SFANTUL EMILIAN DIN DUROSTOR

La 18 iulie, Biserica din Durostorum (Silistra) sărbătorea pe Sfântul Martir Emilian, mort în timpul persecuţiei dezlănţuite de împăratul Iulian (361-363), supranumit „Apostatul” pentru că şi-a părăsit credinţa creştină. Acest împărat era nepot al lui Constantin cel Mare (fiind fiul unui frate vitreg, Iulian Constantius) şi înrudit cu familia domnitoare; s-a bucurat în tinereţea sa de o educaţie aleasă.

Când a preluat conducerea imperiului, Iulian a încercat să restaureze păgânismul şi a luat măsuri de persecutare a creştinismului. Aşa au venit la conducerea armatei şi a marilor unităţi administrative funcţionari păgâni. Toţi aceşti demnitari aveau misiunea să reintroducă vechile practici, să refacă templele şi să le redea cultul. Unele locaşuri păgâne erau ruinate, altele transformate în biserici creştine. Desigur că acestor măsuri întreprinse din ordinul lui Iulian li s-a răspuns cu opoziţie din partea creştinilor. Mulţi dintre ei s-au năpustit asupra statuilor divinităţilor, altarelor sau templelor păgâne, distrugându-le. În această atmosferă dramatică a trăit, a activat şi a murit Sfântul mucenic Emilian.

Din actul sau martiric, care ni s-a păstrat într-o versiune latină şi greacă, aflăm că el era militar şi de familie bună. Tatăl său se numea Sabbatianus şi îndeplinea funcţia de prefect (1).

În acea vreme a venit la Durostor vicarul (sau guvernatorul, după alte izvoare) Capitolinus, „om plin de înşelăciune şi cu mintea întunecată, fiind încă şi doritor de vărsare de sânge şi cu mare râvnă pentru idoli”, ca să vadă în ce măsură populaţia acestui oraş este „râvnitoare faţă de zei”. După ce a adus jertfe tuturor zeilor şi a constatat că poporul din Durostor „se închină zeilor şi le aduce jertfe cu toată cinstirea”, s-a umplut de bucurie şi a poruncit să fie chemate la ospăţ toate căpeteniile sale.

„Pe când aceştia petreceau împreună eu Capitolinus, fericitul Emilian, privind împrejur şi văzând timpul potrivit ca să câştige cununa vieţii celei de sus, fiindcă se socotea creştin nu numai în faţa lui Dumnezeu şi a îngerilor, ci şi a oamenilor şi dorind ca lucrul acesta să fie arătat tuturor, îmbrăcat fiind totdeauna ca un viteaz ostaş al lui Hristos, cu platoşa credinţei, cinstita cruce, încins cu aceste arme a intrat în templul idolilor şi, luând un ciocan de fier, a răsturnat cu mâinile sale toţi idolii care se găseau acolo, a doborât altarele, a spart sfeşnicele şi a vărsat toate vasele (cu libaţiuni) şi paharele lor. Apoi a plecat, nefiind cunoscut de nimeni”.

Auzind Capitolinus, tare s-a tulburat şi cu mare mânie a zis către cei care i-au vestit acestea: „În grabă să-l căutaţi şi, aflându-i, să mi-l aduceţi, ca să-l pierd, oricine ar fi el”.

Atunci ieşind slujitorii, au întâlnit pe un oarecare ţăran venind de la munte, pe care, după ce l-au arestat, l-au bătut şi l-au dus la palatul lui Capitolinus. Văzând fericitul Emilian pe acesta, a zis întru sine: „De voi ascunde faptul, mântuirea mea va fi pierdută, fiindcă s-a apropiat Cel ce m-a chemat pe mine prin moarte la împărăţia Lui cea nemuritoare”. Şi, cugetând acestea, s-a dus în mijloc şi oprind loviturile slujitorilor a început să spună: “- Lăsaţi-l pe acesta, vă rog, lăsaţi-l, căci el n-a greşit cu nimic, ci eu sunt cel care a făcut ce spuneţi voi”. “Deci, apucîndu-l pe el soldaţii Valerian şi Maxentiu, l-au dus cu ocări la palatul lui Capitolinus, care, şezând pe scaunul de judecată, a întrebat: “- De ce lucru s-a făcut vinovat omul acesta?” Spunându-i-se că el este cel ce a intrat în templu şi a profanat nu numai altarele, ci şi jertfele puse pe ele, Capitolinus s-a umplut de mânie şi l-a întrebat mai întâi pe mucenic: „- Cum te numeşti?”. Atunci preaputernicul atlet al lui Hristos a răspuns: „- Dacă mă întrebi” de numele meu obişnuit, mă numesc Emilian; dacă dimpotrivă cauţi numele meu cel desăvârşit, atunci socoteşte-mă a mă numi creştin”. Capitolinus l-a întrebat apoi: „- Spune, omule nefericit, cine te-a rătăcit ca să aduci astfel de ocări nemuritorilor zei?”. Sfântul Emilian a răspuns: „- Dumnezeu şi sufletul meu mi-au poruncit să calc în picioare pe aceşti neînsufleţiţi (zei), ca să se arate tuturor că sunt pietre fără suflet, muţi şi surzi, în care nu se află nici un fel de grăire. Să ştii, deci, că n-am adus nici o ocară. Dumnezeu a creat toate, iar zeii tăi, care n-au creat nimic, să piară!”. Capitolinus l-a întrebat: „-Tu eşti cel care ai răsturnat altarele?”. Sfântul Emilian a mărturisit: „- Cu dreptate spune Sfânta Scriptură: „Asemenea lor să fie cei ce-i fac pe ei şi toţi cei ce se încred în ei” (Ps. 113, 16). Atunci, mângâindu-se, Capitolinus a poruncit: „Dezbrăcaţi-l şi-l întindeţi pe pământ, ca să ştie că se află în faţa vicarului”. Iar după ce l-au dezbrăcat, acesta a insistat: „- Spune-mi deci cine te-a înşelat ca să aduci o asemenea nelegiuire zeilor?”. Atunci preafericitul Emilian i-a răspuns cu mare curaj: „- Am spus mai înainte şi iarăşi zic ca Dumnezeu şi sufletul meu m-au îndemnat să nimicesc jertfele cele necurate”. Atunci Capitolinus a poruncit din nou slujitorilor: „- Apucaţi-l şi-l umpleţi de răni adânci ca să ştie că nelegiuita lui credinţă nu-i este de nici un folos şi nu-i va elibera din mâinile mele!”. Iar pe când îl băteau cumplit, vicarul a repetat: „- Spune, nefericitule, cine te-a rătăcit ca să săvârşeşti acestea?”. Neînfricatul Emilian i-a măturisit încă o dată: „- Ţi-am spus că nimeni fără numai Dumnezeu şi sufletul meu m-au făcut să răstorn zeii cei spurcaţi şi, călcându-i în picioare, să arunc jertfele voastre cele nelegiuite”. Capitolinus a hotărât cu îndârjire: „- Vedeţi, ne vorbeşte cu mândrie. Întoarceţi-l şi-l loviţi pe piept, ca să ştie că toţi cei care nu ascultă de legile împăraţilor sunt supuşi la asemenea pedepse”.

Deci, după ce l-au bătut vreme îndelungată, cu vine de bou, cu cea mai mare cruzime, a zis vicarul: „- Lăsaţi-l!”. Şi au încetat cei ce-l loveau. Apoi l-a întrebat: „- Rob eşti sau liber?”. Sfântul Emilian a răspuns: „- Sunt rob al lui Hristos, iar fiu sunt al lui Sabbatianus, prefectul acestei cetăţi”. Atunci vicarul Capitolinus s-a îmblînzit cu perfidie: „- O, Emiliane! Nimic nu există din ceea ce crezi ca vei moşteni. Nu există nici Acela în care crezi că este mântuirea oamenilor, iar după legile noastre te-ai făcut vinovat, aducând ocara zeilor. La ce-ţi va folosi mărimea trupului tău? Căci ai dispreţuit chinurile ca sa te arăţi mai vrednic decât toţi. De aceea, ca nu cumva şi alţii să se gândească la astfel de lucruri şi să se rătăcească, avându-te pildă pe tine, tu singur vei fi aruncat în flăcările cuptorului. Iar tatăl tău va plăti stăpânirii o livră de aur, fiindcă nu s-a îngrijit de tine”.

Slujtorii l-au apucat atunci pe fericitul atlet al lui Hristos şi l-au dus afară din cetate, aproape de malul fluviului Dunărea, unde se găseau cei ce pregătiseră rugul care i-a devenit cunună pentru bărbăţia sa. Preaputernicul mucenic a zis atunci slujitorilor: „- Lăsaţi-mă puţin ca să mă rog Dumnezeului meu!”. Şi după ce s-a rugat, aceştia l-au aruncat în foc, socotind că va deveni îndată cenuşă. Dar focul, cunoscând neprihănirea mucenicului lui Hristos, nu l-a mistuit, ci l-a păzit întreg şi neatins, ba dimpotrivă, pe slujitorii lui Capitolinus care erau mai aproape, i-a cuprins flacăra şi i-a ars de tot. Văzând slăvitul credincios că focul nu l-a atins, ci a rămas nevătămat, a mărit pe Dumnezeu şi, întorcându-se către răsărit, s-a însemnat cu semnul crucii, ridicând privirile spre cer şi spunând: „- Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte sufletul meu!”. Şi zicând astfel, a adormit în pace.

Iar femeia vicarului Capitolinus, care în taină era creştină, fiind rugată de concetăţeni, a cerut de la bărbatul ei corpul Sfântului Emilian pe care nu-l mistuise focul, ci Dumnezeu l-a păstrat neatins prin harul Său.

Cetăţenii creştini şi bărbaţii cucernici, după ce au uns cu evlavie trupul Sfântului Emilian cu preacinstitul mir, l-au înmormântat după vrednicie cu psalmi şi cântări în locul numit Gedina (Gizdina), ca la trei stadii de cetatea ce se numeşte….

Sfântul Emilian a pătimit la 18 iulie 362, cam la două-trei zile după arestare. Această dată, indicată de unele documente ale vremii, a rămas ca zi de sărbătoare şi în mineiele Bisericii Ortodoxe Române (2).

Prof. Dr. Emilian Popescu

1. Baza informaţiei noastre despre viaţa şi mucenicia Sfântului Emilian o constituie actul său martiric, alcătuit de un autor necunoscut, pe la sfârşitul secolului al IV-lea sau mai devreme, de un contemporan al evenimentelor şi păstrat într-o copie în Biblioteca Vaticanului (Codex Vaticanus 866). Actul martiric a fost redactat mai întâi în latineşte, după care s-a făcut o traducere în limba greacă: Învăţatul P. Boschius a publicat textul după un manuscris italo-grec în Acta Sanctorum iulii, t. IV, Paris-Roma, 1868, p. 373-377, precedat de un studiu introductiv, p. 370-373. O altă versiune în limba greacă a fost descoperită şi publicată de curând de Fr. Halkin (după Codex Parisinus”1777 şi Venetus Marcianus 360, am-bele din secolul al XI-lea), în „Analecta Bollandiana”, 90 (1972), p. 27-35. Între cele două versiuni, de la Vatican şi de la Paris-Veneţia, nu sunt deosebiri semnificative, În limba română, cu viaţa şi martiriul Sfântului Emilian s-a ocupat Pr. Prof. I. Rămureanu, care a şi tradus actul martiric după copia păstrată la Vatican, mai întâi în B.O.R., 62 (1944), nr. 4-6, p. 135-138, apoi în vol. Actele martirice, Bucureşti, 1982, p. 299-307.

2. Martiriul Sfântului Emilian, petrecut într-o perioadă când Biserica creştină făcuse multe progrese şi era ilustrată de mari personalităţi ale timpului, a impresionat profund lumea de atunci. Unii părinţi şi scriitori bisericeşti l-au pomenit în lu-crările lor, referindu-se la el ca la un fapt real. Eusebiu al Cezareii spune în Cronica sa, tradusă de Ieronim în limba latină, că în anul de la Avraam 2379 (362), în timpul domniei lui Iulian, „a fost ars de viu Emilian la Durostor, din ordinul vicarului, pentru că a răsturnat altarele”. Teodoret al Cyrului precizează că „în Durostor, oraş însemnat al Traciei, Emilian, luptătorul biruitor, a fost dat focului de către Capitolinus, conducătorul întregii Tracii”. Această ştire a fost preluată în secolele XIII-XIV de istoricul bizantin Nichifor Callist. Lucrarea Chronicon paschale, alcătuită după anul 628, notează că „la anul 363 a suferit martiriul la Durostor, oraş al Sciţiei din (dioceza) Traciei, ostaşul Emilian, fiind dat focului din porunca lui Capitolinus, vicarul Traciei”. Teofan Mărturisitorul reproduce şi el această ştire. Unii învăţaţi consideră că la martiriul Sfântului Emilian s-a referit şi Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului, în scrisoarea a XL-a. În mulţimea de ştiri privitoare la Sfântul Emilian există şi unele deosebiri asupra cărora nu e locul să stăruim.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 178-182, Sfântul mucenic Emilian din Durostorum.









SLUJBA SFÂNTULUI MUCENIC EMILIAN DE LA DUROSTORUM

LA VECERNIE



La Doamne, strigat-am…, se pun stihirile pe 6: 3 din Octoih şi 3 ale sfântului.

Stihirile sfântului, glasul al 4-lea:

Podobie: Dat-ai semn…

Cu nebiruită putere de sus ai îmbrăcat, Doamne, pe pătimitorul Tău şi l-ai întărit pe el să rabde chinuri pentru Tine, ca un nevoitor, de la vrăjmaşii cei fără de lege, şi să primească cununa muceniciei. Prin care trimite-ne nouă iertare de păcate, Iisuse preaputernice, Mântuitorul sufletelor noastre.

Pătimitorul Tău, Doamne, întrarmându-se cu Crucea şi înfierbântându-se de râvna Ta, a ars toate capiştile idolilor şi, surpând taberele începătorului de rele, măritul Emilian a primit darurile biruinţei de la Tine, Stăpâne, împărăţia cea cerească şi se roagă să ne mântuim noi.

Stea luminoasă ai arătat Bisericii pe Mucenicul Emilian, şi ostaş preaales, care luminează acum toată lumea cu lucrări de minuni tainice, şi goneşte întunericul necredinţei; de la acela luminându-ne cu dumnezeiască cuviinţă Te lăudăm pe Tine, Iisuse Atotputernice, Mântuitorul sufletelor noastre.

Slavă… Şi acum…, a Născătoarei:

Şterge întinăciunea inimii mele celei ticăloase, Născătoare de Dumnezeu prealăudată, şi toate rănile şi bubele ei cele din păcate curăţeşte-le, Preacurată; şi întăreşte nestatornicia cugetului meu, ca să slăvesc puterea ta şi ajutorul tău cel mare, eu ticălosul şi netrebnicul robul tău.

A Crucii, a Născătoarei:

Văzând Preacurata Stăpână că Hristos este omorât, şi omorând pe cel viclean, plângându-L ca pe un Stăpân, lăuda pe Cel ce a ieşit din pântecele ei şi, mirându-se de îndelunga Lui răbdare, grăia : Fiul meu preadorite! Nu uita pe roaba Ta, nu zăbovi, Iubitorule de oameni, Cel ce eşti dragostea mea.



Troparul, glasul al 4-lea:



Mucenicul Tău, Doamne, Emilian întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnzeule.



Slavă… Şi acum…, al Născătoarei:



LA UTRENIE



La Dumnezeu este Domnul… se cântă troparul sfântului de două ori, apoi:



Slavă… Şi acum…,



Troparul Născătoarei de Dumnezeu al zilei săptămânale respective, pe glasul troparului sfântului.

După obişnuitele Stihologii, Sedelnele din Octoih.



Psalmul 50

CANOANELE

Cel din Octoih şi al mucenicului pe 4:

Canonul mucenicului

Alcătuire a lui Iosif.



Cântarea I-a, glasul al 4-lea:

Irmosul:



Deschide-voi gura mea şi se va umplea de Duh, şi cuvânt voi răspunde Împărătesei Maice; şi mă voi arăta luminat prăznuind şi voi cânta minunile ei bucurându-mă.



Să lăudăm astăzi pe Dumnezeul nostru cel peste toate, şi pe mucenicul Lui să-l cinstim; căci după Lege s-a chinuit, şi a primit cununa biruinţei cu puterea Duhului.



Îmbrăcându-te cu puterea Celui ce a purtat neputinţa noastră, pentru bunătatea Sa, mărite mucenice, ai dezgolit trufia cea deşartă a slăbiciunii idolilor, de Dumnezeu fericite.



Slavă…



Unimea Dumnezeirii cea întreit numărată, Care se uneşte într-una şi aceeaşi fire, cu bucurie o ai propovăduit, pururea pomenite; şi, nevoindu-te foarte tare, ai stricat înşelăciunea zeilor celor mulţi, vrednicule de laudă.



Şi acum…, a Născătoarei:



Tăria mea şi lauda, şi lumina inimii mele este Hristos Domnul, pe Care L-ai născut în două firi, şi este cunoscut într-un ipostas, Preacurată Fecioară.



Cântarea a 3-a:

Irmos: Pe al tăi cântăreţi.

Legea Dumnezeului nostru s-a făcut sfeşnic picioarelor tale, şi lumina cărărilor tale, prin care ai împiedicat paşii celor fără de lege; pe tine, ca pe un mucenic, te lăudăm. Îndreptând cărările cugetului tău către limanul cel lin al voirii lui Dumnezeu, înţelepte, ai scăpat din marea mulţime de zei, care se învăluia în duhul viclenirii.

Slavă…



Puterile cele cereşti s-au uimit de dumnezeieştile chinuri ale lui Emilian, de credinţa şi de bărbăţia lui cea până la sfârşit, cum el fiind cu trup, smerindu-se, a surpat pe vrăjmaşul cel fără de trup.

Şi acum…, a Născătoarei:

Trecând peste legile firii la naşterea ta cea mai presus de fire, ai rămas fecioară după naştere, Maică Fecioară, că ai născut pe Ziditorul a toată zidirea, Preacurată.



Irmosul:

Pe ai tăi cântăreţi, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti izvor viu şi îndestulat, care s-au împreunat ceata duhovnicească, întăreşte-i; şi întru dumnezeiască slava ta, cununilor măririi învredniceşte-i.

Sedealna, glasul al 3-lea:

Podobie: Pentru mărturisirea…

Aprinzându-te de râvna cea dumnezeiască, nu te-ai spăimântat de focul ce este rob asemenea cu tine; ci intrând cu voire nespăimântată în focul cel aprins, te-ai ars cu totul, şi te-ai adus ca o jertfă Stăpânului, mărite mucenice. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să dăruiască nouă mare milă.



Slavă… Şi acum…, a Născătoarei.

Nu S-a despărţit de firea cea dumnezeiască făcându-Se trup în pântecele tău; ci, întrupându-Se, Dumnezeu a rămas, Cel ce te-a păzit pe tine, Maica Sa, după naştere fecioară, ca şi mai înainte de naştere, însuşi Domnul, ceea ce eşti cu totul fără prihană. Pe Acela cu osârdie roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.

A Crucii, a Născătoarei:



Mieluşeaua cea preacurată, Fecioară Maica Cuvântului cea nestricată, văzând pe Cruce spânzurat pe Cel ce a strălucit dintr-însa fără de durere, ca o maică plângând, a grăit: Vai mie, Fiul meu! Cum pătimeşti, vrând să mântuieşti pe om de ocara patimilor?



Cântarea a 4-a:

Irmosul:



Cel ce şade în slavă pe scaunul Dumnezeirii, pe nor uşor a venit Iisus cel mai presus de Dumnezeire, prin palma curată, şi a mântuit pe cei ce cântă: Slavă, Hristoase, puterii Tale.



Dragostea cea dumnezeiască a lui Dumnezeu minunat te-a aprins; pentru aceea ai răbdat focul bătăilor celor amare şi pe zeii celor fără de Dumnezeu i-ai ars, şi ai răcorit sufletele credincioşilor, preafericite.



Defăimat-ai cele lumeşti, numai pentru cele ce sunt stătătoare, şi tot sufletul tău l-ai legat de dumnezeiasca dragoste. Pentru aceea ai risipit puterea necredinţei, purtătorule de chinuri Emiliane, vrednicule de laudă.



Slavă…



O fire, o slavă a Dumnezeirii celei în trei sori slăvind cu bună credinţă, Emiliane, ca un ostaş viteaz ai intrat la privelişte, şi pe balaurul cel tare l-ai surpat la pământ.



Şi acum…, a Născătoarei:

Preasfântă Doamnă, care singură te-ai aflat loc de sfinţenie Celui ce ne-a sfinţit pe noi, pe tine te slăvim; prin Care noi cei ce locuim pe pământ, ne-am făcut cereşti şi ne-am învrednicit de viaţa cea adevărată.



Cântarea a 5-a:

Irmosul:



Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască slava ta; că tu, Fecioară, neispitită de nuntă, ai avut în pântece pe Dumnezeu cel peste toate, şi ai născut Fiu pe Cel fără de ani, tuturor celor ce te laudă pe tine pace dăruindu-le.



Cu picăturile sfinţitelor tale singur, Emiliane, ai stins focul necredinţei; pentru aceasta ai izvorât izvor de minuni, care opreşte iezerele patimilor şi îneacă bolile şi cufundă pe draci.



Întinzându-te pe tine cel rău credincios, a poruncit să te bată; pentru aceasta, rupându-ţi-se trupul tău şi cu răni rănindu-ţi-se, ai închipuit fericită patimă Celui ce S-a rănit pe Cruce, pătimitorule.



Slavă…



Fiind plin de darurile Duhului, tămăduieşti patimi nevindecate, încetezi arsura bolilor, goneşti hulirile cele viclene şi tuturor celor din necazuri le ajuţi, vrednicule de laudă.



Şi acum…, a Născătoarei:



Cu doctoria ta cea foarte lucrătoare vindecă-mă pe mine, cel rănit de sabia păcatului, ca una ce ai născut pe Mântuitorul Hristos, Care s-a rănit cu suliţa pentru mine, şi a rănit inima şarpelui, Preacurată Fecioară.



Cântarea a 6-a:

Irmos: Venit-am întru adâncurile…



Fericit şi plin de dumnezeiască slavă te-ai aflat cu mucenicia, fericite, şi împreună cu îngerii locuieşti în ceruri, rugându-te să se mântuiască sufletele noastre.



Nu ţi-ai cruţat, mărite, trupul cel muritor; pentru aceea, fiind omorât prin chinuri, ai moştenit nemurirea cea veşnică a Celui ce a omorât patimile.



Slavă…



Racla moaştelor tale, preafericite viteazule mucenice, izvorăşte mir ca un pârâu şi totdeauna încetează bolile cele de nevindecat ale oamenilor.



Şi acum…, a Născătoarei:



Eva a cules din lemn roadă aducătoare de moarte; iar tu, Preacurată, ai rodit Lemnul vieţii, a Cărui gustare a înviat pe toţi morţii.



Irmosul:



Venit-am întru adâncurile mării, şi m-a înecat pe mine viforul păcatelor mele cele multe; ci, ca un Dumnezeu, scoate din adânc viaţa mea, Mult-Milostive.



Condac, glasul al 4-lea:



Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi…



Arătatu-te-ai luminos luminător, mucenice, şi cu strălucirile minunilor luminezi toată făptura, izgonind totdeauna negura patimilor de la cei ce te cinstesc pe tine, mărite Emiliane.



SINAXAR



În această lună, în ziua a optsprezecea, pomenirea Sfântului Mucenic Emilian.



Acest sfânt era din Durostor, cetatea Misiei din Tracia, rob fiind unui elin în zilele lui Iulian Paravatul şi ale lui Capitolie Vicarul. Crezând el în Hristos şi scârbindu-se de idoli aflând vreme cu bun prilej, luând un ciocan, a intrat în capiştea idolilor şi a sfărâmat toţi idolii şi a risipit jertfele. Însă fiind supuşi alţii la chinuri pentru aceasta, el a mers de s-a vădit şi a fost bătut cu vine de bou şi, fiind băgat într-un cuptor cu foc, şi-a dat sufletul la Dumnezeu.



Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Pavel, Teis şi Valentina.



Acesti fraţi egipteni cu neamul, fiind aduşi în Cezareea, au stat de faţă înaintea ighemonului Firmin. Si, arzându-le tălpile picioarelor cu arsuri iuţi, au fost chinuiţi cu sabie şi cu foc. Iar Sfânta Teis a fost şuviţată fără milă. De aceea, aducând pe Pavel şi chinuindu-L, se ruga cu glas mare pentru creştini, pentru iudei şi pentru samarineni şi ca să înceteze prigoana. Apoi tuturor li s-a tăiat capul.



Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Iachint cel din Amastrida.



Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Marchel care, fiind întins pe pat de fier înroşit, s-a săvârşit.



Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Dasie şi Maron, care de sabie s-au săvârşit.



Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Pamvo, care cu pace s-a săvârşit.



Tot în această zi, pomenirea celor întru sfinţi Părinţii noştri Ştefan cel din Amasia, arhiepiscopul Constantinopolului, şi Ioan, mitropolitul Calcedonului.



Tot în această zi, pomenirea înnoirilor Bisericii Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei întru ale lui Calistrat.



Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne miluieşte-ne, şi ne mântuieşte pe noi. Amin.



Cântarea a 7-a:

Irmosul:



N-au slujit făpturii cugetătorii de Dumnezeu, fără numai Făcătorului. Ci groaza focului bărbăteşte călcând-o, se bucurau cântând: Prealăudate Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.



Luminându-te cu darul dumnezeiescului Duh, ai intrat în focul cuptorului, mucenice de Dumnezeu insuflate, şi cântai: Prealăudate Doamne, Dumnezeu părinţilor noştri, bine eşi cuvântat.



Înfierbântându-te de dragostea doritului tă Hristos, nu te-ai spământat de foc, în care, răcorindu-te cu Duhul, cântai: Prealăudate Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.



Slavă…



Cu frumuseţea chinurilor tale te-ai asemănat cu cei fără de trup, înţelepte, cu care împreună stând înaintea lui Hristos cel preafrumos, îi cânţi veselindu-te: Prealăudate Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.



Şi acum…, a Născătoarei:



Mireasă a lui Dumnezeu, cea cu numele de Doamnă, cu credinţă grăim ţie: Bucură-te, căci ai născut bucuria cea negrăită, pe Hristos Domnul, Căruia cântăm: Prealăudate Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.



Cântarea a 8-a:

Irmos: Pe tinerii cei binecredincioşi…



Sfărâmând închinăciunile înşelăciunii, preaînţelepte, ai slobozit din legături pe cel prins în locul tău; şi însuţi desăvârşit ai mers către mucenicie, prealăudate, cântând: Toate lucrurile lăudaţi pe Domnul, şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.



Iată că m-am aflat la cei ce nu mă caută, şi m-am arătat celor ce nu întreabă de mine, grăiai, pururea pomenite; înţelegeţi, deci, cei fără de lege. Căci ca un miel fără de răutate te-ai sârguit a te jertfi, cântând: Toate lucrurile lăudaţi pe Domnul, şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.



Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu.



Marele Emilian, punându-ne înainte ca nişte bucate luptele lui, ne-a chemat pe noi la ospăţ; duhovniceşte dar să ne veselim şi să cântăm: Toate lucrurile lăudaţi pe Domnul, şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.



Şi acum…, a Născătoarei:



Plouă-mi mie picături de milă, ceea ce ai născut izvorul milei, şi ploile păcatelor mele usucă-le şi îmblânzeşte valurile cele sălbatice ale sufletului meu, Fecioară Născătoare de Dumnezeu, Marie, ca să te slăvesc întru toţi vecii.



Irmosul:



Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-L şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.



Pe tinerii cei binecredincioşi în cuptor, naşterea Născătoarei de Dumnezeu i-a mântuit. Atunci fiind închipuită, iar acum lucrată; pe toată lumea ridică să-ţi cânte ţie: Pe Domnul lucrurile lăudaţi-L, şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.



Cântarea a 9-a:

Irmos: Eva, adică prin boala…



Dorind a vedea bucuria şi veselia lui Dumnezeu cea negrăită, toate dulceţile cele veselitoare din viaţă le-ai defăimat, mărite, şi ai săvârşit mucenicia bucurându-te; pentru aceasta cu dragoste te fericim.



Frigându-te cu focul, ca o jertfă te-ai adus la dumnezeiasca masă, Celui ce S-a jertfit ca un miel, păzindu-te cu mirosul cel duhovnicesc şi învrednicindu-te de slava cea adevărată; pentru aceea toţi te fericim, prealăudate.



Astăzi ne-a strălucit nouă pomenirea ta mai mult decât soarele, veselind toată inima, şi luminând cugetele credincioşilor şi gonind întunericul bolilor; pe care, după vrednicie o fericim, pătimitorule.



Slavă…



Adunarea cea aleasă a celor întâi-născuţi te-a câştigat pe tine cetăţean împreună cu dânşii; toţi mucenicii, împreună cu cuvioşii văzând că dănţuieşti, se veselesc. Cu care împreună adu-ţi aminte de noi, cei ce te pomenim pe tine, mare mucenice, cel cu nume mare.



Şi acum…, a Născătoarei:



Luminează-mă cu lumina ta, Prealăudată, pe mine care umblu în întuneric. Dă-mi mână de ajutor, goneşte norii sufletului meu, încetează valurile patimilor mele, ceea ce eşti scăparea celor deznădăjduiţi.



Irmosul:



Eva, adică prin boala neascultării, blestem înăuntru a adus; iar tu, Fecioară de Dumnezeu Născătoare, prin Odrasla purtării în pântece, lumii binecuvântare ai înflorit; pentru aceasta toţi te slăvim.



Şi cealaltă slujbă a Utreniei după rânduială, şi otpustul.



Sursa: Mineiul (lunile ianuarie-iulie), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2001







ACATISTUL

După obişnuitul început, se zic:



CONDACELE ŞI ICOASELE:



Condacul 1



Ca pe o podoabă a mucenicilor şi apărător fierbinte al dreptei credinţe, te lăudam pe tine, Sfinte Mucenice Emilian, biruitorul înşelăciunii idoleşti. Iar tu, ca cel ce eşti mijlocitorul nostru către Dumnezeu, de înşelăciunea vrăjmaşului ne izbăveşte pe noi, care-ţi cântăm: Bucură-te, Sfinte Mucenice Emilian, alesule ostaş al lui Hristos!



Icosul 1



Credinţa cea de viaţă dătătoare, Mucenice Emilian, primind-o de la părinţii tăi cei de bun neam, luminat de harul lui Hristos, ai trăit pe pământ în fapte bune, pentru ca tinereţea ta să o aduci prinos de bună mireasmă lui Dumnezeu. Pentru aceasta, vrednicule de laudă, îţi aducem cântarea aceasta:



Bucură-te, floare rară, răsădită în cetatea Durostorum;

Bucură-te, că din părinţi binecredincioşi ai odrăslit;

Bucură-te, înger pământesc, luminat de harul lui Dumnezeu;

Bucură-te, prunc nevinovat, care ai crescut sub adumbrirea Duhului Sfânt;

Bucură-te, ca te-ai hrănit cu învăţătura lui Hristos;

Bucură-te, cel ce Soarele dreptăţii te-a luminat;

Bucură-te, că dreapta credinţă ţi-a fost far călăuzitor;

Bucură-te, că din tinereţe ai avut nădejde tare către Dumnezeu;

Bucură-te, că de dragostea Lui nu te-ai despărţit;

Bucură-te, cântare suavă a iubirii treimice;

Bucură-te, că din dulceaţa Scripturilor te-ai hrănit;

Bucură-te, că de cele lumeşti nu ţi-ai lipit inima;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Emilian, alesule ostaş al lui Hristos!



Condacul al 2-lea



Viaţa ta, plăcută lui Dumnezeu, mărite Emilian, a fost în vremea nelegiuitului împărat Iulian, prigonitorul creştinilor. Însă, nici prigonirile, nici ameninţările dezlănţuite de acesta, nu te-au despărţit de dragostea lui Hristos, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Căruia neîncetat I-ai cântat: Aliluia!



Icosul al 2-lea

Plin de Duh Sfânt şi întărit de dragostea lui Hristos, ai înfruntat marea prigonire a împăratului apostat şi, vădind înşelăciunea idolească, ai început să propovăduieşti celor din cetatea Durostorum să nu se lepede de dreapta credinţă. De aceea, te lăudăm zicând:

Bucură-te, ostaş plin de credinţă dreaptă şi statornică;

Bucură-te, viteaz luptător pentru apărarea creştinilor;

Bucură-te, sabie care tai înşelăciunea idolească;

Bucură-te, scut de apărare împotriva duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi;

Bucură-te, pavăza celor aflaţi în primejdii şi necazuri;

Bucură-te, piatră tăiată din piatra Hristos;

Bucură-te, bună mlădiţă ieşită din viţa Hristos;

Bucură-te, cel care te-ai arătat plin de har dumnezeiesc;

Bucură-te, următorul Sfântului Dasius – martirul din cetatea ta;

Bucură-te, luceafăr răsărit în vremea prigonirilor;

Bucură-te, că te-ai lepădat de slujirea împăratului pământesc;

Bucură-te, că ţi-ai ales ca împărat pe Împăratul cel veşnic;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Emilian, alesule ostaş al lui Hristos!



Condacul al 3-lea

Ca şi Irod, omorâtorul pruncilor din Betleem, tot aşa şi ighemonul Capitolinus a ucis pe pruncii născuţi din apă şi din Duh, în cetatea Durostorum. Dar tu, vrednicule ostaş al lui Hristos, văzând fărădelegea lui, te-ai rugat pentru aşezarea sufletelor nevinovate în ceata mucenicilor şi, dând slava lui Dumnezeu, cântai neîncetat: Aliluia!



Icosul al 3-lea

Dacă ai văzut asuprirea şi suferinţa creştinilor din cetatea părinţilor tăi, ca un neînfricat ostaş al lui Hristos te-ai împotrivit cu multă bărbaţie celor ce sileau pe creştini să jertfească zeilor, mustrând cu tărie nelegiuirea lor. Pentru aceea, cu bucurie îţi aducem aceste laude:



Bucură-te, că nu te-ai supus poruncii împărăteşti;

Bucură-te, că nu te-ai alăturat închinătorilor idoleşti;

Bucură-te, că prigonitorii nu te-au înduplecat să jertfeşti zeilor;

Bucură-te, că ospăţul lui Hristos ai dorit;

Bucură-te, că ţi-ai aprins inima pentru Hristos;

Bucură-te, că veselia cea trecătoare nu ţi-a schimbat sufletul plin de Duhul Sfânt;

Bucură-te, că răbdarea mucenicilor te-a întărit;

Bucură-te, că aceasta te-a făcut să ai îndrăzneală a intra în capiştea idolilor;

Bucură-te, că ai sfărâmat idolii cei nesimţitori;

Bucură-te, că Hristos ţi-a dat tărie şi îndrăzneală;

Bucură-te, putere din puterea lui Hristos;

Bucură-te, lumină aprinsă din lumina Duhului;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Emilian, alesule ostaş al lui Hristos!

Condacul al 4-lea

Auzind Capitolinus vestea distrugerii altarelor păgâneşti, s-a tulburat şi cu mare mânie a strigat: “În grabă căutaţi pe Emilian şi aflându-l, să mi-l aduceţi ca să-l pierd”. Dar tu, Sfinte, unit fiind în cuget cu Hristos-Dumnezeu, nu te-ai înspăimântat de ameninţările lui, căci neîncetat cântai: Aliluia!



Icosul al 4-lea

Poruncilor împăratului nu te-ai supus, Sfinte Emilian, căci Hristos te-a întrarmat cu chemare sfântă la pătimire pentru El. Drept aceea, ai pornit spre ajutorul şi îmbărbătarea creştinilor prigoniţi, mărturisind cu tărie că şi tu, asemenea lor, nu te supui poruncilor păgâneşti. Pentru aceea, primeşte în dar cântarea noastră, Sfinte:

Bucură-te, urmaş al lui Hristos şi credincioasă slugă;

Bucură-te, că Mântuitorul te-a chemat la pătimire pentru El;

Bucură-te, ascultător al glasului dumnezeiesc;

Bucură-te, că nesuferind nedreptatea, de bună voie te-ai predat celor fărădelege;

Bucură-te, că pe mulţi ai întărit în credinţa cea adevărată;

Bucură-te, vrednic luptător pentru Hristos;

Bucură-te, că viaţa întru nimic nu ţi-ai cruţat;

Bucură-te, că în faţa scaunului de judecată, luminos te-ai arătat;

Bucură-te, viteaz ostaş, care ai biruit păgânătatea;

Bucură-te, că în inima ta a încăput Hristos Cel neîncăput;

Bucură-te, că Acesta te-a întărit să poţi pătimi pentru El;

Bucură-te, candela nestinsă în biserica lui Hristos;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Emilian, alesule ostaş al lui Hristos!



Condacul al 5-lea



Vederile minţii avându-le curăţite, ai ales a patimi pentru Hristos, dorind a te jertfi pentru El, a învia împreună cu El, cântând neîncetat cântarea îngerească: Aliluia!



Icosul al 5-lea



Dintru înălţime putere primind, cu îndrăzneală ai stat în faţa lui Capitolinus, vorbindu-i de Hristos, încât acesta s-a mirat de înţelepciunea ta. Auzind aceasta, cetele sfinţilor în cer s-au bucurat, iar noi, pe pământ, te lăudăm, zicând:



Bucură-te, stea luminată de Soarele Hristos;

Bucură-te, cel ce ai alergat către chinuri, rănit fiind de dragostea Stăpânului;

Bucură-te, că de frumuseţea trupului nu te-ai îngrijit;

Bucură-te, că frumuseţea cea dumnezeiască ai dorit;

Bucură-te, că înşelăciunea idolească ai alungat;

Bucură-te, cel ce ai revărsat lumină din lumina lui Hristos în sufletele credincioşilor;

Bucură-te, cel ce aduci bucurie celor ce te iubesc;

Bucură-te, că necredincioşii, văzându-te luminat de înţelepciunea lui Hristos, s-au cutremurat;

Bucură-te, cel ce ai îndepărtat rătăcirea păgânească;

Bucură-te, răbdătorule de chinuri şi apărătorul dreptei credinţe;

Bucură-te, vas ales al Preasfintei Treimi;

Bucură-te, că în ceruri, răsplată ţi s-a pregătit;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Emilian, alesule ostaş al lui Hristos!

Condacul al 6-lea

Supus din nou întrebărilor păgânului judecător, tu, Mucenice Emilian, te-ai arătat neclintit în credinţa întru Hristos. Ai nesocotit bătăile ce ţi-au zdrobit trupul pentru că ai stat ca un adevărat ostaş, mărturisind adevărul şi cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea



Neclintit fiind şi stând tare pe piatra credinţei, te-ai arătat puternic, Sfinte Mucenice, urmând îndemnurilor Învăţătorului tău, Cel ce a mântuit lumea de înşelăciunea vrăjmaşului. Pentru aceasta, cu dragoste îţi cântam:



Bucură-te, mult pătimitorule pentru Hristos;

Bucură-te, pildă bună credincioşilor dreptmăritori;

Bucură-te, slujitor al adevărului şi om al dreptăţii;

Bucură-te, ancoră tare şi nemişcată a dreptei credinţe;

Bucură-te, purtătorule de Hristos şi mireasma Duhului;

Bucură-te, înger în trup şi reazem al Bisericii;

Bucură-te, suflet înmiresmat de mirul pătimirilor;

Bucură-te, îndelung răbdătorule şi statornic în adevăr;

Bucură-te, biruitor al înşelăciunii diavoleşti;

Bucură-te, propovăduitor al Adevărului;

Bucură-te, bun chivernisitor al tainelor dumnezeieşti;

Bucură-te, solia noastră către Dumnezeu;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Emilian, alesule ostaş al lui Hristos!



Condacul al 7-lea

Foc pentru credinţă având în sufletul tău, fericite Mucenice Emilian, pentru dragostea Celui dorit de tine, întru nimic ai socotit chinurile, întărit de dorul Lui şi vesel ai înfruntat toate, rugându-te pentru prigonitorii tăi, iar lui Dumnezeu aduceai laudă: Aliluia!

Icosul al 7-lea



Nici bătăile, nici ademenirile împăratului, nici sabia ighemonului nu te-au înspăimântat, nici te-au despărţit de Hristos, căci tu, Sfinte Emilian, răcorindu-te din Izvorul vieţii, te-ai întărit.

Pentru aceasta, uimindu-ne, îţi cântăm:



Bucură-te, potir al dragostei şi cupă a răbdării;

Bucură-te, sfetnic luminos şi candelă veşnic aprinsă;

Bucură-te, tânăr plin de râvnă dumnezeiască;

Bucură-te, glas auzit de Hristos în ceruri;

Bucură-te, faţă de înger luminată de Duhul Sfânt;

Bucură-te, jertfă plăcută lui Dumnezeu;

Bucură-te, piatră la temelia Bisericii lui Hristos;

Bucură-te, stâlp neclintit al creştinătăţii;

Bucură-te, rob al lui Hristos şi prieten al îngerilor;

Bucură-te, martir prealăudat din ceata mucenicilor;

Bucură-te, sămânţă bună aruncată în pământ românesc;

Bucură-te, floare rară, deschisă în nădejdea învierii;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Emilian, alesule ostaş al lui Hristos!

Condacul al 8-lea

După îndelungi prigoniri şi chinuri cumplite, ţi-ai dat sufletul în mâinile lui Hristos, strigând că şi Sfântul Arhidiacon Ştefan, întâiul mucenic: “Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu”. Şi astfel, sufletul tău, Sfinte Emilian, a fost aşezat în ceata martirilor, cântând neîncetat Preasfintei Treimi, cântarea: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Dacă ai trecut prin jertfă, din moarte la viaţă, adică în timpul lui Dumnezeu, Sfinte Mucenice Emilian, nu ai părăsit nicicum pe cei ce se luptă încă cu necazurile şi primejdiile din lumea aceasta, ci mijloceşti la Preamilostivul Dumnezeu pentru cei ce-ţi cântă unele ca acestea:



Bucură-te, Sfinte Emilian, mucenic preamărit al lui Hristos;

Bucură-te, împreună-vorbitorule cu îngerii;

Bucură-te, fiu al cetăţii Durostorum şi protopărinte al martirilor români;

Bucură-te, lauda Dobrogei şi bucuria tuturor românilor;

Bucură-te, mucenic cinstit în toate provinciile româneşti;

Bucură-te, rugător fierbinte pentru toţi cei ce te cinstesc cu dragoste;

Bucură-te, purtătorule de cunună cerească;

Bucură-te, preaînţelepte, cel ce ai semănat sămânţa bună în ţarina ta;

Bucură-te, vrednicule de laudă şi bucuria credincioşilor;

Bucură-te, turn al creştinătăţii şi stâlp al Bisericii;

Bucură-te, apărător al dreptei credinţe;

Bucură-te, îndrăznirea noastră către Dumnezeu;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Emilian, alesule ostaş al lui Hristos!



Condacul al 9-lea

În Împărăţia cerurilor intrând, Sfinte Mucenice Emilian, te îndulceşti de răsplata veşnicelor bunătăţi ale Stăpânului tuturor, Hristos Dumnezeu, pentru Care ai pătimit; iară acolo, mărite mărturisitorule, nu încetezi a-I mulţumi, cântând împreună cu îngerii: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Mărgăritar de mult preţ al pământului Dobrogei te-ai arătat, Sfinte Emilian, mucenice al lui Hristos; căci trupul tău, îngropat în pământul strămoşilor noştri, sămânţa dătătoare de rod duhovnicesc s-a arătat urmaşilor tăi, iar sângele tău a rodit credinţa şi demnitatea noastră, a celor ce cântăm, după cuviinţă pomenirea ta, zicând:

Bucură-te, urmaş al apostolilor şi propovăduitor al Adevărului;

Bucură-te, sămânţă dumnezeiască semănată în pământ străbun;

Bucură-te, cel ce ai întregit ceata martirilor dobrogeni;

Bucură-te, comoară în pământ ascunsă în aşteptarea căutătorilor;

Bucură-te, cărare care duci la ceruri pe cei cucernici;

Bucură-te, izvor din care se adapă bunii credincioşi;

Bucură-te, rază de soare pentru poporul cel binecredincios;

Bucură-te, liman duhovnicesc în care se odihnesc credincioşii;

Bucură-te, cădelniţă de aur care porţi focul cel dumnezeiesc;

Bucură-te, făclie călăuzitoare în noaptea ispitelor;

Bucură-te, cărbune aprins din dragostea lui Hristos;

Bucură-te, luceafăr răsărit în zorii creştinismului românesc;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Emilian, alesule ostaş al lui Hristos!



Condacul al 10-lea



Cu ce cântari de laudă vom încununa pe Mucenicul Emilian, căci acesta ca un bun atlet al lui Hristos, pe pământ a biruit uneltirile lui Veliar, iar în ceruri, vede pururea faţa cea prealuminată a Stăpânului tuturor, Căruia îi cânta neîncetat: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Având îndrăzneală către Dumnezeu pe Care l-ai iubit, Sfinte Mucenice, nu înceta a te ruga pentru cei ce cinstesc cu dragoste pomenirea ta şi-ţi cântă cu evlavie, din inimă curată, unele ca acestea:

Bucură-te, prieten al lui Dumnezeu şi frate al nostru;

Bucură-te, că Hristos s-a împlinit întru tine;

Bucură-te, sălaş al Duhului Sfânt;

Bucură-te, că înaintezi mereu către adâncimile Preasfintei Treimi;

Bucură-te, cel ce stai în ceata mucenicilor, slăvind pe Dumnezeu;

Bucură-te, cel ce desluşeşti tainele cele ascunse;

Bucură-te, rugător fierbinte şi sprijin sufletelor asuprite;

Bucură-te, bucuria îngerilor şi slava mucenicilor;

Bucură-te, dătător de bunătăţi duhovniceşti credincioşilor;

Bucură-te, suflet încărcat de roadele Duhului Sfânt;

Bucură-te, jertfă vie cu bună mireasmă plăcută lui Dumnezeu;

Bucură-te, celor sinceri şi smeriţi, bucurie şi grabnic ajutor;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Emilian, alesule ostaş al lui Hristos!



Condacul al 11-lea

Darul cel dat ţie de la Dumnezeu, ca răsplată pentru nevoinţele tale, mărite Mucenice Emilian, cine poate să-l spună, cu adevărat? Căci te-ai învrednicit a face minuni şi faceri de bine celor ce se roagă ţie cu credinţă; pentru aceea, săvârşind cu dragoste sfântă pomenirea ta, cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Lăudăm nevoinţele tale, Sfinte Mucenice Emilian, şi, cinstind sfintele tale moaşte, slăvim pe Dumnezeu, Cel ce te-a preamărit şi te-a dăruit poporului nostru spre a-l feri de tot felul de ispite şi necazuri, pentru care cântăm:



Bucură-te, răbdătorule în chinuri, întărirea celor slabi în credinţă;

Bucură-te, izbăvitorule de întristare şi dătătorule de bucurie;

Bucură-te, îndulcirea celor ce aleargă la tine;

Bucură-te, purtătorule de balsamul tămăduirilor;

Bucură-te, alinarea celor suferinzi şi părăsiţi;

Bucură-te, biruitorul nedreptăţilor şi pacea celor oropsiţi;

Bucură-te, ocrotitorul văduvelor şi al orfanilor;

Bucură-te, luminarea pruncilor şi înţelepciunea tinerilor;

Bucură-te, începătura mucenicilor şi bucuria cuvioşilor;

Bucură-te, sprijinitorul bătrânilor şi miluitorul săracilor;

Bucură-te, risipitorul furtunilor şi aducător de roadă pământului;

Bucură-te, turnul biruinţei şi uşa mântuirii;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Emilian, alesule ostaş al lui Hristos!



Condacul al 12-lea

Har dumnezeiesc cere nouă, Sfinte, de la Dumnezeu, ca să putem lupta împotriva vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Întinde nouă mână de ajutor şi împacă viaţa noastră ca să nu pierim în iureşul ispitelor, ci, bucurându-ne, să cântăm împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Ca pe o podoabă de mult preţ te are Biserica noastră dreptmăritoare, pe tine, Mucenice Emilian; căci de veacuri se cinsteşte numele tău în tot pământul românesc. De aceea, îţi aducem mulţumire pentru binefacerile pe care le reverşi peste noi, cei ce-ţi cântăm unele ca acestea:

Bucură-te, sfinte, de veacuri cinstit în tot pământul românesc;

Bucură-te, că sfintele tale moaşte la Silistra s-au descoperit;

Bucură-te, întâiule între martirii dobrogeni;

Bucură-te, că eşti binecuvântare pentru neamul românesc;

Bucură-te, că în toată ţara ţi s-au înălţat locaşuri sfinte;

Bucură-te, rugător fierbinte pentru cei ce cinstesc numele tău;

Bucură-te, grabnic folositor celor ce aleargă la tine cu credinţă;

Bucură-te, potirul binecuvântării şi mijlocitorul harului;

Bucură-te, făclie luminoasă şi rază cerească;

Bucură-te, cel ce torni în inimi har dumnezeiesc;

Bucură-te, nădejdea mântuirii noastre;

Bucură-te, sprijinitorul nostru în ziua Judecăţii;

Bucură-te, Sfinte Mucenice Emilian, alesule ostaş al lui Hristos!



Condacul al 13-lea

O, mult pătimitorule ostaş al lui Hristos, Sfinte Mucenice Emilian, cel ce te-ai învrednicit de la Hristos de mari daruri cereşti, primeşte rugăciunea noastră, a păcătoşilor, şi fii mijlocitor pentru noi către Înduratul Dumnezeu să ne izbăvească de focul cel veşnic, iertându-ne păcatele, ca împreună cu tine să-I cântăm: Aliluia! (acest condac se zice de trei ori)

Apoi se zic iarăşi

Icosul 1: “Credinţa cea de viaţă…” şi

Condacul 1: “Ca pe o podoabă…” şi apoi se citeşte îndată:

Rugăciune către Sfântul Mucenic Emilian

Prealăudate mucenice al lui Hristos, Sfinte Emilian, care ai sfărâmat altarele idolilor şi te-ai adus jertfă bineplăcută lui Dumnezeu, auzi-ne pe noi, cei ce cădem înaintea icoanei tale şi cu umilinţă te rugăm: fii mijlocitor nouă către Stăpânul şi Mântuitorul lumii, ca unul care ai dobândit îndrăznire către Dumnezeu. Cel ce ai risipit idolii templului, alungă idolii necredinţei care s-au înălţat în sufletele noastre şi, prin rugăciunile tale către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, zdrobeşte păcatul sub picioarele noastre, ca să punem hotar vieţii noastre întinate. Stea luminoasă pe cerul Bisericii, alungă întunericul neîncrederii dintre noi şi umple mintea noastră de cunoştinţa cea adevărată din înţelepciunea cea dată ţie. Candelă care arzi veşnic de dragostea lui Hristos, aprinde-ne şi pe noi cu evlavie şi iubire. Dă-ne răbdarea ta, Sfinte, virtute cu care ai biruit privind la Cel a Cărui suferinţă a depăşit orice suferinţă şi a Cărui slavă strălucitoare a depăşit orice slavă. Dă-ne curajul şi voinţa ta; credinţa şi iubirea ta către Dumnezeu. Învaţă-ne umilinţa cu care ai părăsit toate bucuriile şi bogăţiile pământeşti, iară pacea cu care ai stat în faţa guvernatorului, fă să strălucească şi în noi podoaba frumuseţii inimii tale curate. Tu, care umpli de lumină pe cei credincioşi, pune în noi, cu rugăciunile tale, temelia statorniciei şi a sfinţeniei, Moştenitorule al nemuririi, roagă-te să fim şi noi împreună cu tine moştenitori. Tu, care te desfătezi cu cetele tuturor sfinţilor şi faci fii ai luminii pe cei ce se roagă ţie şi te prăznuiesc, roagă-te să ajungem la Soarele dreptăţii şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care străluceşte peste toţi cei pecetluiţi cu Sângele Său. Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Acatistul Sfântului Mucenic Emilian de la Durostorum

                                   SFINTE MOAŞTE
 

Părticele din Moaştele Sfântului se află la:

• Părticica din sfintele moaște a fost dăruită, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Bisericii „Nașterea Maicii Domnului“ din Drumul Taberei de către Biserica Ortodoxă a Bulgariei, prin grija Înaltpreasfințitului Ilarion, Mitropolit de Silistra (în anul 2008). Racla care le adăpostește a fost realizată la Monetăria Statului, în numai două luni și jumătate. Astfel, și credincioșii români pot săruta sfintele moaște ale tânărului mucenic Emilian care a pătimit la Durostor și înălța o rugăciune, zicând: „O, mult pătimitorule ostaș al lui Hristos, cel ce te-ai învrednicit de la Hristos de mari daruri cerești, primește rugăciunea noastră, a păcătoșilor, și fii mijlocitor pentru noi către Înduratul Dumnezeu să ne izbăvească de focul cel veșnic, iertându-ne păcatele, ca împreună cu tine să-I cântăm: Aliluia!“;

• Catedrala Arhiepiscopală “Înălțarea Domnului” din Slobozia (130 km spre est de la Bucureşti, 150 km spre vest de la Constanța);

• Mănăstirea Ciolpani din jud. Bacău, situată aproape de orășelul Buhuși, adăpostește o parte din Sfintele Moaște ale Sfântului Mucenic Emilian de la Durostorum, purtând și hramul acestuia (este mănăstire de maici).

SCRIERI

„Focul, cunoscând pe mucenicul lui Hristos, nu l-a mistuit“

Alexandru CHITUŢĂ / în Ziarul Lumina – Sâmbătă, 18 Iulie 2009

După acordarea decretului de libertate a creştinismului în Imperiul Roman de către Sfântul Constantin cel Mare, a urmat o perioadă scurtă de pace pentru Biserica lui Hristos. Apoi, în timpul împăratului Iulian Apostatul, numit aşa pentru că se lepădase de credinţa creştină, a apărut o ultimă încercare de reînviere a păgânismului. Aceasta a dus la nemulţumiri şi chiar la răzvrătiri făţişe din partea creştinilor, încât s-a ajuns, în unele locuri, la noi persecuţii. În cursul acestora şi-au jertfit viaţa pentru Hristos şi unii creştini din ţinuturile dunărene. Între ei se numără şi tânărul Emilian de la Durostor (azi Silistra, pe Dunăre), prăznuit în data de 18 iulie.

Despre viaţa Mucenicului Emilian nu s-au păstrat dovezi. Se cunoaşte însă faptul că acest tânăr creştin era soldat în armata romană în vremea împăratului Flaviu Claudiu Iulian (361-363) şi că era fiul prefectului din Durostor, Sabbatianus. Se cunoaşte, din fericire însă, martiriul Sfântului Emilian. Actul său martiric este păstrat în latineşte şi greceşte şi descrie pe larg pătimirea şi moartea acestuia.

Începând cu anul 361, când a venit pe tron împăratul Iulian, Biserica a cunoscut vremuri tulburi, iar creştinii au suferit persecuţii. Împăratul a pus în fruntea armatei şi la conducerea unităţilor administrative ofiţeri şi demnitari păgâni, care aveau misiunea de a reintroduce şi de a reface vechile temple, spre a le reda cultului, declarându-se Iulian însuşi mai marele preoţimii păgâne sau „pontifex maximus“. Prin toate aceste reîncercări de refacere a păgânismului, creştinismul a fost interzis în tot Imperiul Roman.

În acea vreme a venit la Durostor vicarul Traciei Capitolin, un om „plin de înşelăciune şi cu mintea întunecată, doritor fiind încă şi de vărsare de sânge şi având mare râvnă pentru idoli“, ca să cerceteze dacă se mai aflau creştini.

Ajungând la Durostor, conducătorii cetăţii au jurat că toţi locuitorii „se închină zeilor noştri şi neîncetat le aduc jertfe cu toată cinstirea“. Bucuros de un asemenea răspuns, Capitolin a chemat la un ospăţ pe toţi dregătorii din cetate.

Emilian cel tânăr cu nume de creştin

Pe când petreceau ei, tânărul Emilian, „privind împrejur şi văzând timpul potrivit ca să câştige cununa vieţii celei de sus, fiindcă se socotea creştin nu numai în faţa lui Dumnezeu şi a îngerilor, ci şi a oamenilor şi dorind lucrul acesta să fie arătat tuturor a intrat în templul păgân din cetate şi, cu un ciocan de fier, a distrus zeii, adică idolii, a răsturnat altarele şi jertfele puse pe ele, apoi a ieşit nevăzut de nimeni“.

Auzind despre cele întâmplate, Capitolin s-a umplut de mânie şi a poruncit să fie adus făptaşul imediat, oricare ar fi el. Ieşind ostaşii, aceştia au văzut pe un oarecare ţăran ce trecea pe acolo de la câmp, pe care l-au bătut şi l-au arestat ducându-l la Capitolin. Sfântul Emilian, văzând acestea, a cugetat în sinea sa şi a ieşit înaintea ostaşilor, spunându-le ca să-l ia pe el în locul acelui om nevinovat, fiindcă el era făptaşul căutat de ei.

Ajungând în faţa lui Capitolin, tânărul Emilian a fost supus unui interogatoriu. Fiind întrebat care îi este numele, el a răspuns: „Dacă mă întrebi de numele meu obişnuit, mă numesc Emilian; dacă, dimpotrivă, cauţi numele meu cel desăvârşit, atunci socoteşte-mă a mă numi creştin“. Întrebat de ce „a adus ocări nemuritorilor zei“, tânărul Emilian a răspuns cu mult curaj, zicând. „Dumnezeu şi sufletul meu mi-au poruncit să calc în picioare pe aceşti neînsufleţiţi, ca să arate tuturor că sunt pietre fără suflet, muţi şi surzi, în care nu se află nici un fel de grăire“.

A mărturisit că este rob al lui Hristos

După aceste cuvinte, Capitolin, plin de mânie, o hotărât ca Emilian să fie dezbrăcat şi întins cu faţa la pământ, poruncind apoi slujitorilor să îl bată cu cruzime cu vine de bou. În timpul acesta Capitolin l-a întrebat din nou cine l-a determinat să sfărâme idolii şi altarele păgâne. Emilian a răspuns cu putere şi cu aceeaşi hotărâre că numai Dumnezeu şi sufletul său l-au făcut să răstoarne şi să calce în picioare „pe zeii spurcaţi“ şi să arunce „jertfele cele neleguite“. Auzind aceste cuvinte, Capitolin a poruncit să fie întors cu faţa în sus şi lovit cu aceeaşi neîndurare şi pe piept. După groaznice bătăi, Emilian a mărturisit că este „rob al lui Hristos“, iar Capitolin a poruncit să fie ars de viu. Slujitorii acestuia l-au scos afară din cetate, în apropierea Dunării, unde pe un rug deja pregătit l-au aruncat în foc, dar nu înainte de, la stăruinţa lui Emilian, a-i lăsa câteva clipe de rugăciune.

Aruncat în foc, nu a murit

Fiind aruncat în foc, martiriul său menţionează o minune petrecută, căci „focul, cunoscând pe mucenicul lui Hristos, nu l-a mistuit, ci l-a păzit întreg şi neatins, iar pe slujitorii lui Capitolin, cei ce erau aproape, i-a cuprins flacăra şi i-a ars de tot“. Văzând că a rămas nevătămat, tânărul mucenic Emilian a mărit pe Dumnezeu şi, întorcându-se spre răsărit, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi, ridicându-şi privirea spre cer, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte sufletul meu! Şi zicând acestea, a adormit în pace“. Era în anul Domnului 362, în ziua de 18 iulie.

Tot actul său martiric menţionează faptul că femeia lui Capitolin, fiind în taină creştină, a fost rugată de ceilalţi creştini să ceară de la bărbatul ei trupul noului mucenic spre a fi îngropat după cuviinţă. Astfel, trupul mucenicului Emilian a fost uns cu miruri şi îngropat cu mare cinste, cu cântări duhovniceşti şi cu psalmi, în apropierea oraşului Durostor, într-un loc numit Gedina.

De atunci, mucenicul Emilian este prăznuit ca sfânt şi trecut în sinaxar şi calendar în ziua de 18 iulie, ziua pătimirii şi mutării sale la Domnul.

Sursa: Ziarul Lumina – „Focul, cunoscând pe mucenicul lui Hristos, nu l-a mistuit“.

(http://www.sfintiromani.ro/)

sursa:http://acvila30.wordpress.com/2011/07/17/18-iulie-sfantul-emilian-de-la-durostor-viata-slujba-acatistul-moaste-scrieri/#more-28902

Categories: Noi pagini de Sinaxar

 

 

Ortodoxia nu este religie

Protopresbiter Prof. Univ. Dr.Ioannis ROMANIDES:

Ortodoxia nu este religie [1]

 

Multora li se pare ca Ortodoxia este una dintre mul­tele religii, ce are ca grijă principală pregătirea membri­lor Bisericii pentru viaţa de după moarte, adică asigurarea unui loc în Rai pentru fiece creştin ortodox. Astfel, se con­sideră că dogma ortodoxă aduce o asigurare în plus, pen­tru că e Ortodoxă [2], iar dacă cineva nu crede în confesiu­nea ortodoxă, acesta este un motiv în plus ca acel om să se ducă în iad, desigur, fară a mai ţine cont de faptul că, even­tual, va ajunge acolo pentru păcatele sale personale.



Acei creştini ortodocşi care cred că acest lucru este Ortodoxia, au legat Ortodoxia în mod exclusiv de viaţa viitoare. Iar aceia nici nu prea fac multe lucruri în viaţa de aici, ci aşteaptă să moară, ca să se ducă în Rai, pentru că atât cât au trăit, au fost ortodocşi!



O altă partidă a ortodocşilor activează în spaţiul Bi­sericii, fiind interesată nu de viaţa viitoare, ci mai ales de viaţa de aici. Adică de modul în care Ortodoxia îi va aju­ta să trăiască bine în această viaţă. Astfel de creştini orto­docşi se roagă lui Dumnezeu, îi pun pe popi [3] să le facă ru­găciuni, să le facă sfeştanii, paraclise, sfinte masle, etc., ca să le ajute Dumnezeu să le meargă bine în viaţa aceasta, să nu se îmbolnăvească, să li se aranjeze copiii, să le asigure fiicelor lor o zestre cumsecade şi câte-un ginere de treabă, băieţii să-şi găsească fete bune cu zestre bună ca să se căsă­torească, să le meargă treburile bine, comerţul, de care se ocupă, să meargă cum trebuie până şi bursa de valori ori fabrica lor, etc. Astfel, vedem că aceşti creştini nu diferă prea mult de credincioşii altor religii, care fac şi ei aproxi­mativ aceleaşi lucruri [4].



Adică vedem din cele de mai sus că între Ortodo­xie şi celelalte religii există două puncte comune: primul, pregătirea credincioşilor pentru viaţa de după moarte, ca aceştia să meargă în Rai, aşa cum şi-l imaginează fiecare şi, al doilea, să poarte de grijă ca asupra creştinilor să nu se abată în viaţa de aici necazuri, tristeţi, catastrofe, boli, războaie etc., adică Dumnezeu să le facă pe toate după nevo­ile şi poftele lor. Astfel, pentru cei din urmă, religia joacă un foarte mare rol în viaţa de aici şi, mai ales, în viaţa coti­diană însăşi.



În realitate însă, care dintre creştinii de mai sus este interesat dacă există sau nu există Dumnezeu? Care dintre ei Îl caută? Pentru aceştia nu se pune problema dacă exis­tă sau nu Dumnezeu, de vreme ce mai bine ar fi să existe Dumnezeu, pentru ca să-L putem invoca şi cere satisface­rea nevoilor noastre, ca astfel treburile să ne meargă bine şi să avem parte de-o oarecare fericire în viaţa aceasta.



Vedem astfel că în om se manifestă o foarte puter­nică tendinţă de a voi să existe Dumnezeu, de a crede că există Dumnezeu, pentru că este o necesitate pentru om să existe Dumnezeu, ca astfel Acesta să îi asigure cele pe care le-am amintit. Ei, şi întrucât există nevoia omului de a exista Dumnezeu, Dumnezeu există!



Dacă omul nu ar fi avut nevoie de-un Dumnezeu şi dacă ar fi putut să-şi asigure suficienţa celor privitoare la supravieţuirea în această viaţă în vreun alt mod, atunci nu se ştie câţi oameni ar fi crezut în Dumnezeu. Aceasta se petrece, într-o mare măsură, în Grecia.



Astfel, întâlnim mulţi oameni care, deşi înainte erau indiferenţi faţă de religie, către sfârşitul vieţii devin religi­oşi, poate în urma unui oarecare eveniment care i-a speriat. Pentru că deja nu mai pot să trăiască fară să invoce aju­torul unui oarecare Dumnezeu, adică dintr-o prejudeca­tă superstiţioasă. Din aceste motive, chiar firea omului îl ajută pe om să devină religios. Aceasta nu este valabil doar pentru creştinii ortodocşi, este valabil şi pentru credin­cioşii de alte religii. Firea omului este pretutindeni ace­eaşi. Astfel că omul, după căderea sa, întunecat fiind «după fire», ba mai degrabă «împotriva firii», înclină către superstiţie.



Astfel, întrebarea care urmează este aceasta: unde se opreşte superstiţia şi unde începe credinţa adevărată?



Referitor la aceste chestiuni, Părinţii au poziţii şi o învăţătură clare. Un om care urmează sau care mai degrabă socoteşte că urmează învăţătura Iui Hristos şi doar se duce în fiece Duminică la Biserică, care se împărtăşeşte la intervale de timp regulate, care-i foloseşte pe popi ca să-i facă aghiazme, Maslu, etc., [5] fără a se adânci într-aces-tea, rămânând la litera legii şi nu la duhul legii, acesta tra­ge vreun folos oarecare din Ortodoxie? Iar un altul, care se roagă exclusiv pentru viaţa viitoare pentru el insuşi şi pentru ceilalţi, dar care este total indiferent faţă de viaţa aceasta, acesta, de asemenea, trage vreun folos aparte din Ortodoxie? O tendinţă este reprezentată de preotul unei parohii şi de cei care se adună împrejurul lui în spiritul de mai sus, iar cealaltă de un Stareţ în mănăstire, de obicei un oarecare arhimandrit, care se află la pensie şi aşteaptă să moară, cu câţiva monahi în juru-i. [6]



Întrucât aceste tendinţe nu sunt axate pe curăţire şi luminare dintr-o perspectivă patristică, ele sunt eronate în privinţa scopului urmărit. Insă numai în măsura în care ele sunt centrate pe curăţire şi luminare şi aplică discipli­na ascetică patristică ortodoxă pentru a dobândi rugăciu­nea minţii, numai atunci lucrurile sune aşezate pe o teme­lie adevărată. Aceste două tendinţe sunt exagerări duse la extrem. Aceste tendinţe nu au un ax comun. Axul comun care susţine Ortodoxia şi îi întreţine coerenţa, unicul şi singurul ax deasupra tuturor chestiunilor care o preocupă şi care le aşează pe toate celelalte pe un fundament just – atunci când este avut în vedere – este axul: curăţirea – lu­minarea - îndumnezeirea.



Părinţii nu sunt interesaţi exclusiv de ce se va întâm­pla omului după moarte, ci ceea ce îi interesează în special este ce va deveni omul în viaţa aceasta. După moarte nu există vindecarea minţii (νοϋς), astfel că vindecarea trebu­ie să înceapă din viaţa aceasta, pentru că «în iad nu exis­tă pocăinţă». De aceea Teologia Ortodoxă nu este nici supra-cosmică, nici futurologistă, nici eshatologică, ci es­te pur endocosmică. Pentru că interesul Ortodoxiei este pentru omul din lumea de aici, din viaţa aceasta, nu după moarte.



Acum, pentru ce anume sunt necesare curăţirea şi lu­minarea? Pentru ca omul să meargă în Rai şi să fugă de iad? Pentru asta sunt necesare? În ce constă curăţirea şi luminarea şi pentru ce motiv sunt urmărite de ortodocşi? Pentru ca cineva să afle motivul şi să dea un răspuns la această întrebare trebuie să deţină cheia esenţială care es­te aceasta: toţi oamenii de pe pământ au acelaşi sfârşit din punct de vedere teologic ortodox. Fie că este cineva orto­dox, fie că este budist, fie că este hinduist, fie agnostic, fie ateu, orice ar fi, adică fiecare om de pe pământ are meni­rea să vadă slava lui Dumnezeu. Va vedea slava lui Dum­nezeu în urma sfârşitului comun al umanităţii, la cea de-a doua Venire a lui Hristos. Toţi oamenii vor vedea slava lui Dumnezeu, şi, din acest punct de vedere, toţi vor avea acelaşi sfârşit. Toţi vor vedea, desigur, slava lui Dumnezeu însă cu o diferenţă: cei mântuiţi vor vedea slava lui Dumnezeu ca pe o Lumină prea-dulce şi neînserată, iar cei pierduţi vor vedea aceeaşi slavă a lui Dumnezeu ca pe un foc consumator, ca pe un foc ce-i va arde. Acest fapt, că toţi vor vedea slava lui Dumnezeu, este un eveniment adevărat şi aşteptat. A vedea cineva pe Dumnezeu, adică slava Sa, Lumina Sa, acesta este un fapt care va avea loc fie că vrem fie că nu. Trăirea acestei Lumini va fi diferită la unii faţă de ceilalţi.



Astfel că lucrarea Bisericii şi a preoţilor nu constă în a ne ajuta să vedem această slavă, pentru că aceasta oricum se va întâmpla. Lucrarea Bisericii se focalizează asupra mo­dului în care va vedea fiecare în parte pe Dumnezeu. Adi­că lucrarea Bisericii constă în a propovădui oamenilor că există un Dumnezeu adevărat, că Dumnezeu se descope­ră fie ca Lumină, fie ca foc ce arde, că toţi oamenii, în vremea celei de-a Doua Veniri Îl vor vedea pe Dumnezeu [7], ca să îşi pregătească membrii să-L vadă pe Dumnezeu nu ca Foc, ci ca Lumină. [8]



Această pregătire a membrilor Bisericii, precum şi a tuturor oamenilor care vor să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină, este, în esenţă, o disciplina terapeutică, ce trebuie să înceapă şi să se încheie în viaţa aceasta. Trebuie ca această vindecare să aibă loc şi să se încheie în viaţa aceasta. Pen­tru că după moarte nu există pocăinţă. Această disciplină terapeutică este esenţa şi principalul conţinut al Tradiţiei Ortodoxe, precum şi principala grijă a Bisericii Ortodo­xe. Este formată şi alcătuită din următoarele trei stadii de urcuş spiritual: purificarea de patimi, luminarea de către Harul Sfântului Duh şi îndumnezeirea, de asemenea, tot prin harul Sfântului Duh. Se întâmplă însă următorul lu­cru: dacă cineva nu ajunge la starea de luminare parţială, în viaţa aceasta, nu poate să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină nici în viaţa aceasta, şi nici în viaţa cealaltă [9].



Astfel, este evident că Părinţii Bisericii îşi arată interesul faţă de om aşa cum este el astăzi, în clipa de faţă. Iar cel care are nevoie de vindecare este fiecare om, cel care, de asemenea, este şi responsabil în faţa lui Dumnezeu de începerea acestei lucrări chiar de astăzi, în viaţa aceasta, pentru că numai în viaţa aceasta îi stă în putinţă. Nu după moarte. Şi acest om însuşi este cel care va decide dacă va urma acest drum al vindecării sau nu.



Hristos a spus: «Eu sunt Calea» [10]. Calea către ce? Nu doar către cealaltă viaţă. Hristos este în primul rând calea în această viaţă. Hristos este calea către Tatăl Său şi Tatăl nostru. Hristos Se descoperă în primul rând omului în viaţa aceasta şi îi arată drumul către Tatăl. Acest drum este Hristos Însuşi. Dacă omul nu-L vede pe Hristos în această viaţă cel puţin prin simţirea duhovnicească, nu-L va vedea pe Tatăl, adică Lumina lui Dumnezeu, nici în cealaltă viaţă [11].





--------------------------------------------------------------------------------



[1] Fragment extras din cartea Protopresbyter Prof. Univ. Dr. Ioannis Romanides, Teologia Patristică, trad. din lb. neogreacă de Pr. Dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Metafraze, Bucureşti, 2011, pp. 65-71



[2] Adică «drept-slăvitoare, drept-credincioasă» (n.trad.).



[3] Folosirea acestui termen (παπαδες) de către părintele Ioannis nu este înjositoare. Încă din S.U.A., unde trăise de la vârsta de trei luni, a crescut, a studiat şi s-a maturizat, obişnuise să folosească accst ter­men. De asemenea, în Sfântul Munte se foloseşte până la saturaţie cu­vântul popă (παπας), fară niciun înţeles dispreţuitor. Ba, dimpotrivă.



[4] Cuvântul părintelui Ioannis, aşa cum am menţionat deja în prolog, este câte-o dată caustic.



[5] Lucruri pe care le fac şi creştinii adevăraţi, şi nu este rău să vrea cineva să le facă; rău este să rămână la acestea.



[6] Care adică este părintele lor spiritual şi monahii săi nu au ni­mic în comun cu Isihasmul.



[7] Desigur, o experienţă parţială a acestei vederi a lui Dumne­zeu o au toţi oamenii imediat după ieşirea sufletului din trup, adică după moartea biologică.



[8] Nichita Stethatos, Filocalia, 4, ed. Άστερος, 1976, p. 134, #79



[9] Vezi, Sfântul Simeon Noul Teolog, Ευρσκομενα, Cuvântul al 75-lea. Acolo citim: «Cădea-vom de la vederea Aceluia în raport cu ambliopia [slăbirea vederii] fiecăruia în parte încă din viaţa aceasta, în­trucât de bună voie ne-am lipsit de lumina Lui chiar în viaţa aceasta».



[10] In. 14,6.



[11] Vezi Mitrop. Ierotheos Vlahos, Persoana în Tradiţia Ortodoxă, ed. Mânăstirii Naşterii Domnului, Levadeia, 1994, p. 162: «…O dată cu cea de-a Doua Venire a lui Hristos vor învia toţi oamenii şi vor fi judecaţi pentru faptele lor. Păcătoşii care nu au dobândit ochi duhovniceşti nu vor dispărea. Vor rămâne ca persoane ontologice, însă nu vor avea participare la Dumnezeu. Drepţii se vor face părtaşi lui Dumnezeu şi vor fi în comuniune cu Dumnezeu. Aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, păcătoşii vor trăi “existenţa cea pururea cumplită (άει φευ ειναι)”, în timp ce drepţii “existenţa cea pururea bună (άει ευ ειναι)”».



_________________________



foto>



http://de.academic.ru/pictures/dewiki/71/Goreme_OpenAir_Museum_Dunkle_Kirche_2_11_2004.jpg



http://www.librariasophia.ro/img/pozefmari/romanides_ioannis_pr-teologia_patristica-6669.jpg
(Sursa:http://theologhia.wordpress.com)

Preluare din:

http://acvila30.wordpress.com/2011/07/06/ortodoxia-nu-este-religie-de-ioannis-romanides/#more-28245



Categories: ORTODOXIE

ABORDARE TEOLOGICĂ A GUVERNĂRII ELECTRONICE

GUVERNAREA ELECTRONICĂ ŞI DREPTURILE OMULUI,



Comunicarea Părintelui Arhimandrit Sarandis Sarandos, în cadrul conferinţei

organizată de Εστία Πατερικών Σπουδών (Vatra de Studii Patristice),



sub egida Facultăţii de Filozofie a Universităţii din Atena



pe data de 31 martie 2011



prima parte : 36. Comunicarea domnului Hristos Papasotiriou, avocat al Curţii Supreme de Justiţie, în cadrul conferinţei GUVERNAREA ELECTRONICĂ ŞI DREPTURILE OMULUI, organizată de Εστία Πατερικών Σπουδών (Vatra de Studii Patristice), sub egida Facultăţii de Filozofie a Universităţii din Atena pe data de 31 martie 2011



Guvernarea electronică: o nouă formă de guvernare a întregii lumi. Noua Ordine a lucrurilor acoperă cu viclenie sub această terminologie inedită dominaţia mondială a Noii Ere. “Proiectul de lege privind guvernarea electronică” se încadrează pe linia Legilor 1599/1986 referitoare la EKAM, 2472/1997 privind Tratatul Schengen şi 3655/2008 referitor la AMKA, linie legislativă care este astfel continuată cu consecvenţă.



Tratatul Schengen aprobat şi în ţara noastră este alcătuit dintr-un text extins de aproximativ 200 de pagini şi consemnează în detaliu exigenţele Noii Epoci, antrenează aplicaţiile cele mai moderne ale tehnologiei electronice, astfel încât, având în slujba ei informaţii de orice natură – sensibile şi non-sensibile –referitoare la cetăţeni, să îi înrobească în “spaţiul Schengen”, fără nici cea mai mică posibilitate de evadare.



Regimurile democratice, care până acum predominau în ţările civilizate, vădesc influenţa mentalităţii creştine care doreşte ca oamenii să trăiască în libertate. Omul, într-o societate creştină, se bucură de cinstea atribuită lui ca chip al lui Dumnezeu care înaintează către asemănarea cu El.



Potrivit învăţăturii Bisericii noastre omul a fost creat „după chipul şi după asemănarea” (Geneză 1, 26) lui Dumnezeu. Erminia Sfântului Ioan Damanschin este clasică: „expresia «după chipul» arată partea raţională şi autodeterminarea, în timp ce expresia «după asemănarea» arată asemănarea, pe cât este posibil, prin virtute”[1]. Acesta este motivul pentru care Marele Vasilie atrage atenţia: „Om eşti, singur între fiinţele vii plăsmuit de Dumnezeu”[2] şi Sfântul Grigorie de Nyssa, exclamă: „Acest lucru mare şi de preţ, omul!”[3]. Şi în altă parte tot el explică: „Dumnezeu, după firea Sa, este acel ceva pe care este cu putinţă să îl percepem ca bun; sau mai degrabă care se găseşte mai presus de orice bunătate concepută sau înţeleasă. Pentru nici un alt motiv nu creează viaţa umană decât pentru că este bun … Chipul desăvârşit al bunătăţii se vădeşte în aceea că la Facere a creat omul din nefiinţă (adică din inexistenţă) şi l-a aşezat încununare a bunătăţilor (fără să fie privat de vreun lucru, bogat în bunătăţi) … Într-adevăr, dacă dumnezeiescul este plinirea bunătăţilor, aceluia îi este chip omul, deci chipul are asemănarea arhetipului, a ceea ce este plin de tot binele”[4]. Atât de nebunească şi de suprafirească este iubirea lui Dumnezeu pentru om, aşa cum întăreşte şi Sfântul Nicolae Cabasila[5]!



Dar şi Sfântul Grigorie Theologul se pronunţă categoric: „Trebuia să se reverse binele şi să se răspândească, aşa încât să fie mai multe binefacerile – pentru că aceasta constituie dovada bunătăţii infinite”[6]. Şi continuă acelaşi sfânt: „Aşa a conceput şi a creat lumea cugetătoare (îngerii), lumea văzută şi la sfârşit pe om, din fire văzută şi nevăzută. L-a pus pe pământ ca a doua lume, măreţ în fericirea sa, ca pe un alt înger, ca închinător ambivalent, păzitor al creaţiei văzute şi preot al celei nevăzute, împărat al celor ce se găsesc pe pământ şi în acelaşi timp guvernat din cer, pământesc şi ceresc, trecător şi nemuritor, văzut şi gândit, aflându-se la mijloc între smerenie şi mărire, deopotrivă duh şi trup! … Fiinţă care locuieşte, e adevărat, pe pământ, dar trece într-o altă lume şi la sfârşitul tainei (omul) devine dumnezeu din dorul său de El (de Dumnezeu)”[7]. Tocmai de aceea exclamă cu uimire Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic deci neînsemnat să nu îţi închipui despre animalul acesta cugetător, ci gândind la mărimea cinstei şi la bunăvoinţa Stăpânului faţă de el, uimeşte-te de nespusa iubire de oameni a Acestuia”[8].



Părinţii Bisericii spun că nu ajunge să se nască cineva biologic ca să se numească om, ci trebuie să aibă înlăuntrul său pe Duhul Sfânt. Într-adevăr, relaţia dintre suflet şi Sfântul Duh este precum relaţia dintre trup şi suflet. Sfântul Ioan Gură de Aur se referă la acest exemplu caracteristic, spunând că, la fel cum trupul moare atunci când îl părăseşte sufletul său, lipsit fiind de energia acestuia, „la fel şi sufletul moare atunci când îl lasă gol de energia Sa Duhul Sfânt”[9]. Când deci omul încetează să primească energia Duhului Sfânt pe care şi-o însuşeşte prin virtute, atunci pierde asemănarea, şi, cu toate că este creaţie cugetătoare care s-a plăsmuit „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu, se integrează în rândul animalelor necuvântătoare (vezi Ps. 48, 13). „Acesta este deci om, cel care lucrează virtutea”[10], afirmă gura de aur a Bisericii. Şi continuă: „Desigur, a avea cineva chip de om şi ochi şi nas şi gură şi obraji şi celelalte mădulare, acest lucru nu arată omul, deoarece acestea sunt mădulare ale trupului. Am putea să numim om pe acela care păstrează chipul omului. Şi ce este chipul omului? Partea sa cugetătore … A fi virtuos şi a se feri de cele rele şi a birui patimile iraţionale, a împlini cu credincioşie poruncile lui Dumnezeu, acesta este om”[11].



Aşa cum explică acelaşi sfânt, omul este stăpân al sinelui său şi al deciziilor sale, deoarece are privilegiul lui „a stăpâni”. „Liberi şi prin propria voinţă suntem stăpâni”[12]. Suntem liberi şi suverani în voinţa noastră. „Şi lui Dumnezeu – subliniază cu emfază Marele Vasilie – nu Îi place ceea ce se întâmplă din constrângere, ci ceea ce se izbuteşte prin virtute. Virtutea se atinge prin voinţa liberă şi nu prin constrângere. Voinţa liberă depinde de «cele ale noastre». «Cele ale noastre» adică cele care depind de voinţa omului – constituie autodeterminarea”.[13]



Chipul lui Dumnezeu în om nu este doar logica, adică posibilitatea cunoaşterii binelui şi răului, ci şi libertatea alegerii. Astfel este înţeles [chipul lui Dumnezeu în om], pentru că Sfântul Nicolae Cabasila identifică autodeterminarea omului cu însuşi omul. „Este acelaşi lucru a spune că se pierde autodeterminarea cu a se pierde omul”[14]. Pe de altă parte Sfântul Maxim concluzionează: „Scoateţi autodeterminarea şi nici chip al lui Dumnezeu, nici suflet raţional şi cugetător [nu mai este] şi se va distruge efectiv firea noastră, deoarece nu este ceea ce trebuia să fie”[15].



Dacă creaţia din nefiinţă la fiinţă este lucrarea lui Dumnezeu, ridicarea de la materie la duh este lucrarea omului. Această înălţare liberă a creaţiei materiale în împărăţia spirituală este planul eshatologic al lui Dumnezeu. Este vorba de o a doua creaţie, desigur nu din nimic, deoarece nu este creaţie a fiinţei, ci creare din nou din materie în Împărăţie a lui Dumnezeu. A doua este lucrare a omului, „Eu am creat materia, tu împodobeşte dorinţa”[16], spune în acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur. Exact din acest motiv Împărăţia lui Dumnezeu, deşi era după voinţa lui Dumnezeu, nu era un fapt săvârşit. Intervenea voinţa omului şi decizia se afla în libertatea omului, libertate care este dar dumnezeiesc. Întregul plan eshatologic al lui Dumnezeu rămânea în mâna omului şi în intenţia sa. Pur şi simplu omul a fost chemat să îl înfăptuiască.[17]



Theantropologia Bisericii noastre ne întăreşte faptul că numele de om corespunde unicităţii personalităţii noastre. Vechiul Testament nu menţionează doar numele primilor oameni, al lui Adam şi al Evei, ca personalităţi unice, stăpâni ai raiului, ci şi multe alte nume, care împreună constituie societatea „celor îndumnezeiţi după har” care se împărtăşesc cu Dumnezeul cel adevărat şi se umplu de har în această comuniune dumnezeiască cu El.



Dar şi cei mai slabi sau cei ce cad în păcat, dar care nu se ţin departe de El şi nu se leapădă de El, primesc buna Sa pronie, prea marea sa dragoste şi milostivire. Toţi cei pe care îi menţionează Vechiul Testament sunt purtători de nume. Şi cei buni şi cei mai puţin buni şi păcătoşii se bucură de nemărginita milostivire dumnezeiască, atâta timp cât continuă să Îl recunoască ca Tată creator şi aleargă în cele din urmă să primească iertarea Sa nemărginită. Un exemplu special este profetul-rege David, a cărui viaţă, după exemplara sa pocăinţa, a fost preţuită în chip de neînţeles de Atotbunul Dumnezeu. Este pildă de pocăinţă, adică de acceptare a iubirii lui Dumnezeu după căderea sa. Niciodată Dumnezeu Tatăl nu S-a arătat fără mărinimie şi fără demnitate faţă de creaţia Sa, ci totdeauna mărinimia lui Dumnezeu deschide drumuri de acces, discrete şi mântuitoare.



În ciuda tuturor acestora, doar din propria sa voie, omul, coroana creaţiei, a pierdut darul libertăţii dat de Dumnezeu, de care se bucura în rai. De aceea S-a întrupat Cuvântul lui Dumnezeu, a coborât pe pământ şi a dăruit iarăşi darul Său omului căzut. Ar fi putut sfatul Dumnezeului în Treime să-l îndrepteze altfel pe omul căzut, prin mijloace de corectare impuse de sus celui ce căzuse de la dragostea dumnezeiască. Dar a preferat să se răstignească El Însuşi în loc să îl răstignească pe copilul Său. (…)



Dacă Domnul nostru Iisus Hristos ar fi folosit alt mod spre îndreptarea făpturii Sale, în afara răstignirii Sale personale şi a coborârii Sale la Iad, ar fi fost transformată definitiv şi în profunzime întreaga personalitate a omului. Însă Domnul a preluat asupra personalităţii Sale atotdesăvârşite şi atotneprihănite întreaga traumă, rănile, fracturile şi molipsirea cu păcatul de toate tipurile, ca să nu fie atins, ca să nu fie lezat prin vreo intervenţie riscantă chipul lui Dumnezeu în om, (…).







În Noul Testament predomină smerenia, dragostea, libertatea, iertarea Domnului nostru faţă de toate făpturile Sale. Ajunge la culme dragostea Lui în libertate prin ofranda Sa jertfelnică faţă de neamul omenesc.



Nici unul dintre Părinţii Bisericii noastre, începând de la Sfinţii Apostoli, nicăieri şi niciodată, nu au folosit violenţa, constrângerea şi urmărirea, fie ea şi pedagogică, în scopul strângerii de credincioşi şi de acoliţi. În conştiinţele Apostolilor şi ale Părinţilor propovăduitori s-a întipărit adânc cuvântul Domnului: „Cel ce voieşte să vină după Mine …”.



Tratatul Schengen şi implicaţiile lui actuale având ca punct culminant proiectul de lege privind guvernarea electronică, alături de declaraţiile guvernamentale despre Cardul Cetăţeanului, se deosebeşte de mentalitatea creştină asupra libertăţii omului. Atâta timp cât fiecare persoană este considerată a priori suspectă, trebuie – în viziunea Tratatului Schengen – să se creeze un mecanism care să controleze toate actele şi toate activităţile omului şi astfel îl reduce pe om la nivelul de fiinţă animalo-biologică.



Proiectul de lege al guvernării electronice instituţionalizează teoretic, juridic (prin legea asupra guvernării electronice) şi social (prin Cardul Cetăţeanului), o noua viziune asupra omului. Îl consideră drept o unitate sau un număr, componentă a statului global, necunoscut între necunoscuţi, o maşină impersonală determinată, guvernată nu de Dumnezeul Atotbun şi Atotputernic, ci de stăpâni cunoscuţi-necunoscuţi care fac tot posibilul, chiar prin războaie criminale, să integreze în guvernarea globală toate neamurile.



Ceea ce se întâmplă acum prin guvernarea electronică este cea mai mare îndosariere a tuturor oamenilor din istoria universală. Se va înregistra orice depunere, orice retrage de bani, orice intrare sau ieşire, orice tranzacţie cu orice organism şi persoană şi nu se va radia nimic. Cei care refuză cardul vor fi excluşi de la diferitele tranzacţii. Dar şi cei care vor deţine cardul vor avea întreaga lor viaţă accesibilă oricui, deoarece majoritatea hackerilor, şi nu numai, pot sparge coduri şi pot afla totul, chiar şi cele mai neînsemnate venituri ale noastre, pentru că aşa-numita criză economică îi va sărăci şi mai mult pe cei mai săraci dintre noi. Toate vor fi cunoscute şi controlate de către putere. Avem deja cea mai amară experienţă a atitudinii puterii elene faţă de cetăţenii ei.



Se perverteşte istoria grecului, se mitraliază sfintele sale simboluri, sunt intimidaţi profesorii săi, se desfiinţează sărbătorile naţionale care sunt indestructibil legate de sărbătorile Bisericii. Sunt batjocorite organele de ordine, sunt insultaţi medicii. Expresii precum „împreună le-am mâncat” vădesc etosul alienat cu care puternicii zilei încearcă să ne molipsească în comportamentul nostru social, exterior, dar şi în sinele nostru cel mai profund, scandalizând bunăvoinţa şi demnitatea poporului grec din toate clasele sociale. Şi totuşi, poporul nostru, în ciuda grozăviilor pe care le suportă, se opune cu răbdare şi suferinţă demnă fanfaronadei oamenilor puterii.



Ce va întâmpla când se va fi definitivat e-guvernarea având în frunte guvernanţi străini ai Europei sau ai Americii sau alţii? În mod justificat, pe cele mai multe pagini de internet e-guvernarea este caracterizată drept închisoare electronică. Şi cel mai straniu este faptul că ni se cere consimţământul pentru a fi încarceraţi în ea. Adică de bunăvoie să acceptăm să dăm libertatea noastră, pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o, administratorilor, corectez, stăpânilor guvernării electronice! Acceptarea cardului cetăţeanului de către fiecare dintre noi va însemna ieşirea noastră de bunăvoie din libertatea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu şi autoîncarcerarea noastră în abominabila e-tiranie.



Citind cu atenţie proiectul de lege privitor la guvernarea electronică care a fost prezentat spre dezbatere de către Ministerul Internelor şi al Guvernării Electronice observăm următoarele:



Este alcătuit din 30 de articole în care nicăieri nu există denumirea statului elen. Se subînţelege prin această omisiune că este asimilat şi dispare nu doar numele, dar şi ipostasul statului elen, cu binecunoscuta sa cultură multiseculară şi cu tradiţia sa ortodoxă care străluceşte în toată lumea.



Dacă ţinem seama de declaraţia primului-ministru că „avem nevoie de guvernare globală şi repede” (we need global governance and fast), înţelegem că planurile guvernului urmăresc să devenim unul dintre primele state încorporate în statul organizat global.



La începtul unor articole există propoziţia: “Făcând abstracţie de reglementările speciale, această lege se aplică …”. Aceasta înseamnă că guvernul nu se obligă să nu adauge articole care vor limita mai mult libertatea omului, având ca scop supravegherea lui totală.



Aşa cum este redactat proiectul de lege, întregul cadru se aşează pe o bază opţională. Cu alte cuvinte, deşi cardul cetăţeanului prezintă unele avantaje, unii cetăţeni care nu vor dori să aibă de-a face cu rău-famatul număr [666] – despre care număr bănuim că la un moment dat se va adăuga în actul de identitate, dacă nu există deja! – nu vor fi trataţi la fel ca ceilalţi, care vor primi cardul. Chiar dacă vor avea dreptul să refuze cardul din motive de conştiinţă, diferenţa de tratare socială va exista. Prin urmare, pentru a se păstra „regulile antagonismului politicos”, sistemul în întregul său nu trebuie să conţină nici la vedere, nici în ascuns elemente care lezează conştiinţa religioasă a cuiva, de vreme ce există o mare lejeritate în alegerea numerelor (există şi alte posibilităţi în afară de 666).



Ca să funcţioneze această guvernare electronică, fiecare cetăţean, fiecare om, probabil la început în mod opţional, foarte curând însă obligatoriu, va trebui să primească cardul cetăţeanului. Microcipul cardului având o mare capacitate de a îngloba multe informaţii şi posibilitatea de a se interconecta cu toţi factorii şi cu toate serviciile publice, îl va „deservi” pe cetăţean în relaţiile şi în nevoile lui cu domeniul public, cu băncile şi cu mulţi alţi factori. În cadrul celor două dezbateri referitoare la „Cardul Cetăţeanului” şi la „proiectul de lege asupra guvernării electronice” pe care guvernul le-a organizat pe internet, acesta nu a oferit nici o caracteristică tehnică a cardului şi a microcipului. Prin urmare, nu putem face decât presupuneri. Microcipul poate fi de tehnologie RFID. Nu avem asigurarea că nu se va introduce rău famatul număr 666.



Numărul acesta este într-adevăr rău famat pentru noi, pentru că Apocalipsa lui Ioan, de Dumnezeu inspirată, ne avertizează asupra venirii lui Antihrist şi asupra codificării numelui său prin 666, numărul lui Antihrist. Noi, în calitate de creştini ortodocşi, nu dorim ca acest act de identitate care va fi unic pentru toate tranzacţiile noastre să fie pecetluit cu codul numelui lui Antihrist. Este cunoscut desigur din istorie că popoarele pe care le cucereau evreii erau obligate să plătească ca tribut suma de 666 de talanţi[18] de aur.



Răposatul Părinte Epifanie Theodoropoulos s-a pronunţat fără ocolişuri asupra faptului că, indiferent dacă buletinul electronic [este vorba de cel propus în vremea sa] este pecetluit sau nu cu 666, vom spune NU şi de mii de ori NU acestui act, care corespunde actualului card al cetăţeanului, şi prin care omul este înregimentat în închisoarea electronică mondială.



Niciodată Biserica Ortodoxă a Greciei nu a refuzat utilizarea tehnologiei digitale. Toate serviciile Sfântului Sinod, ale Sfintelor Mitropolii, ale Sfintelor Mănăstiri şi ale parohiilor folosesc bunurile acestei tehnologii. Suntem însă întru totul împotriva guvernării electronice, aşa cum aceasta se organizează astăzi, urmărind să ne înregimenteze pe toţi, clerici şi laici, monahi şi monahii, în statul antihristic mondial. Suntem împotriva desfiinţării libertăţii noastre de Dumnezeu dăruite.



Sfântul Sinod al Bisericii Greciei nu s-a exprimat încă asupra acestei mari teme care ni se pune înainte. La Sfintele Sinoade, cei mai duhovniceşti dintre Părinţi nu se grăbeau să se pronunţe. Cei mai tineri care cunoşteau profunzimea duhovnicească şi înţelepciunea Ierarhilor bătrâni îi încurajau să vorbească. Aceia tăceau pentru că discernământul tăcerii şi al smereniei în Hristos le dicta să aştepte o mai directă revelaţie a Iluminării dumnezeieşti. Dar şi în Evanghelia după Ioan ne-am minunat de măreţia tăcerii lui Iisus în faţa tăvălugului puterii lumeşti a lui Pilat. Nu ar fi putut Domnul să zdrobească toate calomniile împotriva Lui şi să aducă legiuni ale puterilor cereşti pentru perfecta Sa protecţie? Dar Iisus a tăcut! Prin tăcerea Sa, prin martiriul Său şi prin dumnezeiasca Sa moarte a călcat moartea şi Înviat din morţi a înviat împreună cu El întregul neam omenesc. Nouă nu ne rămâne decât să urmăm aşa cum se cuvine atitudinea Sale faţă de marile probleme care ni se pun înainte. Încă de la începutul acestei lupte, de la începutul acestei crize care ni se impune cu forţa, am propus tuturor fraţilor şi surorilor să folosim sfântul metanier şi spunând rugăciunea lui Iisus să dobândim rezistenţă şi răbdare de diamant întru Hristos, asemenea tuturor Sfinţilor recunoscuţi ai Bisericii noastre. Exact acelaşi lucru ne cerea tuturor Sfântul contemporan, de Dumnezeu luminat, Părintele Paisie. Spune în acest sens: „Pentru noi este o mare ocazie, greutăţile, martiriul sunt praznic. Să fiţi cu Hristos, să trăiţi după poruncile Lui şi să vă rugaţi, ca să aveţi puteri dumnezeieşti şi să puteţi face faţă greutăţilor. Să lăsaţi patimile, ca să vină harul dumnezeiesc. Ceea ce va ajuta mult este să intre înlăuntrul nostru neliniştea cea bună: unde ne aflăm, ce vom întâlni, să luăm măsurile cuvenite şi să ne pregătim. Viaţa noastră să fie mai cumpătată. Să trăim mai duhovniceşte. Să fim mai iubitori, să îi ajutăm pe cei în suferinţe, pe cei săraci, cu dragoste, cu durere şi cu bunătate. Să ne rugăm, ca să iasă oameni buni”.



Mulţi ne întreabă aproape în fiecare zi: Dar ce vom face dacă nu luăm cardul cetăţeanului, cum vom trăi şi noi şi copiii noştri? Răspunsul nostru smerit este: mai avem încă timp. Fiecare zi care trece peste problemele şi luptele crizei să fie o zi unică, sfântă, desăvârşită, paşnică, pe cât cu putinţă fără de păcat, plină de lucrare, de slujire, de iubire de fraţi şi de rugăciune şi în restul de timp al vieţii noastre va arăta, va vorbi, va face minuni Domnul. Sfânta noastră Ortodoxie este plină de strălucite minuni ale martiriului şi ale mărturisirii şi ale biruinţei Mielului Înjunghiat.



Sfântul Sinod s-a pronunţat asupra Sfinţeniei Sfântului Nectarie la 40 de ani de la adormirea sa. Din 1920 până în 1960, în tot acest interval de timp, evlavia nestăvilită a poporului creştin s-a vădit prin construirea de prea frumoase biserici [închinate Sfântului Nectarie] şi prin zugrăvirea de icoane ale Sfântului. Toate acestea erau în afara Bisericii?



Patruzeci şi mai bine de mitropoliţi, 60 000 de cetăţeni care au semnat deja pe internet şi câţi alţii încă, s-au convins de seriozitatea temei guvernării electronice şi a cardului cetăţeanului.



De aici încolo, fiecare dintre noi are responsabilitatea sa personală faţă de alegerea sa. „Fiecare mieluşel este atârnat de picioruşul său”, spune în acest sens poporul nostru.



Totuşi, răspunderea noastră şi ca greci, şi ca ortodocşi este inimaginabilă, dacă ne gândim că decizia noastră, atât cea personală, cât şi cea colectivă, va afecta toate celelalte popoare care şi acestea la rândul lor sunt silite să se încarcereze în închisoarea electronică mondială.



Eu personal ameţesc când mă gândesc că, dând înapoi la presiunile tiraniei globale, îi lăsăm fără apărare pe copii noştri şi generaţiile viitoare, în mrejele stăpânilor guvernării electronice, ai închisorii electronice.



Domnul să ne ajute pe toţi, pentru rugăciunile Părinţilor noştri, să luăm decizia cea mai plină de discernământ în Hristos, şi pentru noi, şi pentru copiii noştri.



… Încheiem încununând cuvântul nostru cu prea scumpele cuvinte ale Părintelui Paisie Aghioritul:



„Bunul Dumnezeu pe toate le va rândui în cel mai bun chip, dar e nevoie de multă răbdare şi atenţie, pentru că de multe ori, grăbindu-se oamenii să descurce ghemurile, mai mult le încurcă. Domnul le descurcă prin răbdare. Nu o să ajungă departe această situaţie. Dumnezeu va lua mătura în mâini! Prin 1860, pentru că era la Sfântul Munte mulţime multă de armată turcească, pentru o vreme nu rămăsese în Mănăstirea Iviron nici un monah. Plecaseră părinţii, unii cu sfintele moaşte, alţii ca să ajute Revoluţiei [de eliberare de sub turci, n.tr.]. Venea la mănăstire doar un monah de departe care aprindea candelele şi mătura. Înăuntrul mănăstirii şi în afara acesteia era armată turcească şi acest amărât mătura şi spunea: «Preasfânta mea, ce se va întâmpla cu această situaţie?». O dată când se ruga cu durere la Preasfânta vede că se apropie o femeie – era Preasfânta – care strălucea şi faţa ei radia de lumină. Îi ia mătura din mâini şi îi spune: «Tu nu ştii să mături bine. Eu voi mătura.» Şi începe să măture. Apoi a dispărut din biserică. În trei zile au plecat toţi turcii. Îi alungase Maica Domnului.”







Sursa: http://neaproia.wordpress.com/2011/04/04/%CE%BF%CE%BC%CE%B9%CE%BB%CE%AF%CE%B5%CF%82-%CE%B7%CE%BC%CE%B5%CF%81%CE%AF%CE%B4%CE%B1%CF%82-%CE%B7%CE%BB%CE%B5%CE%BA%CF%84%CF%81%CE%BF%CE%BD%CE%B9%CE%BA%CE%AE-%CE%B4%CE%B9%CE%B1%CE%BA%CF%85/



Traducere Mihail Ilie





--------------------------------------------------------------------------------



[1] ΕΠΕ 1, 210.



[2] PG 31, 212.



[3] PG 44, 132.



[4] ΕΠΕ 5, 121. Vezi şi ΕΠΕ 7, 499 unde acelaşi Părinte semnalează că firea umană „nu a înaintat treptat în desăvârşire precum celelalte fiinţe, ci din prima clipă a existenţei sale s-a întregit cu desăvârşirea, pentru că omul a fost creat, spune, «după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu». Acest lucru arată bunul suprem şi cel mai desăvârşit. Pentru că ce poate fi mai presus de asemănarea cu Dumnezeu?”.



[5] ΕΠΕΦ 22, 273, 515.



[6] ΕΠΕ 5, 48.



[7] idem, pp. 53-55.



[8] ΕΠΕ 2, 254.



[9] ΕΠΕ 21, 151-153.



[10] ΕΠΕ 2, 704.



[11] Idem, p. 705.



[12] ΕΠΕ 33, 321. Vezi Theodot al Ancyrei, PG 77, 1381. Sfântul Ioan Gură de Aur a dezvoltat amănunţit tema libertăţii în două lucrări ale sale:



a) «Ἐκ ῥαθυμίας ἡ κακία καί ἀπό σπουδῆς ἡ ἀρετή, καί οὐδέν οὔτε οἱ πονηροί ἄνθρωποι, οὐτε αὐτος ὁ διάβολος τόν νήφοντα παραβλάψαι δύναναται» („Din trândăvie [se naşte] răutatea şi din râvnă [se naşte] virtutea şi nici oamenii vicleni, nici acest diavol nu pot răni cu nimic pe cel care se înfrânează”), ΕΠΕ 31, 98-133.



b) «Τόν ἑαυτόν μή ἀδικοῦντα οὐδείς παραβλάψαι δύναται» („Pe cel care nu nedreptăţeşte nimic nu poate să îl rănească”), ΕΠΕ 31, 496-563.



Sfântul Simeon Noul Theolog afirmă că: „Aceasta este adevărata autodeterminare, a nu fi stăpânit cineva de altcineva printr-un mod oarecare. (ΕΠΕΦ 19Γ, 445). De asemenea, vezi şi Ἁγ. Νεκταρίου, Περὶ ἐπιμελεία ψυχῆς, Ὁμιλία β’, Περὶ τοῦ ἀπαραβίαστου τοῦ αὐτεξουσίου, Ἀθῆναι, p. 16 (Sfântul Nectarie, Despre sârguinţa sufletului, Omilia II, Despre autodeterminarea care nu poate fi încălcată).



[13] ΕΠΕ 7, 111. Vezi şi ΕΠΕ 7, 180, unde Sfântul Grigorie de Nyssa se pronunţă: „Fără stăpân, virtutea, de bunăvoie şi liberă de orice constrângere”. Exact aici se arată valoarea mişcării autodeterminate – aşa cum observă însuşi Sfântul – „pentru că tunica de piele, cu toate acele însuşiri pe care le avea când cuprindea firea necuvântătoare, iubirea de plăcere, mânia, lăcomia pântecelui, nesaţul şi altele asemenea, deschide drumul către liberul arbitru uman şi devine teren al înclinării către amândouă, către virtute şi către răutate” (ΕΠΕ 10, 185-187). Vezi de asemenea şi ΕΠΕΦ 19Γ, 442 şi urm., unde Sfântul Simeon Noul Theolog dezvoltă această temă. Pe de altă parte Sfântul Ioan Gură de Aur precizează de ce Hristos nu l-a transformat prin constrângere pe Iuda în înţelept şi bun, ci dorind să îndrepte părerea şi voinţa ticălosului Său ucenic „nimic, nici neînsemnat, nici însemnat nu a omis [pentru mântuirea acestuia], însă Iuda a rămas cu voinţa sa neîndreptată” (Vezi ΕΠΕ 14, 335-337’ 35, 569-573). Potrivit concepţiei sale, cum că libertatea omului poate să determine participarea şi comuniunea sa cu Dumnezeu, Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „asemenea cu Dumnezeu este autodeterminarea” (ΕΠΕ 10, 182).



[14] PG 150, 638C.



[15] ΕΠΕΦ 14ΣΤ, 204.



[16] ΕΠΕ 23, 402.



[17] Ἡ εὐθύνη τῆς ἐπιλογῆς μάς (Responsabilitatea alegerii noastre), ed. Ἱερόν Κελλίον Ἁγ. Νικολάου Μπουραζέρη, Ἅγιον Ὅρος, pp. 212-213.



[18] Talantul este unitate de măsură a masei care se utiliza în antichitate de către multe popoare din Mesopotamia şi Marea Mediterană. Subdiviziunile lui, atunci când se refereau la metale preţioase, funcţionau şi ca monede. De obicei, un talant era echivalent cu greutatea apei care încape într-o amforă standard, diferită de la popor la popor. Cu aproximaţie, un talant grecesc (din Attica) echivala cu 26 de kilograme actuale, un talant egiptean cu 27, unul babilonian cu 30,3 şi unul roman cu 32,3. Evreii foloseau talantul babilonian, dar mai târziu l-au reconsiderat – talantul greu al epocii Noului Testament ar fi cântărit azi 58,9 kilograme.

(graiulortodox.wordpress.com)


sursa:http://acvila30.wordpress.com/2011/07/04/abordare-teologica-a-guvernarii-electronice/#more-28093

Categories: ORTODOXIE

DESPRE AKEDIE

Dar ce să zicem despre dracul care face sufletul nesimţit? Căci mă tem a şi scrie despre el. Când năvăleşte acela, iese sufletul din starea sa firească şi leapădă cuviinţa şi frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socoteşte păcat, fărădelegea n-o mai socoteşte fărădelege şi la osânda şi la munca veşnică se gândeşte ca la nişte vorbe goale. De cutremurul purtător de foc el râde. Pe Dumnezeu, e drept, îl mărturiseşte, însă poruncile Lui nu le cinsteşte. De-i baţi în piept când se mişcă spre păcat, nu simte: de-i vorbeşti din Scripturi, e cu totul împietrit şi nu ascultă. Îi aminteşti de ocara oamenilor şi nu o ia în seamă. De oameni nu mai are ruşine, ca porcul care a închis ochii şi a spart gardul. Pe dracul acesta îl aduc gândurile învechite ale slavei deşarte. ”Şi dacă nu s-ar scurta zilele acelea, nimeni nu s-ar mai mântui”. De fapt dracul acesta este dintre cei ce atacă rar pe fraţi. Iar pricina este învederată. Căci nenorocirile altora, bolile celor dosădiţi, închisorile celor nefericiţi şi moartea năprasnică a unora, pun pe fugă acest drac, întrucât sufletul e străpuns puţin câte puţin şi e trezit la milă, fiind dezlegat de împietrirea venită de la demon. Desigur noi nu le avem pe acestea aproape de noi, dată fiind şi raritatea celor cuprinşi de neputinţe printre noi. De aceea Domnul alungând acest drac, porunceşte în Evanghelii să mergem la cei bolnavi şi să cercetăm pe cei din închisori, zicând: ”Bolnav am fost şi n-aţi venit la Mine”. În orice caz să se ştie: dacă cineva dintre monahi, fiind atacat de dracul acesta, n-a primit gând de curvie, sau nu şi-a părăsit chilia din nepăsare, unul ca acesta a primit din cer răbdarea şi neprihănirea şi fericit este pentru o nepătimire ca aceasta. Iar câţi s-au făgăduit să cinstească pe Dumnezeu locuind laolaltă cu lumea să se păzească de acest drac. Căci a zice sau a scrie mai multe despre el, mă ruşinez şi de oameni. (Evagrie Ponticul)1




Când sufletul nostru începe să nu mai poftească lucrurile frumoase ale pământului, se furişează de cele mai multe ori în el un gând de trândăvie, care nu-i îngăduie să stea cu plăcere nici în slujba cuvântului şi nu-i lasă nici dorinţa hotărâtă după bunurile viitoare; ba îi înfăţişează şi viaţa aceasta trecătoare ca neavând nici un rost şi fiind cu totul incapabilă de vreo faptă vrednică de-a fi numită virtute; şi însăşi cunoştinţa o dispreţuieşte, ca pe una ce a fost dată şi altor mulţi oameni, sau ca pe una ce nu ne făgăduieşte nimic desăvârşit. De această patimă moleşitoare şi aducătoare de toropeală vom scăpa de ne vom ţine cu tărie cugetul nostru între hotare foarte înguste, căutând numai la pomenirea lui Dumnezeu. Căci numai întorcându-se astfel mintea la căldura ei, va putea să se izbăvească fără durere de acea împrăştiere nesocotită. (Diadoh al Foticeii).





Sursa:filocalia.ro

Pomenirea Sfintei Muceniţe Caliopia

Aceasta a trăit pe vremea împăratului Deciu, strălucită cu tinereţea trupului şi cu frumuseţea sufletului. Fiind prinsă a fost silită să se lepede de dragostea şi de credinţa în Hristos. Dar întrucât cu tărie se ţinea de aceasta, a fost chinuită în felurite chipuri; apoi în urmă i s-a tăiat capul spre lauda Domnului nostru Iisus Hristos.