Sfanta Maria Magdalena, modelul biblic al caintei

"O frumusete mistuindu-se in singuratate ca tamaia arsa inaintea lui Dumnezeu, departe de ochii omenesti, a devenit imaginea cea mai miscatoare cu putinta a caintei... generozitatea ispasirii, darul lacrimilor au fost o tema perpetua de meditatie pentru crestini".

Maria Magdalena a fost intotdeauna una din cele mai populare sfinte, poate din pricina extremelor carierei sale: de la prostituata la eremita, de la pacat la sfintenie, de la durere la slava. Din cele mai timpurii vremuri ea a fost vazuta in Scriptura si in Liturghie ca femeia care, impreuna cu mama lui Iisus, impartasea impreuna cu apostolii rarul si esentialul privilegiu de-a fi fost impreuna cu Domnul. A fost numita "apostolul pentru apostoli", "prietena" si chiar "iubita" lui Hristos, o femeie pacatoasa care a iubit mult si careia i s-a iertat mult.

Dar cine a fost Maria Magdalena? Evul Mediu a procedat contractand persoana ei si extinzand in acelasi timp istoria ei. Din diferitele femei numite "Maria" mentionate in Biblie (cu exceptia mamei lui Iisus) el a facut una, iar apoi a investigat posibilitatile deschise acestei persoane compuse, explorandu-le cu entuziasm si desfatare. Imaginatia a mers atat de departe incat o devotata din secolul XIV a putut scrie:



"In meditatia mea nu ma tulbura cronologia; ma desfata sa povestesc despre Magdalena si ce a facut ea in acest timp dupa bunul meu plac... Cand ma gandesc la ea trebuie sa ma gandesc in acelasi timp la Iisus si la Maica Lui".

Plecand din diferite puncte ale Evangheliilor, s-a ivit astfel o Maria Magdalena a carei viata a fost variata de imaginatia devota. A fost celebrata intai de toate in Liturghie, atat la Pasti, cat si in ziua ei de pomenire, apoi in predicile si comentariile Parintilor, de la Augustin, Ieronim si Grigorie pana la Anselm si Guibert de Nogent. Imaginea ei eleganta a inspirat rugaciuni ca ale lui Anselm, versuri pasionate ca cele ale lui Petrarca. Piese de teatru despre intalnirea ei cu Hristos Cel inviat in gradina invierii, unul din cele mai dramatice momente inregistrate vreodata, au adus-o aproape de inimi. La Aix-en-Provence si la Vezelay erau venerate moastele ei si la renumele ei s-au adaugat gloriile arhitecturii. Numele ei a devenit sinonim cu "prostituata" si casele pentru reformarea femeilor pierdute se aflau traditional sub patronajul ei. In secolul XX, scriitorul Nikos Kazanzakis a creat o Maria Magdalena alternativa; Godspell si Jesus Christ Superstar nu au ignorat-o; iar Kipling pretinde o cunoastere atat de intima a istoriei sale incat poate folosi cuvintele: "A plecat, socotindu-l a fi gradinarul" drept cheia unei povestiri despre perioada imediat urmatoare primului razboi mondial.

Ce se poate afla despre Maria Magdalena din documentele cele mai timpurii care o mentioneaza, respectiv din Evanghelii? Numele, Maria din Magdala, se gaseste in Luca 8, 2 si Marca 16, 9. In Luca ea este una din femeile care L-au urmat pe Iisus si "din care scosese sapte draci", in Marcu ea este din nou "o femeie din care scosese sapte draci", dar este de asemenea si cea careia i s-a aratat mai intai dupa invierea Sa. Aceste indicii ne arata o Maria din Magdala, o femeie posedata de sapte diavoli (cu alte cuvinte o femeie ce fusese tamaduita de boala pacatului de catre Iisus): o pacatoasa iertata care I-a urmat in activitatea Lui si s-a intalnit cu El indata ce s-a sculat din morti, in Evanghelia dupa Ioan, Maria Magdalena e numita in doua situatii: mai intai impreuna cu mama lui Iisus la picioarele crucii, iar in al doilea rand intr-o relatare mai extinsa a intalnirii ei cu Iisus in gradina invierii (Ioan 19, 25; 20, 1-19). Pana aici tabloul este destul de coerent: Maria Magdalena, o femeie vindecata; o ucenica prezenta la rastignire; o martora a invierii si, dupa Ioan, cea dintai care a adus vestea invierii lui Iisus apostolilor. Luca spune de asemenea ca era printre femeile care unsesera trupul Domnului pentru ingropare (Luca 24,10).

Au fost insa confundate cu Maria si alte femei mentionate in Biblie. Procesul prin care a aparut aceasta identificare a fost mai intai unul gramatical; ele erau legate intre ele prin coincidenta gesturilor lor. De exemplu, doua femei anonime se spune ca au venit la Iisus; una la inceputurile activitatii sale publice (Luca 7, 39) ca sa-i unga picioarele cu lacrimile ei, cealalta, la sfarsitul activitatii sale, inaintea patimii, ca sa unga cu miresme capul Sau (Matei 26, 6-13; Marcu 14, 3-8). O ungere se spune ca a avut loc in casa unui fariseu, cealalta in casa lui Simon leprosul din Betania. In primul caz, pacatele femeii au fost iertate "fiindca mult a iubit". Despre ea se spune ca era "o femeie din cetate care era pacatoasa", ceea ce nu desemneaza neaparat o prostituata; in fapt, ea este descrisa de Iisus ca avand "multe pacate", nu unul singur. Cea de-a doua femeie, se spune, L-a uns pe Domnul "pentru ingroparea Sa". Astfel, ideea iertarii si a marii iubiri le-au legat pe aceste doua femei de Maria Magdalena, iar "Betania" le-a legat pe toate acestea impreuna de o alta Marie, sora Martei si a lui Lazar, prietenii lui Iisus cu care statea El in Betania. Evanghelia dupa Ioan ne spune ca aceasta alta Marie "a uns picioarele Domnului cu mir si le-a sters cu parul capului ei" (Ioan 12, 13). Desi aici sunt unse picioarele mai degraba decat capul lui Iisus, femeile ungerii au fost vazute toate ca fiind Maria din Betania, sora Martei, care a fost apoi identificata ca fiind Maria din Magdala, desi fara nici un temei scripturistic. Era cea care, dupa Luca, a sezut la picioarele Domnului in loc de a o ajuta pe sora ei sa slujeasca la masa; tot Luca ne reda apararea ei de catre Iisus, aparare care a devenit argumentul clasic in sprijinul contemplativilor: "Maria a ales partea cea buna, care nu se va lua de la ea" (Luca 10,14). Femeia pacatoasa iertata era acum legata cu rugaciunea si inaltimile contemplatiei! Cuvantul "ungere" legat de picioarele si capul lui Iisus a sugerat de asemenea ungerea trupului lui Iisus pentru ingropare de catre anumite femei, printre care toti evanghelistii o numara pe Maria din Magdala (Matei 28, 1; Marcu 16, 1; Luca 24, 10; Ioan 20,1).

E curios faptul ca, desi a fost intotdeauna limpede ca mai multe persoane din Scripturi au fost combinate pentru a face din ele o "Maria Magdalena", a fost cu neputinta ca ulterior sa se gandeasca despre ea altfel decat in termenii acestei legende pioase. Aceasta arata o uimitoare persistenta a influentei Parintilor Bisericii, atat in interiorul, cat si in afara Liturghiei, si a conditionat lectura Bibliei pana intr-acolo incat interpretarile lor duhovnicesti au fost luate "ad litteram". In traditia latina, de exemplu, identificarea Mariilor, atat in ce priveste praznicul Sfintei Maria Magdalena, cat si, mai mult, in ce priveste citirile biblice din saptamana luminata, a fost accentuata indeosebi de omiliile Sfantului Grigorie cel Mare:

"Maria Magdalena, o femeie din cetate care era pacatoasa, si-a spalat intinaciunea pacatelor cu lacrimile ei prin dragostea sa de adevar; si s-a implinit cuvantul adevarului care spune ca "iertate i-au fost pacatele ei cele multe fiindca mult a iubit". Cea care odinioara fusese rece prin pacat s-a inflacarat de acum inainte de iubire. Fiindca atunci cand a venit la mormant si a gasit ca trupul Domnului nu era acolo, ea a crezut ca fusese luat de acolo si a spus asa ucenicilor".

O pacatoasa iertata, ungand picioarele Domnului cu lacrimi si devenind cea dintai martora a invierii, asa a fost prezentata Maria Magdalena de Sfantul Grigorie intr-o omilie privitoare la aplicarea morala si spirituala a Scripturii catre comunitatea crestina din Roma secolului VI. Omilia, folosita ulterior drept lectura duhovniceasca pentru praznicul Sfintei Maria Magdalena, si imnografia acelei zile o identifica raspicat cu Maria, sora Martei si a lui Lazar:

"Fie ca noi sa primim ajutor, Doamne, rugamu-ne Tie, prin mijlocirea fericitei Maria Magdalena la a carei rugaciune ai raspuns inviind din morti pe fratele ei Lazar dupa ce fusese mort deja de patru zile".

Acelasi gen de identificare are loc si in predicile Fericitului Augustin si in comentariile lui Beda Venerabilul in care, ca si in cazul lui Grigorie, aplicarea spirituala si morala a textului era preocuparea principala, iar nu sensul istoric. Din comentariile Parintilor pare de aceea posibil sa tragem concluzia ca Biserica veche a vazut in aceasta Marie compozita o figura a carei semnificatie trecea dincolo de partile ei componente. Faptul central al Evangheliei e acela ca: "Iisus Hristos a venit in lume ca sa mantuiasca pe cei pacatosi" (I Timotei 1,15) iar acesta este cel mai dramatic dintre toate exemplele posibile. Aici este vorba de o femeie eliberata din legaturile pacatului de Iisus, pe Care il intalneste intr-o gradina, ca izbavitor al intregii creatii. Aceasta figura a unei femei pacatoase intampinate si salutate de Adam cel nou intr-o gradina e prezentata ca fiind contrapartea desavarsita a tristei istorii de la inceputuri, cand primul barbat si prima femeie au pacatuit intr-o gradina facand experienta mortii si a diviziunii. Asa cum spune Sfantul Grigorie cel Mare:

"Iata vina neamului omenesc taiata chiar de acolo de unde purcede. Fiindca in rai a dat o femeie moartea barbatului; iar acum din mormant o femeie vesteste viata barbatilor si le spune cuvintele Datatorului-de-viata, asa cum o femeie (Eva) spusese barbatului cuvintele sarpelui celui de-moarte-purtator".

sau, in cuvintele mai elegante ale lui Petru Chrysologus, comentand expresia "dupa ce a trecut sambata, cand se lumina de ziua intai a saptamanii..." (Matei 28,1):

"Tarziu, o femeie, care devreme alergase spre pacat, alearga acum spre har. Seara il cauta ea pe Hristos, cea care stia ca in zori il pierduse pe Adam. "Atunci au venit Maria Magdalena si cealalta Marie sa vada mormantul" (Matei 28,1). Cea care luase rea-credinta din rai se grabeste sa ia credinta din mormant; zoreste sa rapeasca viata din moarte cea care rapise moarte din viata".

Pentru Evanghelisti ca si pentru Parinti, Maria Magdalena nu este numai un personaj sau mai multe personaje istorice; ea este Eva cea noua, primul semn al rasturnarii caderii lui Adam. Pentru marea sa iubire, ea este de asemenea femeia din Cantarea Cantarilor si, din acelasi motiv, ea este si Biserica, precum si sufletele individuale izbavite din pacat.

De ce s-a presupus atunci ca Maria din Magdala ar fi o prostituata? In Evanghelii nu se face nici un fel mentiune cu privire la ce fel de demoni o posedasera. Se spune ca din Maria Magdalena Iisus a scos "sapte diavoli", si nu numai diavolul placerii, cum se presupune in descrierile ei ulterioare; ea poate sa fi fost o ucigasa, o hoata, orice. Expresia "o femeie din cetate" (amatole polis), nu suporta in mod necesar o astfel de interpretare sexualizata, restrictiva; la urma urmei, ea nu este descrisa cu cuvantul direct hetaira, prostituata.

As sugera faptul ca motivul pentru identificarea ei cu o prostituata rezida mai adanc in insasi imagistica pacatului ce strabate intreaga Scriptura. Maria Magdalena preia imaginea Israelului infidel, descrisa de profeti ca o prostituata in privinta relatiilor sale cu Dumnezeu. Aceasta imagine a fost transferata de scriitorii Noului Testament asupra intregii umanitati si, de aceea, orice suflet pacatos poate fi acum descris drept o prostituata, drept infidel legamantului iubirii dintre Dumnezeu si om. In acest sens profund revelator la Maria Magdalena caracterul unei prostituate; deci nu fiindca placerea este un pacat deosebit de ingrozitor, ci fiindca ea este toti pacatosii, in masura in care orice pacat este o infidelitate fata de legamantul de iubire al omului cu Dumnezeu. Asa cum pacatul Evei este descris ca fiind o placere, fiindca aceasta imagine descrie cel mai bine neascultarea caderii, tot asa pacatele Mariei din Magdala au fost vazute ca fiind o prostitutie, adica o infidelitate fata de iubire, care este numele lui Dumnezeu.

Iar de la aceasta intelegere spirituala a Mariei ca o prostituata la o viziune literala asupra carierei sale n-a mai fost decat un mic pas. Mai mult, printr-o eroare nefericita, s-a crezut ulterior si ca tot ea fusese Maria Egipteanca, o sfanta mult ulterioara, dar a carei cariera semana prea mult cu aceea a Mariei din Magdala pentru ca ele sa ramana neconfundate. Maria Egipteanca, a carei viata va fi discutata mai jos, a fost o femeie pacatoasa care a devenit pustnica. Probabil ca aceasta legatura a oferit suportul material ideii pacatului sexual ca preocupare principala a Mariei Magdalena, distincta de posedarea ei de catre cei sapte diavoli. Este de asemenea posibil ca ideea Mariei Magdalena ca prostituata sa fi fost afectata de o traditie gasita in unele fragmente care provin dintr-un mediu gnostic si in care Maria Magdalena era privita ca fiind amanta lui Hristos. In Evanghelia lui Filip, de exemplu, ea este descrisa ca insotitoarea cea mai intima a lui Iisus:

"Insotitoarea Mantuitorului e Maria Magdalena. Hristos a iubit-o mai mult decat pe toti ucenicii Sai si obisnuia adesea sa o sarute pe gura".

Acest text e modelat la randul lui de imagistica biblica atat a intelepciunii divine, cat si a miresei din Cantarea Cantarilor, care insa puteau avea si o interpretare mai literala. Desi scrierile care fac astfel de referinte nu au fost autentificate de credinta crestina comuna si practica liturgica a Bisericii vechi, si de aceea nu au afectat traditia medievala intr-un mod esential, ele pot reflecta o viziune asupra Mariei Magdalena deopotriva deschisa rastalmacirii la un nivel popular.

Parintii au aplicat figurii compozite a Mariei Magdalena sensul spiritual al Scripturilor in scopuri care nu erau deloc istorice; ei erau preocupati mai degraba de intelesul cuvantului lui Dumnezeu pentru auditori, exactitatea istorica detinand la ei un loc secundar. Dar imaginatia populara si-a avut propriul ei mod de a asculta subtilitatile Parintilor si, in acest caz, ca si in multe altele, ea s-a exercitat asupra istoriei propriu-zise a persoanei infatisate. Ceea ce crestinul devotat al Evului Mediu dorea sa stie cu privire la Maria Magdalena erau urmatoarele: cine au fost parintii ei, fratii si surorile ei, unde s-a nascut, cum a crescut si ce s-a intamplat cu ea dupa inaltarea Domnului? Toate acestea erau intrebari la care s-a raspuns extrem de net printr-un amestec de istorii apocrife, texte biblice si imaginatie populara exercitata asupra a ceea ce era potrivit si a ceea ce trebuie sa se fi intamplat. S-a convenit in general ca parintii ei se numeau Cyrus si Euchoria; ei erau de neam bogat si nobil, vietuind in castelul din Magdala. Maria a fost cea mai tanara dintre cei trei copii ai lor si a fost logodita cu Sfantul Ioan Evanghelistul; in cinstea lor s-a serbat nunta din Cana. Cu acel prilej insa, Ioan si-a lasat mireasa pentru a urma lui Iisus, iar de ciuda Maria a devenit prostituata:

"Fugind de aici la Ierusalim, fara sa-i pese de nasterea ei si uitand de legea lui Dumnezeu, s-a facut o prostituata vulgara si dupa ce de bunavoie a facut un bordel al destrabalarii, s-a facut pe drept cuvant un templu al demonilor, fiindca sapte diavoli au intrat deodata in ea si o chinuiau neincetat cu dorinte spurcate".

Dupa o vreme Iisus a scos cei sapte diavoli din Maria, iar atunci cand a vizitat-o pe Marta si pe Lazar pentru cina, Marta si-a convins sora ratacita sa fie si ea de fata. Ea a intrat si, asa cum spune Honorius de Autun:

"A intrat la El cu capul gol si cu picioarele goale cu mirul pretios pe care il cumparase dinainte spre a-i fi de folos in destrabalarea ei... Toate lucrurile pe care inainte le oferise cu placere in slujba carnii le-a intors acum cu durere in ascultarea de Domnul".

Pana aici, detaliile povestirii, oricat de vii, mai aveau o legatura, chiar daca extrem de firava, cu Evangheliile; dar in ce priveste cariera ulterioara a Mariei, imaginatia avea sa joace rolul principal. Ce s-a intamplat cu ea dupa inaltare si Cincizecime? In traditia greaca, Maria se spune ca l-ar fi urmat pe apostolul Ioan, iubitul ei de odinioara, acum ucenic impreuna cu ea, la Efes si ca ar fi murit acolo fiind ingropata in aceeasi pestera impreuna cu cei sapte tineri adormiti. Moastele ei ar fi fost luate de acolo impreuna cu cele ale Sfantului Ioan si asezate in biserica Sfantul Lazar din Constantinopol de catre imparatul bizantin Leon VI. Traditia occidentala a fost inca si mai vie. In Viata apostolica a fericitei Maria Magdalena scrisa de un autor anonim in secolul XI, si care a fost la inceput atribuita lui Rabanus Maurus din secolul X, Maria ar fi plecat din Palestina impreuna cu Marta si Lazar cand a inceput persecutia crestinilor, sosind la Marsilia. Impreuna cu ei era si Maximin, unul dintre cei 72 de ucenici ai Domnului. Lazar ar fi ramas acolo fiind consacrat episcop al acelei cetati; Marta a avut o cariera fascinanta in Franta in care se inscrie inclusiv imblanzirea unui dragon; Maria si Maximin, ne spune scriitorul anonim, si-au continuat drumul spre Aix, unde poporul l-a ales pe Maximin episcop. Maria a dus o viata de rugaciune si pocainta si lacrimi in pesterile din Baume fiind ulterior ingropata la Aix.

Aceasta istorie a fost elaborata probabil in abatia din Vezelay, intemeiata in nordul Frantei in anul 858. Relatarea ei din Mutarea Sfintei Maria Magdalena formeaza prologul istoriei fabricate de monahi a furtului moastelor din Aix-en-Provence si a sosirii acestora la Vezelay la mijlocul secolului VIII. Scriitorul spune ca contele Girard de Burgundia, o binecunoscuta figura a legendelor cavaleresti si abatele Heudo de Vezelay l-au trimis pe monahul Badilus la Aix in secolul VIII sa vada ce s-a intamplat cu moastele sfintei in timpul atacurilor arabilor (saracinilor). El a gasit cetatea distrusa, dar unii batrani i-au aratat mormantul pustiit si in ruina. Cercetand mai cu atentie locul, a gasit insa ca el continea trupul sfintei inca nestricat. Noaptea, sfanta i s-a aratat in vis cerandu-i sa fie dusa intr-un loc mai potrivit. De aceea el a luat moastele si s-a intors cu ele la Vezelay.

Este o relatare clasica de genul piafurta, respectiv facand parte din traditia literara prin care istoria unui furt secret da seama de presupusa mutare a unor moaste. Sunt prezente toate elementele unei astfel de relatari: o vizita secreta, un mormant parasit, visul unui sfant sugerand furtul. In realitate, devotiunea fata de Maria Magdalena la Vezelay a inceput odata cu abatele Geoffrey (1037-1052), probabil dintr-o afectiune personala a acestuia fata de ea. Istoria modului in care moastele ei au ajuns la Vezelay a fost confectionata in timpul vietii acestuia pentru a autentifica pretentia abatiei din Vezelay asupra moastelor si a da substanta cultului ce incepea sa-i atraga pe pelerini intr-acolo. Procedeul a inregistrat un succes in cel mai inalt grad. in anul 1050 papa Leon IX a dat o bula in 27 aprilie prin care Sfanta Maria Magdalena a fost numita unul din patronii speciali ai lacasului din Vezelay. Opt ani mai tarziu, o bula a papei Stefan a recunoscut prezenta moastelor ei acolo. Legenda istoriei povestite la Vezelay a aprins imaginatia populara aducand intr-acolo mii de pelerini. Biserica, una din gloriile arhitecturii gotice, s-a inaltat rapid, etaland fastuos gloria sfintei. Cresterea domeniilor abatiei din Vezelay a mers mana in mana cu cresterea veneratiei la racla sfintei, in anul 1102, nu mai putin de patruzeci si una de biserici si patru cimitire apartineau abatiei Sfanta Maria Magdalena din Vezelay20. In mai/iunie 1107, abatia a fost vizitata de papa Pascal II. In 1131-1132, papa Inocentiu II era acolo consacrand noua biserica a pelerinilor, iar in anul 1146, de Pasti, se afla acolo Sfantul Bernard din Clairvaux pentru a lansa cea de-a doua cruciada, alaturi de floarea regala si nobiliara a Europei - Louis VI cu sotia sa, Eleanor de Aquitania, si fratele sau, contele de Dreux; episcopii de Ostia, Langres si Lisieux; contii de Flandra, Toulouse si Nevers.

Dar triumful abatiei din Vezelay n-a fost menit sa dainuie. Pretentia de a detine moastele sfintei a fost contestata si, fapt suficient de ironic, contestatarii au facut uz tocmai de materialul pe care cei de la Vezelay il inventasera in sustinerea propriilor lor pretentii. In 1279 monahii de la Sfantul Maximin din Aix au hotarat sa-si reclame inapoi sfanta de la uzurpatorii burgunzi. Legenda afirma prezenta pentru multi ani a Sfintei Maria Magdalena ca pustnica in pesterile de la Sainte Baume si ingroparea ei ulterioara in Aix. Monahii din Aix si din Vezelay erau de acord asupra acestui fapt; dar in Aix a inceput sa se spuna ca o noua examinare a criptei de la biserica Sfantul Lazar a revelat trupul unui sfant revarsand mireasma dulce a sfinteniei si lucrand minuni, ba chiar avand alaturi de el o mica bucata de pergament pe care statea scris: "Aici zace trupul fericitei Maria Magdalena." Le parea rau ca trebuiau s-o spuna, dar monahii din Vezelay au fost amagiti; ei au luat intr-adevar un trup la Vezelay, dar trebuie sa fi fost un alt trup. Charles de Salerno, conte de Provence, a promovat cu ardoare acest nou centru de cult si a prezidat splendida ceremonie in care moastele au fost expuse si venerate. Papa Bonifaciu VIII a proclamat indulgente pentru racla, iar Vezelay, orasul care vazuse predicarea celei de-a doua cruciade si lansarea celei de-a treia, cu pelerinii si cu daniile sale, orasul care cladise una din cele mai splendide catedrale ale Frantei, a inceput sa decada. Era o chestiune de finante ca si de prestigiu intre institutii monastice rivale, cu intrigi si aliante intre Biserica si stat atat la nivel local, cat si mai mult decat local. Ceea ce este mai interesant din punctul de vedere al cultului moastelor, este motivul pentru care moastele au fost acceptate mai intai la Vezelay si apoi la Aix. Ele aveau aceeasi istorie a provenientei lor, astfel ca nu istoricitatea lor se afla in disputa. A fost pur si simplu faptul ca oasele lucrau minuni si erau expuse ca sa lucreze minuni. Vindecarile relatate la Aix au eclipsat racla destul de inactiva de la Vezelay, fiindca vindecarile noi erau stiri iar viata unei racle noi sta in vindecarile ei. Este semnificativ ca in centrul rivalitatii celor doua centre monastice in Franta se afla unul dintre personajele mentionate in Evanghelii ca facand parte din grupul celor care il cunoscusera pe Iisus. Moastele apostolilor erau cele mai pretuite in Evul Mediu, iar Maria Magdalena fusese numita "apostolul catre apostoli". A avea patronajul ei, iar acesta incluzand posesiunea moastelor ei, era o chestiune de prestigiu si orgoliu local. Dar Maria Magdalena nu era un sfant local, ale carei moaste sa zaca pentru totdeauna necontestate in locul ingroparii ei. Prezenta ei in Evanghelii si in cult, praznicul ei pe 22 iulie, facusera din ea un sfant al intregii crestinatati. Locul ei la picioarele crucii a facut apoi din ea un element vital al focalizarii unui nou stil de devotiune in Occidentul secolului XII. Era un sfant pentru fiecare, iar moastele ei erau obiect de comert, furt si schimb. Fragmente din trupul ei erau oferite ca semne de suprema favoare unor oameni si institutii din intreaga Europa. Unul din bratele ei era expus la Fecamp in secolul XII, atunci cand Sfantul Hugh de Lincoln s-a facut de ras incercand sa smulga cu dintii doua fragmente din acesta pentru uzul sau personal:

"Dupa ce a cercetat si a sarutat cu reverenta mult veneratul os, a incercat fara succes sa-l rupa cu degetele, dupa care l-a muscat mai apoi cu maselele iar apoi cu dintii din fata".



Fragmentele smulse au fost apoi fara indoiala inserate in inelul-relicvariu de aur pe care episcopul a poruncit sa fie facut pentru colectia sa de moaste, ce numara pe atunci treizeci de piese, in secolele XII si XIII casele pentru leprosi, puse sub patronajul Sfantului Lazar, aveau adesea o casa corespunzatoare pentru prostituate pocaite, dedicata patronajului surorii Sfantului Lazar, dand astfel numele unui oras neinsemnat din Palestina acestor locuri de pocainta si ocupantelor acestora - "magdalenele".

Ceea ce a facut-o insa pe Maria Magdalena insemnata pentru Biserica veche si Evul Mediu a fost mai presus de orice imaginea calda si vie a unei femei frumoase si pacatoase caindu-se in lacrimi si invatand secretele inimii lui Dumnezeu, prin receptivitatea sa tacuta in fata tainei iubirii. Imaginea pocaitei in lacrimi atingea inimile, iar momentul din gradina invierii desavarsea imaginea prefacand-o in marele miracol al mantuirii. Acest moment al adevarului teologic formeaza centrul rugaciunii lui Anselm din Canterbury catre Maria Magdalena:

"Sfanta Maria Magdalena,

Ai venit cu izvor de lacrimi

La izvorul milei, Hristos...

Cum pot gasi cuvinte care sa vorbeasca

Despre dragostea arzatoare cu care L-ai cautat

Plangand la mormant

Si ai plans pentru El in cautarea ta?...

Iar El, care nu S-a aratat amaraciunii lacrimilor,

S-a aratat dulcetii iubirii".

Intr-o meditatie de mare frumusete lirica, Anselm o cheama pe Maria Magdalena cu toate imaginile ce s-au adunat in jurul numelui ei din toate partile Scripturii ca patroana a tuturor pacatosilor ce au nevoie de mila. Semnificativ este faptul ca Anselm infatiseaza iertarea ei nu in casa lui Simon, ci in gradina invierii, unde toate pacatele sunt iertate celor "ce iubesc mult".

In aceasta prima analiza a prostituatei in traditia crestina, se pare ca preocuparea crestinilor viza ceva mult mai profund decat pacatele sexuale ale unei femei mentionate de Biblie in Palestina secolului I. Maria Magdalena este o pacatoasa si ea preia intru sine toate pacatele umanitatii vazute mai intai in Eva ca fiind acea intoarcere fundamentala de la Dumnezeu, pe care Biblia o numeste adulter sau desfranare. Mesajul Mariei este ca ea pacatuieste si gaseste mantuire prin daruirea libera a iubirii; nu iubind mai putin, ci mai mult; si tocmai in aceasta sta speranta crestina.

(Benedicta Ward)

SURSA:CRESTIN ORTODOX.RO

Iisus se arata si altor femei mironosite

Matei XXVIII, 9-10

Luca XXIV, 10-11



Matei XXVIII, 9-10. "Dar cand mergeau ele sa vesteasca ucenicilor, iata Iisus le-a intampinat zicand: Bucurati-va. Iar ele apropiindu-se au cuprins picioarele Lui si I s-au inchinat. Atunci Iisus le-a zis: Nu va temeti. Duceti-va si vestiti fratilor Mei ca sa mearga in Galileea si acolo Ma vor vedea!"



Dupa ce femeile care erau cu Maria Magdalena ramasesera mai in urma si de abia dupa plecarea ei de la mormant spre a anunta pe ucenici, ca Domnul a fost luat din mormant, ele si probabil impreuna cu celalalt grup, au intrat in mormant si au fost intampinate de ingeri si li s-a spus ca Domnul a inviat, iar ele sa mearga sa anunte pe ucenici despre acest fapt. Ele au iesit din mormant "cuprinse de bucurie si de spaima" spre a merge la Ierusalim sa indeplineasca mesajul ingerilor.



"De bucurie" erau cuprinse pentru vestea primita - a invierii Domnului. "De spaima", caci le era teama sa nu afle despre acest fapt dusmanii Mantuitorului si sa se repercuteze furia si asupra lor. Pe acest drum de intoarcere al femeilor le intampina Domnul Hristos inviat, - este a doua aratare - spunandu-le: "Bucurati-va", formula de salutare ebraica sinonima cu "Pace voua".



Primul lor gest a fost acela de a se apropia de Iisus si I-au cuprins picioarele cu respect. Este acelasi mod de respect pe care l-a manifestat Sunamita, marturisind veneratia fata de Profetul Elisei, care-i inviase copilul (IV Regi IV, 37). "I s-au inchinat". Au ramas catva timp prosternate, adica cuprinse de un sentiment profund de adoratie pentru Fiul lui Dumnezeu.



Iisus vazandu-le le-a spus: "Nu va temeti". Sunt cuvinte pe care Domnul le spunea de multe ori ucenicilor Sai, cand aparea pe neasteptate in fata lor. Caci ei pe langa bucuria de a se afla langa El simteau si o oarecare teama. El le spune sa mearga sa vesteasca ucenicilor Sai, pe care-i numeste "frati" (Ioan XX, 19) - cu putin inainte de moartea Sa, El i-a numit "prieteni" (Ioan XV, 14-15) - sa mearga in Galileea.



Este de altfel si anuntul ingerului facut femeilor la mormant (IV, 7). Caci tot ceea ce trebuia sa se intample la Ierusalim s-a intamplat. Deci, ei trebuiau sa se intalneasca in Galileea. Dar aceasta intalnire trebuia sa se intample deabia dupa sarbatori, caci El avea sa se mai arate prin alte manifestari la doi ucenici in drum spre Emaus, si de doua ori la ceilalti Apostoli, insa aceste aratari se vor produce in fata unui numar restrans de ucenici.



Dar in Galileea trebuia in liniste, fara frica de farisei, sa adune toata turma imprastiata spre a le da ultimele instructii.. Aceasta provincie credincioasa, unde gasise atata iubire, convenea mai bine decat capitala, reuniunilor sfinte. Deci, Mantuitorul aratandu-se femeilor a relevat o mare pretuire si onoare intregului gen femeiesc, atat de dispretuit la evrei si rasplatindu-le prin aceasta fidelitatea lor pentru El si invatatura Sa.



Luca XXIV, 10-11. "Iar ele erau: Maria Magdalena, si Ioana si Maria lui Iacov si celelalte impreuna cu ele, care ziceau catre Apostoli acestea. Si cuvintele acestea au parut inaintea lor ca o aiurare si nu le-au crezut".



Dupa aratarea Domnului Hristos femeile isi continuara drumul spre Ierusalim, spre casa de adunare a apostolilor, unde gasind pe ucenici, cei unsprezece si altii impreuna cu ei (Luca XXIV, 9), le transmisera mesajul, lui Iisus, impreuna cu bucuria lor de a-l fi vazut inviat. Evanghelistul Luca aminteste numele femeilor: Maria Magdalena, deja amintita, Ioana, sotia administratorului regelui Irod, si Maria, mama lui Iacov si Iosif, cumnata Maicii Domnului.



Luca nu relateaza amanuntit, dar femeile au anuntat pe ucenici in trei randuri: 1) Maria Magdalena, singura, anunta pe Petru si Ioan (Ioan XX, 2); 2) Maria Magdalena a doua oara dupa aratarea Mantuitorului (Ioan XX, 18) si 3) celelalte femei mironosite carora Mantuitorul li s-a aratat la a doua aratare. Nici pe unele nu le-au crezut, socotindu-le ca erau inselate de imaginatia lor. Ei nu se puteau convinge ca Iisus a inviat cu toate promisiunile facute. Caci nu se pot crede decat foarte greu lucruri ce se indeplinesc in mod extraordinar, lucruri ce le doresti cu ardoare.



Deci, cat de greu si numai dupa experiente personale - vedere, auzit, pipait - si-au format Apostolii convingerea despre invierea lui Iisus. Este ceea ce spune si Sfantul Evanghelist Ioan: "Ce era de la inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si mainile noastre au pipait despre Cuvantul vietii... marturisim si vestim!" (I Ioan I, 1).

SURSA:CRESTIN ORTODOX.RO

Manastirea Ghighiu

 

 Icoana Maicii Domnului de la Manastirea Ghighiu, numita si Maica Domnuluieste una dintre cele mai renumite icoane cu Maica Domnului din tara. Aceasta icoana, foarte veche si mult iubita de credinciosi, in fata careia s-au petrecut nenumarate minunni, se afla in Manastirea Ghighiu, in biserica cea mare, in partea dreapta.

"S I R I A C A "



"Unele icoane sunt vindecatoare de boli, izgonitoare de duhuri rele, iar altele sunt aducatoare de ploi binecuvantate si protectoare ale manastirilor si familiilor credincioase. Fara indoiala, toate icoanele sunt facatoare de minuni si ajutatoare credinciosilor. Dar unele poarta o harisma speciala, pe care o simte numai cel ce se roaga mult si cu lacrimi in fata sfintelor icoane" (Arhimandritul Ioanichie Balan).



Manastirea Ghighiu se afla in satul omonim, in comuna Barcanesti, judetul Prahova, dinspre Bucuresti ajungandu-se pe Drumul National 1, pana aproape de intrarea in Ploiesti. La un sens giratoriu, in partea stanga porneste Soseaua de Centura a orasului Ploiesti, iar in partea dreapta merge drumul spre manastire, aflata la o distanta de numai 6 kilometri sud-est de Ploiesti, pe soseaua Ploiesti - Buzau.

 

Ridicata acum mai bine de patru secole, in mijlocul unei paduri care facea parte din legendarii Codri ai Vlasiei, manastirea atrage credinciosi din toata tara. Doua sunt motivele pentru care oamenii vin sa se roage aici: icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului - Siriaca, adusa tocmai din Siria, si un renumit izvor tamaduitor.

Actuala biserica a fost zidita intre anii 1858-1866 si sfintita la 31 martie 1866, de catre staretii Eftimie si Antonie, ajutati de mitropolitul Nifon, pe temelia fostei biserici de lemn, construita in anul 1817, care nu se stie cand a fost daramata si in ce imprejurari.

Icoana Maicii Domnului de la Manastirea Ghighiu - Siriaca
Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, renumita ca icoana facatoare de minuni, este o culme a artei sacre siriene, venita din partile crestinilor sirieni, in secolul al XVI-lea. Icoana a ajuns in Romania in anul 1958, ea fiind adusa de catre episcopul Vasilios Samaha si oferita Patriarhului Justinian Marina, in urma unui vis in care Maica Domnului i-a cerut sa ii duca icoana in acest loc. Icoana a fost adusa din Siria si depusa in Catedrala Patriarhala din Bucuresti.



Se spune ca Maica Domnului i-a cerut Preafericitului Patriarh, in vis, sa ii duca icoana siriaca la Manastirea Ghighiu. Parintii au hotarat ca icoana sa fie dusa la Manastirea Ghighiu, unde a inceput sa faca minuni.

Sfanta icoana a fost adusa la Manastirea Ghighiu in data de 25 februarie 1958, de o delegatie condusa de catre vrednicul de pomenire Parinte Patriarh Teoctist, pe atunci episcop vicar patriarhal.

Asezand icoana in biserica mare, brusc, oaspetele sirian, episcopul Samaha, a izbucnit in plans. Cu lacrimile siroind pe obraz, a cazut in fata icoanei si a inceput sa-si ceara iertare Maicii Domnului ca a luat-o de la locul ei, ca necredinta oamenilor a alungat-o din Siria.



Icoana a sporit faima manastirii, fiind inca o marturie despre indurarea lui Dumnezeu si demonstrand inca o data ca in acest loc "si-a facut biserica pentru a locui intr-insa". La icoana, dupa o straveche moda athonita, se insiruie puzderie de lantisoare aurite - in semn de multumire si recunostinta pentru toate minunile savarsite prin mila si rugaciunile si mijlocirea Maicii Domnului la Fiul ei si Dumnezeu nostru.



Icoana este zugravita pe lemn de santal. Icoana isi pastreaza numele de "Siriaca" datorita provenientei sale, ea fiind renumita mai ales pentru ajutor in nastere de prunci si tamaduirea unor boli.

In anul 2008, cu ocazia implinirii a 50 de ani de prezenta a icoanei Maicii Domnului Siriaca in biserica Manastirii Ghighiu, dupa Sfanta Liturghie, Preasfintirul Varsanufie Prahoveanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucurestilor, spunea:

"Unul dintre cele mai de pret odoare pe care le are manastirea aceasta si Arhiepiscopia Bucurestilor este icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, numita Siriaca. Se implinesc 50 de ani de cand aceasta sfanta icoana a fost adusa la Manastirea Ghighiu de catre episcopul vicar al Patriarhiei de Antiohia, PS Vasile Samaha, impreuna cu episcopul vicar de Bucuresti de atunci, PS Teoctist Botosaneanul, viitorul patriarh al Romaniei. In mai multe randuri s-a aratat Maica Domnului, in vis, episcopului vicar al Patriarhiei de Antiohia indemnandu-l sa duca aceasta icoana in Romania si sa o aseze in aceasta manastire. In ziua de 25 februarie 1958 a fost adusa icoana la Manastirea Ghighiu, unde a fost asezata cu mare cinste in Biserica Sfantul Lazar, in cimitir, iar in anul 1992, icoana a fost adusa in biserica mare."

La mai putin de cinci kilometri de Ploiesti se afla unul dintre cele mai cunoscute lacasuri de cult din Prahova, Manastirea Ghighiu. Vatra monahala situata la Barcanesti este una dintre putinele care au ca hram "Izvorul Tamaduirii".



Ridicata acum mai bine de patru secole, in mijlocul unei paduri care facea parte din legendarii Codrii ai Vlasiei, manastirea atrage credinciosi din toata tara. Doua sunt motivele pentru care oamenii vin sa se roage aici: icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, adusa tocmai din Siria, si un faimos izvor tamaduitor.

Manastirea Ghighiu - de-alungul anilor



Pe vatra unei biserici din lemn zidita la sfarsitul secolului al XVI-lea de logofatul Coresi si sotia sa jupanita Slavita, unde se gasesc si monumentele lor, s-a ridicat in anul 1817 o biserica tot din lemn, de ieromonahul Arsenie de la Cernica, in timpul domnului Ioan C. Caragea si al mitropolitului Nectarie. Terenul pe care s-a cladit a fost donat de Uta Rafoveanca, banii fiind dati de familia boierilor Rucareanu.


Actuala biserica a fost zidita intre anii 1858-1866 (si sfintita la 31 martie 1866), de catre staretii Eftimie si Antonie, ajutati de mitropolitul Nifon, pe temelia fostei biserici de lemn (construita in 1817), care nu se stie cand a fost daramata si in ce imprejurari.


Biserica manastirii Ghighiu a avut de suferit multe stricaciuni, atat in timpul marelui cutremur din 1940, cat si in timpul bombardamentelor aliate asupra campurilor petroliere din Prahova, din 1944. In urma cutremurului si a bombardamentelor, biserica si chiliile au suferit mari stricaciuni.


In anul 1952, Prea Fericitul intru adormire, Patriarhul Justinian, a transformat manastirea pentru calugari in manastire pentru maici, iar intre 1954-1958 a facut renovarea intregului ansamblu, cand s-a inchis pridvorul si s-a turnat si mozaicul. Tot atunci s-a construit ansamblul de chilii in stil brancovenesc, acoperite cu tigla.



Un mare necaz s-a abatut asupra manastirii prin cutremurul din 4 martie 1977, care a cauzat bisericii alte mari stricaciuni, ce au necesitat consolidari masive si restaurarea picturii, lucrarile durand pana in august 1990, cand biserica a fost resfintita.



Manastirea Ghighiu - ansamblul monahal si elementele arhitecturale:



Arhitectura bisericii aminteste de stilul brancovenesc: forma de trefla, o singura turla pe naos si pridvor deschis in fatza. Biserica Manastirii Ghighiu inspira stabilitate si greutate.


Biserica este in forma de trefla, construita din caramida, pe temelie din blocuri masive din piatra. Interiorul este compartimentat in altar, naos si pronaos. Initial a avut pridvor deschis, in stil brancovenesc, care la renovarea din 1954-1958 a fost inchis cu zid si in parte de mari ferestre cu geamuri.


Are plafonul si peretele dinspre pronaos pictat. La intrarea in pronaos sunt pictati Sfintii apostoli Petru in dreapta usii, Pavel in stanga ei. Usa de la intrarea in pronaos este din lemn, sculptata, avand pe Sfintii Apostoli Pavel in stanga si Petru in drepata ei.



Catapeteasma este din lemn, foarte frumos sculptata. Are o singura turla pe naos, octogonala. Acoperisul este din tabla, iar pardoseala are turnat mozaic. Clopotnita este mare, din zid si pe sub ea se intra in incinta. Acum intrarea se face pe o poarta alaturata, la nord de biserica. Chiliile din sud fac corp comun cu clopotnita.


Pictura a fost lucrata in ulei de Gheorghe Tattarescu in anul 1865, sub influenta scolii italiene, exceptand pe cea a cupolei. Aceasta a fost restaurata intre anii 1954-1958 si 1984-1990, cand au fost facute si unele reparatii bisericii.


Sfanta Manastire Ghighiu, situata in proximitatea municipiului Ploiesti, are hramul Izvorul Tamaduirii. Curtea este ingrijita avand multa iarba, flori, buxus si arbori.


Manastirea poseda o colectie de arta bisericeasca. In incinta manastirii gasim lucruri de pret in colectia de arta religioasa, intre care, la loc de cinste este icoana Maicii Domnului cu pruncul - Icoana Facatoare de minuni - o culme a artei sacre, venita din partile crestinilor sirieni, din secolul al XVI-lea.



Manastirea Ghighiu - Paraclisul cimitirului "Invierea lui Lazar"



Pe langa biserica mare a manastirii, in partea stanga se afla un agheasmatar, iar in cimitirul manastirii a fost construita in 1832 o mica biserica cu hramul "Sfintii Lazar, Spiridon si Haralambie". Ctitorul acestei biserici este setrarul Panait Marunteanu cu sotia sa Ecaterina.


Paraclisul existent in cimitir este un paraclis construit din piatra si caramida, ridicat intre anii 1832-1833, care are hramul Invierea lui Lazar. Si acesta a fost afectat de bombardamentele din 1944.



Din pictura originala au ramas doar catapeteasma si peretele de la intrare. Restaurarea generala a fost facut intre anii 1954-1958.


Manastirea Ghighiu - Agheasmatarul "Izvorul Tamaduirii"



Pe langa biserica mare a manastirii si cea mica a cimitirului, in partea stanga se afla si un agheasmatar devenit deja foarte cunoscut in randul credinciosilor.



Se spune ca in spatele manastirii era inca din vechime un izvor tamaduitor, cu o apa rece si bogata, care a tasnit chiar pe locul unde ar fi calcat Maica Domnului, poruncind logofatului Coresi sa ridice din nou manastire.



Izvorul mai exista si astazi, dar, parca pe masura credintei noastre, si-a imputinat treptat-treptat debitul, dojenindu-ne fara cuvinte.


De hramul bisericii, la marea sarbatoare a Izvorului Tamaduirii, curtea manastirii se umple pana la refuz de credinciosi, iar aleea care duce la izvor este parcursa de oameni in genunchi, in semn de recunostinta pentru jerfta lui Iisus.



La Ghighiu, la loc de cinste sta icoana "Maica Domnului cu pruncul", o icoana facatoare de minuni, o culme a artei sacre, venita din partile crestinilor sirieni si datand din secolul al XVI-lea.


In anul 1958, icoana a fost adusa din Siria, de catre episcopul Vasile Samaha si daruita Patriarhului Justinian Marina. Icoana Maicii Domnului facatoare de minuni a fost depusa la Catedrala Patriarhala.



Icoana, zugravita pe lemn de santal, savarsise deja prima minune, cerand in vis sa fie adusa in Romania. Icoana i-a cerut in vis Prea Fericitului Patriarh Teoctist sa fie dusa la manastirea Ghighiu.

Cei doi ierarhi au hotarat ca icoana sa fie dusa la Manastirea Ghighiu, unde a inceput sa faca minuni. Si in prezent icoana se gaseste in biserica acestei manastiri.

Maicile mai in varsta din manastire isi amintesc si acum ce s-a intamplat, un episod care a ramas viu in mintile si in inimile lor. In data de 25 februarie 1958, cand alaiul arhiereilor, in frunte cu Patriarhul Justinian, a intrat in Biserica, maicutele au incremenit de uimire.

Brusc, oaspetele sirian, episcopul Samaha, a izbucnit in plans. Cu lacrimile siroind pe obraz, a cazut in fata icoanei si a inceput sa-si ceara iertare Maicii Domnului ca a luat-o de la locul ei, ca necredinta oamenilor a alungat-o din Siria.

Icoana a sporit faima manastirii, fiind inca o marturie despre indurarea lui Dumnezeu si demonstrand inca o data ca in acest loc "Si-a facut biserica pentru a locui intr-insa".

La icoana, dupa o straveche moda athonita, se insiruie puzderie de lantisoare aurite - in semn de multumire si recunostinta pentru toate minunile savarsite prin mila si rugaciunile Sfintei Fecioare.

Situata in satul cu acelasi nume - Ghighiu - in comuna Barcanesti din judetul Prahova, Manastirea Ghighiu se afla la o distanta de 6 kilometri sud-est de Ploiesti, pe soseaua de centura Ploiesti-Buzau.

Credinciosii care n-au mijloace proprii de transport pot folosi autobuzele pentru Buda Palanca, cu statie chiar in fata manastirii. De asemenea, pot folosi autobuzele locale ale orasului Ploiesti numerele 11,12 sau 16 de la gara Ploiesti pana la dispensar - Liceul Agricol - si apoi la stanga 2 kilometri pe drum pietonal, manastirea fiind pe dreapta soselei.

Pentru mai multe imagini cu Manastirea Ghighiu vizitati Galeria de imagini - Manastirea Ghighiu.

sursa:CrestinOrtodox.ro

Biserica Razvan -Calea Mosilor colt cu Cavafii Vechi

Biserica Razvan este asezata in vatra veche a Bucurestilor, pe strada aparuta cu mult timp dupa ea si careia i-a si dat numele de strada Biserica Razvan, strada care leaga Calea Mosilor de strada Cavafii Vechi.




In "Calendaru Anticu" din 1875, Bucuresti, paginile 84-85, se spune ca "are o vechime de 278 de ani, fiind zidita de Stefan al II-lea, Razvan Voevodu, domnul Moldovei", in semn de infratire a romanilor din tarile surori. Asadar, aceasta s-a petrecut pe la 1597.

Intr-o discreta insemnare pe coperta Mineiului din Noiembrie, Parintele Vasile Fussu da marturie:

"Aceasta Sfanta Biserica o pastoresc de la data de 11 iunie 1935. Biserica este zidita din timpul lui Mihai Viteazu - 1596 - de catre Stefan Razvan, Domnul Moldovei, iar catapeteasma este mai veche de 400 de ani. Am scris acestea spre cunostinta viitoarelor generatii. S.S. Preot Vasile Fussu, 10 noiembrie 1958."



Alti istorici au alte pareri, dar cercetarile arheologice facute de Dinu C. Rosseti, in 1935 si cele din 1969, arata ca actualul lacas este zidit pe urmele unei biserici din lemn din secolul al XVI-lea. De-a lungul timpului, biserica a fost refacuta in secolul al XVII-lea si al XVIII-lea de catre marele logofat Barca Cojescu si maica sa Vladaia si de marele Vornic Ianache Vacarescu.



In secolul XVIII-lea bisericii i s-a zis manastire, fiind numarata alaturi de manastirile: Sf. Sava, Comana, Gruiul etc.



Manastirea Razvan a devenit Metoc al Sf. Mormant de la Ierusalim, adica sub obladuirea Sf. Mormant.

In 1863 decretul de secularizare al lui Cuza Voda a transformat manastirea Razvan in biserica de mir.



Din punct de vedere arhitectural constructia bisericii este in plan dreptunghiular, cu o singura absida semicirculara in partea estica si care formeaza Sfantul Altar.

Acest stil este numit Stilul Bazilical si este propriu primului mileniu crestin, aceasta dovedind vechimea

Sfantului Lacas.



Catapeteasma este o adevarata capodopera, atat prin frumusetea dantelariilor sculptate in lemn, cat si prin vechimea sa.


Pridvorul bisericii a fost adaugat destul de tarziu, dupa 1847, in binecunoscutul stil "Brancovenesc", tot atunci s-a refacut pictura de catre Misu Popp si Constantin Lecca.


In prezent, biserica este monument istoric inregistrat .



PAROH PREOT PROFESOR

ADRIAN TAUTUL



Alti cercetatori



Pisania bisericii ne arata ca:



"In slava lui Dumnezeu s-au inaltat din temelie aceasta sfanta biserica unde se praznuieste Adormirea Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria, de jupan Ianache Vacarescu vie aga si jupaneasa sa Stanca, cu fiii lor Constantin si Barbu si de Vladoaia jupaneasa capitanului Pana cu fiul ei Barca Cluciarul, si s-au infumusetat cu toate podoabele, in zilele domnului Constantin B.B. Voievod si a Mitropolitului Chir Teodosie, incepandu+se in mai la anul 1706 si s-au ispravit in luna septembrie anul 1707."



Biserica este mult mai veche, construita de un capitan al lui Matei Basarab (1635-1674) numit Razvan, poate pe ruinele alteia mai vechi din sec.XVI, dupa mormintele gasite in jurul sau.



In incendiul din 1847 a ars si a fost refacuta. Cu ocazia repictarii de catre Constantin Lecca si Misu Popp vechea inscriptie a fost acoperita. A fost renovata dupa 1974, in timpul pastoririi P.F. Parinte Iustinian Marina.



Biserica are un plan dreptunghiular cu absida pentru altar, avand o turla de pronaos. I s-a adaugat pridvor la renovarea dupa incendiul din 1847. In interior, de remarcat catapeteasma sculptata in lemn natur.



Mentionari istorice:


Dimitrie Papazoglu (1811-1892)


• Istoria fondarei orasului Bucuresti (1891)


Manastirile si bisericile istorice, cari, pentru frumusetile lor, trebuiesc vazute de voiajori, sunt: manastirea Radu Voda, fondata in al 15-lea secol, pe o colina inalta, in Culoarea" de Albastru, si unde s-a dat foc ierbariei lui Sinan pasa, in vremea retragerei ostirei turcesti, dupa batalia de la Targoviste cu Mihai Bravul, in secolul al 16-lea; acolo se afla si mica biserica a Sf. Atanasie, care a fost cimitir; in biserica acestei manastiri se afla si mormintele a trei domni: Alexandru, Mihnea Turcitul, fiul sau si al lui Radu Voda, fiul lui Mihnea, singurul mormant domnesc ce se mai vede in Capitala noastra; manastirea Sfantul Gheorghe cel Nou, in mijlocul Capitalei, fondata de Constantin Voda Brancoveanul in secolul al 17-lea, era inconjurata de un mare han, cu pravalii pe dinauntru, pentru magazii de marfuri negustoresti, si imprejmuita cu inalte ziduri; biserica Sfantul Spiridon, din Calea Serban Voda, Culoarea de Albastru, pentru frumoasa ei arhitectura gotica, care este fondata de domneasca familie a Ghiculestilor, dotata cu mari venituri si in care se obicinuia a se ingropa domnii fanarioti; biserica Doamna Balasa, fondata de familia Brancovenilor, in secolul al 17-lea, unde este azil de saraci, in Calea Craiova; biserica Curtea Veche, fondata de Mircea Voda cel Batran, in al 14-lea secol, in curtea palatului sau domnesc, unde a omorat pe toti boierii si arhiereii Mircea Voda Ciobanu, in al 16-lea secol; in aceasta biserica toti domnitorii aveau frumosul si crestinescul obicei de a primi sfanta ungere la intronare; biserica Sfanta Ecaterina, Culoarea Albastru; biserica Sarindarului, in care a facut liturghie patriarhul Macarie la anul 1635, si care se zice ca este a 40-a biserica fondata de Matei Voda Basarab, in 1634, in Calea Mogosoaiei; biserica Olteni, care s-a zidit si infrumusetat de catre enoriasi si mahalagii, puind cu chiar mana lor caramizile la temelii, zidind si carand materialul, atat barbatii, cat si doamnele si fetele lor; ea se afla in Culoarea Albastra, strada Olteni. In clopotnita acestei biserici, la anul 1821, s-au inchis grecii, arnautii, ce s-au batut cu multimea ostirei turcesti, cand aceasta a venit in Capitala sub Chehaia bei al pasii Silistrii, in ziua asasinarii insurgentilor Bimbasa Sava, Ghenci aga si capitan Mihali, si cand a tinut macelul pe stradele Capitalei o zi intreaga, taindu-se rasculatii greci si dandu-se rasplata, de un beslic, de fiecare cap taiat ce se ducea la Chehaia bei. (In ziua aceea au pierit multi din orasenii romani nevinovati.)



Aceasta tragica scena s-a petrecut intr-o zi de duminica, la 12 ore, la pranz. Am vazut-o si eu, autorul brosurei, fiind copil de zece ani.



Alte biserici: biserica Sfintei Vineri, cu frumosul si istoricul monument al familiei lui Herascu-Nasturel, unde este si azil de saraci, in centru, Culoarea de Rosu; biserica Zlatari, ce era inchinata Patriarhiei Alexandriei, in Calea Mogosoaiei, in centru, unde m-am nascut eu, autorele acestei brosuri, la amn 1811; biserica Sf. Niculae, din suburbia Selari, sau din Lipscani, care este prefacuta din temelie si infrumusetata de catre regele Carol I; biserica Antimului, in Culoarea de Verde, care este metohul Episcopiei Argesului, e fondata de Antim mitropolitul, ce fu inecat in Dunare din ordinul unui domn fanariot, in secolul al 18-lea; pe una din coloanele ce sunt in biserica stau scrise poezii frumoase ale acestui mitropolit; biserica Sf. Dimitrie din Islicari (str. Carol I), cu frumoasa gradina, si care este metohul Episcopiei Buzau.



Asemenea, bisericile cele vechi, numite: Biserica cu Sfinti, ce se zice si Biserica cu Sibilele; biserica Precupetii Vechi; biserica Hagiu; Tirchilestii, Popa Nan; schitul Icoana; biserica Popa Soare; biserica zisa Dintr-o zi, caci in ziua cand s-a inceput zidirea, tot in acea zi, peste un an, s-a sfintit, aceasta este in dosul hotelului „Union"; biserica Bradu si biserica Sf. Gheorghe Vechi, unde era prima Mitropolie a tarii si intaia scoala slavona; bisericile Razvan si Olari, unde se afla icoana Maicii Domnului cea facatoare de minuni, care se transporta totdeauna pe la persoane cuprinse de boale grele, carora li se faceau masluri; biserica Izvorul Tamaduirii, de sub Dealul Spirii.
 
Sursa:CrestinOrtodox.ro

DESPRE SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL

CUVÂNTUL STAREŢULUI PARTENIE DE LA MĂNĂSTIREA ATHONITĂ
 SFÂNTUL PAVEL DESPRE SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL.




CUVÂNTUL A FOST ROSTIT ÎN TIMPUL SFINTEI LITURGHII, OFICIATE LA HRAMUL CUVIOASEI PARASCHEVA, PE ESPLANADA DIN FAŢA CATEDRALEI MITROPOLITANE.

DIN MOTIVE LESNE DE ÎNŢELES PENTRU CEI CE ŞTIU CÂTE CEVA DESPRE COMPORTAMENTUL “POLITIC CORECT” AL ECUMENIŞTILOR, UN PARAGRAF CE STIGMATIZA EREZIA ECUMENISMULUI ŞI CONTESTA SUCCESIUNEA APOSTOLICĂ, PREOŢIA ŞI TAINELE CELOR DIN AFARA BISERICII A FOST OMIS.



“BRAVO, MĂRTURISITORILOR!” ŞI DACĂ DE DUMNEZEU NU VĂ TEMEŢI, MĂCAR DE OAMENI RUŞINAŢI-VĂ!



DEJA NE ŞTIE O LUME ÎNTREAGĂ: http://aktines.blogspot.com/2010/10/blog-post_5688.html (VIDEO)



IATĂ PARAGRAFUL CENZURAT:



Prin aceste cuvinte, el a pecetluit condamnarea a ceea ce astăzi se numeşte „ecumenism” şi, în acelaşi timp, a destrămat mitul existenţei „succesiunii apostolice” în afara Bisericii Soborniceşti. Unde nu există „adevărul şi moştenirea mărturisirii de credinţă”, nu există nici un fel de Biserică Sobornicească – şi, implicit, nici preoţie, nici Botez, nici Taine. Această teză se regăseşte în textele şi lucrările de-Dumnezeu-insuflate ale Sfinţilor Părinţi, în Sfintele Canoane şi în Vieţile Sfinţilor. Să nu ne înşelăm! Nu poate fi vorba de vreo succesiune apostolică atât timp cât nu există şi credinţă apostolică, deoarece învăţătura Bisericii Ortodoxe ne spune că harul dumnezeiesc este necreat, este expresia veşnică a Fiinţei lui Dumnezeu, cea cu neputinţă de descris – este har nezidit şi dumnezeiesc, în înţeles real şi ontologic! În consecinţă, atunci când noi, creştinii ortodocşi, vorbim despre har, vorbim despre ceea ce ne putem împărtăşi din Dumnezeu noi, oamenii cei muritori şi zidiţi.



TEXTUL INTEGRAL:



Preafericite Părinte Patriarh al Romaniei, Daniel, Înalt-Preasfinţite Părinte Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, Teofan, Preasfinţiţi Părinţi Arhierei, iubiţi fraţi întru Hristos, onorate autorităţi, binecuvântat popor al lui Dumnezeu.



Suntem profund marcaţi de prezenţa noastră aici la Iaşi, în acest mare şi vestit oraş al României, împodobit cu mânăstiri minunate şi biserici strălucitoare. Aceasta o datorăm în primul rând binecuvântării date de Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, căruia îi mulţumim călduros, şi în al doilea rând faptului că la această luminoasă şi mare sărbătoare a Sfintei Parascheva, ocrotitoarea Iaşului şi a Moldovei, Înalt-Preasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan a avut deosebita purtare de grija de a ne invita să aducem moaştele cele de-har-izvorâtoare ale Sfântului Maxim Mărturisitorul care se păstrează de veacuri în mănăstirea noastră, a Sfântului Pavel, una dintre cele douăzeci de mănăstiri suverane ale Sfântului Munte Athos.



„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mat. 10:32-33).



Aceste cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos s-au încrustat adânc în inimile tuturor ce L-au iubit pe Dumnezeu, jertfindu-se pe sine pentru apărarea Adevărului Bisericii noastre, moştenirea cea mai de preţ lăsată nouă de Hristos. Unul dintre aceştia este şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, care s-a dovedit un mare apărător al credinţei ortodoxe – deşi era simplu monah – deoarece timp de aproape 25 de ani a fost principalul exponent al acesteia, mărturisind două voinţe în Persoana lui Hristos, într-o vreme de mare cumpănă pentru Biserică.



Sfântul Maxim s-a născut la Constantinopol în anul 580, dintr-o familie nobilă, şi a avut parte de cea mai înaltă educaţie din vremea sa. Împăratul Heraclie (610-641) l-a rânduit ca secretar al său, dar după câţiva ani el a părăsit înaltele dregătorii de la curte şi s-a făcut monah într-o mănăstire din Hrisopolis, în apropiere de Constantinopol. A fost apoi pus egumen al acelei mănăstiri. În anul 627, Împăratul Constans a emis „Typosul” prin care se interziceau orice discuţii despre una sau două voinţe şi lucrări în Hristos. După cum se ştie, Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, precum şi Sinodul al V-lea Ecumenic din Constantinopol condamnaseră erezia monofizită. Cu toate hotărârile sinodale şi legiuirile drastice impuse de împăraţi, monofizitismul nu a dispărut, ci s-a răspândit în Siria, Palestina, Egipt, Mesopotamia şi Armenia – provincii ce s-au rupt de Imperiul Bizantin, iar bisericile lor de comuniunea cu Biserica Ortodoxă. În veacul al VII-lea, Împăratul Heraclie, ce era de neam armean, şi Patriarhul Piros au încercat să atragă de partea lor populaţiile monofizite prin exprimări teologice împăciuitoare cu felul lor de gândire, temându-se să nu piardă cu desăvârşire din componenţa Imperiului acele provincii răsăritene. Ca soluţie de rezolvare a crizei, a fost născocit monotelismul şi, ca o consecinţă a acestuia, monoenergismul. Atunci Serghie şi Piros au redactat „Ekthesi”, un text cu conţinut monotelit, intenţionând reunirea şi realipirea bisericilor monofizite răsăritene la Imperiul Bizantin. Sinodul de la Lateran, a condamnat monotelismul, iar Sfântul Maxim a fost reprezentantul cel mai de frunte din acel Sinod. Din această pricină, el a fost arestat şi dus la Constantinopol împreună cu cei doi ucenici ai săi. A fost acuzat, fără dovezi, de complot politic şi surghiunit într-o cetate a Traciei, Vizia.



A fost rechemat în Constantinopol pentru noi cercetări şi, după refuzul său de a semna „Typosul”, Sfântul Maxim a fost trimis iarăşi în exil, la Pervera. După şase ani, a fost chemat din nou în cetatea împărătească şi, după ce a refuzat pentru a treia oară să se supună poruncii împărăteşti, a fost anatematizat şi torturat. După aceea, a fost aruncat în temniţă pe jumătate mort, iar a doua zi i s-a tăiat limba de-Dumnezeu-înţelepţită cu care a mustrat rătăcirile ereticilor. Dar Dumnezeu, Cel ce „nebuni arată a fi pe cei înţelepţi” şi „din gura pruncilor săvârşeşte laudă”, i-a dat credinciosului Său mărturisitor darul de a vorbi, mai presus de fire, chiar şi fără limbă – mai limpede decât înainte. Umplându-se de ruşine şi mânie, ereticii i-au tăiat şi mâna cea dreaptă, apoi l-au târât aşa prin toată cetatea, spre batjocura tuturor. După aceea, l-au trimis iarăşi în surghiun, fără purtare de grijă, fără haine şi mâncare. În cele din urmă, l-au închis într-o temniţă din cetatea Shimaris. După trei ani de suferinţe, Sfântul Maxim şi-a dat cu bucurie sufletul în mâinile lui Hristos, pe Care L-a iubit din tinereţile sale şi pentru Care a suferit chinuri atât de grele.


***


Din impresionanta viaţă a Sfântului Maxim, deosebim trei componente de bază ce caracterizează mărturisirea ortodoxă: frica lui Dumnezeu, adevărata smerenie şi curajul mărturisirii. El nu a cedat în faţa chinurilor, pricină pentru care şi moartea sa rămâne o mărturie veşnică a luptei purtate. Mărturisind Adevărul, Adevărul l-a slobozit de patimi şi l-a unit cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii. A suferit până la moarte ca să nu accepte minciuna şi să nu ascundă, de frică, Adevărul. „Mincinos este cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul” (1 Io. 2:22), ne spune Sfântul Evanghelist Ioan. Sfântul Maxim s-a luptat nu doar să-L mărturisească pe Hristos înaintea oamenilor, nu doar să fugă de păcat, ci şi să păstreze nealterată puritatea dogmei. Iar puritatea dogmei înseamnă răspândirea directă a mesajului Evangheliei, propovăduit de apostoli şi transmis nouă de către sfinţi: faptul că Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Dumnezeu desăvârşit fiind, în toată plinătatea Dumnezeirii Sale, a binevoit din dragoste să Se întrupeze şi să Se facă Om desăvârşit. În nici un caz nu s-ar putea pune la îndoială şi tăgădui deplina Dumnezeire şi Egalitate cu Tatăl a lui Hristos, din pricina slăbiciunii trupului omenesc luat odată cu întruparea Sa.



Sfântul Maxim, acest mare Părinte al Bisericii, a contribuit magistral la dezvoltarea limbajului teologic în privinţa celor două voinţe în Persoana lui Hristos. El a scris zeci de lucrări de o însemnătate teologică covârşitoare, dintre care enumerăm în treacăt: „Cuvânt ascetic”, „400 capete despre dragoste”, „Întrebări şi răspunsuri”, „Mistagogia” etc., multe dintre ele fiind cuprinse şi în Filocalie. În toate aceste lucrări, cu o iscusinţă teologică fără seamăn şi o uimitoare limpezime, Sfântul Maxim a expus în chip strălucit Hristologia. Râvna sa pentru apărarea Ortodoxiei a fost rodul îndelungatei sale nevoinţe din pustie. Îmbogăţit cu experienţe duhovniceşti înalte şi încercat în luptele ascetice, el şi-a asumat să ridice pe umeri greutatea teologică a înfruntării ereziei monotelite. Sfântul Maxim, al cărui nume e sinonim cu mărturisirea adevărului, rămâne o figură eroică şi luminoasă a Bisericii. Împăraţi, episcopi şi sinoade l-au condamnat din pricină că nu şi-a abandonat mărturisirea credinţei şi nu s-a lăsat purtat de valurile stârnite de vânturile unui compromis politic confortabil.



Astăzi, unele cercuri politice şi bisericeşti doresc unitatea creştinilor. Împăraţii de atunci doreau, la fel, o unitate, un front comun cu potrivnicii lor, trecând cu vederea deosebirile teologice ce-i despărţeau. Din pricina acestor compromisuri făcute de împăraţii de atunci, de dragul unei aşa-zise reconcilieri, au apărut acele erezii împotriva cărora a luptat Sfântul Maxim. Întărit în Adevăr, el a stat împotrivă la toate ameninţările puternicilor vremii, atât politici cât şi bisericeşti. Toate Patriarhiile vechi din Răsărit acceptaseră compromisul. Sinoadele episcopilor anatematizau pe oricine le era împotrivă, cu aprobarea tacită a Basileului şi Senatului.



Lupta Sfântului Maxim are valoare nu doar pentru acele vremuri, ci şi pentru noi, cei de astăzi, deoarece el ne-a arătat ce trebuie să facă orice creştin, în orice vreme: creştinul trebuie să-L mărturisească pe Hristos înaintea oamenilor prin cuvinte şi fapte; niciodată să nu-L tăgăduiască sau să-L vândă, sau să mărturisească un „Hristos fals”. Când prigonitorii eretici i-au cerut Sfântului Maxim să tacă, el le-a răspuns: „A trece sub tăcere cuvântul este totuna cu a te lepăda de Hristos, fiindcă Duhul Sfânt grăieşte prin gura proorocului: «Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă» (Ps. 18:3). Prin urmare, cuvântul ce nu vine la arătare nu este cuvânt adevărat”. Mântuirea în ansamblul ei depinde nu doar de credinţa inimii, ci şi de mărturisirea acestei credinţe, după cum ne învaţă dumnezeiescul Apostol: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom. 10:10).



Cu toţii ştim că au fost vremuri în trecut când părea că lumina Ortodoxiei s-a stins de peste tot. Dar, de fiecare dată, Dumnezeu a ridicat câte un mărturisitor neînfricat, prin care credinţa a biruit. Astfel au fost Sfinţii Vasile cel Mare, Athanasie şi Chiril ai Alexandriei, Grigorie Teologul, Ioan Damaschin, Theodor Studitul, Grigorie Palama, Marcu al Efesului şi mulţi alţii. Proslăvindu-i pe aceşti mărturisitori ca sfinţi, Biserica ne dă vieţile lor drept exemple de urmat. În zilele noastre, în aceste vremuri de confuzie şi rătăcire, vieţile lor strălucesc ca nişte faruri pentru a ne călăuzi pe calea cea dreaptă.



Sfântul Maxim a mărturisit credinţa ortodoxă într-o epocă ce are multe asemănări cu cea a noastră. Politica basileilor de atunci urmărea înfăptuirea unirii politico-sociale a imperiului – ceea ce se urmăreşte şi astăzi. Mijlocul de realizare a acestui lucru a fost sprijinirea ereziei monotelite. Au fost folosiţi şi oameni din Biserică, care au susţinut erezia de dragul unor oportunităţi lumeşti. Ei credeau că fac, chipurile, un pogorământ ecleziastic. Să nu uităm însă niciodată cuvintele Sfântului Maxim, care spunea: „Domnul nostru Iisus Hristos a numit Biserica Sa Biserică Sobornicească deoarece ea păstrează Adevărul şi mărturisirea credinţei”.



Prin aceste cuvinte, el a pecetluit condamnarea a ceea ce astăzi se numeşte „ecumenism” şi, în acelaşi timp, a destrămat mitul existenţei „succesiunii apostolice” în afara Bisericii Soborniceşti. Unde nu există „adevărul şi moştenirea mărturisirii de credinţă”, nu există nici un fel de Biserică Sobornicească – şi, implicit, nici preoţie, nici Botez, nici Taine. Această teză se regăseşte în textele şi lucrările de-Dumnezeu-insuflate ale Sfinţilor Părinţi, în Sfintele Canoane şi în Vieţile Sfinţilor. Să nu ne înşelăm! Nu poate fi vorba de vreo succesiune apostolică atât timp cât nu există şi credinţă apostolică, deoarece învăţătura Bisericii Ortodoxe ne spune că harul dumnezeiesc este necreat, este expresia veşnică a Fiinţei lui Dumnezeu, cea cu neputinţă de descris – este har nezidit şi dumnezeiesc, în înţeles real şi ontologic! În consecinţă, atunci când noi, creştinii ortodocşi, vorbim despre har, vorbim despre ceea ce ne putem împărtăşi din Dumnezeu noi, oamenii cei muritori şi zidiţi.



Adevărata unitate are sorţi de izbândă doar atunci când se face mai întâi unirea în credinţă, în dogme, în cult. Acesta este prototipul unităţii în Biserica primară. Diversitatea nu poate fi acceptată decât în probleme minore, legate de tradiţii şi obiceiuri locale.



Iubiţi credincioşi, să privim cu credinţă neclintită la pilda Sfântului Maxim şi a celorlalţi mărturisitori! Să ne luptăm pentru a dobândi smerenia, blândeţea şi dragostea lor, pentru ca atunci când va trebui să ne mărturisim credinţa să avem îndrăzneală în mărturisirea noastră şi să ne luăm răsplata în viaţa cea veşnică.



Fie ca rugăciunile şi mijlocirile Sfântului Maxim Mărturisitorul şi ale Sfintei Parascheva care este atât de cinstită şi la care aveţi atâta evlavie, să ne acopere şi să ne întărească pe noi pe toţi în Adevărul credinţei noastre ortodoxe. Amin!



http://acvila30.wordpress.com/2010/10/16/cuvantul-staretului-partenie-de-la-manastirea-athonita-sfantul-pavel-despre-sfantul-maxim-marturisitorul/




sâmbătă, 23 oct., 2010

Ιακώβου του αδελφοθέου, Ιγνατίου Κων/λεως


Cuvântul stareţului Partenie despre Sfântul Maxim

Prin aceste cuvinte, el a pecetluit condamnarea a ceea ce astăzi se numeşte „ecumenism” şi, în acelaşi timp, a destrămat... (18/10/2010)

Scrisoarea Mitropolitului cosma de Etolia...

Scrisoarea Mitropolitului Cosma de Etolia către Sinod Despre "Carta Cetăţeanului"... (6/10/2010)

Mitropolitul Glifadei cere caterisirea unui preot care s-a împărtăşit la catolici

Printr-o scrisoare adresată Arhiepiscopului şi Preşedintelui Sfântului Sinod kir Ieronimos, Mitropolitul Pavlos al Glifadei... (1/10/2010)

“Niciun progres în dialogul catolic-ortodox de la Viena”

Mitropolitul Ilarion Alfeyev: “Niciun progres în dialogul catolic-ortodox de la Viena”... (30/9/2010)

Cam ce se discută acum la Viena...

Rolul episcopului Romei în comuniunea Bisericii din primul mileniu... (20/9/2010)

Cu puţin înainte de Dialogul dintre ortodocşi şi catolici la Viena

Se întruneşte la Viena în curând, adică de luni, 20 până în următoarea luni, 27 septembrie 2010... (19/9/2010)


sursa:
http://www.impantokratoros.g/
Τα ενυπόγραφα άρθρα εκφράζουν τις απόψεις των συγγραφέων τους. Επιτρέπεται η χρήση, διάθεση και αναπαραγ