CERUL PE PAMANT:SFANTA LITURGHIE

Sfanta Liturghie, cerul pe pamant.

In Biserica toti suntem datori, sub forme si masuri diferite, a-I sluji lui Dumnezeu. Prin aceasta slujire, manifestata mai ales prin participarea la cultul divin al Bisericii, aratam ca "nu avem aici cetate statatoare, ci pe cea viitoare o cautam".




Acest lucru se arata mai ales in Sfanta Liturghie, slujba care ne poarta din aceasta lume in realitatea Imparatiei lui Dumnezeu, unde, in mod duhovnicesc, aducem doxologie inaintea Tronului lui Dumnezeu. Sfanta Liturghie este o slujba de o frumusete divina. In timpul ei, deopotriva, "cerul coboara pe pamant” si "oamenii se inalta la cer”, in Imparatia Preasfintei Treimi.



"In cer ni se pare a sta"



Istoria relatiilor diplomatice dintre rusi si bizantini a consemnat o marturie extrem de importanta, cu privire la cultul Bisericii Ortodoxe, pastrata in "Cronica lui Nestor”: "Si ne-am dus la greci si ne-au condus acolo unde ei se inchina la Dumnezeul lor si nu stiam daca ne gaseam in cer sau pe pamant; caci pentru pamant nu se gaseste o atare priveliste, nici o atare frumusete. Nu suntem in stare sa va povestim, dar un lucru stim, ca acolo Dumnezeu locuieste in mijlocul oamenilor; si slujba lor este mai minunata decat in oricare alta tara. Nu o sa uitam niciodata frumusetea aceasta.”



Acest fragment care arata admiratia membrilor delegatiei diplomatice trimise in Bizant de printul Vladimir (958-1015), surprinde un adevar fundamental, acela ca alcatuirea lacasului de cult si randuiala slujbelor sunt chipuri ale lumii ceresti.



Acelasi adevar, avea sa il marturiseasca Biserica in imnografie: "In biserica slavei tale stand, in cer ni se pare a sta, Nascatoare de Dumnezeu, ceea ce esti usa cereasca, deschide-ne noua usa milei tale. (Tropar din timpul Postului Mare)”



Slavirea lui Dumnezeu, mai bine spus, cultul adresat Lui incepe in ceruri. In Sfanta Scriptura intalnim numeroase mentiuni la lumea ingereasca care aduce doxologie inaintea Tronului lui Dumnezeu.



Conceptul slavirii ceresti incepe cu revelatia lui Dumnezeu facuta fiilor lui Israel in legatura cu ridicarea Cortului Sfant si randuiala cultului ce avea sa se tina in el. Aceasta revelatie a constituit baza cultului iudaic al Vechiului Testament.



Cultul ortodox - pe pamant, ca si in cer



Cultul divin ortodox este chip al celui din Imparatia Cerurilor, altfel spus, o fereastra catre cer. Imparatia lui Dumnezeu constituie o tema fundamantala a predicilor si invataturii lui Hristos. Mantuitorul a venit in lume pentru a-i face partasi pe oameni Imparatiei Tatalui.



In acest sens, Parintele Tomas Hopko spune: "Cele doua veniri ale lui Hristos sunt strans legate in invatatura, viata si rugaciunile crestinilor. Acestea nu pot fi separate. Prima venire, fara cea de-a doua este o tragedie fara sens. Cea de-a doua venire, fara prima este o imposibilitate absurda. Iisus s-a nascut pentru a aduce Imparatia lui Dumnezeu. A murit pentru a dovedi stapania. A inviat din morti pentru a stabili domnia. Va veni din nou intru slava, pentru a o impartasi poporului Sau”.



Prin Botez devenim cetateni ai Imparatiei. In acelasi timp devenim membri ai Bisericii, ai Trupului lui Hristos, pentru a fi poporul cel sfant al Lui. Ca membri ai Bisericii traim in acelasi timp, in lume si in imparatia lui Dumnezeu. In Biserica experiem, chiar daca nedeplin, viata in Imparatia lui Dumnezeu in Duhul Sfant.



Sfanta Euharistie - Taina Imparatiei



Aceste adevaruri, cel al cultului divin ca "cer pe pamant” si cel al Bisericii ca prezenta a Imparatiei lui Dumnezeu, sunt cruciale pentru a intelege slujirea liturgica in deplinatatea sa

.

In cadrul Sfintei Liturghii, Sfanta Euharistie este prin excelenta Taina Imparatiei. Pentru crestini, Euharistia nu este o aducere aminte, o comemorare a unui act istoric din viata Mantuitorului Hristos. Euharistia ni se da "pentru viata lumii”. De aceea, ea nu este din lumea aceasta, fiind o realitate a Imparatiei mai exact, Trupul si Sangele lui Hristos Inviat. Euharistia constituie Biserica in mod esential mai mult decat orice alte aspecte sociologice ale ei.



A aduce slava lui Dumnezeu nu este un lucru din lumea aceasta, ci tine de Duhul. Iar daca Imparatia este locul lui Dumnezeu, atunci tot Imparatia este locul unde crestinii se pot inchina Lui "in duh si adevar” .



Scopul Liturghiei ni se face cunoscut chiar de la inceputul ei - primele cuvinte rostite de preot fiind ”Binecuvantata este Imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor.”



Parintele Alexander Schmemann ne spune: "a binecuvanta Imparatia nu presupune doar sa o aclami. Presupune sa o declari a fi scopul, sfarsitul tuturor dorintelor si intereselor tale, ale intregii vieti, suprema si valoarea ultima a celor ce exista.”



Altfel spus, scopul Sfintei Liturghii trebuie sa fie si scopul nostru: pregustarea Imparatiei lui Dumnezeu, prin inchinarea in duh si adevar, alaturandu-ne sfintilor si ostirilor ingeresti in dumnezeiasca slujire.



Radu Alexandru

SFANTUL CAP AL INAINTEMERGATORULUI

Capul Sfantului Ioan Botezatorul  este una dintre cele mai de pret Sfinte
Moaste ale Bisericii, acesta fiind pierdut si gasit de mai multe ori.

In calendar, Biserica a randuit a se praznui trei minunate aflari ale Capului Sfantului,anume in ziua de 24 februarie, cand gasim scris: Intaia si a Doua Aflare a Capului Sfantului Ioan Botezatorul, si in data de 25 mai, cand se face amintire de a Treia Aflare a Capului Sfantului Ioan Botezatorul.




"Capul Inaintemergatorului, ascuns oarecand in vas de lut, s-a vazut iesind din sanurile pamantului la aratare; care si rauri de tamaduiri izvoraste. Caci cu ape a spalat Capul Celui ce acum acopera cu ape inaltimile cele mai de deasupra si izvoraste oamenilor dumnezeiasca iertare: Deci pe acesta ce este dupa adevar marit, sa-l fericim si intru aflarea lui cu bucurie sa praznuim, ca el roaga pe Hristos sa daruiasca lumii mare mila" (Mineiul pe Februarie).



Capul Sfantului Ioan Botezatorul



Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in satul Ain Karem, la mica distanta de Ierusalim, fiind fiul Elisabetei, verisoara Maicii Domnului, si al preotului iudeu Zaharia. Sfantul Ioan s-a nascut cu cateva luni mai inainte de Iisus Hristos, caruia i-a si pregatit calea. Retras de tanar in pustie, postind aspru si petrecand in neintrecuta rugaciune, Sfantul Ioan va veni in lume, in zona Iordanului, abia la varsta de 30 de ani, varsta la care barbatul este considerat matur si apt de propovaduire.


Sfantul Ioan a fost invrednicit de Dumnezeu spre a-L boteza cu apa pe Fiul sau cel Unul Nascut, Iisus Hristos, pe Acela care va boteza pe om cu Duh Sfant si cu foc. Acesta este punctul culminant al vietii sale sfinte, moment in care Fiul lui Dumnezeu, Facatorul a toate, si-a plecat capul sub mana lui.



Avand curajul specific celor care nu cruta adevarul pentru nimic si pentru nimeni, el a mustrat personal si public pe tetrarhul Irod Antipa, care se casatorise cu fosta sotie a fratelui sau vitreg. Viclenia si mandria Irodiadei a dus la intemnitarea Sfantului Ioan in Cetatea Maherus - Machaerus din Pereia, loc aflat astazi in Iordania.



La un mare ospat, cu mancaruri grase, cu vinuri si bauturi aromate, cu dansuri si alte desfatari, Salomeea, fiica Irodiadei, a castigat inima regelui, care i-a zis ca ii va da orice ii va cere, pana la o jumatate din imparatia sa. Fata fara minte a intrebat-o pe mama ei ce sa care, iar aceea, din pizma si ura, a cerut Capul Sfantului Ioan Botezatorul. Nebunul rege a ascultat pe fata, poruncind taierea capului sfantului, in inchisoare. Capul Sfantului Ioan a fost adus pe o tipsie (tava) si dat fetei, care l-a dat mamei sale.

Pentru ca se temea ca Sfantul Ioan Botezatorul ar putea invia, daca trupul ar fi fost ingropat alaturi de cap, nestiutorul Irod nu a dat ucenicilor decat numai trupul sfantului. Trupul sfantului a fost luat de ucenicii sai si dus in localitatea Sevastia, undeva in Cisiordnia de astazi, unde l-au si ingropat.



Se crede ca, mai tarziu, in jurul anului 360, imparatul roman pagan Iulian Apostatul ar fi ars ramasitele Sfantului Ioan Botezatorul. Din trupul sfantului nu ar mai fi ramas nearse decat numai un brat si un deget.



Sinaxarul din data de 24 februarie spune ca Irodiada, luand Capul Sfantului Ioan, a impuns cu un ac mare limba acestuia, care de atatea ori ii aratase pacatele. Capul Sfantului Ioan Botezatorul a fost ingropat de Irodiada in curtea casei sale, la mare adancime, in pamant, intr-un loc "ascuns si necinstit".



Despre acest lucru stia numai Ioana, femeia lui Huza, economul lui Irod, amintita si in Evanghelia dupa Luca: "Ioana, femeia lui Huza, un iconom al lui Irod" (Luca 8, 3). Despre aceasta ni se spune ca slujea Apostolilor din avutul ei, pe cand acestia propovaduiau prin cetati. Potrivit traditiei crestine a Locurilor Sfinte, se crede ca Sfanta Ioana a dezgropat Capul Sfantului Ioan Botezatorul din curtea Irodiadei si l-a ingropat in Ierusalim, pe Muntele Eleonului - Muntele Inaltarii, intr-un vas de lut. Aici este locul care aminteste de Prima Aflare a Capului Sfantului, loc pe care astazi se inalta Manastirea ruseasca Sfantul Ioan Botezatorul.



Prima Aflare a Capului Sfantului Ioan Botezatorul



La multa vreme dupa aceasta, vrednicul Inochentie, aprinzandu-se spre viata cea monahala, a mers in Tara Sfanta. Ajuns pe Muntele Eleonului, el isi zidi aici o chilie smerita. Cand vru insa sa sape santul pentru a pune temelia unei mici bisericute, el dadu peste nepretuita comoara: Capul Sfantului Ioan Botezatorul. Nevoitorul a tinut Capul Sfantului in bisericuta sa. Cand s-a apropiat insa de trecerea la cele vesnice, spre a nu fi gasit si pangarit de paganii ce se inmultisera in zona, el il lua si il ascunse din nou in pamant, in acelasi loc.



A doua Aflare a Capului Sfantului Ioan Botezatorul



Capul Sfantului Ioan Botezatorul s-a pastrat ingropat pe Muntele Inaltarii pana in vremea Sfintilor Imparati Constantin si Elena. In vremea Sfintilor Imparati, doi monahi nevoitori din Rasarit venira sa se inchine la Locurile Sfinte. Unuia dintre ei i s-a arata in vis Sfantul Ioan, care i-a descoperit cele cu privinta la Capul sau cel Sfant. Necrezand nici unul dintre cei doi, Sfantul Ioan li s-a aratat inca o data celor doua, la cateva zile distanta, zicandu-lea: "Toata necredinta si lenevirea lepadand-o, faceti ceea ce v-am poruncit."
Se zice apoi ca cei doi au luat Capul Sfantului si l-au pus intr-un sac de piele de camila, purtandu-l cu ei pe unde calatoreau. Imprietenindu-se pe cale cu un negustor olar din Emesa, din Siria, ei au dat si aceluia sacul, spre a-l cara o bucata de drum. Luand sacul, Sfantul Ioan i s-a aratat acestuia, spunandu-i: "Lasand pe calatorii tai, fugi de dansii cu acest sac, pe care il ai in maini." Aceasta a vrut-o sfantul din pricina necredintei monahilor cea de la inceput si din pricina lenevirii cea de pe cale, ei incredintand Sfintele Moaste unui necunoscut.



Mult a fost cinstit si iubit Capul Sfantului de catre acest olar din Emesa, intreaga lui casa fiind binecuvantata de sfant. La moartea acestuia, el a luat Capul cel Sfant si l-a asezat intr-un sicriu pecetluit, pe care la incredintat, mai apoi, surorii sale, careia i-a spus sa nu umble la el pana ce Sfantul Ioan insusi nu va voi acest lucru. Astfel, mai multe generatii au mostenit si pastrat sicriul cu Moaste.


In cele din urma, Capul Sfantului a ajuns la un monah numit Eustatie, locuitor intr-o pestera de langa Emesa. Desi acesta nu era cu viata curata, avand pacate si invatand gresit lumea, se faceau multe minuni prin Moastele sfantului. Calugarul ascundea de toti nepretuita comoara, spunand tuturor ca pentru rugaciunile lui se fac minunile. Vazand oamenii reaua viata a calugarului, ei rugara pe episcop sa il alunge de la ei. Eustatie mai ceru o zi ragaz, spre a pleca singur. Noaptea, el ingropa Capul Sfantului in pamant, spre a-l lua alta data.



A treia Aflare a Capului Sfantului Ioan Botezatorul



Imediat dupa plecarea lui, niste calugari cu viata sfanta se asezara in pestera lui. Langa pestera aceasta se va zidi, in timp, o manastire. Arhimandritul Marcel este cel care a gasit Capul Sfantului, el marturisind: "Bine este cuvantat Domnul nostru Iisus Hristos, ca m-a invrednicit pe mine, Marcel, robul Sau, a fi vazator al vedeniei de fata, care mi s-a facut in 18 zile ale lunii Februarie, in saptamina din mijlocul postului sfintelor 40 de zile, descoperindu-se in somn noaptea, caci am vazut toate portile manastirii noastre deschise. Deci m-am infricosat si mi se parea ca ies sa le inchid. Apoi iarasi am vazut un rau trecand prin poarta manastirii, si ma miram de unde iese acea multime de apa. Pe cand gandeam aceasta, am auzit un glas de multe cete, venind spre noi dinspre rasarit, cu sunet mare, iar fiecare ceata avea deosebit grai si striga: "Iata, se arata Sfantul Ioan, Botezatorul lui Hristos".



Sfantul Simeon Metafrast, in Viata Cuvioasei Matroana, scrie si el despre aceasta Aflare a cinstitului Cap al Mergatorului Inainte, el spunand ca "Marcel, Ghenadie si Chiriac au mers la episcop si au spus lui Uranie (episcopul Emesei in acea vreme), cele despre o minune dintr-o pestera. Episcopul, cunoscand ca este un lucru mare, a luat pe clericii sai si au mers la locul acela, in pestera in care alta data locuia Eustatie, ereticul. Si facand rugaciune, a poruncit episcopul ca in locul acela sa sape pamantul. Acolo a fost gasit Sfantul Cap al lui Ioan.



In anul 453, episcopul Uranie al Emesei, va lua cinstitul Cap al Sfantului Ioan si-l va aseza in biserica cea mare a cetatii Emesa, Siria.



Capul Sfantului Ioan Botezatorul - Comani, Constantinopol, Amiens



In vremea de trista amintire a iconoclasmului, cand iconele au fost prigonite, Capul Sfantului Ioan a fost ingropat la Comani, unde a fost ingropat si trupul Sfantului Ioan Gura de Aur. In cetatea Comani, Sfantul Cap a stat pana in vremea imparatului Mihail, fiul lui Teofil si al maicii sale Teodora, imparateasa, cei ce au restabilit dreapta credinta, pe vremea imparatiei caruia, prin dumnezeiasca aratare, iarasi s-a aflat Sfantul Cap al Sfantului Ioan.







De aici, Capul Sfantului va fi dus in Constantinopol de catre Sfantul patriarh Ignatie, in anul 860, in vremea imparatului Mihail. In cetatea Constantinopol, Sfantul Cap a fost asezat in Biserica Sfantului Ioan, in locul Edomon cel prea frumos, zidit prin imparateasca randuiala.



In anul 1204, in vremea cruciadelor, cruciatii vor lua o parte din Capul Sfantului Ioan Botezatorul, aflat la acea vreme inca in Constantinopol, si il vor duce in Franta, unde il vor si aseza intr-o biserica din Amiens (astazi, ele se afla in Catedrala din Amiens). Sfintele Moaste se afla aici inca si astazi.



O alta traditie legata de Capul Sfantului Ioar este aceea care zice ca acesta ar fi fost salvat si dus la Alexandria, in Egipt, iar mai apoi la Constantinopol, in Turcia, de unde a fost dus in provincia Poitou, in Franta, de catre regele francon Pippin al III-lea (715-768).



Teodor Danalache


sursa:Crestinortodox.ro

PARINTELE IUSTIN PARVU - DUHOVNICUL ROMANILOR

Interviu cu Parintele Iustin Parvu 

Este greu de gasit, dar nu-ti trebuie prea multa bataie de cap ca sa recunosti un povatuitor duhovnicesc.

– Interviu cu Parintele Arhim. Iustin Parvu de la Manastirea „Sf. Arhangheli” Petru Voda, judetul Neamt

- Preacuvioase Parinte Staret Iustin, stim ca de la Sfantul Simeon Noul Teolog incoace, povatuitorii duhovnicesti se tot imputineaza; astazi, cand suntem martorii unei mari secatuiri duhovnicesti, cum mai recunoastem un povatuitor duhovnicesc? Sfintii Calist si Ignatie Xantopoulos aratau trei criterii: sa fie inalt la intelegere, smerit la cuget si bland in toata purtarea...

- Este greu de gasit, dar nu-ti trebuie prea multa bataie de cap ca sa recunosti un povatuitor duhovnicesc. Cel care cauta cu adevarat un povatuitor duhovnicesc, la momentul potrivit, il va simti. Sufletul simte cui trebuie sa i se incredinteze, caci Dumnezeu este Cel Care pune in inima dragostea fata de cel caruia ti-a randuit sa ii urmezi. Eu abia asteptam sa ies din temnita numai ca sa-l vad pe Parintele Paisie Olaru. Ardea inima in mine sa-l vad, astfel incat, dupa eliberare, am mers direct la chilia Parintelui Paisie, asteptand doua zile la usa ca sa ma primeasca la spovedit. De aici inainte, timp de opt ani nu m-am mai despartit de povatuirea calda a Parintelui Paisie Olaru. Ma trimisese mai intai la Parintele Ilie Cleopa, insa la el nu am simtit atata odihna sufleteasca, desi, dupa 16 ani de inchisoare, incepuse sa rasfoiasca carti groase de canoane. Relatia dintre ucenic si duhovnic este foarte puternica si in numele ei se pot face multe minuni. Insa nu este suficient ca povatuitorul sa fie cercat, ci sa fie si in acelasi duh cu ucenicul.

- Preacuvioase Parinte Iustin, dar ce ati invatat cel mai mult de la Parintele Paisie Olaru?



- Smerenia si dragostea lui fata de aproapele. Era de o caldura si tandrete sufleteasca rar intalnite. Parintele Paisie era neincetat neobosit cu oamenii, incat uita de el insusi.



- Este bine in zilele noastre sa mai cautam povatuitori duhovnicesti sau nu?



- Este mai bine sa dobandesti tu putina pricepere duhovniceasca, caci vin vremuri cand nu numai ca nu veti mai gasi indrumator, dar nici macar un cuvant din Scriptura sau din Sfintii Parinti. Sfintii Parinti pana acum recomandau povatuirea dupa Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti, insa vin vremuri cand vor lipsi si acestea.



- Dar pana la vremurile acelea?

- Pana atunci sa le invatati pe de rost. In inchisori aveam pururea in minte Paraclisul Maicii Domnului si alte acatiste, care ne-au fost de mare ajutor. Adevarata rugaciune nu se face la manastire, chiar daca dispune de toate conditiile exterioare prielnice contemplatiei si rugaciunii. Noi, in inchisoare, eram lipsiti de frumusetile acestui relief al muntilor Carpati, numai intre patru pereti, unde zeci de ani stateai intre ei si nu vedeai raza soarelui prin crapaturile zabrelelor de la geam; iar daca te urcai cumva sa vezi o raza de soare, gardianul era la spatele tau si-ti dadea cate-o pedeapsa de cinci zile la arest sever, incat nu scapai sanatos de acolo. Ei bine, suferinta aceea era adevarata stare calugareasca.

La baza manastirii este suferinta; vrei sa traiesti crestineste, vrei sa te apropii de Dumnezeu? Trebuie sa te zbati sa ajungi de la aceste laude pe care le face Biserica, sa nu le mai spui prin simplu cuvant, ci sa le traiesti prin caldura aceasta a harului si sa le transformi in duh, sa dematerializezi acest cuvant, pe care acum il mai si schimonosim silindu-ne sa terminam cat mai repede slujbele, sa cantam cat mai sacadat Sfanta Liturghie, unde ar trebui sa uitam de orice grija lumeasca. Asadar, trairea si suferinta trezeste in monah rugaciunea. Respectarea regulilor si randuielilor, fara aceasta traire, naste imprastierea si stinge duhul rugaciunii. Dumnezeu nu are nevoie sa-i reciti rugaciuni, ci vrea ca acest cuvant sa devina transparent.



- Dar Rugaciunea Inimii, a lui Iisus Hristos, nu v-a fost de ajutor acolo?

- N-am spus rugaciunea aceasta, pentru ca la puscaria Aiudului, abia dupa vreo 2-3 ani s-a luat contact cu fosti detinuti: Virgil Maxim, Vasile Marin, Valeriu Gafencu si altii, care intr-adevar au cultivat rugaciunea inimii. Cea mai mare parte insa s-a bazat pe rugaciunea aceasta orala. Pentru ca nu erau numai detinuti politici de aceeasi nuanta; printre tinerii acestia legionari erau si de alte culori politice, care n-aveau habar despre viata crestina; si nu erau pregatiti pentru rugaciunea inimii, ei nu cunosteau nici rugaciunea Tatal nostru. Chiar ministrii acestia, cu care am stat un an si jumatate, cum ar fi generalul Arbore, ministrul Mares, care era ministrul comunicatiilor - au fost nevoiti sa invete Tatal nostru si Crezul, un Cuvine-se cu adevarat, la 50-60 de ani.

- Ce ne puteti spune despre vremurile grele prin care vom trece si noi?

- Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin ce-o sa treceti voi! Acele vremuri deja le-ati inceput. Spre deosebire de alte vremuri, va ingadui Dumnezeu vrajmasului sa se atinga si de suflet; va fi mai mult o prigoana psihologica si nu va veti putea ascunde nici in crapaturile pamantului. Nu este usor, sunt vremuri foarte grele. De exemplu, pe vremea marilor traitori din Pustia Tebaidei, acolo nici militia nu intra, nici control de stat, nici finanta nu intra, nici un control care sa-i tulbure pe calugari. Erau de sine statatori si atat de liberi, incat ei intr-adevar puteau sa-si duca asa, cu toata dragostea, nevointa lor. Insa, la ora aceasta, trebuie sa lupti, si cu cel vazut, si cu cel nevazut; sa lupti cu tine, sa lupti cu lumea, sa lupti si cu dracul. Diavolul – faci cruce - se mai departeaza, mai. Astia vazuti nu se departeaza, ba te asalteaza si-ti mai pun in carca si altele; ba vine cu 666, ba vine cu cartile de identitate, cu cardurile, cu tractorul, cu motorul, cu cipuri, cu radiatiile, holocaustul - toate se rasfrang asupra ta.

De aceea credinciosii acestia, de pilda, care vin din toata lumea inspre manastiri, sunt iarasi un semn ca toata lumea traieste in clocotul asta, in cazanul asta de fierbere de la un rau la altul. Iar calugarul, de bine, de rau trebuie sa stea acolo, in fata lor, sa dea un sfat, o relatie, sa le citesti o rugaciune si sa plece macar catusi de putin altii de cum au intrat. Monahul trebuie sa fie prezent si sa raspunda la toate aceste nevoi ale crestinului. Altadata nimeni nu-l deranja pe sfantul, pe cuviosul. Pai, cate pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la manastirea Durau sau la Secu? Te duceai la proscomidie, incepeai slujba, tu, ca preot, inainte cu o ora, sunai la intrare in tochita metalica, toata lumea stia ca a intrat parintele la biserica.

Paraclisierul deja era venit. Care este randuiala paraclisierului? Intra in biserica, se inchina, ia blagoslovenie de la strana arhiereasca, se duce si se inchina pe la icoane, la Maica Domnului, la Mantuitorul Iisus Hristos, intra in sfantul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidie si cu frica de Dumnezeu incepe sa aprinda lumanarile, cele doua lumanari de pe sfanta masa, candelele. Era o scara cu trei trepte. Se urca parintele de canon saracul, sufla din greu, dar el voia sa aprinda candelele in fiecare miez de noapte, sa fie primul acolo cand venea preotul slujitor. Dupa aceea venea la staret, lua blagoslovenie de toaca si de clopot si Parintele staret de atunci nu dormea, era treaz, la apel, era in pravila. Acuma are o masina cu opt locuri, cu bagaj in spate si-ntr-o dimineata se duce dupa sticle, a doua zi are nevoie de matura, apoi de coada maturii si tot se plimba si tot se plimba, mai merge la o conferinta, pe la examene si printr-alte parti, numai la biserica si la utrenie nu-i. Si paraclisierul n-are unde sa se mai duca, toaca saracul cu 25 de blagoslovenii de la... bec.



Terminam de pomenit inainte ca sa vina preotii, dar acum sunt cate 3-4 mape de pomelnice numai intr-o zi. De asemenea, ca sa revin, nu erau atatea nevoi si atatea boli. Acum s-au inmultit bolile psihice, organice, demonizarile. Apoi nu erau atatea constructii, atatea vite, atata lume. Pe langa acestea mai sunt si ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascutite care patrund pana in a-ti cunoaste si gandul. Si, cand ti-a prins gandirea, aici este si partea sufleteasca. Iar cand a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc usor. Este o lupta impotriva sufletului. Acum nu vezi ce fac? Daca vrei sa ai un serviciu mai bun, trebuie sa te inscrii in loja masonica, sa te lepezi de Hristos. Si, iata, acestea toate sunt incercari si ispite si greutati care ne fura de la adevaratele teluri ale trairii noastre. Acestea aduc la zero, zero, viata duhovniceasca.



- Sfintite Parinte, cum vedeti reinvirea duhovniceasca a monahismului, astazi?



- Cu telefon mobil si cu masini luxoase... Aceasta se va petrece o data cu reinvierea crestinismului. Monahismul este un madular al crestinismului, care slabeste o data cu acesta. Am ajuns la starea in care monahii s-au facut precum mirenii, iar mirenii asemenea demonilor. Crestinatatea este foarte slabita si nu stiu daca se va mai indrepta.



- Nici macar dupa o noua jertfa a crestinismului contemporan?



- Daca mai are sens. Totusi, dupa mine, inchisorile au fost temeliile de regenerare a crestinatatii noastre. Adica ceea ce trebuie sa urmarim este straduinta de buna voie: sa te pui pe post, sa te pui pe priveghere, sa te pui pe rugaciune si sa traiesti in numele Domnului. Sa se simta prezenta ta oriunde esti. Asa, mancare - de trei ori pe zi, ascultare - daca poti lasa-l pe fratele - si asa mai departe...



- Care este motivul pentru care nu se mai poate indrepta viata duhovniceasca, in zilele noastre?



- Pentru ca a slabit dragostea intre frati si nu se mai poate intelege om cu om. Si, fara unitate, cum sa mai recladesti ceva?



- Ce sa facem ca sa pastram dragostea si unitatea dintre noi, oamenii?



- Este nevoie de multa rugaciune, caci rugaciunea intretine buna noastra intelegere. Acum, insa, ne ingrijim mai mult de cele materiale decat de cele duhovnicesti, Inainte, fortele raului erau legate cu rugaciunile marilor traitori; rugaciunea lor avea o mare putere. Si inca n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, caci lumea este nepregatita... Forta diavolului sta in patimile si relele noastre.



- In alta ordine de idei, Preacuvioase Parinte Staret, ce caracterizeaza mai mult monahismul actual?



- Monahii de acum au o mare deficienta in a se supune si nu stiu sa se spovedeasca; nu se spovedesc sincer. Daca ar spune calugarul adevarul la spovedanie, ar muri. Azi iti cere blagoslovenie sa se duca pana la Iasi si el ajunge pana la Constanta, pentru ca ... tot era in drum. S-a banalizat si relativizat mult virtutea ascultarii. Calugarii de azi nu mai au puterea sa asculte de mai marii lor ca odinioara. S-a surpat raportul dintre ucenic si povatuitor si de aceea a ridicat poate Dumnezeu darul acesta de la noi. Dar eu ii inteleg; calugarii din Romania sunt asa dezordonati si neputinciosi in a se supune unei ordini si randuieli, pentru ca asa sunt romanii. Poporul roman este imprastiat din fire, iata nu mai avem nici dacul, nici crestinul de altadata; acum se casatoresc negru cu alb, ortodoxul cu protestantul, catolicul cu africanul, tiganul cu romanul, incat firea, la un moment dat, structura psihologica, se schimba. Tot acest amalgam de natiuni da nastere acestor rautati si acestor blestematii pe care le avem in familiile noastre. Insa nu cred ca sufletul trebuie fortat. Eu la mireni le mai spun cate un sfat, dar pe calugari ii las ca pe ei.



- Ce trebuie sa facem sa ne intarim credinta si sa rabdam toate cele ce vor veni asupra noastra? Si cunoastem din proorociile sfintilor ca, de vor rabda crestinii necazurile de pe urma, vor fi mai mari decat cei dintai. Iar Cuviosul Paisie Aghioritul indrazneste sa spuna ca „multi sfinti si-ar fi dorit sa traiasca in vremurile noastre".



- Cugetand la moarte. Monahul si crestinul nu are aceasta insusita datorie sa fie gata de plecare? O are! Nu te intereseaza daca traiesti si cum traiesti... Din ce in ce oamenii sunt mai dificili si mai cu scadente intelectuale si putere de judecata. Ei, sunt multe de zis, dar iata ca s-a facut ora unsprezece si acusi bate de utrenie...



- Va multumesc mult, Preacuvioase Parinte Iustin, si binecuvantati!...

- Domnul!...

(DIALOG,duhovnicesc de seara, provocat de Stelian Gombos)

Incurcate sunt caile Domnului si judecatile lui sunt greu de patruns, de aceea te rog Doamne sa ne luminezi mintile si sa ne dai intelepciunea necesara ca sa urmam CAILE TALE, ma rog atit pentru mine, familia mea si poporul meu, adu-ne Doamne la bunatate! Doamne ajuta-ne!
Amin.

Parintele Iustin, un adevărat purtator de Hristos














Pe plaiul nemţean care duce spre satul Petru Vodă, pe un drum deloc uşor accesibil, cu gropi şi pietre, după ce treci prin satul de case pitite pe după garduri sărace, case ce par şi mai mici la umbra munţilor împăduriţi, se deschide deodată o poiană, neaşteptată privelişte de secolul al XV-lea: cîteva clădiri croite sever împrejurul unei biserici ridicată după modelul celor ctitorite de Ştefan Cel Mare. Te apropii cu tacută smerenie şi te uiţi cu sfială să vezi dacă nu cumva e scris pe frontispiciul bisericii, în numele voievodului celui sfânt: «Aici voit-a Domnul să înfrâng pe păgânul jefuitor».



Părintele Iustin Pârvu în viziunea tinerei graficiene Nane Crăsnean



Zidurile pictate în motive din vremea Voievodului se răsfaţă în lumina de apus. Vezi judecata din urmă, slava sfinţilor mucenici, harta României Mari, neciuntită de vrăjmaşii dinăuntru şi din afară, păzită de sfinţi şi de ostaşi de ieri şi de azi. Este un moment de trecere din prezent în trecut.



Din Biserică se aud cântări şi litanii neîncetate, oameni, în majoritatea lor simpli, câţiva monahi, tineri, unii foarte tineri, robotind prin curte, pelerini care aşteaptă să fie găzduiţi. Încă nu a venit vremea slujbelor de seară. În faţa unei uşi şi a unei chilii modeste, zeci de persoane, bărbaţi, copii, femei, unii cu desagii alături, aşteaptă. Unii şoptesc rugăciuni, alţii citesc acatiste sau canoane. În odăiţa aceea modestă, Părintele Iustin Pârvu spovedeşte oamenii. 17 ore în şir, cu foarte mici pauze, părintele primeşte cu suflet cald, aceşti pelerini-penitenţ i care vin la el din toate colţurile ţării, să-şi verse lacrimile durerii şi ale pocăinţei, să-şi uşureze sufletul de păcatele grele sau uşoare. Odăiţa aceea mică şi sărăcăcios-monahală cuprinde în ea şi raiul pe care Părintele Iustin îl ţine acolo viu prin rugăciunile sale neîncetate, dar şi iadul păcatelor

mărturisite, grozave sau mărunte.



17 ore în scaunul de spovedanie



Părintele Iustin spunea: "Când ai de a face, ca duhovnic, cu ceata aceasta nesfârşită de penitenţi, îţi trebuie o răbdare ca a lui Hristos ca să nu te îngrozeşti de felul în care satana lucrează în lume cuprinzând sufletele oamenilor. Diavolul este foarte iscusit în a îndemna pe oameni la păcat şi foarte inventiv în a insufla păcatele de tot felul în inima oamenilor. Apăsaţi de greutatea păcatelor enorme, oamenii vin aici să şi le spună.Unele păcate sunt grele ca iadul, te îngrozeşti ascultându-le, cad peste tine, ca duhovnic, asemenea unor bolovani imenşi şi strivitori. Atunci stau şi mă rog să mă apere Dumnezeu de slăbiciuni sufleteşti şi de încrâncenarea inimii. Şi se risipeşte spaima păcatului grozav şi penitentul pleacă uşurat".



Când eram profesor la Seminarul Teologic, unii părinţi ai elevilor veneau să se spovedească la noi, la părinţii profesori. Apoi stăteau la Sf. Liturghie şi se împărtăşeau. Am observat că părintele unui elev, când venea la miruit, îmi săruta mâna şi apoi umărul. După două sau trei întâplări de felul acesta l-am întrebat de ce mă sărută pe umăr. Omul, care se spovedea la mine, mi-a răspuns: "Părinte, am sărutat umărul pe care am pus păcatele mele prin spovedanie". Atunci m-am speriat. Aveam propriile mele păcate şi mă îngrozeam de faptul că cineva mai punea şi păcatele lui pe umerii mei. Acum, când l-am auzit pe părintele Iustin, m-am gândit câte greutăţi are un duhovnic de mănăstire, care este, poate, mai solicitat la spovedanie, decât oricare altul.



Dacă Dumnezeu îl întăreşte câte 17 ore pe zi în scaunul duhovniciei, sigur că Duhul Sfânt lucrează în preacuvioşia sa puterea neîngrozirii de ce aude, răbdarea şi uşurarea inimii şi minţii de povara păcatelor ascultate.



Nu ştiu ce vorbeşte părintele Iustin cu penitenţii săi, nu în sensul înşiruirii păcatelor mărturisite, ci în sensul iertării, ce cuvinte de mustrare şi de iertare le spune, cum le aşază sufletul curăţat prin spovedanie în rosturile lui, cu ce cuvinte îi mângâie sfătuindu-i să nu mai greşească. Dacă te duci la uşa pe care penitenţii ies după mărturisire, vei vedea că oamenii au feţe ca de înger. Radu Gyr scria, într-un volum de poezii de pe frontul din Rusia – unde fusese trimis de mareşalul Antonescu să moară –, că "Ostaşii au chip ca de înger când mor".



Cuvântul părintelui este tare, în sens spiritual, dar mai mare decât cuvântul care iese din gura lui este duhul din el care ţi se comunică dincolo de cuvânt, cu o forţă irezistibilă, fără a-ţi viola gândul şi sensibilitatea, în mod mângâios, cuprinzându-te din toate părţile ca o apă binecuvântată. Dar şi logica lui este spirit de foc, ieşind dintr-o convingere nestrămutată a credinţei lui, dintr-o experienţă de duhovnic uriaşă, încununată şi de experienţa închisorilor prin care a trecut, unde răbdarea lui s-a format şi unde a mângâiat, a mustrat şi a vindecat cu rugăciunea şi cu dragostea.



Un pelerin îmi spunea - şi eu am fost de părerea lui - că cel mai tare (exprimarea lui) dintre toţi monahii de astăzi este Părintele Iustin. Eu nu am sesizat tăria lui din comportament, dar în duh şi în consevarea puterii pe care o are asupra oamenilor, fără nici o gesticulaţie ostentativă, este, într-adevăr, cel mai tare monah, mai tare ca orice arhiereu care, prin fatalitatea poziţiei, rămâne mereu izolat, ieşind din această situaţie forţată numai prin gesturi de voinţă excepţională, care rămân memorabile, dar sunt rare. Părintele Iustin este una cu mănăstirea, una cu slujirea, una cu spovedirea, una cu penitentul pe care îl curăţă prin spovedanie, şi-l consolează prin cuvânt bun şi iubire.



Dragoste prin fapte, patriotism fără lozinci



Pot spune ca, prin experienţa anilor de puşcărie, prin cădere şi ridicare, Dumnezeu mi-a dat o mare putere de dragoste pe care o practic faără efort şi pe care nu am avut-o înainte de această experienţă. Dragostea mea se exercită la nivelul unei parohii, dragostea părintelui Iustin se exercita la nivelul unei ţări întregi şi chiar şi dincolo de hotare, dacă mă gândesc la numărul imens de persoane din Vest care-l cunosc.



Dumnezeu a dăruit ţării, pe vremea persecuţiei comuniste, părinţii spirituali şi duhovnicii cei mai mari din istoria Bisericii noastre. Aceştia au menţinut credinţa în inimile românilor prin cuvântul lor tare. Atunci când ierarhia se plia şi când cuvântul ierarhilor era ambiguu, aceşti părinţi spirituali au ţinut sus inima românească în nădejdea că Dumnezeu nu ne-a părăsit. Cine ar putea înşira numele lor scris cu litere de foc în conştiinţă. Slăvit să fie Domnul Dumnezeul nostru că nu ne-a lăsat în mâinile vrăjmaşilor noştri ca să-şi râdă de noi şi să spună: bine, bine.



Dar Dumnezeu a pregătit în tot acest timp, în adânc, subterani şi necunoscuţi, alţi sfinţiţi părinţi care au luat locul celor care au fost chemaţi la Domnul după căderea comunismului, oameni cu o mare putere de sacriificiu - şi mă gândesc la Părintele Iustin, căci a sta 17 ore în scaunul spovedaniei este un mare sacrificiu pentru Hristos şi pentru semeni. Aceşti monahi crescuţi în închisori, batjocoriţi, umiliţi, dar niciodată frânţi, au învăţat acolo că adevărata dragoste de neam nu are nici o legătură cu noţiunea de naţionalism practicată de socialismul ştiinţific şi nici dragostea de patrie nu are nimic de a face cu patriotismul de partid.



Acolo am înţeles şi am trăit această dragoste, fără lozinci, fără fanfaronadă partinică, ne-am iubit Biserica, patria şi neamul de care eram despărţiţi prin violenţă şi crimă, cu toate fibrele inimii noastre, aşa cum şi-au iubit evreii patria (dăruită târziu, nu aparută odată cu neamul în ea dintru început, ca la noi) şi am suspinat cu inima frântă văzând cum ticurile verbale comuniste erau preluate (fără nici o rezistenţă, măcar intelectuală) de unii reprezentanţi ai Bisericii şi de o parte din elita ţării noastre. Acolo am învăţat să ne iubim patria cu ardoarea şi cu nădejdea cu care evreii din Babilon au făcut-o în timpul robiei; acolo am învăţat cât de sfântă este noţiunea de neam, cât de cristică este ea şi nu un cuvânt de dispreţ, cum era pentru comunişti şi cum este astăzi pentru masonii şi ereticii din Vest (şi de la noi) care ne batjocoresc sufletul şi iubirile cele mari.



De aceea părintele Iustin este iubit şi, ca el, toţi călugării care păstrează această iubire nestinsă şi linia de credinţa adevărată, neîntinată de cea mai mare erezie a secolului – cum o numesc grecii – ecumenismul, devenit la noi ceea ce era până în 1990 erezia comunistă, acceptată de o mare parte a ierarhiei şi de unii preoţii care pun înaintea purităţii ortodoxiei falsul creştinism al ecumenismului, vlastar al masoneriei care a creat revoluţia franceză, cu toate crimele ei odioase, prin lozinci mincinoase ca: libertate, egalitate, fraternitate, dar care nu s-a sfiit deloc să afirme că vor spânzura pe ultimul rege cu maţele ultimului preot. Toate aceste lozinci şi acte au trecut integral în revoluţia bolşevică, având aceiaşi părinţi: masoneria şi erezia.


Adevăraţii purtători de Hristos


Sufletul românesc, simplu şi curat, a simţit erezia şi pericolul şi cei buni se adună în jurul unor duhovnici trăind în mânăstiri spre a asculta cuvântul lor de adevărată învăţătură. Ei nu se tem de terorişti, ei, părinţii, nu primesc pe oficialii masoni sau comunişti mascaţi pe uşile din spate ale mănăstirilor pentru a-i pune la locuri de «cinste», pentru că adevăratele mănăstiri nici nu au astfel de uşi, nici astfel de locuri de cinste. Aici învaţă creştinul ortodox adevărata credinţă, aici se mângâie lacrimile vărsate pentru păcatele făcute, aici se sfinţeşte prin formula pe care spoveditorul o rosteşte la sfârşit: "... iar eu, netrebnicul preot şi duhovnic, prin puterea ce-mi este dată de sus, te iert şi te desleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin". Apoi cu sfătuirea blândă: "caută de acum să nu mai

greşeşti!"


Fireşte, nu cred că astăzi ar fi mai puţini sfinţi părinţi şi duhovnici decât au fost în vremea comunismului. Ar însemna să mă îndoiesc de milostivirea Mântuitorului nostru pentru poporul nostru oropsit. Sunt pline mănăstirile de astfel de duhovnici, sunt pline parohiile de astfel de preoţi care îşi asumă toate riscurile unei predici libere de orice minciună şi care nu aspiră nici la funcţii adnministrative, nici la scaune arhiereşti. Ei sunt purtătorii de Hristos, nu purtătorii de cuvânt mincinoşi al unor epicopi.



Vorbesc însă de părintele Iustin pentru că îl cunosc, pentru că l-am văzut lucrând pentru Biserica adevărată, ca ascultător al celor şapte Sinoade ecumenice şi al tuturor canoanelor şi învăţăturilor sfinţilor părinţi ai Ortodoxiei, fără "agiornament" , fără inveţii anti-ortodoxe, fără abandonarea liniei cristice a credinţei pentru o bursă sau o funcţie. Cum să nu salte inima în noi când vedem astfel de urmaşi ai lui Hristos, care nu aduc laude puternicilor zilei, ci numai lui Dumnezeu, şi care îşi pun viaţa pentru Hristos şi pentru turma Lui, păstori care intră în staul pe uşă şi oile îi cunosc glasul şi-l ascultă, şi-l urmează, pentru că nu este păstor năimit, ci adevărat păstor, el însuşi urmând Marelui Păstor Iisus.

În chemarea la ascultare, Iisus ni se adresează tuturor, în primul rând arhiereilor, apoi preoţilor, diaconilor, ieromomahilor, ierodiaconilor, monahilor, monahiilor şi turmei celei vorbitoare pentru care Iisus Şi-a pus sufletul Său şi pentru care noi răspundem în cazul neascultării chemării Domnului nostru Iisus Hristos. Ordinea enumerării mele implică şi ordinea răspunderii categoriilor respective. Vai celor care mistifică mesajul Domnului, căci judecata Lui va fi ca un foc.


Dar noi ne îndreptăm ochii cu nădejde către purtătorii adevăraţi de Hristos, şi ne rugăm ca cei buni să strălucească pe cerul Ortodoxiei ca nişte faruri călăuzitoare, iar mănăstirea Părintelui Iustin, cu toţi vieţuitorii ei, alături de toate mănăstirile adevărate care "nu au trecut pe la Irod"* să fie înălţate ca nişte stele pe cerul României, asemenea stelei celor trei magi, ca să ne arate Cine este adevăratul Dumnezeu şi cum trebuie să ne închinăm Lui, nu ca lui Baal, ci depunând la picioarele lui Hristos, lacrimile pocăinţei noastre, aurul minţii, tămâia inimii şi smirna sufletului nostru. Amin!
Pr. Gheorghe Calciu


sursa:Cadelnita/Blogspot

ATHOS - GRADINA MAICII DOMNULUI

Sfantul Munte Athos - Gradina Ortodoxiei Universale Mare
 Sfantul Munte Athos este considerat a fi o fortareata sau un bastion al ortodoxiei, fiind o adevarata republica monahala. Sfantul Munte este situat geografic in nord-estul Greciei, in peninsula Calcidica. Are o lungime de 60 de Kilometri si o latime intre 8 si 12 Kilometri, insumand aproximativ 360 de Kilometri patrati.

O traditie pioasa spune ca Sfanta Fecioara Maria, insotita de Sfantul Ioan Evanghelistul calatorea cu o corabie spre Cipru, pentru a-l intalni pe Lazar cel inviat de Domnul a patra zi din morti, care era episcop acolo. O furtuna neasteptata a impins insa corabia pana langa Muntele Athos. Acolo Maica Domnului s-a odihnit o vreme, si cucerita fiind de frumusetea locului, l-a rugat pe Fiul ei sa-i daruiasca acest munte. Atunci o voce s-a auzit din cer, zicandu-i : „Acest loc sa fie mostenirea si gradina ta, un rai al mantuirii pentru cei ce o vor cauta”. Astfel Muntele Athos i-a fost inchinat Maicii Domnului, desi in vremea aceea era locuit de pagani.

Monahismul a aparut si s-a dezvoltat in Egipt, Siria si Asia Mica, de unde s-a raspandit ulterior in Palestina, precum si in Europa. Bazele vietii monahale in Athos se presupune, de catre unii cercetatori greci, ca ar fi fost puse la inceputul secolului al patrulea, cand imparatul Constantin cel Mare ar fi ctitorit aici cateva manastiri, distruse ulterior de Iulian Apostatul. Altii cercetatori iau ca data de inceput a vietii monastice in Athos veacul al saptelea. Primele documente care atesta fara echivoc o prezenta monahala in Athos, sunt legate de particpirea unor calugari athoniti la Sinodul de la Constantinopol din anul 843, convocat de imparateasa Teodora, pentru restabilirea in Biserica a cultului sfintelor icoane.

In anul 885 imparatul Vasilios I recunoste Athosul drept un teritoriu locuit exclusiv de calugari.

Sfantul Atanasie Athonitul, duhovnic si prieten al Imparatului Nichifor Fokas, a pus in anul 963 bazele manastirii Marea Lavra, cea mai veche asezare monahala din Athos existenta pana astazi. Ulterior s-au construit si alte manastiri.

In anul 970 Imparatul Ioan Tsimiskes emite primul tipicon al Sfantului Munte Athos, dupa care trebuie sa se conduca monahii de aici.

Numele de "Sfantul Munte” a fost adoptat si confirmat in mod oficial de catre imparatul bizantin Constantin al IX-lea Monomahul, prin tipiconul din 1046. Acest tipicon face referire si la comertul practicat de calugarii aghioriti. Din anul 1050 accesul femeilor este strict interzis in acest loc.

Dupa cucerirea Bizantului de catre latini in anul 1204, se produc diferite tulburari in Athos. Unii baroni apuseni isi fac un castel in Sfantul Munte, de unde prada in voie manastirile athonite. In aceasta perioada Athosul apartine de arhiepiscopul latin de Thessalonic. In 1234 regele Ioan Asan al Bulgarilor supune Sfantul Munte jurisdictiei patriarhului de Tarnovo. In acesta situatie calugarii din Athos cer patriarhului Gherman al Constantinopului sa le dea autonomia respectata de toti imparatii, cerere implinita de patriarh in anul 1250.

In anul 1274 imparatul bizantin Mihail al VIII-lea Paleologul si patriarhul ecumenic Ioan Beccos savarsesc unirea de la Lyon cu Biserica Romana-Catolica. Intrucat calugarii din Athos nu accepta aceasta unire, imparatul si patriarhul isotiti de o armata debarca in Athos si pustiesc toate manastirile, omorand foarte multi calugari. Exceptie fac manastirile Lavra si Xiropotamu, care ii primesc cu mare fast pe imparat si pe patriarh si savarsesc Sfanta Liturghie cu azima.

Patriarhul ecumenic Antonie da in anul 1394 al treilea tipicon al Sfantului Munte. Acesta stabileste ordinea ierarhica a manastirilor athonite si obligatia acestora de a plati, dupa posibilitati, un tribut anual protosului (conducatorului) Sfantului Munte Athos.

Imparatul Manuil Paleologul da, in anul 1406, cel de-al patrulea si ultimul tipicon al Sfantului Munte emis de vreun imparat bizantin. Conform acestuia calugarii au voie sa mosteneasca, sa castige si sa transmita altora averea personala dobandita in viata de manastire, iar egumenul este ajutat, in conducerea manastirii, de un consiliu format din 15 monahi.

Al cincilea tipicon al Sfantului Munte este emis in anul 1574 de patriarhul de catre patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului. Acesta se refera la disciplina din Muntele Athos.

Al saselea si cel din urma tipicon este emis in anul 1783 de catre patriarhul ecumenic Gavriil. Acesta stabileste organizarea adimistrativa a Athosului si ii opreste pe monahi sa paraseasca Sfantul Munte Athos fara un motiv intemeiat.

Din anul 1912 Sfantul Munte a intrat sub tutela adiministrativa a Greciei, iar din anul 1926, in baza unei constitutii specifice, a fost declarata republica monahala ortodoxa, administrata autonom, dependenta jurisdictional si canonic de Patriarhia ecumenica.

Conform chartei constitutionala a Sfantului Munte Athos numarul manastirilor din Athos este de 20, fara dreptul de a fi depasit. Daca numarul monahilor din manastiri va depasi, vreodata, capacitatea acestora de a-i gazdui, acestia vor fi trimisi sa locuiasca in schituri si chilii.

Ordinea ierarhica a manastirilor din Sfantul Munte Athos este urmatoarea: Marea Lavra, Vatopedu, Iviron, Hilandar, Dionisiu, Cutlumus, Pantocrator, Xiropotamu, Zografu, Dochiariu, Caracalu, Filoteu, Simonopetra, Stavronikita, Sfantul Pavel, Xenofontu, Grigoriu, Esfigmenu, Sfantul Pantelimon si Kostamonitu.

In Sfantul Munte Athos a existat, in decursul vremurilor, manastirea catolica a "Amalfinezilor”. Monahii insa nu au rezistat la regimul de viata auster de acolo si au parasit Athosul.

Dintre manastirile existente astazi in Sfantul Munte Athos, Hilandar este sarbeasca, Zografu bulgareasca, Sfantul Pantelimon ruseasca iar Esfigmenu este stilista. Din pacate romanii nu au o manastire a lor, cu toate ca, spre deosebire de sarbi, bulgari sau rusi, care atunci cand au oferit ajutoare Sfantului Munte Athos, au pretins in scimb o manastire a lor, romanii, care au ajutat Athosul mai mult decat oricare alt popor dreptcredincios, dupa cum afirma cercetatorul rus Porfir Uspenski - autorul unei monografii monumentale a Sfantului Munte Athos, "au oferit ajutoarele ca unui frate aflat in nevoi, fara sa ceara nimic in scimb”.

Pe langa cele 20 de manastiri, in Athos exista 12 schituri. Dintre acestea doua sunt romanesti: Prodromu – care a luat fiinta prin Hrisovul domnitorului Moldovei, Grigorie Alexandru Ghica, emis in 17 iulie anul 1753 si apartine, jurisdictional, de Marea Lavra. Apoi mai avem Schitul Lacu – care apartine de Manastirea Sfantul Pavel. In Athos exista numeroase chilii, dintre care foarte multe sun romanesti, cum ar fi: Colciu si Sfantul Ipatie – care apartin de Manastirea Vatopedu, Provata – apartinand de Marea Lavra, Chilia Adormirea Maicii Domnului la Manastirea Xiropotamu si multe altele. Dupa calugarii greci, cei mai numerosi in Athos sunt romanii.

In manastiri staretul este ales pe viata de calugarii cu o vechime de cel putin sase ani de la tunderea in monahism. Staretul este ajutat in conducerea manastirii de un consiliu format din doi sau trei calugari, care sunt alesi pe un an de zile. Capitala Sfantului Munte este Karies, iar portul principal este Dafni.

Autoritatea legislativa a Sfantului Munte Athos este Sfanta Adunare (Ιερα Συναξη) – alcatuita din 20 de membri, cate unul din fiecare manastire. Adunarea se intalneste de doua ori pe an la Karies. In cazuri exceptionale participa cate doi delegati de la fiecare manastire la aceste intalniri.

Autoritatea administrativa este detinuta de Sfanta Comunitate (Ιερα Κοινοτητα) formata, de asemenea, din 20 de membri, cate unul din fiecare manastire. Ei sunt alesi la 1 Ianuarie pentru un an de zile si in toata aceasta perioada locuiesc in Karies.

Puterea executiva este exercitata de catre un comitet de supraveghere (Ιερα Επιστασια) alcatuit din 4 membri, alesi la 1 iunie pentru un an de zile. Cele 20 de manastiri din Athos sunt dispuse in cinci grupe de cate patru. Fiecare manastire ajunge odata la cinci ani sa aiba reprezentant in Ιερα Επιστασια, dar intotdeauna primul din punct de vedere onorific (Πρωτοεπιστατης) este reprezentantul manastirilor: Marea Lavra, Vatopedu, Iviron, Hilandar si Dionisiu. In Karies isi are sediul si guvernatorul civil al Sfantului Munte, care este delegat al Ministerului de Externe din Atena.

In alta ordine de idei doresc sa prezint cateva informatii cu privire la programul din manastirile Sfantului Munte. Ziua liturgica incepe cu vecernia de la ora 17,00. La ora 18,40 se ia masa. Apoi, la ora 19,00 are loc slujba pavecerniei urmata de scoaterea moastelor pentru pelerini. Ora 21,30 este momentul cand se face stingerea, pentru ca la ora 2,45 sa se faca desteptarea deoarece la ora 3,00 are loc inceperea slujbei, culminand cu Sfanta Liturghie, care se termina la ora 7,00 dupa care la ora 7,15 se ia masa. Masa se serveste de doua ori pe zi, la interval de 12 ore (la ora 7,00 si la ora 19,00). In zilele de post aceasta se serveste numai o singura data. Intre orele 7,30 si 11,30 fiecare monah isi are programul de chilie, iar intre orele 11,30 si 16,30 acesta face ascultare, sarcini de obste. Un pelerin are dreptul sa stea intr-o manastire 24 de ore (o zi). Accesul in Sfantul Munte Athos se poate face doar pe baza unei vize speciale – Diamonitirion (διαμονιτιριον). Pentru grupuri de peste 4 persoane este necesar sa se faca rezervare pentru cazare, prin telefon. La hramuri privegherile dureaza 15 ore, de la ora 19,00 seara pana la ora 10,00 dimineata, cand se incheie cu masa de prasnic (agapa).



Ctitorii Domnesti si Romanesti in Sfantul Munte Athos:

Dupa caderea Constantinopolului sub turci, manastirile din Sfantul Munte erau nevoite sa plateasca un bir ca pret al libertatii lor. In acesta situatie, domnitorii romani, precum au oferit ajutorul Patriarhiei de Ierusalim, Manastirii Sfanta Ecaterina din Sinai si tuturor locurilor sfinte aflate sub ocupatie musulmana, si acum au facut danii generoase tuturor manastirilor din Athos, rezidind din temelii unele dintre ele, construind corpuri de cladiri noi la altele, inchinandu-le manastiri si schituri din tara, oferind bani pentru intretinerea calugarilor si multe altele. In randurile de mai jos vom aminti si enumera o parte din daniile facute de romani Sfantului Munte.

In anul 1508 Bogdan, fiul lui Stefan cel Mare si Sfant, a reparat intreaga Biserica Protaton din Careia - Karies

In jurul anului 1645 domnitorul Vasile Lupu a facut danii in bani, prin care s-au platit impozitele tuturor asezamintelor monahale athonite catre Poarta Otomana. Pentru a nu provoca dezbinari si certuri intre manastirile athonite (dintre care unele aveau averi mari in Tarile Romane), manastirile Trei Ierarhi si Cotroceni – cele mai mari manastiri din Moldova si Tara Romaneasca – au fost inchinate intregii comunitati athonite si nu doar unei singure manastiri. De al aceste doua manastiri venitul era trimis direct la Karies, iar de aici se impartea fiecarei manastiri suma cuvenita.

Manastirea Marea Lavra – Domnitorul roman Neagoe Basarab acorda manastirii Marea Lavra un ajutor financiar anual de 200 de taleri, reface biserica mare, rezideste din temelii biserica din cimitir, repara turnul si picteaza trapeza – care este cea mai frumosa din tot Sfantul Munte. Vlad Voda Vintila acorda 10000 de asprii anual manastirii Marea Lavra. Din acesti bani s-a pictat biserica mare a manastirii. In anul 1562 hatmanul Ioan Sturza al Moldovei fixeaza, printr-un hrisov, suma de 100 de florini anual pentru aceasta manastire. In anul 1579 Petru Schiopul al Moldovei face o danie de 6000 de asprii manastirii Marea Lavra. In 1585 s-a daramat cupola bisericii, pe care o reface Doamna Maria – sotia Domnitorului Stefan Surdu din Tara Romaneasca. Domnitorii fanarioti din Tara Romaneasca si Moldova ajuta, si ei, Sfantul Munte dar cu toate ca erau greci, daniile lor sunt mai mici decat ale domnitorilor romani.

Manastirea Vatopedu – In anul 1472 Stefan cel Mare si Sfant construieste un port pentru aceasta manastire. Domnitorul Neagoe Basarab ridica, aici, o biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului, construieste o pivnita, hambarele de grau si reface bucatatria. Vlad Vintila acorda anual 10000 de asprii acestui asezamant. Alexandru Lapusneanu doneaza, in fiecare an, 300 de galbeni rosii acestei manastiri. In anul 1606 ii este inchinata Vatopedului manastirea Golia din Iasi (care avea 58 de mosii, dintre care 48 erau in Basarabia si se intindeau pe 64000 de hectare). In orasul Galati i-a fost inchinata manastirile Sfantul Dumitra si Precista. Ruxandra – fiica voievodului Vasile – inchina acestei manastiri trei sate. In anul 1669 ii este inchinata manastirii Vatopedu manastirea Barboi din Iasi. In jurul anului 1690 i se inchina manastirea Mira din tinutul Focsanilor. Constantin Brancoveanu fixeaza acestei manastiri o suma anual de 21000 de asprii. In anul 1729 i-a fost inchinata manastirea Rachitoasa din Judetul Tecuci, cu o multime de mosii.



Manastirea Iviron – Radu Voda al Tarii Romanesti ofera, in fiecare an, acestei manastiri 150000 de asprii. Acelasi domnitor ii inchina manastirea Radu Voda din Bucuresti, care avea foarte multe mosii. In anul 1626 Alexandru Coconu al Tarii Romanesti inchina acesteia manastirea Glavacioc din Judetul Vlasca – cu toate satele si mosiile ei. In anul 1630 Leon Voda inchina Biserica Spatarul Stelea din Bucuresti. Acelasi domnitor ii inchina manastirea Dealu cu toate motiile ei. In 1649 Gheorghe Stefan stabileste o danie de 3500 de asprii anual catre Iviru, iar in 1644 Grigorie Ghica ofera 7000 de asprii. In anul 1678 domnitorul Moldovei Petru Schiopul ii inchina manastirea Raducanu din Judetul Bacau, cu multe mosii. Cu bani romanesti s-au facut la aceasta manastire, in secolul al XVII –lea cladirea arsenalului de langa mare, turnul, trapeza, portul, acoperisul bisericii centrale si altele.

Manastirea Hilandar (sarbeasca) – Domnitorul Neagoe Basarab acorda acestei manastiri un ajutor anual de 7000 de asprii, suma ridicata de Vlad Voda Vintila la 10000 de asprii, iar de la Mihnea Turcitul la 15000 de asprii. In anul 1645, pe cheltuiala lui Matei Basarab, se renoveaza trapeza manastirii. In secolul al XVII-lea este inchinat manastirii Hilandar schitul mehedintean Baia de Arama, cu toate acareturile lui. Intre anii 1819-1820 a fost refacuta aripa vestica a manastirii pe bani romanesti.



Manastirea Dionisiu – Neagoe Basarab a refacut din temelie aceasta manastire, zidindu-i, in anul 1520, un turn impunator. Dupa un incediu, care a avut loc in anul 1535, manastirea a fost renovata de catre domnitorul Petru Rares. Intre anii 1569-1570 turcii pun biruri mari asupra Sfantului Munte, iar pentru ca manastirea Dionisiu nu cu ce le plati, i s-au vandut metoacele. Doamna Ruxandra – fiica lui Petru Rares – va rascumpara aceste metoace. Petru Schiopul hotareste, in anul 1577, sa acorde manastirii 6000 de asprii pe an. In secolul al XVII-lea i se va inchina manastirea Romanati. In anul 1640 Matei Basarab ofera acestei manastiri o danie, in fiecare an, de 4000 de asprii.

Manastirea Cutlumus – Vlaicu Voda imprejmuieste manastirea cu ziduri, ridica un turn, construieste trapeza manastirii, face chilii si multe altele. Mircea cel Batran inchina acestei manastiri satul Ciresov in anul 1398. In anul 1467 Laiota Basarab confirma stapanirea Cutlumusului peste 15 sate donate de inaintasii sai. Acelasi lucru il confirma, in anul 1489, Vlad Voda Calugarul. In anul 1497 manastirea va arde. Voievodul Radu cel Mare inchina acestei manastiri satul Danesti si incepe refacerea manastirii. Neagoe Basarab face donatii foarte generoase acestei manastiri, pe care o si numeste Lavra cea mare a Tarii Romanesti, in care astazi, din pacate, nu mai este nici un calugar roman !?... Datorita acestor danii manastirea Cutlumus ajunge, din a saptesprezecea manastire athonita a sasea in ierarhie, loc pe care il pastreaza pana astazi. Alexandru Ilias inchina Cutlumusului manastirea Clocociov cu toate averile ei.

Manastirea Xiropotamu – Voievodul Alexandru Aldea face danii de 3000 de asprii acestei manastiri. Neagoe Basarab ii zideste o trapeza si impodobeste manastirea in jurul anului 1515. Vlad Vintila daruieste, in anul 1553 acestei manastiri, 5000 de asprii, iar Alexandru Lapusneanu reface biserica mare a manastirii. In anul 1585 Petru cel Tanar inchina acestei manastiri metocul de la Colentina al manastirii Plumbuita, cu toate averile lui. Vamesul Paun inchina Xiropotamului manastirea Sfanta Treime de langa Iasi, cu toate mosiile ei. In anul 1703 Duca Voda inchina Xiropotamului biserica Dancului din Iasi, dimpreuna cu un helesteu si mosia Vacota. In anul 1759 boierii slatineni si fratii Falcoianu inchina manastirii Xiropotamu biserica Adormirii Maicii Domnului din orasul Slatina, cu toate averile ei. Teodor Calimah fixeaza acestei manastiri o danie anuala de 150 de lei, pe care Scarlat Ghica o ridica la 500 de lei, facand in anul 1760 o donatie de 8000 de lei. Din aceste danii se reface manastirea Xiropotamu in intregime.

Manastirea Zografu (bulgareasca) – In anul 1429 Alexandru cel Bun inchina acestei manastiri cateva mosii din Bsarabia. In anul 1433 Alexandru Aldea hotareste sa dea in fiecare an 3000 de asprii acestui asezamant. In 1466 Stefan cel Mare si Sfant stabileste manastirii un ajutor de 1000 de galbeni unguresti pe an. Dania va fi platita anual de catre toti urmasii lui. In anul 1471 acelasi domnitor construieste turnul pentru corabii de langa mare, reface zidul, chiliile si trapeza manastirii. Prin anii 1501-1502 Stefan Voda repara, inca o data, intreaga manastire si impodobeste cu pictura biserica principala. Radu cel Mare stabileste, in anul 1500, un ajutor anual de 3000 de asprii. In anul 1566 Ruxandra, vaduva lui Alexandru Lapusneanu, rascumpara metoacele manastirii de pe raul Struma, pentru care a achitat suma de 52000 de asprii unguresti. In 1628 Miron Barnovschi ii inchina manastirea Adormirea Maicii Domnului din Vaslui, impreuna cu cateva mosii. In anul 1651 Vasile Lupu inchina manastirii Zografu ctitoria lui Stefan cel Mare de la Dobrovat, cu toate bunurile ei – care numai in judetul Vaslui mosiile manastirii insumau 14000 de hectare de pamant. In anul 1690 Constantin Cantemir inchina Zografului manastirea Capriana cu toate mosiile ei. In veacurile XVII – XVIII manastirea Zografu avea, in Basarabia, 23 de mosii cu aproximativ 50000 de hectare de pamant.

Manastirea Dochiariu – Alexandru Lapusneanu rezideste acesta manastire din temelii si o infrumuseteaza cu pictura. In 1568 sultanul Selim confisca toate averle manastirilor athonite si le vinde turcilor din Thessalonic. In acesta situatie Ruxandra – vaduva lui Alexandru Lapusneanu – doneaza acestei manastiri 165000 de asprii – o suma imensa in acele timpuri. In 1626 domnitorul Alexandru Coconu intareste Dochiariului stapanirea peste 12 mosii din judetul Ialomita, care valorau aproximativ 300000 de asprii. Nu se stie exact cand au fost inchinate aceste proprietati acestui sfant lacas.

Manastirea Caracalu – In 1534 se zideste turnul dinspre mare al manastirii de catre Petru Rares al Moldovei. In anul 1569 doamna Ruxandra daruieste acestei manastiri 35000 de asprii. In secolul al XVII-lea i se inchina manastirea Sfantul Nicolae din Ismail.



Manastirea Filoteu – Vlad Tepes acorda acstei manastiri un ajutor anual de 4000 de asprii, pe care il continua si fratele sau Vlad Calugarul. In 1540 este refacuta aproape toata manastirea cu bani din Tarile Romane. In anul 1734 Constantin Mavrocordat al Moldovei stabileste o danie anuala catre acesta manastire in valoare de 6600 de asprii.



Manastirea Simonopetra – In anul 1540 Petru Voda daruieste acestei manastiri bani si satul Scurtesti din judetul Arges. In anul 1570 Mircea Ciobanu confirma acesta danie, adaugandu-i satul Dragomiresti, cu multe averi. In anul 1580 manastirea va arde. Domnitorul Mihai Viteazul renoveaza complet manastirea si o inzestreaza cu 14 sate (13 sate au fost cumparate de domnitor cu suma de 472000 de asprii). Boierul Oxotie Aga zideste turnul de la mareal manastirii Simonopetra.

Manastirea Sfantul Pavel – In jurul anului 1500 Stefan cel Mare si Sfant repara manastirea si ii construieste un apeduct, iar in urmatorul an un baptisteriu. In anul 1501 boierii craiovesti incep sa dea un ajutor anual de 2000 de asprii acestei sfinte manastiri. In jurul anului 1654 ii este inchinata manastirea Jitianul de langa Craiova. Domnitorii Tarii Romanesti din veacul al XVII-lea ii daruiesc mai multe mosii. In anul 1654 Miron Costin – parcalabul Hotinului – ii inchina manastirea Todirenilor din Burdujeni. Constantin Brancoveanu continua zidirea turnului manastirii care a fost inceput de domnitorii romani anteriori, deasemenea, repara chiliile, trapeza si inalta un paraclis.



Manastirea Stavronikita – Matei Basarab ajuta acesta manastire. Deasemenea Serban Cantacuzino o ajuta foarte mult, construindu-i, la anul 1680, un apeduct cu bazine deosebite. Manastirea Sfintilor Apostoli din Bucuresti, supranumita a arhimandritului, care era foarte bogata, este inchinata acestei manastiri athonite.



Manastirea Xenofont – Dupa anul 1500 Barbu – banul Craiovei – ii inchina doua sate. Acelasi boier daruieste 2000 de asprii anual acestei sfinte manastiri. Intre 1500 – 1658 domnitorii romani fac donatii substantiale manastirii Xenofontu. Intre 1544 – 1545, pe banii adusi din Tarile Romane, se construiesc chiliile, biserica centrala a manastirii, care va fi si pictata. In anul 1607 Radu Serban stabileste suma de 10000 de asprii anual ca ajutor pentru manastirrea Xenofontu. Aceeasi suma o confirma, intre anii 1635 – 1636, si Matei Basrab.



Manastirea Grigoriu – In anul 1500 Stefan cel Mare si Sfant rezideste, din temelii, acesta manastire si ii face o donatie de 24000 de asprii. In anul 1729 domnitorul Alexandru Ghica ii inchina manastirea Vizantea din judetul Putna. In anul 1766 ii va fi inchinata manastirea Sfantul Spiridon Nou din Bucuresti. Cu bani din Tarile Romane s-au ridicat chiliile din partea de nord si sud si s-a pictat biserica manastirii.



Manastirea Esfigmenu (stilista) – In anul 1546 Petru Rares va face o donatie importanta acestei sfinte manastiri. In anul 1814 mitropolitul Veniamin Costachi inchina manastirii Esfigmenu manastirea Floresti care avea multe mosii. La inceputul secoluli al XIX-lea intreaga manastire este refacuta cu bani veniti din Moldova.



Manastirea Sfantul Pantelimon (ruseasca) – In anul 1457 Vlad Tepes ajuta acesta manastire. In anul 1487 Vlad Calugarul ofera un ajutor financiar anual de 6000 de asprii acestei manastiri. Radu cel Mare stabileste, in anul 1496, un ajutor financiar de 3000 de asprii anual acestei manastiri, iar in anul 1502 va urca dania la 4000 de asprii. In anul 1631 Moise Movila – domnul Moldovei – ii inchina biserica Uspeniei din Botosani. In anul 1743 Ioan Mavrocordat fixeaza manastirii o danie anuala de 10000 de asprii. In anul 1750 Constantin Racovita ridica acesta suma la 15000 de asprii. In anul 1760 Ioan Calimah, pe langa ajutorul financiar acordat manastirii Sfantul Pantelimon, ii inchina conacul Sfantul Nicolae din Constantinopol cu biserica, gradina si case, unde locuiau voievozii romani cand se duceau cu treburi la Constantinopol.

Manastirea Kostamonitu – Stefan cel Mare si Sfant stabileste, in anul 1493, suma de 5000 de asprii anual pentru acesta manastire. Petru Rares reinnoieste, in anul 1542, merticul anual catre manastirea Kostamonitu, care, cu timpul ajunge la 6000 de asprii. Dupa anul 1800 manastirea primeste cateva mosii si case in Moldova, iar cu banii de pe acestea isi ridica un turn, chiliile si biserica. Din pacate nu cunoastem toate donatiile romanesti facute catre aceasta manastire deoarece arhiva ei a fost distrusa.



Demn de remarcat este faptul ca daniile romanesti catre Sfantul Munte Athos au inceput inainte de caderea Constantinopolului sub turci (amintind, mai sus, donatiile facute de catre domnitorii Mircea cel Batran, Alexandru cel Bun si Alexandru Aldea), iar asezamintele monahale ale Sfantului Munte au putut exista si supravietui, secole de-a randul, in timpul ocupatiei otomane, datorita ajutoarelor generoase ale romanilor.



Romanii, desi au ajutat Athosul mai mult decat toate celelalte popoare ortodoxe in timpul dominatiei turcesti, n-au intemeiat, n-au cumparat, si nici n-au pretins in schimbul ajutoarelor acordate – o manastire pentru neamul lor. Ajutorul a fost oferit dezinteresat tuturor romanilor athonite, ca o dovada incontestabila a credintei sincere si nestramutate a stramosilor nostri.

Documentar realizat de:
drd. Stelian Gombos

SURSA:

CrestinOrtodox.ro