cercetatorul Walter Beltz's sustine ca textul este o scriere crestino-gnostica.



Paralelele cu traditiile crestine nu sunt insa in mod necesar evidenta unei influente crestine, multi argumentand ca documentul reprezinta dovada existentei unui tip de gnosticism non-crestin, ce poseda o mitologie cu valente rascumparatoare.



Un alt cercetator, George W. MacRae afirma in acest sens: "Cea mai notabila caracteristica a acestei lucrari este absenta oricarui imprumut explicit din traditia crestina. Acest fapt a permis unor interpreti sa vada in ea marturia unui gnosticism non-crestin care contine un mit deja bine inchegat al rascumpararii. Pe de alta parte, dependenta vadita de traditia apocaliptica iudaica sugereaza ca ar putea reprezenta un stadiu de tranzitie intre tipul apocaliptic iudaic si cel gnostic. Apocalipsa lui Adam este o lucrare "setiana", in sensul in care Set si posteritatea sa sunt mostenitorii cunoasterii salvatoare.”



Ca si Enoh, Jubilee si Odele lui Solomon, Apocalipsa lui Adam vadeste influenta de netagaduit a pseudoepigrafelor asupra codicilor gnostici.



Radu Alexandru
Sursa:CrestinOrtodox.ro