ABORDARE TEOLOGICĂ A GUVERNĂRII ELECTRONICE

GUVERNAREA ELECTRONICĂ ŞI DREPTURILE OMULUI,



Comunicarea Părintelui Arhimandrit Sarandis Sarandos, în cadrul conferinţei

organizată de Εστία Πατερικών Σπουδών (Vatra de Studii Patristice),



sub egida Facultăţii de Filozofie a Universităţii din Atena



pe data de 31 martie 2011



prima parte : 36. Comunicarea domnului Hristos Papasotiriou, avocat al Curţii Supreme de Justiţie, în cadrul conferinţei GUVERNAREA ELECTRONICĂ ŞI DREPTURILE OMULUI, organizată de Εστία Πατερικών Σπουδών (Vatra de Studii Patristice), sub egida Facultăţii de Filozofie a Universităţii din Atena pe data de 31 martie 2011



Guvernarea electronică: o nouă formă de guvernare a întregii lumi. Noua Ordine a lucrurilor acoperă cu viclenie sub această terminologie inedită dominaţia mondială a Noii Ere. “Proiectul de lege privind guvernarea electronică” se încadrează pe linia Legilor 1599/1986 referitoare la EKAM, 2472/1997 privind Tratatul Schengen şi 3655/2008 referitor la AMKA, linie legislativă care este astfel continuată cu consecvenţă.



Tratatul Schengen aprobat şi în ţara noastră este alcătuit dintr-un text extins de aproximativ 200 de pagini şi consemnează în detaliu exigenţele Noii Epoci, antrenează aplicaţiile cele mai moderne ale tehnologiei electronice, astfel încât, având în slujba ei informaţii de orice natură – sensibile şi non-sensibile –referitoare la cetăţeni, să îi înrobească în “spaţiul Schengen”, fără nici cea mai mică posibilitate de evadare.



Regimurile democratice, care până acum predominau în ţările civilizate, vădesc influenţa mentalităţii creştine care doreşte ca oamenii să trăiască în libertate. Omul, într-o societate creştină, se bucură de cinstea atribuită lui ca chip al lui Dumnezeu care înaintează către asemănarea cu El.



Potrivit învăţăturii Bisericii noastre omul a fost creat „după chipul şi după asemănarea” (Geneză 1, 26) lui Dumnezeu. Erminia Sfântului Ioan Damanschin este clasică: „expresia «după chipul» arată partea raţională şi autodeterminarea, în timp ce expresia «după asemănarea» arată asemănarea, pe cât este posibil, prin virtute”[1]. Acesta este motivul pentru care Marele Vasilie atrage atenţia: „Om eşti, singur între fiinţele vii plăsmuit de Dumnezeu”[2] şi Sfântul Grigorie de Nyssa, exclamă: „Acest lucru mare şi de preţ, omul!”[3]. Şi în altă parte tot el explică: „Dumnezeu, după firea Sa, este acel ceva pe care este cu putinţă să îl percepem ca bun; sau mai degrabă care se găseşte mai presus de orice bunătate concepută sau înţeleasă. Pentru nici un alt motiv nu creează viaţa umană decât pentru că este bun … Chipul desăvârşit al bunătăţii se vădeşte în aceea că la Facere a creat omul din nefiinţă (adică din inexistenţă) şi l-a aşezat încununare a bunătăţilor (fără să fie privat de vreun lucru, bogat în bunătăţi) … Într-adevăr, dacă dumnezeiescul este plinirea bunătăţilor, aceluia îi este chip omul, deci chipul are asemănarea arhetipului, a ceea ce este plin de tot binele”[4]. Atât de nebunească şi de suprafirească este iubirea lui Dumnezeu pentru om, aşa cum întăreşte şi Sfântul Nicolae Cabasila[5]!



Dar şi Sfântul Grigorie Theologul se pronunţă categoric: „Trebuia să se reverse binele şi să se răspândească, aşa încât să fie mai multe binefacerile – pentru că aceasta constituie dovada bunătăţii infinite”[6]. Şi continuă acelaşi sfânt: „Aşa a conceput şi a creat lumea cugetătoare (îngerii), lumea văzută şi la sfârşit pe om, din fire văzută şi nevăzută. L-a pus pe pământ ca a doua lume, măreţ în fericirea sa, ca pe un alt înger, ca închinător ambivalent, păzitor al creaţiei văzute şi preot al celei nevăzute, împărat al celor ce se găsesc pe pământ şi în acelaşi timp guvernat din cer, pământesc şi ceresc, trecător şi nemuritor, văzut şi gândit, aflându-se la mijloc între smerenie şi mărire, deopotrivă duh şi trup! … Fiinţă care locuieşte, e adevărat, pe pământ, dar trece într-o altă lume şi la sfârşitul tainei (omul) devine dumnezeu din dorul său de El (de Dumnezeu)”[7]. Tocmai de aceea exclamă cu uimire Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic deci neînsemnat să nu îţi închipui despre animalul acesta cugetător, ci gândind la mărimea cinstei şi la bunăvoinţa Stăpânului faţă de el, uimeşte-te de nespusa iubire de oameni a Acestuia”[8].



Părinţii Bisericii spun că nu ajunge să se nască cineva biologic ca să se numească om, ci trebuie să aibă înlăuntrul său pe Duhul Sfânt. Într-adevăr, relaţia dintre suflet şi Sfântul Duh este precum relaţia dintre trup şi suflet. Sfântul Ioan Gură de Aur se referă la acest exemplu caracteristic, spunând că, la fel cum trupul moare atunci când îl părăseşte sufletul său, lipsit fiind de energia acestuia, „la fel şi sufletul moare atunci când îl lasă gol de energia Sa Duhul Sfânt”[9]. Când deci omul încetează să primească energia Duhului Sfânt pe care şi-o însuşeşte prin virtute, atunci pierde asemănarea, şi, cu toate că este creaţie cugetătoare care s-a plăsmuit „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu, se integrează în rândul animalelor necuvântătoare (vezi Ps. 48, 13). „Acesta este deci om, cel care lucrează virtutea”[10], afirmă gura de aur a Bisericii. Şi continuă: „Desigur, a avea cineva chip de om şi ochi şi nas şi gură şi obraji şi celelalte mădulare, acest lucru nu arată omul, deoarece acestea sunt mădulare ale trupului. Am putea să numim om pe acela care păstrează chipul omului. Şi ce este chipul omului? Partea sa cugetătore … A fi virtuos şi a se feri de cele rele şi a birui patimile iraţionale, a împlini cu credincioşie poruncile lui Dumnezeu, acesta este om”[11].



Aşa cum explică acelaşi sfânt, omul este stăpân al sinelui său şi al deciziilor sale, deoarece are privilegiul lui „a stăpâni”. „Liberi şi prin propria voinţă suntem stăpâni”[12]. Suntem liberi şi suverani în voinţa noastră. „Şi lui Dumnezeu – subliniază cu emfază Marele Vasilie – nu Îi place ceea ce se întâmplă din constrângere, ci ceea ce se izbuteşte prin virtute. Virtutea se atinge prin voinţa liberă şi nu prin constrângere. Voinţa liberă depinde de «cele ale noastre». «Cele ale noastre» adică cele care depind de voinţa omului – constituie autodeterminarea”.[13]



Chipul lui Dumnezeu în om nu este doar logica, adică posibilitatea cunoaşterii binelui şi răului, ci şi libertatea alegerii. Astfel este înţeles [chipul lui Dumnezeu în om], pentru că Sfântul Nicolae Cabasila identifică autodeterminarea omului cu însuşi omul. „Este acelaşi lucru a spune că se pierde autodeterminarea cu a se pierde omul”[14]. Pe de altă parte Sfântul Maxim concluzionează: „Scoateţi autodeterminarea şi nici chip al lui Dumnezeu, nici suflet raţional şi cugetător [nu mai este] şi se va distruge efectiv firea noastră, deoarece nu este ceea ce trebuia să fie”[15].



Dacă creaţia din nefiinţă la fiinţă este lucrarea lui Dumnezeu, ridicarea de la materie la duh este lucrarea omului. Această înălţare liberă a creaţiei materiale în împărăţia spirituală este planul eshatologic al lui Dumnezeu. Este vorba de o a doua creaţie, desigur nu din nimic, deoarece nu este creaţie a fiinţei, ci creare din nou din materie în Împărăţie a lui Dumnezeu. A doua este lucrare a omului, „Eu am creat materia, tu împodobeşte dorinţa”[16], spune în acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur. Exact din acest motiv Împărăţia lui Dumnezeu, deşi era după voinţa lui Dumnezeu, nu era un fapt săvârşit. Intervenea voinţa omului şi decizia se afla în libertatea omului, libertate care este dar dumnezeiesc. Întregul plan eshatologic al lui Dumnezeu rămânea în mâna omului şi în intenţia sa. Pur şi simplu omul a fost chemat să îl înfăptuiască.[17]



Theantropologia Bisericii noastre ne întăreşte faptul că numele de om corespunde unicităţii personalităţii noastre. Vechiul Testament nu menţionează doar numele primilor oameni, al lui Adam şi al Evei, ca personalităţi unice, stăpâni ai raiului, ci şi multe alte nume, care împreună constituie societatea „celor îndumnezeiţi după har” care se împărtăşesc cu Dumnezeul cel adevărat şi se umplu de har în această comuniune dumnezeiască cu El.



Dar şi cei mai slabi sau cei ce cad în păcat, dar care nu se ţin departe de El şi nu se leapădă de El, primesc buna Sa pronie, prea marea sa dragoste şi milostivire. Toţi cei pe care îi menţionează Vechiul Testament sunt purtători de nume. Şi cei buni şi cei mai puţin buni şi păcătoşii se bucură de nemărginita milostivire dumnezeiască, atâta timp cât continuă să Îl recunoască ca Tată creator şi aleargă în cele din urmă să primească iertarea Sa nemărginită. Un exemplu special este profetul-rege David, a cărui viaţă, după exemplara sa pocăinţa, a fost preţuită în chip de neînţeles de Atotbunul Dumnezeu. Este pildă de pocăinţă, adică de acceptare a iubirii lui Dumnezeu după căderea sa. Niciodată Dumnezeu Tatăl nu S-a arătat fără mărinimie şi fără demnitate faţă de creaţia Sa, ci totdeauna mărinimia lui Dumnezeu deschide drumuri de acces, discrete şi mântuitoare.



În ciuda tuturor acestora, doar din propria sa voie, omul, coroana creaţiei, a pierdut darul libertăţii dat de Dumnezeu, de care se bucura în rai. De aceea S-a întrupat Cuvântul lui Dumnezeu, a coborât pe pământ şi a dăruit iarăşi darul Său omului căzut. Ar fi putut sfatul Dumnezeului în Treime să-l îndrepteze altfel pe omul căzut, prin mijloace de corectare impuse de sus celui ce căzuse de la dragostea dumnezeiască. Dar a preferat să se răstignească El Însuşi în loc să îl răstignească pe copilul Său. (…)



Dacă Domnul nostru Iisus Hristos ar fi folosit alt mod spre îndreptarea făpturii Sale, în afara răstignirii Sale personale şi a coborârii Sale la Iad, ar fi fost transformată definitiv şi în profunzime întreaga personalitate a omului. Însă Domnul a preluat asupra personalităţii Sale atotdesăvârşite şi atotneprihănite întreaga traumă, rănile, fracturile şi molipsirea cu păcatul de toate tipurile, ca să nu fie atins, ca să nu fie lezat prin vreo intervenţie riscantă chipul lui Dumnezeu în om, (…).







În Noul Testament predomină smerenia, dragostea, libertatea, iertarea Domnului nostru faţă de toate făpturile Sale. Ajunge la culme dragostea Lui în libertate prin ofranda Sa jertfelnică faţă de neamul omenesc.



Nici unul dintre Părinţii Bisericii noastre, începând de la Sfinţii Apostoli, nicăieri şi niciodată, nu au folosit violenţa, constrângerea şi urmărirea, fie ea şi pedagogică, în scopul strângerii de credincioşi şi de acoliţi. În conştiinţele Apostolilor şi ale Părinţilor propovăduitori s-a întipărit adânc cuvântul Domnului: „Cel ce voieşte să vină după Mine …”.



Tratatul Schengen şi implicaţiile lui actuale având ca punct culminant proiectul de lege privind guvernarea electronică, alături de declaraţiile guvernamentale despre Cardul Cetăţeanului, se deosebeşte de mentalitatea creştină asupra libertăţii omului. Atâta timp cât fiecare persoană este considerată a priori suspectă, trebuie – în viziunea Tratatului Schengen – să se creeze un mecanism care să controleze toate actele şi toate activităţile omului şi astfel îl reduce pe om la nivelul de fiinţă animalo-biologică.



Proiectul de lege al guvernării electronice instituţionalizează teoretic, juridic (prin legea asupra guvernării electronice) şi social (prin Cardul Cetăţeanului), o noua viziune asupra omului. Îl consideră drept o unitate sau un număr, componentă a statului global, necunoscut între necunoscuţi, o maşină impersonală determinată, guvernată nu de Dumnezeul Atotbun şi Atotputernic, ci de stăpâni cunoscuţi-necunoscuţi care fac tot posibilul, chiar prin războaie criminale, să integreze în guvernarea globală toate neamurile.



Ceea ce se întâmplă acum prin guvernarea electronică este cea mai mare îndosariere a tuturor oamenilor din istoria universală. Se va înregistra orice depunere, orice retrage de bani, orice intrare sau ieşire, orice tranzacţie cu orice organism şi persoană şi nu se va radia nimic. Cei care refuză cardul vor fi excluşi de la diferitele tranzacţii. Dar şi cei care vor deţine cardul vor avea întreaga lor viaţă accesibilă oricui, deoarece majoritatea hackerilor, şi nu numai, pot sparge coduri şi pot afla totul, chiar şi cele mai neînsemnate venituri ale noastre, pentru că aşa-numita criză economică îi va sărăci şi mai mult pe cei mai săraci dintre noi. Toate vor fi cunoscute şi controlate de către putere. Avem deja cea mai amară experienţă a atitudinii puterii elene faţă de cetăţenii ei.



Se perverteşte istoria grecului, se mitraliază sfintele sale simboluri, sunt intimidaţi profesorii săi, se desfiinţează sărbătorile naţionale care sunt indestructibil legate de sărbătorile Bisericii. Sunt batjocorite organele de ordine, sunt insultaţi medicii. Expresii precum „împreună le-am mâncat” vădesc etosul alienat cu care puternicii zilei încearcă să ne molipsească în comportamentul nostru social, exterior, dar şi în sinele nostru cel mai profund, scandalizând bunăvoinţa şi demnitatea poporului grec din toate clasele sociale. Şi totuşi, poporul nostru, în ciuda grozăviilor pe care le suportă, se opune cu răbdare şi suferinţă demnă fanfaronadei oamenilor puterii.



Ce va întâmpla când se va fi definitivat e-guvernarea având în frunte guvernanţi străini ai Europei sau ai Americii sau alţii? În mod justificat, pe cele mai multe pagini de internet e-guvernarea este caracterizată drept închisoare electronică. Şi cel mai straniu este faptul că ni se cere consimţământul pentru a fi încarceraţi în ea. Adică de bunăvoie să acceptăm să dăm libertatea noastră, pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o, administratorilor, corectez, stăpânilor guvernării electronice! Acceptarea cardului cetăţeanului de către fiecare dintre noi va însemna ieşirea noastră de bunăvoie din libertatea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu şi autoîncarcerarea noastră în abominabila e-tiranie.



Citind cu atenţie proiectul de lege privitor la guvernarea electronică care a fost prezentat spre dezbatere de către Ministerul Internelor şi al Guvernării Electronice observăm următoarele:



Este alcătuit din 30 de articole în care nicăieri nu există denumirea statului elen. Se subînţelege prin această omisiune că este asimilat şi dispare nu doar numele, dar şi ipostasul statului elen, cu binecunoscuta sa cultură multiseculară şi cu tradiţia sa ortodoxă care străluceşte în toată lumea.



Dacă ţinem seama de declaraţia primului-ministru că „avem nevoie de guvernare globală şi repede” (we need global governance and fast), înţelegem că planurile guvernului urmăresc să devenim unul dintre primele state încorporate în statul organizat global.



La începtul unor articole există propoziţia: “Făcând abstracţie de reglementările speciale, această lege se aplică …”. Aceasta înseamnă că guvernul nu se obligă să nu adauge articole care vor limita mai mult libertatea omului, având ca scop supravegherea lui totală.



Aşa cum este redactat proiectul de lege, întregul cadru se aşează pe o bază opţională. Cu alte cuvinte, deşi cardul cetăţeanului prezintă unele avantaje, unii cetăţeni care nu vor dori să aibă de-a face cu rău-famatul număr [666] – despre care număr bănuim că la un moment dat se va adăuga în actul de identitate, dacă nu există deja! – nu vor fi trataţi la fel ca ceilalţi, care vor primi cardul. Chiar dacă vor avea dreptul să refuze cardul din motive de conştiinţă, diferenţa de tratare socială va exista. Prin urmare, pentru a se păstra „regulile antagonismului politicos”, sistemul în întregul său nu trebuie să conţină nici la vedere, nici în ascuns elemente care lezează conştiinţa religioasă a cuiva, de vreme ce există o mare lejeritate în alegerea numerelor (există şi alte posibilităţi în afară de 666).



Ca să funcţioneze această guvernare electronică, fiecare cetăţean, fiecare om, probabil la început în mod opţional, foarte curând însă obligatoriu, va trebui să primească cardul cetăţeanului. Microcipul cardului având o mare capacitate de a îngloba multe informaţii şi posibilitatea de a se interconecta cu toţi factorii şi cu toate serviciile publice, îl va „deservi” pe cetăţean în relaţiile şi în nevoile lui cu domeniul public, cu băncile şi cu mulţi alţi factori. În cadrul celor două dezbateri referitoare la „Cardul Cetăţeanului” şi la „proiectul de lege asupra guvernării electronice” pe care guvernul le-a organizat pe internet, acesta nu a oferit nici o caracteristică tehnică a cardului şi a microcipului. Prin urmare, nu putem face decât presupuneri. Microcipul poate fi de tehnologie RFID. Nu avem asigurarea că nu se va introduce rău famatul număr 666.



Numărul acesta este într-adevăr rău famat pentru noi, pentru că Apocalipsa lui Ioan, de Dumnezeu inspirată, ne avertizează asupra venirii lui Antihrist şi asupra codificării numelui său prin 666, numărul lui Antihrist. Noi, în calitate de creştini ortodocşi, nu dorim ca acest act de identitate care va fi unic pentru toate tranzacţiile noastre să fie pecetluit cu codul numelui lui Antihrist. Este cunoscut desigur din istorie că popoarele pe care le cucereau evreii erau obligate să plătească ca tribut suma de 666 de talanţi[18] de aur.



Răposatul Părinte Epifanie Theodoropoulos s-a pronunţat fără ocolişuri asupra faptului că, indiferent dacă buletinul electronic [este vorba de cel propus în vremea sa] este pecetluit sau nu cu 666, vom spune NU şi de mii de ori NU acestui act, care corespunde actualului card al cetăţeanului, şi prin care omul este înregimentat în închisoarea electronică mondială.



Niciodată Biserica Ortodoxă a Greciei nu a refuzat utilizarea tehnologiei digitale. Toate serviciile Sfântului Sinod, ale Sfintelor Mitropolii, ale Sfintelor Mănăstiri şi ale parohiilor folosesc bunurile acestei tehnologii. Suntem însă întru totul împotriva guvernării electronice, aşa cum aceasta se organizează astăzi, urmărind să ne înregimenteze pe toţi, clerici şi laici, monahi şi monahii, în statul antihristic mondial. Suntem împotriva desfiinţării libertăţii noastre de Dumnezeu dăruite.



Sfântul Sinod al Bisericii Greciei nu s-a exprimat încă asupra acestei mari teme care ni se pune înainte. La Sfintele Sinoade, cei mai duhovniceşti dintre Părinţi nu se grăbeau să se pronunţe. Cei mai tineri care cunoşteau profunzimea duhovnicească şi înţelepciunea Ierarhilor bătrâni îi încurajau să vorbească. Aceia tăceau pentru că discernământul tăcerii şi al smereniei în Hristos le dicta să aştepte o mai directă revelaţie a Iluminării dumnezeieşti. Dar şi în Evanghelia după Ioan ne-am minunat de măreţia tăcerii lui Iisus în faţa tăvălugului puterii lumeşti a lui Pilat. Nu ar fi putut Domnul să zdrobească toate calomniile împotriva Lui şi să aducă legiuni ale puterilor cereşti pentru perfecta Sa protecţie? Dar Iisus a tăcut! Prin tăcerea Sa, prin martiriul Său şi prin dumnezeiasca Sa moarte a călcat moartea şi Înviat din morţi a înviat împreună cu El întregul neam omenesc. Nouă nu ne rămâne decât să urmăm aşa cum se cuvine atitudinea Sale faţă de marile probleme care ni se pun înainte. Încă de la începutul acestei lupte, de la începutul acestei crize care ni se impune cu forţa, am propus tuturor fraţilor şi surorilor să folosim sfântul metanier şi spunând rugăciunea lui Iisus să dobândim rezistenţă şi răbdare de diamant întru Hristos, asemenea tuturor Sfinţilor recunoscuţi ai Bisericii noastre. Exact acelaşi lucru ne cerea tuturor Sfântul contemporan, de Dumnezeu luminat, Părintele Paisie. Spune în acest sens: „Pentru noi este o mare ocazie, greutăţile, martiriul sunt praznic. Să fiţi cu Hristos, să trăiţi după poruncile Lui şi să vă rugaţi, ca să aveţi puteri dumnezeieşti şi să puteţi face faţă greutăţilor. Să lăsaţi patimile, ca să vină harul dumnezeiesc. Ceea ce va ajuta mult este să intre înlăuntrul nostru neliniştea cea bună: unde ne aflăm, ce vom întâlni, să luăm măsurile cuvenite şi să ne pregătim. Viaţa noastră să fie mai cumpătată. Să trăim mai duhovniceşte. Să fim mai iubitori, să îi ajutăm pe cei în suferinţe, pe cei săraci, cu dragoste, cu durere şi cu bunătate. Să ne rugăm, ca să iasă oameni buni”.



Mulţi ne întreabă aproape în fiecare zi: Dar ce vom face dacă nu luăm cardul cetăţeanului, cum vom trăi şi noi şi copiii noştri? Răspunsul nostru smerit este: mai avem încă timp. Fiecare zi care trece peste problemele şi luptele crizei să fie o zi unică, sfântă, desăvârşită, paşnică, pe cât cu putinţă fără de păcat, plină de lucrare, de slujire, de iubire de fraţi şi de rugăciune şi în restul de timp al vieţii noastre va arăta, va vorbi, va face minuni Domnul. Sfânta noastră Ortodoxie este plină de strălucite minuni ale martiriului şi ale mărturisirii şi ale biruinţei Mielului Înjunghiat.



Sfântul Sinod s-a pronunţat asupra Sfinţeniei Sfântului Nectarie la 40 de ani de la adormirea sa. Din 1920 până în 1960, în tot acest interval de timp, evlavia nestăvilită a poporului creştin s-a vădit prin construirea de prea frumoase biserici [închinate Sfântului Nectarie] şi prin zugrăvirea de icoane ale Sfântului. Toate acestea erau în afara Bisericii?



Patruzeci şi mai bine de mitropoliţi, 60 000 de cetăţeni care au semnat deja pe internet şi câţi alţii încă, s-au convins de seriozitatea temei guvernării electronice şi a cardului cetăţeanului.



De aici încolo, fiecare dintre noi are responsabilitatea sa personală faţă de alegerea sa. „Fiecare mieluşel este atârnat de picioruşul său”, spune în acest sens poporul nostru.



Totuşi, răspunderea noastră şi ca greci, şi ca ortodocşi este inimaginabilă, dacă ne gândim că decizia noastră, atât cea personală, cât şi cea colectivă, va afecta toate celelalte popoare care şi acestea la rândul lor sunt silite să se încarcereze în închisoarea electronică mondială.



Eu personal ameţesc când mă gândesc că, dând înapoi la presiunile tiraniei globale, îi lăsăm fără apărare pe copii noştri şi generaţiile viitoare, în mrejele stăpânilor guvernării electronice, ai închisorii electronice.



Domnul să ne ajute pe toţi, pentru rugăciunile Părinţilor noştri, să luăm decizia cea mai plină de discernământ în Hristos, şi pentru noi, şi pentru copiii noştri.



… Încheiem încununând cuvântul nostru cu prea scumpele cuvinte ale Părintelui Paisie Aghioritul:



„Bunul Dumnezeu pe toate le va rândui în cel mai bun chip, dar e nevoie de multă răbdare şi atenţie, pentru că de multe ori, grăbindu-se oamenii să descurce ghemurile, mai mult le încurcă. Domnul le descurcă prin răbdare. Nu o să ajungă departe această situaţie. Dumnezeu va lua mătura în mâini! Prin 1860, pentru că era la Sfântul Munte mulţime multă de armată turcească, pentru o vreme nu rămăsese în Mănăstirea Iviron nici un monah. Plecaseră părinţii, unii cu sfintele moaşte, alţii ca să ajute Revoluţiei [de eliberare de sub turci, n.tr.]. Venea la mănăstire doar un monah de departe care aprindea candelele şi mătura. Înăuntrul mănăstirii şi în afara acesteia era armată turcească şi acest amărât mătura şi spunea: «Preasfânta mea, ce se va întâmpla cu această situaţie?». O dată când se ruga cu durere la Preasfânta vede că se apropie o femeie – era Preasfânta – care strălucea şi faţa ei radia de lumină. Îi ia mătura din mâini şi îi spune: «Tu nu ştii să mături bine. Eu voi mătura.» Şi începe să măture. Apoi a dispărut din biserică. În trei zile au plecat toţi turcii. Îi alungase Maica Domnului.”







Sursa: http://neaproia.wordpress.com/2011/04/04/%CE%BF%CE%BC%CE%B9%CE%BB%CE%AF%CE%B5%CF%82-%CE%B7%CE%BC%CE%B5%CF%81%CE%AF%CE%B4%CE%B1%CF%82-%CE%B7%CE%BB%CE%B5%CE%BA%CF%84%CF%81%CE%BF%CE%BD%CE%B9%CE%BA%CE%AE-%CE%B4%CE%B9%CE%B1%CE%BA%CF%85/



Traducere Mihail Ilie





--------------------------------------------------------------------------------



[1] ΕΠΕ 1, 210.



[2] PG 31, 212.



[3] PG 44, 132.



[4] ΕΠΕ 5, 121. Vezi şi ΕΠΕ 7, 499 unde acelaşi Părinte semnalează că firea umană „nu a înaintat treptat în desăvârşire precum celelalte fiinţe, ci din prima clipă a existenţei sale s-a întregit cu desăvârşirea, pentru că omul a fost creat, spune, «după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu». Acest lucru arată bunul suprem şi cel mai desăvârşit. Pentru că ce poate fi mai presus de asemănarea cu Dumnezeu?”.



[5] ΕΠΕΦ 22, 273, 515.



[6] ΕΠΕ 5, 48.



[7] idem, pp. 53-55.



[8] ΕΠΕ 2, 254.



[9] ΕΠΕ 21, 151-153.



[10] ΕΠΕ 2, 704.



[11] Idem, p. 705.



[12] ΕΠΕ 33, 321. Vezi Theodot al Ancyrei, PG 77, 1381. Sfântul Ioan Gură de Aur a dezvoltat amănunţit tema libertăţii în două lucrări ale sale:



a) «Ἐκ ῥαθυμίας ἡ κακία καί ἀπό σπουδῆς ἡ ἀρετή, καί οὐδέν οὔτε οἱ πονηροί ἄνθρωποι, οὐτε αὐτος ὁ διάβολος τόν νήφοντα παραβλάψαι δύναναται» („Din trândăvie [se naşte] răutatea şi din râvnă [se naşte] virtutea şi nici oamenii vicleni, nici acest diavol nu pot răni cu nimic pe cel care se înfrânează”), ΕΠΕ 31, 98-133.



b) «Τόν ἑαυτόν μή ἀδικοῦντα οὐδείς παραβλάψαι δύναται» („Pe cel care nu nedreptăţeşte nimic nu poate să îl rănească”), ΕΠΕ 31, 496-563.



Sfântul Simeon Noul Theolog afirmă că: „Aceasta este adevărata autodeterminare, a nu fi stăpânit cineva de altcineva printr-un mod oarecare. (ΕΠΕΦ 19Γ, 445). De asemenea, vezi şi Ἁγ. Νεκταρίου, Περὶ ἐπιμελεία ψυχῆς, Ὁμιλία β’, Περὶ τοῦ ἀπαραβίαστου τοῦ αὐτεξουσίου, Ἀθῆναι, p. 16 (Sfântul Nectarie, Despre sârguinţa sufletului, Omilia II, Despre autodeterminarea care nu poate fi încălcată).



[13] ΕΠΕ 7, 111. Vezi şi ΕΠΕ 7, 180, unde Sfântul Grigorie de Nyssa se pronunţă: „Fără stăpân, virtutea, de bunăvoie şi liberă de orice constrângere”. Exact aici se arată valoarea mişcării autodeterminate – aşa cum observă însuşi Sfântul – „pentru că tunica de piele, cu toate acele însuşiri pe care le avea când cuprindea firea necuvântătoare, iubirea de plăcere, mânia, lăcomia pântecelui, nesaţul şi altele asemenea, deschide drumul către liberul arbitru uman şi devine teren al înclinării către amândouă, către virtute şi către răutate” (ΕΠΕ 10, 185-187). Vezi de asemenea şi ΕΠΕΦ 19Γ, 442 şi urm., unde Sfântul Simeon Noul Theolog dezvoltă această temă. Pe de altă parte Sfântul Ioan Gură de Aur precizează de ce Hristos nu l-a transformat prin constrângere pe Iuda în înţelept şi bun, ci dorind să îndrepte părerea şi voinţa ticălosului Său ucenic „nimic, nici neînsemnat, nici însemnat nu a omis [pentru mântuirea acestuia], însă Iuda a rămas cu voinţa sa neîndreptată” (Vezi ΕΠΕ 14, 335-337’ 35, 569-573). Potrivit concepţiei sale, cum că libertatea omului poate să determine participarea şi comuniunea sa cu Dumnezeu, Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „asemenea cu Dumnezeu este autodeterminarea” (ΕΠΕ 10, 182).



[14] PG 150, 638C.



[15] ΕΠΕΦ 14ΣΤ, 204.



[16] ΕΠΕ 23, 402.



[17] Ἡ εὐθύνη τῆς ἐπιλογῆς μάς (Responsabilitatea alegerii noastre), ed. Ἱερόν Κελλίον Ἁγ. Νικολάου Μπουραζέρη, Ἅγιον Ὅρος, pp. 212-213.



[18] Talantul este unitate de măsură a masei care se utiliza în antichitate de către multe popoare din Mesopotamia şi Marea Mediterană. Subdiviziunile lui, atunci când se refereau la metale preţioase, funcţionau şi ca monede. De obicei, un talant era echivalent cu greutatea apei care încape într-o amforă standard, diferită de la popor la popor. Cu aproximaţie, un talant grecesc (din Attica) echivala cu 26 de kilograme actuale, un talant egiptean cu 27, unul babilonian cu 30,3 şi unul roman cu 32,3. Evreii foloseau talantul babilonian, dar mai târziu l-au reconsiderat – talantul greu al epocii Noului Testament ar fi cântărit azi 58,9 kilograme.

(graiulortodox.wordpress.com)


sursa:http://acvila30.wordpress.com/2011/07/04/abordare-teologica-a-guvernarii-electronice/#more-28093

Categories: ORTODOXIE

DESPRE AKEDIE

Dar ce să zicem despre dracul care face sufletul nesimţit? Căci mă tem a şi scrie despre el. Când năvăleşte acela, iese sufletul din starea sa firească şi leapădă cuviinţa şi frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socoteşte păcat, fărădelegea n-o mai socoteşte fărădelege şi la osânda şi la munca veşnică se gândeşte ca la nişte vorbe goale. De cutremurul purtător de foc el râde. Pe Dumnezeu, e drept, îl mărturiseşte, însă poruncile Lui nu le cinsteşte. De-i baţi în piept când se mişcă spre păcat, nu simte: de-i vorbeşti din Scripturi, e cu totul împietrit şi nu ascultă. Îi aminteşti de ocara oamenilor şi nu o ia în seamă. De oameni nu mai are ruşine, ca porcul care a închis ochii şi a spart gardul. Pe dracul acesta îl aduc gândurile învechite ale slavei deşarte. ”Şi dacă nu s-ar scurta zilele acelea, nimeni nu s-ar mai mântui”. De fapt dracul acesta este dintre cei ce atacă rar pe fraţi. Iar pricina este învederată. Căci nenorocirile altora, bolile celor dosădiţi, închisorile celor nefericiţi şi moartea năprasnică a unora, pun pe fugă acest drac, întrucât sufletul e străpuns puţin câte puţin şi e trezit la milă, fiind dezlegat de împietrirea venită de la demon. Desigur noi nu le avem pe acestea aproape de noi, dată fiind şi raritatea celor cuprinşi de neputinţe printre noi. De aceea Domnul alungând acest drac, porunceşte în Evanghelii să mergem la cei bolnavi şi să cercetăm pe cei din închisori, zicând: ”Bolnav am fost şi n-aţi venit la Mine”. În orice caz să se ştie: dacă cineva dintre monahi, fiind atacat de dracul acesta, n-a primit gând de curvie, sau nu şi-a părăsit chilia din nepăsare, unul ca acesta a primit din cer răbdarea şi neprihănirea şi fericit este pentru o nepătimire ca aceasta. Iar câţi s-au făgăduit să cinstească pe Dumnezeu locuind laolaltă cu lumea să se păzească de acest drac. Căci a zice sau a scrie mai multe despre el, mă ruşinez şi de oameni. (Evagrie Ponticul)1




Când sufletul nostru începe să nu mai poftească lucrurile frumoase ale pământului, se furişează de cele mai multe ori în el un gând de trândăvie, care nu-i îngăduie să stea cu plăcere nici în slujba cuvântului şi nu-i lasă nici dorinţa hotărâtă după bunurile viitoare; ba îi înfăţişează şi viaţa aceasta trecătoare ca neavând nici un rost şi fiind cu totul incapabilă de vreo faptă vrednică de-a fi numită virtute; şi însăşi cunoştinţa o dispreţuieşte, ca pe una ce a fost dată şi altor mulţi oameni, sau ca pe una ce nu ne făgăduieşte nimic desăvârşit. De această patimă moleşitoare şi aducătoare de toropeală vom scăpa de ne vom ţine cu tărie cugetul nostru între hotare foarte înguste, căutând numai la pomenirea lui Dumnezeu. Căci numai întorcându-se astfel mintea la căldura ei, va putea să se izbăvească fără durere de acea împrăştiere nesocotită. (Diadoh al Foticeii).





Sursa:filocalia.ro

Pomenirea Sfintei Muceniţe Caliopia

Aceasta a trăit pe vremea împăratului Deciu, strălucită cu tinereţea trupului şi cu frumuseţea sufletului. Fiind prinsă a fost silită să se lepede de dragostea şi de credinţa în Hristos. Dar întrucât cu tărie se ţinea de aceasta, a fost chinuită în felurite chipuri; apoi în urmă i s-a tăiat capul spre lauda Domnului nostru Iisus Hristos.

Viata purtand-o cu drag!

O FLOARE

PENTRU

FIECARE!

... fiecare experienta din viata ESTE absolut necesara pentru a ajunge intr-o alta etapa, apoi in alta, pana in momentul de fata; -
Ca trebuie sa NE BUCURAM de tot ceea ce se intampla in viata noastra, dar sa nu ingaduim niciodata ca fericirea sau succesul propriu sa depinda de atasamentul fata de o persoana , fata de un loc, fata de un obiect…
- Ca FERICIREA face parte din ceea ce SUNTEM si provine din felul in care gandim… Ca este o greseala sa cautam fericirea in afara...

 - Ca atunci cand dobandim suficienta pace interioara si avem o parere pozitiva despre noi insine, este aproape imposibil sa ne lasam controlati si manipulati de altcineva…

- Ca NIMENI nu ne poate provoca o stare negativa sau un stres interior; ca numai noi putem face acest lucru prin felul in care ne interpretam propria lume…
- Ca regretand raul facut si simtindu-ne vinovati fara incetare este O MARE PIERDERE DE VREME, pentru ca nimic nu va schimba trecutul catusi de putin…
- Ca unul din piscurile pe care putem ajunge este INDEPENDENTA fata de buna parere a celorlalti oameni….

- Ca daca exista o suferinta in viata noastra …situatia respectiva are legatura cu atasamentul fata de modul in care credem ca ar trebui sa mearga lucrurile… - Ca suntem fiinte umane valoroase, demne de pretuire, nu pentru ca asa spun cei din jur ci pentru simplul fapt ca noi am decis sa constientizam acest lucru;

- Ca nimeni nu ne poate intrista. Nimeni nu ma poate face sa ne ingrijoram. Nimeni nu ne poate jigni sentimentele. Nimeni NU POATE FACE decat CEEA CE II PERMITE SUBCONSTIENTUL NOSTRU …

 - Ca , de-a lungul vietii , CELE MAI INUTILE EMOTII sunt sentimentul de vina pentru ceea ce s-a intamplat si teama fata de ceea ce s-ar putea intampla… - Ca starea propriei NOASTRE vieti nu este decat o reflectare a starii mintii NOASTRE;
- Ca trebuie sa INVATAM din toate evenimentele trecute , in loc sa le tot repetam si sa tooot facem referire la ele…;
- Ca nu trebuie sa uitam ca orice lucru prin care am trecut ne-a ajutat sa ajungem AICI… UNDE NE AFLAM IN PREZENT.
- Ca tot ceea ce NE jigneste ne face mai slabi si ca faptul ca ne simtim jigniti creeaza o energie similara cu cea care ne-a jignit…tocmai de aceea trebuie SA NE DEPASIM MANDRIA si sa ne pastram calmul shi pacea Sufletului;
- Ca nimeni nu ne poate supara fara acceptul nostru nemijlocit;
- Ca increderea in noi provine din interior si nu din laudele si confirmarile exterioare;
- Ca atunci cand suntem tratatati intr-un mod in care ne jigneste sau ne transforma in victima trebuie sa ne punem intrebarea : “Ce am facut EU ca sa las aceasta persoana sa creada ca sunt dispusa sa tolerez un asemenea comportament ?”…
- Ca ACUM , AICI, reprezinta SUMA tuturor alegerilor pe care le-am facut pana in momentul de fata…
- Ca trebuie sa eliminam tendinta de a ne simti superiori in vreun fel sau altul pentru ca…TOTI suntem egali in fata lui Dumnezeu;
- Ca ar fi de preferat sa ne aflam in preajma oamenilor care ne fac mai puternici , care ne apreciaza, care se simt legati de Dumnezeu si ale caror vieti dovedesc ca Spiritul se manifesta prin intermediul lor;
- Ca ar trebui sa intelegem conduita unei persoane ca o caracteristica a ACELEI PERSOANE , care NU ne poate jigni decat daca ii ingaduim noi acest lucru;
- Ca IUBIREA si colaborarea –impreuna- fac totul sa mearga mai lin in aceasta lume;

- Ca , chiar si atunci cand ne aflam la marginea cea mai de jos, putem alege sa PRIVIM STELELE;

- Ca ar fi bine sa consideram pe ORICINE INTRA IN VIATA noastra ca fiind UN INVATATOR…
- Ca fiecare persoana care este adusa sau indepartata din viata noastra face parte din experienta care ne-a fost menita de catre Divinitate.

- Ca e bine sa fim studenti toata viata, sa fim deschisi si dornici sa invatam din orice si de la oricine…

- Ca atunci cand ne aflam intr-o situatie care ne pune la incercare ar fi bine sa ne intrebam : “Sunt o parte a problemei sau o parte a solutiei ?”…

- Ca orice clipa in care ne simtim suparati, frustrati, in suferinta, jigniti din cauza conduitei altcuiva este o clipa in care am renuntat a Il vedea pe Dumnezeu Supraveghetorul care ne da voie  a mai avea control asupra purtarii noastre  vietuind...frumos,ca toti sa ajungem in IERUSALIMUL DE SUS!

Maica Domnului sa ne tina strans sub

SFANT

ACOPERAMANTUL

EI

Doamne Iisuse Hristoase,Fiul lui Dumnezeu,miluieste-ne si ne lumineaza viata spre Calea Cea Adevarata, a Ta Binecuvantare s-o primim acum si candva la Marea Judecata prin Usa Milostivirii sa fim primiti!Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh,acum si pururea in vecii vecilor,Amin!

Cum sa nu dam putere diavolului asupra noastra

Harul lui Dumnezeu este cel care ne pazeste si ne intareste, spre a birui.



Vietuind in necredinta, diavolul se va multumi cu a ne ispiti si a ne dobora sistematic, putin cate putin, caci omul necredincios traieste pentru lumea aceasta trecatoare. Cu cat ne vom intari insa in credinta, in nadejde si in dragoste, cu atat diavolul ne va lupta mai tare si mai pe fata, deoarece, crezand, vom tanji dupa Dumnezeu si dupa viata cea vesnica.



Cu cat este omul mai slab, cu atat nu ingaduie Dumnezeu diavolului sa il atinga in chip vazut. Cand insa crestinul a inceput sa paseasca pe calea cea stramta a Imparatiei, atunci, intarit fiind de har, diavolul va primi "aprobare" de a incerca rezistenta iubirii aceluia.



Sa ne amintim de Dreptul Iov:



"Domnul a zis catre Satan:



- De unde vii?



Iar Satan a raspuns Domnului si a zis:



- Am dat tarcoale pe pamant si m-am plimbat in sus si in jos.



Si Domnul a zis catre Satan:



- Te-ai uitat la robul Meu Iov, ca nu este nici unul ca el pe pamant, fara prihana si drept si temator de Dumnezeu si care sa se fereasca de ce este rau?



Dar Satan a raspuns Domnului si a zis:



- Ore degeaba se teme Iov de Dumnezeu? N-ai facut Tu gard in jurul lui si in jurul casei lui si in jurul a tot ce este al lui, in toate partile si ai binecuvantat lucrul mainilor lui si turmele lui au umplut pamantul? Dar ia intinde mana Ta si atinge-Te de tot ce este al lui, sa vedem daca nu Te va blestema in fata!



Atunci Domnul a zis catre Satan:



- Iata, tot ce are el este in puterea ta; numai asupra lui sa nu intinzi mana ta.



Si Satan a pierit din fata lui Dumnezeu." (Iov 1, 7-12)



Indracirea :



Diavolul nu poate intra in om fara ingaduinta lui Dumnezeu, iar cand intra, el nu intra atat pentru putere vrajilor si a fermecelor, cat pentru ingaduinta primita de la Dumnezeu. Daca nu ar ingadui Dumnezeu, nici toti vrajitorii din lume nu ar avea putere sa indraceasca pe un om.



Pana si pentru a intra in turma de porci, diavolii I-au cerut voie mai intai Mantuitorului, daramite pentru a intra intr-un om. "Si-L rugau pe El sa nu le porunceasca sa mearga in adanc. Si era acolo o turma mare de porci, care pasteau pe munte. Si L-au rugat sa le ingaduie sa intre in ei; si le-a ingaduit." (Luca 8, 21-22)



De ce ingaduie Dumnezeu indracirea cuiva, nu cred ca sunt in stare sa raspund. Insa gandesc ca aceasta se intampla din pricina mandriei, spre a vedea toti cat de neputincios este omul in fata diavolului, cand ramane de unul singur, lipsit de ajutorul lui Dumnezeu.



Gandesc si la faptul ca aceasta se ingaduie spre intarirea credintei celor slabi si a celor in cauza. Deci putem spune ca aceasta se petrece tot din mila si iubirea lui Dumnezeu, care doreste mantuirea tuturor, nici unul nefiind de pierdut.



Chiar imi spunea un parinte, recent: "Se mantuieste si el (indracitul), insa vezi cu ce pret." Am ramas surprins de acest cuvant, insa apoi mi-am dat seama ca respectivul avea o credinta de piatra si un post aspru de neinchipuit, daruri primite dupa indracire. Si inca nu a scapat de duhul cel viclean.



Cum sa nu dam putere diavolului asupra noastra ?



Noi singuri nu putem sa ne pazim de diavol, noi singuri nu putem sa ne mantuim, noi singuri nu putem sa supravietuim. Daca am putea sa ne pazim de viclenia diavolului, daca am putea sa ne mantuim singuri, daca am putea sa nu murim, de ce am mai avea de nevoie de Dumnezeu ?!



"- Zis-au cei ce ascultau: Si cine poate sa se mantuiasca?



- Iar Hristos a zis: Cele ce sunt cu neputinta la oameni, sunt cu putinta la Dumnezeu." (Luca 18, 26-27).



Crestini fiind, invatatura propovaduita trebuie sa fie zugravita si in faptele noastre. De absoluta trebuinta, ca si celelalte pe care le voi aminti, mai jos, este dreapta credinta. Pentru erezii si invataturi gresite, Parintii au anatemizat pe unii si pe altii, spre a nu strica Biserica lui Hristos, lasandu-i in grija lui Dumnezeu. Dreapta credinta se cunoaste si se intareste citind Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti. Cine crede in Dumnezeu trebuie sa creada si in diavol, care adesea se chinuie sa ramana ascuns, chiar si in mintea celor ce se aduna in Biserica.



Participarea la sfintel slujbe atrage harul lui Dumnezeu, curateste mintea si ajuta spre o rugaciune cat mai asezata. Chiar si fara a intelege slujbele, este de neaparata trebuinta a participa la ele. La vremea potrivita, mintea ni se va lumina si vom intelege mai multe.



Postul si rugaciunea raman principalele arme impotriva diavolului.



"Si mergand ei spre multime, s-a apropiat de Hristos un om, cazandu-I in genunchi si zicand:



- Doamne, miluieste pe fiul meu, ca este lunatic si patimeste rau, caci adesea cade in foc si adesea in apa. Si l-am dus la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece.



Iar Iisus, raspunzand, a zis:



- O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi? Aduceti-l aici la Mine.



Si Iisus l-a certat si demonul a iesit din el si copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte:



- De ce noi n-am putut să-l scoatem?



Iar Iisus le-a raspuns:



- Pentru putina voastra credinta. Caci adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta in voi cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta. Dar acest neam de demoni nu iese decat numai cu rugaciune si cu post." (Matei 17, 14-21)



Puterea harului lucrator in Taina Sfintei Spovedanii este adesea trecut cu vederea. Deasa spovedanie este de mare folosinta, prin aceasta scotand la iveala toate gandurile inimii, ca nici unul sa nu prinda radacini peste saptamana, peste luna sau peste an. Spovedania nu trebuie sa fie urmata, in mod obligatoriu, de Impartasanie, de aceea, ea se poate face oricand, fara prea mari pregatiri.



Impartasania este izvor de putere si de vindecare. Apropierea de Mantuitorul Iisus Hristos, in Taina Euharistiei, nu trebuie sa se faca nici des, nici rar, ci potrivit starii sufletesti a fiecaruia. Astfel, unuia ii este de folos sa se impartaseasca saptamanal, iar altuia, numai de patru ori pe an. Aceasta hotaraste numai duhovnicul, in urma unei bune cunoasteri a sufletului celui care se apropie cu pocainta.



Impartasania cu nevrednicie mai mult imbolnaveste decat insanatoseaza, mai mult strica decat face bine, dupa cum spune si Sfantul Apostol Pavel: "Oricine va manca painea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat fata de trupul si sangele Domnului. Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar. Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, multi dintre voi sunt neputinciosi si bolnavi si multi au murit." (I Corinteni 11, 28-30).



Viata trupeasca trebuie si ea pusa in buna randuiala. Foarte mult vorbeste Parintele Arsenie Boca despre importanta vietii trupesti in lucrarea mantuirii omului. Astfel, sexualitatea si alimentatia sunt cele mai folosite doua aspecte pe care diavolul le denatureaza, spre a strica si pe celelalte ale vietii omului.



Harul trebuie cautat, urmarit si dobandit cu toata puterea, caci "Imparatia cerurilor se ia prin straduinta si cei ce se silesc pun mana pe ea" (Matei 11, 12).

Omul primeste har prin Sfintele Taine, dar si prin multe alte mijloace: Anafura, Aghiasma, Icoane, Mir, Sfinte Moaste, Sfanta Cruce, binecuvantarea preotului, rugaciune, virtuti, etc.





Publicat de Roxana 8 aprilie 2011
 
 
Sursa:Cadelnita/blogspot

Mănăstirea Crasna

MANASTIREA MEA DE SUFLET !


La numai 50 km de Ploieşti, spre Braşov, prin Vălenii de Munte, pe raza comunei Izvoarele, la poalele Munţilor Ursoaia, se înalţă spre cer, din verdele crud al pădurii, Mănăstirea Crasna.

Un "ochi de var" strălucitor, ce iradiază clorofila împrejurului, înnobilând credinţa neamului cu lucrarea unui duh aparte: Crasna a dat altarelor Ortodoxiei româneşti şase episcopi. Aici se învaţă continuu şi se slujeşte în taina vechilor sihaştri. Şi dacă ar trebui să aduni toată această uimire la un loc i-ai spune pur şi simplu: părintele arhimandrit Nicodim Dimulescu.




Să despici perdelele dese de ploi, forfecând aerul albastru al zorilor unei dimineţi îngheţate de mai, zdrobit de aglomeraţia îmbâcsită a oraşului, ca să poţi apuca spre neştiutele drumuri ale unei mănăstiri de dincolo de zidurile închipuitului, poate părea la prima vedere doar aventura unor gazetari exaltaţi. Dar cum închipuitul de dincolo naşte taină, chemare, nimic nu-ţi mai stă în cale ca să-l atingi.



Aşa am pornit noi la mijloc de săptămână spre Crasna. O mănăstire apropiată Bucureştilor, depărtată, retrasă însă de lumea ne-lume a oraşului. Şi după ce am străbătut câmpia şi dealurile, înşirând satele şi oraşele pe firul nevăzut al unei mătănii, am ajuns la un capăt de drum, în faţa cetăţii aparent inexpugnabile a pădurii. Aici, în acest punct, mijlocul nostru modern de deplasare s-a recunoscut învins. De aceea, doar maşina lui nea Costel, şoferul Mănăstirii Crasna, obişnuită cu noroaiele locului, ne-a luat în "spinare" şi ne-a trecut dincolo, lăsându-ne teferi şi curaţi la încălţări în pragul minunii.



Dar pentru noi întâmplarea avea să capete sens abia la întoarcere, când, ajunşi acasă, luminaţi din Lumina Învierii şi a Cuvântului cu care ne-am hrănit la Crasna, aveam să-i înţelegem rostul. Căci fără drumul acesta greu, întortocheat, plin de gropi şi noroaie, nu am fi aflat ce înseamnă bucuria de a birui încercarea şi nici nu am fi gustat din nectarul înţelepciunii. De aceea, această punte între lume şi cer, între păcat şi Rai, este necesară. Fără ea, ai putea să crezi că atingerea cerului este lină, uşoară, la îndemâna oricui şi că îndrăzneala cugetului ar fi posibilă fără nevoinţă. Fără rugăciune şi cruce.



Nemărginirea şi tăcerea care definesc Raiul



Ne-am trezit, aşadar, în Rai. Cu respirarea tăiată, goliţi de gânduri, căci nu ne venea a crede frumuseţea ce ni se înfăţişa ochilor. Şi nici nu puteam înţelege cum de se roteau norii în jurul mănăstirii, ca un inel, refuzând să verse în clipele acelea zăvoaiele de ape ridicate la cer cine ştie prin ce locuri îndepărtate. Aici, însuşi timpul se spărsese, lăsând în urmă doar lumină.



Ne-am revenit încet-încet, cu ajutorul părintelui ieromonah Nectarie Petre, stareţul Mănăstirii Crasna. Şi, în numai câteva clipe, am devenit şi noi oameni ai locului, "îmbrăcaţi" în trecutul, prezentul şi speranţa sfântului lăcaş.



Însoţiţi de părintele stareţ, ne-am închinat în cele două biserici ale mănăstirii, cea veche şi cea nouă, şi în paraclisul de vară, uluiţi, bucuroşi, impresionaţi până la tăcere de istorie, de pace şi de necuvintele sfinţilor.



Căci, ce poate fi mai convingător şi mai înălţător decât să te afli pe locul unde pe la 1745 pustnicii din scobiturile munţilor din jur au ridicat aici, în taina pădurii, schit de lemn pentru rugăciune şi jertfă lui Hristos?



Ce poate fi mai nemărginit decât nemărginirea înşăşi a Creaţiei lui Dumnezeu, pe care o poţi vedea direct, fie şi numai pe chipurile sfinţilor atât de "ai noştri", cum îi zugrăvise cândva Pârvu Mutu în lungile lui zile de tăcere, recunoscute şi aici în vechea biserică, în înfăţişarea pe care le-a eternizat-o pe la 1832-1834 Costache Eliadie din Ploieşti şi fiul său, Toma?



Cum să poţi vorbi când afli că postelnicul Constantin Potlogea, fiu de preot al locului, aşeza împreună cu fiul său, Nicolae, sub pavăza Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena temelia actualului sfânt lăcaş şi întreaga avere a familiei, la scurtă vreme după ce se călugărise cu numele de Chesarie? Şi că refuzase să i se zugrăvească chipul în tabloul votiv al bisericii, plecând la Domnul puţin înainte de 1829, în taină, fără a-şi vedea ctitoria terminată? Şi că nici mormântul nu i se cunoaşte?



Şi nici cuvinte nu ai ca să cuprinzi în ele frumuseţea iconostasului cu foiţă de aur realizat la Viena în 1853 şi pictat cinci ani mai târziu de Anghel Tănase din Ploieşti. Sau icoana Maicii Domnului zugrăvită de Irineu Protcenco.



Ai putea să spui poate ceva despre urcuşurile şi coborâşurile istorice ale lăcaşului, despre neiertătoarele cutremure, incendii, prădările nemţilor din 1917 sau ale ocnaşilor evadaţi de la Slănic din 1920, despre desfiinţarea mănăstirii în 1960, dar ţi-ar rămâne foarte puţine de spus despre ceea ce a urmat după 1967, când primăvara s-a instalat din nou la Crasna.



(Zidirea de suflete şi "şcoala" de episcopi...)



Acolo unde se afla doar fratele Pavel să păzească ce mai rămăsese din mănăstire, astăzi părintele ieromonah Pantelimon, veneau în 1967 călugării Nicodim şi Ghedeon, care aveau să adauge la purtarea de grijă a patriarhului Justinian harul lor şi un duh nou ce au făcut din vechiul schit actuala Mănăstire Crasna. Numeroase ridicări de construcţii, reparaţii, adăugiri şi alte lucrări s-au contopit cu cealaltă lucrare, cu celălalt duh: cel al zidirii de suflete.



Despre aceasta ne-a vorbit părintele Nectarie Petre, intrat în mănăstire la 15 ani, călugărit la 20, hirotonit diacon acum 11 ani şi preot în urmă cu şase ani, stareţ din toamna anului trecut.



Despre sine vorbeşte cu reţinere, spunându-ne totuşi că la îndemnul părintelui Nicodim şi-a desăvârşit studiile la "Institutul Sfântul Seghie" din Paris, unde în prezent este şi doctorand în anul trei, pregătindu-şi o lucrare care are ca temă "Spovedania, rolul pedagogic şi sfinţitor în practica pastorală". Şi ne-a mai mărturisit un lucru aparte, esenţial, părintele: "Există ceva anume ce m-a "captat" în această mănăstire, ce mă ţine şi astăzi aici: dragostea din această obşte. Ea m-a rechemat din Franţa după şapte ani şi unde cred că voi rămâne cât va rândui Dumnezeu".



Cu dânsul am vorbit însă mai mult despre o realitate unică în lumea monahală de la noi: Mănăstirea Crasna a trimis la slujirea altarelor Ortodoxiei româneşti şase episcopi dintre cei închinoviaţi aici: IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, PS Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, PS Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului, şi PS Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal. "Toţi aceşti părinţi, toţi aceşti episcopi care au ieşit de aici s-au format în jurul părintelui Nicodim Dimulescu, cel care are o importanţă covârşitoare la formarea vieţuitorilor din obştea Crasnei. Acestor înalţi ierarhi se adaugă şi seria de stareţi de mănăstiri care au ucenicit tot aici: Antonie Liţă, de la Mănăstirea "Sfântul Pantelimon", din Episcopia Alexandriei şi Teleormanului, Benedict Zbârnău, de la Ianculeşti, Teofil de la Balaciu, plecat la Domnul, Nicodim Burcea de la "Buna Vestire" de la Mirabella-Eclano-Italia, alături de care putem vorbi, şi de mulţi alţi părinţi duhovnici, precum Damian de la Zamfira, Sofronie de la o mănăstire din Moldova. Părintele Nicodim are o experienţă de mai mult de 60 de ani de mănăstire. A intrat la 13 ani şi jumătate la Mănăstirea Râmeţi, unde a putut cunoaşte şi a se forma, pentru ca la rându-i să formeze oameni. Lucrul acesta a rodit şi aici, în Mănăstirea Crasna, unde există 10 preoţi, patru diaconi, patru călugări şi restul până la 30 de fraţi, toţi trimişi de dânsul la studii şi desăvârşire", ne spune părintele stareţ Nectarie.



Despre cum lucrează trecutul prin prezent:



Am discutat apoi despre ascultări, despre cea mai importantă dintre ele, participarea la slujbe, la rugăciune, dar şi despre "ocuparea de oameni", de pelerini. Aici, zilnic, este rânduit un părinte care primeşte oaspeţii, discută cu ei, le răspunde la frâmântări, le dă sfaturi şi le asigură o masă gratuită pe zi. "Este o tradiţie a locului rânduită de părintele Nicodim de când a venit aici, pe care o păstrăm şi cu nădejde în Dumnezeu încercăm să o ducem mai departe. Dacă reuşim să facem toate acestea datorăm puterea noastră şi legăturii cu trecutul. Această legătură aduce liniştea şi spiritualitatea locului. De aceea avem obligaţia să o ducem mai departe, chiar dacă provocările secolului în care trăim sunt mari. Însă Dumnezeu "naşte" şi formează vocaţii încă", ne-a spus părintele stareţ. Apoi ne-a vorbit despre figura luminoasă a părintelui Arsenie Praja, "pustnicul din Apuseni", prietenul şi părintele de suflet al părintelui Nicodim, care, în ultima parte a vieţii, a trăit la Crasna.



A fost acest părinte ca o lumină şi ca o dovadă că măsura sfinţeniei, la care toţi suntem chemaţi, poate fi atinsă şi în zilele noastre. Despre părintele Arsenie Praja se poate vorbi nopţi la rând. O vom face într-un articol viitor, dar nu putem să trecem acum fără a aminti că acest pustnic călătorea tot timpul desculţ, iarna topindu-i-se zăpada sub tălpi, că umbla îmbrăcat într-un cojoc toată vara, din "nebunie întru Hristos", că şi-a prevăzut sfârşitul şi că şi-a încheiat viaţa pământească într-o noapte de Înviere, rostind pe patul morţii răspuns la salutul "Hristos a înviat!", "Da. Adevărat a înviat Domnul!", după care s-a ridicat cu sufletul spre viaţa îngerească.



Mai bogaţi, mai senini şi mai încrezători:



Mănăstirea Crasna nu poate fi mărturisită pe de-a-ntregul în puţinele cuvinte ale unui reportaj. Ar trebui să vorbim şi despre muzica psaltică învăţată aici, despre multe şi multe alte lucruri frumoase şi, nu spre final, despre părintele Nicodim însuşi, cu care am stat de vorbă. Dar nu putem trece peste marea sa smerenie încălcându-i rugămintea de a lăsa la o parte vorbele cuvioşiei sale. Mărturisim însă că am plecat de la Crasna mult mai bogaţi, mai senini şi mai încrezători după întâlnirea cu părintele, căci acum, mai mult ca oricând, avem încrederea că Biserica lui Hristos nu va fi niciodată învinsă. Şi că, aşa cum ne spunea şi părintele stareţ la final, ceea ce desăvârşesc călugării la Crasna este "un fel de a răspunde nevoilor cu care se confruntă Biserica astăzi, omenirea, pentru că monahul este în mănăstire şi pentru o cunoaştere mai amplă a Lucrării lui Dumnezeu, nu numai pentru posturi şi rugăciune, care sunt datorii esenţiale. Monahismul nu se opreşte. El este plămânul Bisericii care reînviorează cele pierdute sau pe care noi, oamenii trecători, le uităm". Neuitând nici noi de cele aflate la Crasna, ne retragem îndemnându-vă să căutaţi şi voi puntea dintre lume şi cer, dintre păcat şi Rai, ca să trăiţi pe viu bucuria "îmbrăcării" în duhul sfinţitor al Crasnei.

Hristos a inviat!



Cu ajutorul Lui Dumnezeu publicat de ,,Macarie Ieromonahul'' la 14:41:00

sursa:http://hristos-imparatul-slavei.blogspot.com/2011/05/manastirea-mea-de-suflet.html

DE LA CORINA CHIRIAC...

UN MAIL DE LA CORINA CHIRIAC: SĂ I NE ALĂTURĂM ŞI SĂ PROTESTĂM!


mai 23, 2011


Dragi prieteni,



Am primit la rândul meu un protest la adresa unui film. M-am gândit că e practic să traduc cât mai fidel în româna textul original al mesajului care poate fi citit în continuarea traducerii mele. Dacă vreunul dintre voi găseşte o traducere mai bună a textului englez, vă rog modificaţi. Important este să protestăm.

Vă rog să daţi şi voi mai departe acest mesaj.

Mulţumesc, Corina Chiriac



MERGÂND DINCOLO DE LIPSA DE RESPECT, FILMUL „CORPUS CRISTI” ESTE PE CALE SĂ APARĂ ÎN CINEMATOGRAFE ÎN IUNIE SAU AUGUST. UN FILM DEZGUSTĂTOR ESTE APROAPE GATA SĂ APARĂ MAI ÎNCOLO ANUL ACESTA ÎN AMERICA PREZENTÂND PE MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS, PE APOSTOLI ŞI DISCIPOLI CA HOMOSEXUALI ! CA PIESĂ DE TEATRU ACEST „SCENARIU” A JUCAT DEJA ÎN TEATRE PENTRU O VREME.



ÎN LATINĂ, „CORPUS CRISTI” ÎNSEAMNĂ TRUPUL LUI HRISTOS.



ESTE O REVOLTĂTOARE BATJOCURĂ LA ADRESA DOMNULUI NOSTRU, MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS.

DAR NOI PUTEM PRODUCE O SCHIMBARE.



IATA DE CE VĂ TRIMET ŞI VOUĂ ACEST E-MAIL. DACĂ FIECARE VA TRIMETE ACEST MESAJ DE PROTEST ŞI LA ALŢII, POATE CĂ ÎMPREUNĂ VOM REUŞI SĂ PREVENIM, SĂ ÎMPIEDICĂM GROZĂVIA CA ACEST FILM SĂ FIE DIFUZAT ÎN AMERICA (ŞI ÎN LUME AŞ ADAUGA EU, C.C.)



SA AVEM CURAJUL SĂ NE PREZENTĂM PE FAŢĂ CREDINŢA ŞI SĂ OPRIM BATJOCURA ADRESATĂ ÎMPOTRIVA DOMNULUI ŞI MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS. CĂCI ALTFEL, DE CE AM MAI PRETINDE CĂ SUNTEM CREŞTINI? CU RISCUL DE A VĂ DERANJA PUŢIN, VĂ TRIMIT ACEST MESAJ TUTUROR ŞI SPER CĂ VEŢI FI DE ACORD CU MINE, VEŢI APRECIA EFORTUL CELOR CARE AU INIŢIAT ACEST PROTEST ŞI VEŢI TRIMETE VORBA MAI DEPARTE.

VA ROG, AJUTAŢI SĂ ÎMPIEDICĂM OFENSA CONTRA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS .



NU E VORBA DE VREO PETIŢIE DE SEMNAT, DE UN NUMĂR FIX SAU LIMITĂ DE PERSOANE LA CARE SĂ TRIMETEŢI ACEST SEMNAL DE ALARMĂ… ÎN PLUS VĂ IA CÂTEVA MINUTE S-O FACEŢI ! POATE MAI PUŢIN DE 2 MINUTE.



DACĂ NU TE INTERESEAZĂ, SAU NU AI 2 MINUTE SĂ RETRIMIŢI ACEST MESAJ, SĂ NU TE PLÂNGI DACĂ DUMNEZEU NU ARE TIMP PENTRU TINE CĂCI EL ESTE MULT MAI OCUPAT DECÂT PUTEM FI NOI.



PERSONAL, CHIAR CRED CĂ E ABSOLUT NECESAR SĂ PROTESTĂM. SE PARE CĂ ANUMITE REGIUNI ALE EUROPEI AU RENEGAT ŞI REFUZAT, DIN FERICIRE, SĂ PRIMEASCĂ SAU SĂ DIFUZEZE ACEST FILM. TOT CE NE TREBUIE ACUM SUNT O GRĂMADA DE RUGĂCIUNI ŞI O GRĂMADĂ DE E-MAILURI.

VĂ ROG, DAŢI MAI DEPARTE.



Categories: Anunţuri
 
sursa:http://acvila30.wordpress.com/