"Tine mintea in iad si nu deznadajdui"

Formula "Tine mintea in iad si nu deznadajdui" in lumina traditiei patristice



Cuvintele lui Hristos, desi au o intentie particulara, au si o semnificatie universala: fiind adresate intr-un context istoric si social precis, unei persoane anume pentru a-i da ajutorul de care avea nevoie in situatia sa, ele sunt valabile si pentru toti oamenii din toate timpurile si din toate locurile; nu numai pentru cei ce traiesc intr-o situatie asemanatoare, dar si pentru toti cei ce vor putea intr-un fel sau altul sa traga un folos duhovnicesc in ele.



Cuvantul lui Dumnezeu are proprietatea de a putea fi interpretat in moduri infinite, toate legitime atunci cand sunt de acord cu credinta ortodoxa. Aceasta proprietate (pe care o traduc si diferentele ce exista intre relatarile Evangheliilor) e o manifestare a caracterului nelimitat al cuvantului lui Dumnezeu, o expresie simbolica a infinitatii Celui ce-l rosteste si a bogatiei harului pe care-l comunica prin el.



Asa stau lucrurile si in privinta cuvintelor adresate de Hristos Sfantului Siluan: "Tineti mintea in iad si nu deznadajdui". Legate de un context spiritual anume, menite sa-l ajute pe staret in starea proprie in momentul in care i s-a aratat Hristos si sa-i permita progresul duhovnicesc plecand de la situatia sa, ele poseda o dimensiune universala si s-au dovedit in stare sa aduca o lumina si un ajutor pentru alte stari si situatii pe care staretul insusi le-a putut cunoaste in timpul existentei sale, dar pe care si alti oameni au putut sa le traiasca in alte contexte si in alt timp.



Astfel, acest sfat al lui Hristos a putut aparea unora dintre exegetii sai, care i-au subliniat modernitatea, drept un ajutor providential pentru oamenii epocii noastre. Aceste cuvinte i-au frapat uneori pe cei ce i-au primit in noutatea lor, arhimandritul Sofronie insusi numindu-le "ciudate".



Noutatea formularii nu trebuie sa ascunda insa faptul ca in fond aceste cuvinte se insereaza intr-un context duhovnicesc traditional (la care se refera Sfantul Siluan insusi) si cunosc numeroase antecedente patristice, ceea ce confirma pe de alta parte dimensiunea lor universala. Acest context si aceste antecedente imi propun sa le evidentiez aici, dupa ce voi trece in revista diferitele sensuri ale acestor cuvinte, sensuri pe care cred ca trebuie sa le distingem si chiar ierarhizam, dar care nu par deloc separate, ci dimpotriva trebuie privite ca strans legate intre ele.



1. "Tine mintea in iad..."



Indurarea chinurilor si suferintelor vietii in aceasta lume



Anumiti comentatori considera ca sfatul dat de Hristos lui Siluan e un mod de a aduce un ajutor, o mangaiere si o nadejde oamenilor epocii noastre care gem sub povara existentei lor, trebuie sa faca fata la numeroase dificultati, sufera in diferite feluri si sunt inclinati sa deznadajduiasca de viata insasi. Notiunea de iad e aici inteleasa intr-un sens foarte larg care o intalneste uneori pe cea care i se da astazi, intr-un context care nu este necesar religios, din limbajul curent.



E incontestabil ca aceasta interpretare isi gaseste un anumit sprijin in atitudinile si invatatura staretului. Sfantul Siluan se arata extrem de atent la chinurile suferite de fiecare din persoanele pe care le intalnea si se arata compatimitor fata de toti oamenii pentru toate suferintele pe care acestia trebuiau sa le indure, si chiar fata de toate fapturile lui Dumnezeu. Putem remarca de asemenea ca el leaga chinurile iadului de suferintele indurate in aceasta lume, mai cu seama atunci cand marturiseste: "dupa faptele mele sunt vrednic de chinuri si pe pamant, si in iad".



Dar trebuie de asemenea sa remarcam faptul ca staretul recunoaste acestor suferinte o semnificatia duhovniceasca, mai cu seama atribuindu-le o radacina unica: mandria! "Pentru ce sufera omul pe pamant, pentru ce duce necazuri si indura rele? Suferim pentru ca nu avem smerenie"; "oamenii nu invata smerenia si pentru mandria lor nu pot primi harul Duhului Sfant si de aceea lumea intreaga sufera".



Totusi, luand in considerare contextul lor, n-ara putea admite ca acesta e primul sens al cuvintelor adresate de Hristos Sfantului Siluan, si a privilegia aceasta interpretare sub pretextul de a nu face intelesi intr-o lume in care tot mai multi oameni (si printre crestini) refuza sa creada in iad in acceptiunea sa traditionala, precum si in diavol si in demoni, ar duce la limitarea considerabila a ponderii acestui sfat dumnezeiesc.



Indurarea vederii si apropierii diavolului si a demonilor, si chinurile luptei contra lor



In al doilea rand se poate socoti ca sfatul "Tineti mintea in iad" e acela de a ne tine mintea in prezenta demonilor si de a suporta vederea si actiunile lor. Fiindca iadul e un loc in care cei osanditi sufera compania diavolului si a demonilor.



Staretul a facut in repetate randuri experienta unei asemenea prezente si suferinte. In momentul in care i s-a aratat Hristos sa-i comunice acest cuvant, staretul era inconjurat de demoni: "Intr-o noapte sedeam in chilia si demonii au venit la mine si s-a umplut chilia de ei. M-am rugat din inima si Domnul i-a alungat, dar ei au venit din nou. Atunci m-am sculat ca sa fac inchinaciuni la icoane, dar demonii erau jur-imprejurul meu, iar unul dintre ei statea in asa fel ca nu ma puteam inchina la icoane fara sa ma inchin inaintea lui". El facuse deja si mai inainte aceasta experienta a inconjurarii sale de catre demoni si a suferintei indurarii prezentei lor ziua si noaptea: "Eu insumi am inteles greseala mea, pentru ca demonii au inceput sa mi se arate din nou nu numai noaptea, dar si ziua. Si astfel am patimit multi ani din partea lor".



Staretul evoca astfel cazul in care omul vede limpede pe Satana insusi, care il arde cu focul sau si incearca sa-i robeasca mintea, evocare ce se leaga de ceea ce a trait el insusi in doua randuri: "Pentru mandria mea, Domnul a ingaduit de doua ori vrajmasului sa faca o asemenea lupta cu sufletul meu, ca sufletul meu a ajuns in iad".



Sa observam ca staretul afirma cu multa smerenie ca aceste experiente se datorau atitudinii sale orgolioase. El o spune limpede in pasajele mentionate, precum si in altele: "Am suferit mult din partea demonilor din pricina mandriei mele". Aceasta mandrie consta indeosebi in faptul ca socotea ca nu mai avea nevoie de cainta pentru pacatele trecute. El constata: "Chiar daca pacatele ne-au fost iertate, toata viata trebuie sa ne aducem aminte de ele si sa ne intristam, ca sa pazim zdrobirea [inimii]. N-am facut asa si am incetat zdrobirea si mult am fost hartuit de demoni. Cel ce, asemenea mie, a pierdut harul, e bine sa lupte cu curaj cu demonii. Domnul iti da sa cunosti ce inseamna sa fii in lupta cu demonii. Astfel, sufletul invata prin experienta vatamarile mandriei".



Dar inaintea acestei lupte impotriva demonilor si a suferintei legate de aceasta, adeseori simpla vedere nedorita a demonilor il face sa traiasca experienta iadului pe cel care din vanitate s-a lasat tarat de imaginatia sa si sedus de gandurile rele: "Mintea cazuta in slava desarta nu va fi curata de ganduri si de inchipuiri si poate ajunge pana acolo incat sa vada demoni si sa vorbeasca cu ei. Scriu despre aceasta pentru ca eu insumi am fost in aceasta nenorocire".



Fara indoiala ca in Viata Sfantului Antonie scrisa de Sfantul Atanasie al Alexandriei vedem in modul cel mai izbitor prezenta demonilor in jurul sfantului si lucrarea lor, care poate merge pana la atacuri violente. Staretul insusi face aluzie la un pasaj al acestei Vieti. Dar fapte asemanatoare sunt relatate in multe alte Vieti ale sfintilor, mai cu seama in cea a Sfantului Pahomie.



Parintii evoca frecvent in invataturile lor suferintele pe care omul care duce o viata duhovniceasca profunda trebuie sa le sufere din pricina lucrarii demonilor in jurul lui si in el, si numeroasele chinuri pe care le aduce lupta impotriva acestora.



Legatura intre prezenta activa a demonilor si mandria oamenilor, subliniata de Sfantul Siluan, e remarcata indirect de Parinti atunci cand acestia arata ca smerenia e singurul mijloc de a scapa de ei. Astfel Sfantul Antonie cel Mare spune: "Am vazut toate cursele vrajmasului intinse pe pamant, si am zis suspinand: cine va putea trece printre ele? Si am auzit un glas spu-nandu-mi: smerenia".



Daca sfatul de a ne tine mintea in iad poate insemna pe de-o parte ca trebuie sa suportam suferinta ce rezulta din prezenta activa a diavolului si demonilor si chinurile legate de lupta impotriva lor, mi se pare insa ca aici este vorba de un sens secund derivat. Vom observa de altfel ca in Viata Sfantului Antonie ca si in cea a Sfantului Pahomie nu se spune nici o clipa ca sfantul considera ca, din faptul prezentei si activitatii demonilor in jurul lui, el s-ar afla in iad; de asemenea, in textele Sfantului Macarie sau Diadoh al Foticeei, care evoca adeseori lucrarea demonilor in adancurile inimii, nu se face referire particulara la asta.



In orice caz, sfatul de a ne tine mintea in iad n-ar putea insemna ca este vorba de a cauta prezenta demonilor, nici de a ne ixpune lucrarii lor rauvoitoare: e vorba de fapte pe care credinciosul le intalneste in urcusul sau duhovnicesc spre Dumnezeu si pe care trebuie sa le infrunte atunci cand i se infatiseaza, dar se care nu trebuie sa le provoace, cu atat mai mult cu cat demonii si lucrarea lor sunt intotdeauna prezentate de parinti in scrierile staretului Siluan insusi drept obstacole in intalnirea lui Dumnezeu.



Sfatul adresat de Hristos lui Siluan are de altfel drept scop (lucrul se vede limpede cand e privit in contextul sau) de a indeparta de la el demonii si de a pune capat vederii lor care perturba viata sa duhovniceasca. Trebuie observat ca, in relatarea sa, Siluan arata ca Domnul i-a indepartat deja pe icesti demoni (ceea ce n-ar fi facut daca vointa Sa ar fi fost ca staretul sa le sufere prezenta si actiunile), dar ca ei au revenit, ceea ce Hristos, raspunzand la intrebarea lui Siluan, "Spune-mi ce trebuie sa fac ca sa se departeze de la mine", explica prin mandria sa "Cei mandri sunt chinuiti intotdeauna asa de catre demoni".



Sfatul "Tineti mintea in iad si nu deznadajdui" e dat ca raspuns la intrebarea pe care Siluan a pus-o lui Hristos cu privire la afirmatia sa precedenta: "Spune-mi ce trebuie sa fac ca sa se smereasca sufletul meu", smerenia trebuind tocmai sa ingaduie sfarsitul viziunilor demonice de care sufera staretul (evident fara ca lupta impotriva demonilor, nici chinurile legate de ea sa ia sfarsit o data cu aceasta).



Indurarea suferintei de a fi separat de Dumnezeu si de a fi lipsit de plinatatea harului Sau



In momentul in care Hristos a rostit aceste cuvinte, staretul se gasea intr-o anume masura in iad. Pe de o parte, cum vom vedea, el era inconjurat de demoni. Pe de alta parte, el voia sa se roage lui Dumnezeu, dar un demon se asezase intre el si icoana pe care voia sa o venereze, ceea ce poate parea drept simbolul distantei ce-l separa de Dumnezeu, al imposibilitatii in care era atunci de a ajunge la El. Astfel, staretul ii spune lui Hristos: "Doamne, Tu vezi ca vreau sa ma rog Tie cu mintea curata, dar demonii nu ma lasa"; "Doamne, Tu vezi ca demonii nu ma lasa sa ma rog. Spune-mi ce trebuie sa fac ca demonii sa se departeze de la mine".



Staretul sufera din pricina acestei distante care il separa de Dumnezeu, asa cum sufera din pricina ei si cei osanditi in iad: "De atunci tin mintea mea in iad si ard in focul cel intunecos si tanjesc dupa Domnul si-L caut cu lacrimi si zic: "Degraba voi muri si ma voi salaslui in temnita intunecata a iadului si eu singur voi arde acolo si voi tanji dupa Domnul si voi plange: Unde esti Domnul meu, pe Care Te cunoaste sufletul meu?"".



Chinurile iadului pe care le sufera aici staretul par aici mai putin legate de prezenta si actiunea demonilor, cat. de sentimentul profund resimtit al indepartarii de Dumnezeu si al pierderii harului. Ideea pierderii harului e puternic prezenta in scrierile staretului si diversele forme de suferinta pe care trebuie sa le indure (inclusiv cele legate de prezenta demonilor si lupta impotriva lor) ii apar datorate acestei pierderi pe care o resimte uneori ca pe o parasire din partea lui Dumnezeu. "Cel ce, asemenea mie, a pierdut harul, e bine sa lupte cu curaj cu demonii". "Cand sufletul pe care l-a cucerit Domnul si i-a dat harul Sau il pierde dintr-o pricina oarecare, el se intristeaza tare dupa el si doreste sa-l dobandeasca din nou". "Sufletul, cand este parasit de harul pe care l-a cunoscut, e nemangaiat si nu-si gaseste odihna in nimic". "Sufletul indura mari chinuri atunci cand pierde harul Duhului Sfant". "O, fratilor, daca ati putea intelege chinul sufletului, care a purtat pe Duhul Sfant, dar apoi L-a pierdut. Acest chin este cumplit. Atunci sufletul se afla intr-o intristare si o mahnire de nedescris". "Nu e amaraciune mai mare ca pierderea harului".



Mandria, si bineinteles toate celelalte pacate si patimi, il mentin pe omul indepartat de har, ceea ce pentru cel constient de existenta acestui har - si cu atat mai mult pentru cel care a facut deja experienta lui - e sursa unei mari suferinte: ea se datoreaza indeosebi golului pe care il face sa-l resimta absenta harului, si dorintei pe care o trezeste aceasta lipsa. Domnul "lasa sufletul sa flamanzeasca pentru mandrie si nu-i da harul cata vreme n-a invatat smerenia". "Sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu, atunci cand l-a pierdut, tanjeste dupa Dumnezeu si spune: "Sufletul meu tanjeste dupa Domnul si il cauta cu lacrimi"". Staretul se simte atunci in starea launtrica a lui Adam care tocmai a pierdut harul conditiei sale paradiziace: "Pentru mandrie harul se pierde, si atunci suspin cum suspina Adam dupa raiul cel pierdut". In lumina acestor consideratii duhovnicesti trebuie interpretat lungul poem al staretului despre "Plangerea lui Adam".



Faptul ca suferinta iadului sta pentru om in esenta in resimtirea dureroasa a distantei care-l separa de Dumnezeu, si in pierderea harului datorata pacatelor proprii e explicit exprimat de multi Parinti. Origen spune ca chinurile iadului constau in esenta dintr-o "arsura a constiintei".



Dupa Sfantul Dorotei din Gaza, dupa moarte sufletul isi aduce aminte ce a facut aici si mai cu seama toate pacatele si toate patimile sale, si are o cunoastere mai lucida si mai patrunzatoare decat in viata sa pamanteasca, si aceasta il face sa sufere.



Pentru Sfantul Irineu, iadul e despartirea de Dumnezeu, "or despartirea de Dumnezeu este moartea: despartirea de lumina e intunericul, despartirea de Dumnezeu inseamna pierderea tuturor bunatatilor ce vin de la El", iar cei "lipsiti de toate bunatatile sunt cufundati in toate pedepsele".



Dupa Sfantul Ioan Hrisostom, suferintele ce-i incearca pe cei osanditi vin din faptul ca acestia sunt "izgoniti rusinos si impiedicati sa vada slava lui Dumnezeu" si astfel "sunt exclusi de la atat de mari bunatati".



Dar fara indoiala sfintii Isaac Sirul si Maxim Marturisitorul ofera cele mai profunde consideratii pe aceasta tema. Potrivit Sfantului Isaac, osanditii sunt torturati de iubire (cea a lui Dumnezeu fata de ei, pe care acum il recunosc din plin, dar pe care din propria lor vina nu mai sunt in stare sa-L primeasca si Caruia nu mai sunt in stare sa-I raspunda), iar aceasta e cea mai mare suferinta cu putinta. "Eu zic ca cei chinuiti in gheena vor fi biciuiti de biciul iubirii. Si ce chin mai amarnic si mai cumplit este decat chinul dragostei! Adica cei ce simt ca au gresit fata de dragoste sufera acolo un chin mai mare decat orice alt chin, fie el cat de infricosator. Caci tristetea intiparita in inima de pacatul fata de dragoste e mai ascutita decat orice chin. E o nebunie sa socoteasca cineva ca pacatosii se lipsesc in gheena de dragostea lui Dumnezeu. Dragostea este odrasla cunostintei adevarului care, dupa marturisirea de obste, s-a dat tuturor. Dar dragostea lucreaza prin puterea ei in doua feluri: pe pacatosi ii chinuieste, cum se intampla si aici unui prieten din partea prietenului; iar pe cei ce au pazit cele cuvenite ii veseleste. Si aceasta este, dupa judecata mea, parerea de rau sau chinul din gheena".



Sfantul Maxim Marturisitorul intelege intr-un mod asemanator suferinta celor nevrednici in iad: la sfarsitul timpul, Dumnezeu se va uni cu toti deopotriva; pentru cei ce vor fi vrednici de aceasta iubire si vor voi si ei sa se uneasca cu Dumnezeu si sa primeasca harul sau, din aceasta unire va iesi fericirea; dimpotriva, aceasta unire va fi un izvor de suferinta pentru cei ce vor fi nevrednici si vor refuza harul pe care-l vor suferi impotriva voii lor. "Caci Dumnezeu, cum El insusi stie, fiind unit cu toti prin dispozitia din adancul fiecaruia, simtirea Sa este data fiecaruia asa cum fiecare s-a modelat prin el insusi pentru a primi pe Cel ce se va uni intru totul intru toti la sfarsitul veacurilor".



Fara ca acest lucru sa constituie propriu-zis pentru ei o experienta a iadului, sfintii care au avut vederea lui Dumnezeu stiu si simt ceea ce poate fi o asemenea experienta a departarii de Dumnezeu si a despartirii de El. Fiindca nu e cu putinta in aceasta lume sa fim pe deplin si in permanenta uniti cu Dumnezeu in vederea luminii Sale. Cel care a vazut pe Dumnezeu si a putut simti bucuria si fericirea de a fi pe deplin unit cu El in iubire si cunostinta, are si o notiune limpede despre distanta care-l separa de Dumnezeu atunci cand nu face aceasta experienta a prezentei Sale, si resimte aceasta distanta cu o durere uneori dublata de suferinta datorata impresiei de a fi fost parasit de Dumnezeu.



Aceste sentimente, care, am vazut, au fost ale staretului, au fost si ale marelui mistic Sfantul Simeon Noul Teolog dupa unele din vederile luminii dumnezeiesti pe care le-a avut. "Dar acea nesfarsita lumina care mi s-a aratat, stingandu-se incet, ca si cum s-ar fi contractat, am simtit si am cunoscut ce putere a lucrat dintr-o data in mine si, cugetand la despartirea ei si socotind ca iarasi am ramas singur in viata, am fost cuprins de o intristare si de o durere atat de grea, incat n-as putea sa-mi exprim marimea acelei suferinte felurite si foarte puternice care s-a aprins ca un foc in inima mea".



Celor carora li se arata aceasta lumina, "daca odata nu li se arata inca si mai limpede, atunci se simt ca lipsiti de toate, iar daca vrea sa se ascunda cu totul, fie chiar si numai pentru putin timp, atunci provoaca in ei durerea ascutita si insuportabila a unui dor negrait".



Totusi, niciodata Sfantul Simeon nu socoteste ca aceasta experienta dureroasa e o experienta a iadului. Si se va observa ca, daca staretul Siluan insusi vorbeste de "o mare mahnire" de "mari chinuri", de "o spaima cumplita", de "o intristare de nedescris", de "o mare nenorocire", el nu le aseamana si nici macar nu le asociaza direct cu chinurile iadului. Mi se pare asadar ca nu in acest context duhovnicesc isi gaseste sensul sau primar formula "Tineti mintea in iad".



A te socoti vrednic de chinurile iadului



Sensul evident al primei parti a sfatului lui Hristos: "Tineti mintea in iad", sensul ei primar, ce se degaja din context si din explicatiile pe care staretul ni le da de mai multe ori in scrierile sale, e in fond acesta: "Considera in permanenta ca meriti sa suferi, din pricina pacatelor tale, chinurile si suferintele iadului".



Iadul trebuie inteles aici in sensul sau clasic, locul in care sufera cei osanditi, adica cei pe care judecata dumnezeiasca i-a condamnat din pricina pacatelor lor la chinuri vesnice. "Degraba voi muri si ma voi salaslui in temnita intunecata a iadului", scrie Siluan care mai noteaza: "Nu sunt vrednic de Dumnezeu si de rai. Sunt vrednic de chinurile iadului si voi arde vesnic in foc". El evoca de asemenea pe cel ce "se socoteste vrednic de focul vesnic" si sfatuieste: "Smereste-te gandindu-te ca dupa moarte vei fi azvarlit in temnita intunecoasa, in care te vei chinui si vei tanji dupa Domnul".



Si mai departe: "Trebuie sa ne socotim mai rai decat toti si sa ne osandim la iad. Este bine sa ne obisnuim sufletul sa gandeasca: "in focul iadului voi arde"". Aceasta consideratie e uneori formulata mai atenuat: "Sunt un ticalos si vrednic de toate pedepsele". Acest lucru nu inseamna insa ca staretul ar fi avut despre iad o viziune naiva, si ceea ce am spus anterior ne poate lamuri cu privire la modul in care intelegea chinurile iadului in sensul lor cel mai adanc.



Staretul se socoteste vrednic de iad si din pricina pacatelor sale trecute - "dupa faptele mele sunt vrednic de chinuri si pe pamant, si in iad" - indeosebi din pricina mandriei sale. Numai prin recunoasterea pacatului si osandirea de sine va putea dobandi smerenia, iar sfatul dat de Hristos nu pare sa aiba drept scop decat de a ingadui staretului sa atinga aceasta virtute care, impreuna cu iubirea, e cea mai inalta dintre virtutile crestinesti. "Domnul insusi - scrie Siluan - m-a invatat cum trebuie sa ma smeresc: "Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui"".



Si adauga: "de indata ce las mintea mea sa iasa din foc, gandurile rele castiga din nou putere", contextul indicand extrem de limpede ca aceste ganduri erau ganduri de mandrie. Sfatul lui Hristos raspunde de altfel cererii pe care o facuse staretul de a gasi smerenia: "Eu am zis: "Doamne, spune-mi ce trebuie sa fac ca sa se smereasca sufletul meu""; "Domnul m-a invatat sa tin mintea in iad si sa nu deznadajduiesc si asa sufletul meu se smereste".



Astfel, atunci cand staretul ii da cititorului sau sfatul de a se socoti pe sine insusi vrednic de chinurile iadului, el o face pentru a-i deschide calea smereniei si a-i ingadui sa primeasca harul dumnezeiesc si pentru a fi ocrotit de iad impotriva gandurilor si atacurilor demonilor: "Smereste-te gandindu-te ca dupa moarte vei fi iazvarlit in temnita intunecoasa, in care te vei chinui si vei tanji dupa Domnul. Cand plangem si smerim sufletul nostru, harul lui Dumnezeu ne pazeste".



E limpede ca a ne tine mintea in iad inseamna pentru Sfantul Siluan a ne smeri in modul cel mai radical cu putinta, si reciproc: "Smereste-te cat poti de mult; tine mintea si inima ta in iad". Trebuie sa ne smerim pana acolo incat sa ne privim drept "mai rai decat toate fapturile", osandirea la iad parand astfel justificata.



Osandirea de sine si tinerea minti in iad constituite in ochii staretului Siluan o adevarata practica ascetica al carui scop e smerirea de sine radicala si, prin aceasta, dobandirea smereniei in treapta ei cea mai inalta. Scopul smereniei insasi e de a (re)gasi harul lui Dumnezeu. Primirea harului e de altfel direct proportionala, dupa Sfantul Siluan, cu smerenia: "Cu cat mai mult te vei smeri, cu atat mai multe daruri vei dobandi de la Dumnezeu".



Staretul subliniaza insa riscul duhovnicesc pe care il comporta aceasta practica atunci cand este folosita fara discernamant, adica, cum vom vedea, cand nu e contrabalansata de o ferma nadejde in Dumnezeu, ci cand ne incarcam prin ea cu o povara pe care nu suntem in stare sa o purtam: "Trebuie sa ne cunoastem masura, ca sa nu ne chinuim fara folos sufletul, invata sa te cunosti pe tine insuti si sa dai sufletului nevointa [asceza] dupa puterile lui".



Aceasta cale duhovniceasca, pe care Siluan a urmat-o la sfatul lui Hristos insusi si care l-a condus la sfintenie, pare sa fi fost urmata inaintea lui de numerosi Parinti.



Staretul insusi semnaleaza cateva din antecedentele sale patristice, lamurindu-ne astfel asupra modului in care intelegea sfatul pe care i-l adresase Hristos. El citeaza in primul rand cuvantul Sfantului Pimen adresat ucenicilor sai: "Crede-ti-ma, copiii mei, unde e Satana acolo voi fi azvarlit si eu".



Face aluzie in al doilea rand la episodul vizitei Sfantului Antonie a curelarului din Alexandria, ale carui cuvinte le rezuma astfel: "Toti se vor mantui, eu singur voi pieri", e util insa sa recitim integralitatea raspunsului pe care curelarul l-a dat lui Antonie, venit sa-l intrebe despre practicile sale duhovnicesti, dupa ce domnul il descoperise ca nu ajunsese inca la masura acelui meserias ce traia in lume: "Nu vad ce bine sa fi facut. Dimineata, sarind din pat, cand incep lucrul, imi spun ca tot orasul, de la cel mai mic pana la cel mai mare, va intra in imparatie pentru binele pe care l-a facut, dar eu voi mosteni pedeapsa din pricina pacatelor mele; iar seara spun iarasi acelasi lucru".



In al treilea rand, staretul socoteste ca Sfantul Sisoe cel Mare avea in vedere tocmai acest gand: "Toti se vor mantui, eu singur voi pieri" atunci cand i-a intrebat pe ucenicii sai: "Cine poate sa poarte gandul lui Antonie?", si ca facea aluzie la el insusi atunci cand spunea: "Stiu totusi un om care poate sa o faca".



Despre smerirea de sine in general parintii ne dau numeroase invataturi care merg in sensul practicii si invataturilor Sfantului Siluan. Pe linia Sfantului Apostol Pavel care recomanda: "Nu faceti nimic din duh de cearta, nici din slava desarta, ci cu smerenie unul pe altul sa socoteasca mai de cinste decat el insusi. Sa nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare si ale altuia. Gandul acesta sa fie in voi, care era si in Hristos Iisus" (Flp 2. 3-5).



Parintii indeamna pe crestini sa se socoteasca mai prejos decat toti oamenii si chiar decat intreaga faptura. Astfel, avva Pimen relateaza "ca un frate l-a intrebat pe avva Alonie: "Ce este desertarea" si batranul a raspuns: "A te socoti mai prejos decat fapturile necuvantatoare""; el insusi dand sfaturi "sa ne vedem mai prejos decat toate fapturile".



Avva Sisoe merge pana acolo incat vede aceasta dispozitie superioara celei a rugaciunii continue: "Un frate l-a intrebat pe avva Sisoe zicand: "Vad ca pomenirea lui Dumnezeu ramane in mine". Batranul i-a zis: "Nu e mare lucru sa fii cu Dumnezeu in cuget; dar e mare lucru a te vedea pe tine insusi mai prejos decat orice faptura, caci aceasta duce la smerenie"".



Sfantul Ioan Cassian noteaza ca unul din semnele dupa care se recunoaste smerenia e ca atunci "ne socotim cei din urma dintre toti, nu numai cu cuvantul si din varful buzelor, ci intr-un simtamant launtric al inimii"!



Sfintii Calist si Ignatie Xanthopol dau un sfat asemanator care are pentru noi interesul particular de a stabili legatura cu osandirea de sine la iad: "Socoteste din tot sufletul ca esti rnai pacatos decat toti oamenii, mai blestemat decat demonii insisi fiindca esti menit osandei vesnice. Gandul la aceste lucruri sa te duca la cainta, plans si lacrimi".



Parintii recomanda frecvent invinuirea de noi insine. Avva pimen sfatuieste "sa ne invinuim pe noi insine in toata vremea". Iar avva Antonie spune avvei Pimen: "Marea isprava a omului e a-si lua asupra sa greseala inaintea Domnului".



Credinciosul are astfel constiinta de a fi tributar al dreptei judecati a lui Dumnezeu si a pedepselor pe care Acesta le decreteaza. Astfel un Parinte sfatuieste "sa ne obisnuim mintea, sa cugete mereu la pacatele pe care le-am savarsit si la pedeapsa lor".



Sfantul Ioan Cassian explica spunand ca uneori "frica de iad si gandul la infricosata judecata fac sa imi curga lacrimi" si ca intr-un asemenea simtamant de infricosare "prorocul a inaltat catre Dumnezeu aceasta rugaciune: "Sa nu intri Doamne la judecata cu robul Tau, ca nimeni din cei vii nu va fi drept inaintea Ta" (Ps 142, 2)".



Sfantul Simeon Noul Teolog socoteste indispensabila pentru dobandirea lacrimilor si prin ele a smereniei nu numai invinuirea de noi insine, ci si "constiinta judecatii viitoare si a pedepselor vesnice"; "cine n-are aceste simtiri - spune el - nu se poate uni cu Duhul Sfant".



Exista evident o legatura intre aceasta atitudine si frica de Dumnezeu pe care Parintii o socotesc o virtute indispensabila Imantuirii. Exista, mai fundamental, o legatura cu doliul sau intristarea (penthos), care, potrivit Parintilor, trebuie sa fie o dispozitie permanenta a vietii duhovnicesti si care, in forma sa cea mai inalta, se manifesta prin lacrimi! Unui frate care l-a intrebat cum sa dobandeasca strapungerea inimii, avva Silvan i-a raspuns: "cugetand la pacatele tale cu osanda de care sunt vrednice".



Un lung pasaj al Cuvantului ascetic al Sfantul Maxim Marturisitorul trateaza aceasta tema si ofera pentru noi interesul particular de a cita numeroase invataturi ale Scripturii care fac referinta la chinurile iadului. "Si a zis fratele: "De ce, parinte, nu am strapungerea inimi?" Si batranul a raspuns: "Fiindca nu este frica lui Dumnezeu inaintea ochilor nostri. Ne-am facut groapa tuturor rautatilor si de aceea am dispretuit ca pe o simpla vorba pedeapsa infricosata a lui Dumnezeu. Caci cine nu s-ar simti strapuns la inima auzind pe Moise graind in numele lui Dumnezeu despre pacatosi: "Foc a iesit din mana Mea si va arde pana la iadul cel mai de jos.." [Dt 32, 22-23]. S-auzim si pe Isaia strigand: "Cine va vesti voua ca focul arde, cine va vesti voua locul cel vesnic?"; ,Mergeti in lumina focului vostru si in flacara in care ati ars" [Is 33, 14; 50, 11]. Si iarasi: "Vor iesi si vor vedea starvurile oamenilor care s-au razvratit impotriva Mea. Caci viermele lor nu va muri si focul lor nu se va stinge, si vor fi spre vedere pentru tot trupul" [Is 66, 24]. Auzi si pe Ieremia care zice: ,Dati Domnului Dumnezeului vostru slava, pana nu se intuneca si pana nu se poticnesc picioarele voastre prin munti intunecosi" [Ir 13, 16]"".



Dar la Parinti gasim frecvent osandirea de sine la chinurile iadului ca o practica spirituala pe care au dobandit-o si pe care o recomanda. Altfel, avva Evagrie sfatuieste: "Cand esti in chilie, strangeti gandul tau, adu-ti aminte de ziua mortii, vezi atunci moartea trupului, pune in minte stramtorarea! Adu-ti aminte si de asezarea cea de acum in iad; gandeste-te cum sunt acolo sufletele, in care cumplita tacere, in care amar suspin si in cat de mare frica si infiorare si asteptare! Socoteste chinuirea cea neincetata, lacrima cea sufleteasca si fara de sfarsit! Gandeste-te la judecata cea infricosata si groaznica! Pune in mijloc cele ce se pastreaza pacatosilor, rusinea cea inaintea lui Dumnezeu si a ingerilor si a arhanghelilor si a tuturor oamenilor, muncile, focul cel vesnic, viermele cel neadormit, tartarul, intunericul, scrasnirea dintilor, fricile si pedepsele".



Sfantul loan Scararul recomanda: "Nu inceta sa-ti inchipui mereu in tine si sa cercetezi adancul focului vesnic si pe slujitorii nemilosi, pe judecatorul neindurat si neiertator, prapastia nemarginita a vapaii celei de sub pamant si coborasurile stramtorate ale locurilor si haurilor subpamantene si infricosatoare si chipurile tuturor acestora. Aceasta pentru ca labartarea aflatoare in sufletul nostru sa fie stransa prin cutremurare si aceasta sa se uneasca cu curatia nestricacioasa, primind aratarea focului tot mai scanteietor al plansului".



Aceasta meditatie permite credinciosului nu numai sa dobandeasca virtutea care este frica de Dumnezeu si sa evite pacatele viitoare, dar si sa se curateasca de pacatele trecute. Asupra acestui din urma aspect insista Sfantul Grigorie al Nyssei care priveste drept "leacuri arzatoare si amare" "amenintarile judecatii viitoare" si "frica de ceea ce-i asteapta pe pacatosi": "spaima iadului, focul nestins, viermele care roade, scrasnirea dintilor, plansul fara sfarsit, intunericul din afara".



Aceeasi consideratie o intalnim in aceasta apoftegma unde se relateaza ca unui frate care l-a intrebat cum sa se izbaveasca de gandurile rele care-l ucid duhovniceste, un batran i-a raspuns: "Cand mama vrea sa intarce pruncul, isi freaca sanul cu ierburi amare, iar cand pruncul vrea sa suga dupa obicei, el se departeaza din pricina amaraciunii. Aseaza si tu peste tine o iarba amara". Atunci fratele l-a intrebat: "Care e aceasta iarba amara pe care trebuie sa o iau?" Batranul i-a raspuns: "E aducerea-aminte de moarte si de pedepsele viitoare".



Dar uneori este vorba de a avea sentimentul de a fi noi insine predati chinurilor iadului. Sfantul Varsanufie, care prezinta "gandul la infricosata judecata si la rusinea vesnica" drept un izvor de lacrimi care spala pe credincios de pacatele sale, se orienteaza deja in aceasta directie atunci cand sfatuieste: "Cand ne rugam, trebuie ca, rugandu-ne, sa ne aducem aminte de faptele noastre rele, de judecata celor ce fac asemenea lucruri si de cuvantul infricosator: "Duceti-va de la mine, blestematilor, in focul cel vesnic" [Mt 25, 41]".



Sfantul Ioan Hrisostom ne recomanda inca si mai limpede sa "plangem pierzania sufletului nostru" si "sa avem pururea inaintea noastra icoana iadului". E deosebit de izbitor ca un frate descrie starea monahilor astfel: "Noi, monahii, suntem pururea tintuiti de posturi, privegheri, ne lipsim trupul de orice odihna, suspinam, plangem si spunem ca suntem osanditi si vrednici de gheena".



Apoftegmele ne ofera exemple ale acestei practici. Astfel "un parinte de mare sfintenie" spune unuia dintre vizitatorii sai: "Te asigur, copilul meu, ca sunt cel mai pacatos dintre toti oamenii si ca n-am decat un singur lucru in minte, locul meu este intre cei ce sunt in iad si nu sunt vrednici sa vada fata Mantuitorului".



Aceasta practica e si cea a doi dintre participantii la convorbirea celor doisprezece sihastri, unde fiecare prezinta asceza careia i s-a dedicat. Al treilea spune: "Eu din zori ma cufund in iad: cercetez dinainte locurile, imi supun madularele chinurilor si plang printre cei ce plang. Al doisprezecelea spune: Eu imi vad pacatele mele: oriunde merg, le vad mergand inaintea mea si ma osandesc pe mine la iad spunand: "Fii intre cei de care esti vrednic: in putina vreme vei fi osandit printre ei". Vad asadar acolo, parintilor, suspine si lacrimi pe care nimeni nu le poate zugravi, vad oameni scrasnind din dinti, frematand din tot trupul, tremurand din cap si pana in picioare. Ma arunc la pamant, ma acopar cu cenusa si-l rog pe Dumnezeu sa nu fac experienta unor asemenea rele. Vad si o mare de foc fierband, inspumata si vuind, ca ai putea crede ca mugitul focului se inalta pana la cer, in aceasta cumplita mare vad oameni nenumarati aruncati de ingeri salbatici. Toti impreuna striga si urla asa cum nimeni n-a mai auzit pe pamant, si toti ard ca niste lemne uscate; mila lui Dumnezeu s-a intors de la ei din pricina pacatelor lor. Atunci plang pentru neamul omenesc, cum mai indrazneste sa vorbeasca si sa se ingrijeasca de ceva, cand asemenea rele sunt harazite pentru lume! Imi tin gandul meu in aceste lucruri, nevoindu-ma in plansul de care a vorbit Domnul [cf. Mt 5, 4], socotindu-ma nevrednic cerului si pamantului, cugetand la ce sta scris: "Paine mi s-au facut lacrimile ziua si noaptea" [Ps 41, 4]".



Unii Parintii atesta chiar o adevarata vedere a iadului insotita in unele cazuri de o experienta launtrica a ceea ce este el si prin urmare de o intensa suferinta. Astfel, o apoftegma relateaza: "Un batran, nestiind ca ucenicul sau il asculta, striga noaptea scrasnind din dinti si plangand. Mangaiat de ucenicul sau, spunea: "Am fost dus in iad si am vazut in ce chinuri sunt sufletele pacatosilor si nu ma pot mangaia"".



Aceasta practica de a medita asupra iadului, de a ne socoti vrednici de a incerca anticipat chinurile sale pare sa aiba in vedere la Parinti dobandirea cat mai deplina si mai adanca a unei atitudini pe care ei o considera esentiala in viata duhovniceasca: cainta si formele ei cele mai inaintate, strapungerea inimii, doliul si lacrimile, si mai cu seama dobandirea unei smerenii extreme. Am vazut ca erau aceleasi scopuri pe care le urmarea si staretul Siluan, a carui invatatura are drept teme fundamentale, pe langa iubirea de Dumnezeu si de aproapele, cainta si smerenia.



2. "... dar nu deznadajdui !"



Cea de a doua parte a sfatului lui Hristos: "dar nu deznadajdui" (subinteles: de milostivirea lui Dumnezeu, si asadar de mantuirea ta) nu poate fi despartita de prima sa parte. A ne privi drept vrednici de iad, a deznadajdui cu totul si definitiv de mantuirea noastra (si deci de milostivirea lui Dumnezeu), ar insemna a savarsi un pacat grav, inseamna a cadea in infricosata patima a deznadejdii. Staretul insusi a cunoscut aceasta ispita. "Daca Domnul nu mi-ar fi dat sa-L cunosc prin Duhul Sfant si daca n-as fi avut ajutorul Preasfintei si bunei Stapane, as fi deznadajduit de mantuirea mea"; "as fi pierit de pacate si de multa vreme as fi fost in iad, daca n-ar fi avut mila de mine Domnul si Preacurata Maica a Domnului"; "sunt un ticalos inaintea lui Dumnezeu si as fi deznadajduit de mantuirea niea daca Dumnezeu nu mi-ar fi dat harul Duhului Sfant".



Staretul subliniaza ca in osandirea de sine la iad poate exista un mare risc duhovnicesc. "Dar, vai, putini inteleg aceasta. Multi cad in deznadejde si merg spre pierzanie. Sufletele lor se salbaticesc si nu mai vor nici sa se roage, nici sa citeasca, nici chiar sa se mai gandeasca la Dumnezeu" (182). El remarca aici ca gandul "Nu te vei mantui" poate o sugestie a vrajmasului.



Osandirea de sine echivaleaza in acest caz cu faptul de a ne socoti osanditi definitiv si iremediabil. Siluan insusi a fost scurta vreme victima unei asemenea sugestii a vrajmasului vorbind, asadar, in cunostinta de cauza: "Dupa o vreme m-a napadit duhul deznadejdii: mi se parea ca Dumnezeu m-a lepadat cu totul si ca nu ma voi mantui niciodata, ci ca in suflet se vede limpede o pierire vesnica. Simteam in suflet ca Dumnezeu este nemilostiv si neinduplecat. Aceasta stare a durat un ceas sau putin mai mult. Duhul acesta era atat de coplesitor si chinuitor, ca este ingrozitor si numai sa-mi aduc aminte de el. Sufletul nu este in putere sa-l indure multa vreme. in aceste minute poti sa pieri pentru vecie".



Osandirea de sine la iad trebuie, asadar, sa fie cu necesitate contrabalansata de o ferma nadejde in Domnul: "Trebuie sa ne osandim pe noi insine in sufletul nostru, dar sa nu deznadajduim de mila si iubirea lui Dumnezeu".



Trebuie observat ca nadejdea insasi ii apare staretului drept un mijloc de a ajunge la smerenie, ca si atitudinea ce consta din a ne tine mintea in iad: "Domnul m-a invatat sa tin mintea in iad si sa nu deznadajduiesc si asa sufletul meu se smereste". Aceste doua atitudini conjugate ii ingaduie sa ii indeparteze pe demonii si pe Satana insusi, sa puna capat vedeniilor acestora, sa iasa biruitor din lupta cu ei, sa nu se mai teama de ei si sa gaseasca pacea.



Parintii subliniaza si ei adeseori obstacolul pe care il constituie in viata duhovniceasca deznadejdea, pe care o socotesc o patima grava, deosebit de primejdioasa, cel mai adeseori insuflata nemijlocit de demoni.



Astfel, despre avva Isidor se spune ca uneori "vrajmasii il impingeau spre deznadejde zicandu-i ca va fi azvarlit in iad". Unui alt parinte, Satana i s-a aratat si i-a zis: "De ce-ti faci rau; crede-ma, nu te vei mantui". Unui alt ascet Satana ii spune: "iti spun, mergi spre osanda". "Demonul - spune Sfantul Ioan Hrisostom - n-are in maini arma mai cumplita decat deznadejdea; asa ca ii facem mai putina placere pacatuind decat deznadajduind".



Parintii considera de asemenea ca deznadejdea risca sa-l duca pe om la abandonarea vietii duhovnicesti si la predarea lui patimilor; Sfantul Apostol Pavel remarca deja: "Pierzand orice nadejde, petrec in nesimtire si s-au dedat desfranarii, savarsind cu nesat toate faptele necuratiei". (Ef 4, 19).



Sfantul Macarie e fara indoiala unul dintre Parintii ce insista cel mai mult asupra primejdiilor duhovnicesti ale deznadejdii, subliniind si el puternic inspiratia ei diabolica si invitand, prin urmare, la pastrarea cu orice pret a nadejdii in Dumnezeu. El scrie: "Nenumarate sunt uneltirile vrajmasului, care incearca sa ne desparta de nadejdea si de dragostea fata de Hristos. Caci sau aduce inauntrul sufletului necazuri prin duhurile rautatii, sau ii infiripa acestuia ganduri spurcate si neingaduite, dezgropand amintirea pacatelor de mai inainte, ca unul ce voieste sa strecoare in el moleseala si ganduri de deznadejde, ca nu-i mai e cu putinta sa dobandeasca mantuirea, socotind ca aceste ganduri le naste sufletul cu totul de la sine si nu e un duh strain care le seamana cu rautate si vrea sa se ascunda. Deci sau face acestea, sau aduce dureri trupesti sau ocari si necazuri. Dar cu cat mai mult trimite vicleanul aceste sageti impotriva noastra, cu atat mai mult se cuvine sa ne prindem de nadejdea in Dumnezeu si sa stim sigur ca e voia Lui ca sa dea la incercari sufletele care il iubesc, ca sa vada daca il iubesc cu adevarat".



Formularea sfatului lui Hristos catre staretul Siluan atesta un echilibru suveran si ingaduie biruinta asupra celor doua ganduri care, cum spune staretul insusi, sunt amandoua sugerate de diavolul si, desi sunt diametral opuse, sunt capabile atat unul, cat si celalalt sa duca om spre pierzanie: "Esti un sfant" si: "Nu te vei mantui". O nadejde care l-ar lipsi de om de constiinta pacatului sau si l-ar lipsi astfel de smerenie, si un sentiment al pacatului care l-ar lipsi de orice nadejde de ar fi mantuit alcatuiesc doua rataciri duhovnicesti ce trebuie evitate.



In lumina acestei ultime consideratii trebuie inteleasa atitudinea paradoxala a Sfantului Sisoe in acest episod relatat in Pateric: "Trei batrani au venit la avva Sisoe, auzind cele despre dansul. Si a zis lui cel dintai: "Parinte, cum pot sa ma mantuiesc de raul cel de foc [Dn 7,10]?" Sisoe nu i-a raspuns. I-a zis cel de-al doilea: "Parinte, cum pot sa ma mantuiesc de scrasnirea dintilor [Mt 8, 12] si de viermele neadormit?" Apoi cel de-al treilea i-a zis: "Parinte, ce voi face, ca aducerea-aminte a intunericului celui mai din afara [Mt 8, 12] ma omoara?" Si raspunzand batranul, i-a zis: "Eu de nici una din acestea nu-mi aduc aminte caci, milostiv fiind Dumnezeu, nadajduiesc ca va face cu mine mila". Si auzind cuvantul acesta, batranii s-au dus mahniti. Dar, nevrand batranul sa-i lase sa se duca mahniti, intorcandu-i, le-a zis: "Fericiti sunteti, fratilor, caci v-am invidiat. Ca cel dintai dintre voi a zis despre raul de foc, cel de-al doilea despre tartar, iar cel de-al treilea despre intuneric. Deci, daca acest fel de adu-cere-aminte va stapaneste mintea, cu neputinta este ca voi sa mai gresiti. Dar ce voi face eu, cel impietrit cu inima, nefiind slobod sa stiu ca, desi este chin pentru oameni, totusi in tot ceasul pacatuiesc!"".



Cei trei batrani veniti sa-l consulte pe avva Sisoe isi tineau cu totii mintea in iad, dar, cum arata formularea cuvintelor lor, nu insoteau aceasta atitudine cu nadejde si, miscati de intristare si deznadejde, au venit sa-l intrebe pe Sfant. Ca un leac radical la aceasta deznadejde, acesta le-a dat doar exemplul nadejdii: "Milostiv fiind Dumnezeu, nadajduiesc ca va face cu mine mila". I-a intors dupa ce au plecat nu pentru ca ar fi crezut ca a comis o eroare, ci pentru a le arata ca atitudinea lor e o atitudine efectiv mantuitoare, cu conditia de a fi insotita de nadejde. Cat despre el, s-a inteles ca numai din smerenie spune "ca nici nu stie daca este un chin [in iad] pentru oameni". Am vazut ca el insusi obisnuia sa tina mintea in iad.



Grija de echilibru intre ceea ce am putea numi "amintirea iadului" (cum se vorbeste despre "amintirea mortii" ce constituie o etapa precedenta in faptuirea ascetica) si nadejdea mantuirii apare si la alti Parinti.



Astfel avva Evagrie sfatuieste: "Adu-ti aminte si de ziua invierii si de starea inaintea lui Dumnezeu! Gandeste la judecata cea infricosata si groaznica! Pune in mijloc cele ce se pastreaza pacatosilor, rusinea cea inaintea lui Dumnezeu si a ingerilor si a arhanghelilor si a tuturor oamenilor, muncile, focul cel vesnic, viermele cel neadormit, tartarul, intunericul, scrasnirea dintilor, fricile si pedepsele!"



Dupa care insa ifatuieste: "Pune inca la mijloc si bunatatile cele ce pastreaza ireptilor, indrazneala ta inaintea lui Dumnezeu Tatal si a Hristosului Sau, a ingerilor si arhanghelilor si toata multimea sfintilor, imparatia cerurilor si darurile ei, bucuria si desfatarea ei! pomenirea acestora amandurora adu-o la tine! Si pentru judecata pacatosilor lacrimeaza, plangi, temandu-te ca nu cumva si tu sa fii intru acestea! Iar pentru cele ce se pastreaza dreptilor, bucura-te si te veseleste! Si pe acestea te sarguieste sa le dobandesti, iar de acelea sa te instrainezi. Cauta sa nu uiti cumva, macar inauntru, in chilia ta fiind, macar afara undeva, pomenirea acestora, ca macar prin acestea sa scapi de gandurile cele spurcate si vatamatoare".



Afirmatia din partea unui sfant ca e menit iadului poate fi un izvor de descurajare pentru cei ce-l aud, asa cum arata o apoftegma: vizitatorul unui ascet reputat pentru sfintenia sa care il vede pe acesta socotindu-se cel mai mare pacatos dintre toti oamenii si afirmand ca isi are locul intre cei osanditi la iad, trage de aici in fata oamenilor din anturajul sau urmatoarea invatatura: "Atunci, fratilor, sa mergem si sa ne desfatam de aceasta lume, cata vreme cele ale mantuirii ne sunt refuzate. Caci daca chiar si cel ce a savarsit nevointa pana la adanci batraneti si a cautat sa placa lui Dumnezeu spune ea nu e cu nimic vrednic de bunavointa Sa, ce vom spune noi, care ne petrecem fiecare zi in pacat?" Si atunci, parintele caruia i s-au relatat aceste cuvinte si-a completat invatatura: "Nu, copii mei, acest lucru nu-i place lui Dumnezeu! Caci eu insumi si noi toti nadajduim sa dobandim bunavointa lui Dumnezeu, fiindca milostivirea Sa covarseste pacatele noastre. Daca v-am spus acestea, a fost pentru a-mi smeri cugetul si a va atrage luare-aminte sa nu va mandriti de faptele voastre bune, ci sa ramaneti in smerenie".



Sa semnalam in sfarsit stransa legatura pe care formula "Tineti mintea in iad si nu deznadajdui" - privita in totalitatea ei - o intretine cu virtutile rabdarii si ale perseverentei, pe care Parintii le considera fundamentale in viata duhovniceasca, mai cu seama in fata adversitatilor de tot felul pe care aceasta le rezerva, in aceeasi perspectiva, putem sugera o apropiere a acestei formule de cuvintele lui Hristos: "Cel care va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui" (Mt 24,13).



Concluzii



1. La capatul acestei anchete ne apare ca formula "Tineti mintea in iad si nu deznadajdui!" corespunde in fiecare din cele doua parti ale sale, precum si in ansamblul ei, unei invataturi si unei "practici" traditionale a spiritualitatii ortodoxe, puternic prezenta mai cu seama in asceza Parintilor desertului.



Formula nu aduce in fond nici o noutate, ci aminteste necesitatea unei atitudini, care, in asceza traditionala, isi are locul alaturi de practicile mai cunoscute ale judecatii si osandirii de sine, ale plansului si lacrimilor din pricina pacatelor, ale "pomenirii mortii" si "aducerii-aminte de judecata", precum si de frica de Dumnezeu, desi ea corespunde unei trepte mult mai avansate pe calea duhovniceasca.



Formularea insasi e aici extrem de puternica si impresioneaza fara indoiala mai mult decat formularile analoge pe care le putem gasi in scrierile patristice anterioare. Pe de alta parte, faptul ca sfatul e dat lui Siluan de Hristos insusi, da acestei formule o forta inca si mai mare. Face din ea echivalentul unui cuvant evanghelic si confirma retroactiv caracterul traditional, profund crestin, precum si valoarea eminenta a acestei practici care primeste astfel garantia personala si explicita a lui Hristos.



Dar, in contextul in care i-a fost prezentata lui Siluan, formula dobandeste o valoare de porunca privilegiata si chiar de singura porunca data atunci de Domnul; ea dobandeste, asadar, o valoare absoluta, atitudinea recomandata definind de acum inainte pentru Siluan forma esentiala a vietii sale duhovnicesti si calea pe care trebuie sa continue ca sa se mantuiasca.



2. Se pare ca la unii Parinti aceasta practica tine de meditatie, luand forma unei reprezentari, si atinge asadar inainte de toate mintea, scopul fiind adeseori, pe de o parte, de a masura riscul de a pacatui si de a evita savarsirea lui, iar pe de alta parte, de a tinde mai intens spre bunurile pe care le vor mosteni cei ce vor implini voia lui Dumnezeu. in cazul staretului Siluan, e mai mult decat atat: e sentimentul extrem de profund si de dureros, incercat in inima unita cu mintea, de a fi menit iadului pana la a-i suferi anticipat minunile, si nadejdea ce provine deopotriva din inima adanc incercata de a se putea mantui cu toate acestea prin harul lui Dumnezeu. in cadrul staretului, osandirea la chinurile iadului si desfatarea de bunatatile dumnezeiesti nu apar ca doua posibilitati egal deschise: el se priveste ca deja osandit la iad, participa deja la chinurile celor osanditi, simtindu-le suferinta; dar in vreme ce osanditii, fiind judecati, la capatul vietii lor sunt definitiv in iad, el isi pastreaza nadejdea de a putea beneficia la judecata proprie "in ciuda a toate" de mila lui Dumnezeu.



3. Este limpede ca practica predata de Hristos staretului Siluan are drept scop sa-i ingaduie sa fie curatit si ferit de orice pacat, sa fie eliberat de orice stapanire a diavolului, a demonilor si a iadului insusi, si de asemenea si mai cu seama de a dobandi smerenia cea mai inalta. Spre aceasta virtute care, impreuna cu iubirea, e virtutea crestina prin excelenta si ocupa in spiritualitatea Sfantului Siluan un loc central, converg cele doua parti ale formulei "Tineti mintea in iad, si nu deznadajdui".



Spre ea convergeau invataturile si practicile analoge pe care le-am intalnit la Parinti. Cine isi tine mintea in iad si isi pune nadejdea in milostivirea lui Dumnezeu, se infatiseaza lui Dumnezeu ca un adevarat "sarac cu duhul", despuiat cu totul de lume si de el insusi, nemaiavand nici o incredere in el insusi si nemaiasteptand nimic de la puterile sale. El stie din experienta ca orice bine nu poate veni decat de la Dumnezeu. Astfel, rugaciunea sa cunoaste o intensitate si o permanenta pe care nu o mai cunostea pana atunci. El poate spune impreuna cu Apostolul: "Nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine" (Ga 2, 20).



El intelege din experienta si acest alt cuvant al lui Hristos: "Puterea mea se savarseste in slabiciune (2 Co 12, 9). In golirea (kenoza) sa el primeste plinatatea harului. Pentru ca se socoteste mai prejos decat toti, se face mai mare decat toti (cf. Mt 20, 26). Pentru ca s-a facut mic, e mare in imparatia cerurilor (cf. Mt 18, 4). Pentru ca s-a socotit sluga netrebnica, vrednica doar sa fie azvarlita in intunericul din afara (cf. Mt 25, 30) e socotit de Dumnezeu o sluga buna si credincioasa, vrednica sa intre in bucuria Stapanului sau (cf. Mt 25, 21).



4. Ca sfatul "Tineti mintea in iad si nu deznadajdui" a fost dat de Hristos, ca aceasta formula are statutul unui cuvant evanghelic, ca acest sfat corespunde unei practici atestate la Parintii din vechime si chiar, cum atesta cazul curelarului din Alexandria, la mireni ce duceau o viata duhovniceasca profunda, faptul in sine ca staretul Siluan a experimentat si manifestat pe deplin in propria sa viata virtutea lui mantuitoare si sfintitoare ii confera o valoare normativa universala si inseamna ca, intr-o masura sau alta, el trebuie sa aiba un loc in viata duhovniceasca a oricarui crestin. Aceste cuvinte cuprind o bogatie de sensuri suficienta pentru ca fiecare, intr-un moment sau altul al existentei sale si pe masura inaintarii lui, sa poata gasi in ele ajutorul de care are nevoie pentru a se mentine si a inainta pe calea ce duce spre Dumnezeu.

Jean-Claude Larchet

sursa:crestinortodox.ro

Gandurile si infruntarea lor

Printre problemele cu care se confrunta omul care se roaga este si problema gandurilor.



Si deoarece sunt multi cei care se lupta cu gandurile necurate si mai multi aceia care nu arareori "se pierd" in valmasagul razboiului cu ele, s-a facut o incercare prin care crestinul ce se nevoieste sa inteleaga ce sunt gandurile, de unde provin ele, care sunt urmarile lor si cum pot fi ele infruntate.



1. Nevointa aspra.



S-a spus de multe ori ca pentru cel ce se roaga rugaciunea este o fapta dinamica, folositoare si placuta lui Dumnezeu.



Acest fapt adevarat il irita pe diavol si-l face sa lupte impotriva celui ce se roaga. De aceea credinciosul care doreste unirea sa cu Dumnezeu, intalneste piedici diavolesti organizate in sisteme capabile si de o ofensiva infricosator de bine programata.



Din pricina acestei ofensive programate rugaciunea devine uneori o fapta obositoare, care pricinuieste o osteneala mai mare decat oricare alta lucrare. De aceea, unul dintre parintii pustiei subliniaza: "Nu exista osteneala mai mare decat a se ruga cineva lui Dumnezeu. A se ruga cineva pana la ultima sa suflare, cere nevointa". Si nu numai rugaciunea este aceea care oboseste, ci mai ales razboiul indarjit al diavolilor este ceea ce face rugaciunea mai obositoare.



Mania diavolilor impotriva celor ce se roaga este vadita. Razboiul viclenilor diavoli impotriva celor ce se roaga este de doua feluri: la vedere si nevazut, pentru incepatori si pentru cei desavarsiti.



La incepatori foloseste de multe ori si razboiul vazut. Foloseste sunete, obiecte, pricinuieste zgomote ca sa-i poata distrage de la rugaciune.



Totusi si pe incepatori si pe cei desavarsiti ii lupta mai ales prin ganduri.



Asadar, cel ce a inceput lupta impotriva gandurilor, si-a luat asupra sa o nevointa aspra deoarece gandurile constituie piedica cea mai mare pe care o intampina omul in curatirea si desavarsirea sa duhovniceasca. Si la aceasta desavarsire nu se ajunge altfel, decat numai prin chemarea neincetata a numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Iar chemarea trebuie sa fie atat de deasa, incat, asa cum subliniaza Sfantul Grigorie Teologul "e mai de preferat sa pomeneasca cineva pe Dumnezeu, decat sa respire".



Dar mai exista si razboiul launtric, nici un razboi nu este atat de salbatic, precum acela al unui gand viclean ce se cuibareste in sufletul nostru si ne razboieste de acolo. Toate cele ce provin dinlauntrul nostru sunt mai grele decat cele ce ne ataca din afara. Cariul ce se naste in lemn, roade mai mult miezul lemnului. Bolile ce se nasc dinlauntrul nostru sunt viclene si pricinuiesc o catastrofa mai mare decat cea pricinuita de cauze exterioare.



Statele de asemeni nu au fost distruse atat de mult de dusmanii exteriori, precum au fost distruse de cei dinlauntru.



Asadar, sufletul nu poate fi distrus atata de masinatiile ce vin din afara, precum de bolile ce se sadesc inlauntrul nostru, adica de gandurile necurate si hulitoare.



2. Gandurile si provenienta lor.



Ce sunt gandurile si de unde provin?



Cand spunem ganduri, nu intelegem prin aceasta in mod simplu cugetele, ci chipurile si reprezentarile sub care se infatiseaza ele de fiecare data insotind cugetarile corespunzatoare. Deci chipurile impreuna cu cugetarile se numesc ganduri.



Prima si cele mai de temelie pricina a gandurilor in om este pacatul stramosesc. Pana atunci mintea omului era neimpartita la alte lucruri, fiind atintita numai la Dumnezeu, insa din clipa savarsirii pacatului stramosesc a inceput sa lucreze gandul tagaduirii si in continuare toate celelalte ganduri.



A doua cauza care pricinuieste gandurile in om sunt organele simturilor, atunci cand acestea nu sunt conduse de mintea cea stapanitoare. Dar mai ales auzul si vederea. Astazi, indeosebi, datorita tehnologiei simturile primesc mult mai multe iritatii decat mai demult. De aceea si lupta cu gandurile este mai puternica.



Al treilea motiv sunt patimile care exista in om. De la acestea diavolii iau pricina sa miste impotriva noastra gandurile cele rele.



Al patrulea motiv si cel mai insemnat sunt diavolii. Sfantul Grigorie Sinaitul subliniaza in mod explicit si pregnant: "Gandurile sunt cuvintele diavolilor si inainte-mergatoarele patimilor".



Inca si Sfantul Isaac Sirul spune ca gandurile starnesc si "vointa naturala" ce exista in noi insine, precum si inclinatiile ce le are sufletul nostru.



In mod deosebit razboiul acesta este mai puternic la monahi, care de multe ori ajung la lupta corp la corp cu diavolul in timpul atacului gandurilor viclene. De aceea Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca razboiul acesta este mult mai greu decat razboiul cel simtit.



Gandurile viclene pot aparea de asemenea si din temperamentul trupului, dar si din dieta zilnica, precum si din miscarile trupului insusi.



Gandurile necurate provin din motivele de mai sus.



3. Calatoria spre tara pacatului.



Pacatul se poate vedea la exterior ca un simplu fapt, ca un accident sau ca o oarecare alta intamplare. Dar pentru punerea in practica a acestui fapt au premers actiuni repetate. Ca sa se savarseasca o ucidere, de pilda, in mintea omeneasca au premers mii de cugetari si planuri. Pana sa ajunga la savarsirea uciderii mintea omeneasca a devenit un intreg cartier militar.



Asa se intampla si cu savarsirea oricarui alt pacat. In atelierul ce se numeste minte omeneasca, a premers un intreg studiu si nenumarate actiuni, desigur fara ca cineva sa priceapa ceva.



Si inceputul a pornit de la un gand simplu. Dar sa mergem mai departe pe drumul catre tara pacatului dupa atacul acelui gand simplu.



De faptul ca prin mintea noastra trece in mod simplu o cugetare simpla sau un chip nu suntem noi raspunzatori si nici nu este greu sa le stam impotriva. Dar din clipa in care vom deschide usa acestei cugetari si vom incepe sa discutam cu ea, sa luam aminte la gandul acesta, atunci el se poate inradacina intru noi si atunci poate deveni un gand care tinde sa ne stanjeneasca.



Gandul care este lasat sa se dezvolte si sa se instapaneasca astfel devine calauza spre pacat.



Sa urmarim putin aceasta calatorie care pe plan spiritual este foarte asemanatoare cu ceea ce este mersul si evolutia bolii in trupul omenesc. Si precum pentru a ajunge cineva la spital, dupa cum am spus mai sus, au premers diferite alte schimbari in organismul uman, asa si pentru a ajunge cineva la savarsirea pacatului a premers un razboi mare, o multime de schimbari in acest atelier, care este mintea omeneasca. Si precum pentru nasterea unui copil a premers o intreaga lucrare, de la zamislire pana la purtarea in pantece timp de noua luni, tot asa si pentru pacat premerge un mecanism complicat: zamislirea gandurilor, purtarea in pantece a pacatului si nasterea lui.



Sfantul Micodim Aghioritul considera ca gandul este inceputul, centrul, radacina din care rasare tulpina, ramurile si intregul copac al pacatului.



Raul incepe de la primul gand si se mareste continuu. Atunci cand cineva arunca o piatra intr-o fantana, unduirea pricinuita de caderea ei pricinuieste la inceput un cerc mic, cercul cel mic in continuare pricinuieste altul mai mare, acesta, altul si mai mare, pana cand valul ajunge la pereti. Asa se intampla si cu pacatul. Inainte de savarsirea lui premerg mecanisme si actiuni succesive.



4. Treptele pacatului.



Astfel putem distinge trei stadii in cadrul calatoriei spre tara pacatului:

a. atacul



b. consimtirea



c. robia.



Cum functioneaza acest mecanism?



Functioneza astfel: Un oarecare gand viclean - al slavei desarte, al iubirii de argint, al clevetirii etc. - vine in mintea omului. Diavolul lucreaza prin imaginatie si prezinta chestiunea cat se poate mai atractiva. In felul acesta atacul devine mai atragator si mai puternic.



Pana in acest punct omul nu este raspunzator. Asadar un atac, un asalt al vrajmasului sau, mai simplu, o bataie in usa constituie primul stadiu. Iar starea aceasta este normala. Caci este cu neputinta sa existe om care sa nu primeasca atacul. Sfantul Efrem Sirul spunea ca precum in gradina, in chip firesc, impreuna cu plantele bune rasar si buruienile, sau precum insulele sunt lovite de jur imprejur de valuri, asa si omul neaparat va veni in contact cu atacurile gandurilor.



Stadiul luptei cu pacatul incepe de aici incolo. Inceputul luptei este atacul. Daca omul il indeparteaza din mintea sa fara sa conlucreze deloc cu el, atunci se izbaveste si scapa de urmarile nenorocite ce urmeaza. Dar daca primeste convorbirea cu gandul cel viclean care mai inainte in mod simplu i-a batut in usa, pricinuieste prietenia si atunci ajunge la consimtirea pacatului, care este stadiul al doilea in savarsirea pacatului.



De acum omul, avandu-se pe sine ca actor principal, savarseste pacatul in adancurile nepatrunse ale sufletului sau. Judeca, huleste, desfraneaza, preadesfraneaza, savarseste ucidere si alte nenumarate fapte rele, si face tot ceea ce isi poate inchipui mintea omeneasca.



Dupa aceasta nu ramane nimic altceva fara numai stadiul al treilea al pacatului, care este savarsirea activa a lui de catre om, a carui minte mai inainte a devenit roaba gandului pe care iata de acum nu-l mai poate stapani, ci ea este stapanita de el.



Astfel gandul care a inceput cu o simpla bataie in usa, cu un atac, a inaintat, prin deschiderea usii, la consimtire si in cele din urma neputand fi biruit, a sfarsit prin savarsirea pacatului.



Aceasta este calatoria spre pacat, care incepe printr-un simplu gand.



5. Patimile - izvorul gandurilor viclene.



Pana la moarte, in tot acest timp in care sufletul se afla in trup, nu este cu putinta ca omul sa nu aiba ganduri si razboi.



Pricina de baza a gandurilor este razboiul diavolului. Cele mai multe dintre ganduri sunt diavolesti. Scopul diavolului este sa-l arunce pe om in pacat, fie cu cugetarea, fie cu fapta. Sfantul Macarie Egipteanul numeste consimtirea cu gandurile viclene, preacurvie duhovniceasca. De aceea si spune: "Pazeste-ti sufletul tau curat, deoarece este mireasa lui Hristos".



De cele mai multe ori gandurile seamana cu un "curent de apa" inaintea caruia omul de multe ori intra in panica. De aceea diavolii mai intai ne lupta cu gandurile si dupa aceea cu lucrurile. Daca cedam in ele atunci incet-incet ne inbrancesc in pacatul cu fapta.



Sfantul Ioan Damaschin ne spune ca gandurile principale ale rautatii sunt opt. Sa le enumeram:

a. al lacomiei pantecelui

b. al desfranarii

c. al iubirii de argint

d. al maniei

e. al mahnirii

f. al plictiselii

g. al slavei desarte

h. al mandriei.



Altcineva ne va spune ca patima cea mai de seama a omului din care provin toate celelalte patimi este iubirea de sine. Iar iubirea de sine este dragostea si grija nerationala fata de noi insine. Aceasta este patima omului contemporan. Din iubirea de sine izvorasc trei ganduri principale: al lacomiei pantecelui, al slavei desarte si al mandriei. Din aceste trei ganduri provin toate celelalte.



6. Categoriile de ganduri.



Cele citate mai sus se refera la gandurile viclene. Insa, in afara de acestea exista si ganduri bune si desarte sau ganduri omenesti. Gandurile bune vin de la Dumnezeu.



Dar cum le vom deosebi de gandurile viclene?



Un oarecare frate a intrebat pe Avva Varsanufie despre subiectul acesta si a primit raspunsul urmator: "Atunci cand gandul te indeamna sa faci ceva dupa voia lui Dumnezeu si ai bucurie in a face aceea si o intristare care i se impotriveste, afla ca e de la Dumnezeu. Iar gandurile de la diavoli sunt tulburate si pline de intristare".



Deci gandurile ce vin de la Dumnezeu, pricinuiesc in om o pace si bucurie launtrica. Si dimpotriva, gandurile ce vin de la diavolul sunt pline de tulburare si mahnire.



7. Gandurile - inceputul razboiului.



In general, asa cum am spus si mai sus, gandurile sunt inceputul razboiului diavolului impotriva noastra. Si razboiul incepe prin atacul gandului, inainteaza la consimtire si sfarseste prin savarsirea pacatului.



Aceasta este calatoria si evolutia gandurilor care vin mai ales de la diavol si de la om.



8. Viclenia diavoleasca.



Sa vedem asadar, cum este atacat omul de ganduri, sau ce mod folosesc diavolii ca sa ne atace prin ganduri.



Viclenia diavolilor care vor sa semene inauntrul nostru o mie si unul de ganduri necurate, este de nedescris. Diavolul exploateaza si cel mai neinsemnat fapt al vietii noastre, sau cazul cel mai neprobabil, sau iscodeste modul cel mai ciudat pentru ca sa ne intineze.



Mai intai de toate, inainte de a ne arunca in pacat, ne aduc ganduri ca Dumnezeu este iubitor de oameni.



Iar dupa pacat ne bombardeaza cu gandurile ca Dumnezeu este aspru si neindurator, ca sa ne arunce in deznadejde.



9. Gandurile de hula.



Dupa aceea diavolii incearca sa ne intineze clipele sfinte, precum sunt rugaciunea, Sfanta Euharistie, sau ne arunca ganduri de hula impotriva lui Dumnezeu.



Deci acest preanecurat de multe ori ne arunca ganduri hulitoare in vremea slujbelor sfinte si mai ales in aceea a Sfintei Liturghii, silindu-ne sa hulim pe Domnul si cele sfinte. Adica satana vine in ceasul in care se savarseste taina Sfintei Liturghii si ne baga diferite ganduri de hula: cum ca cele sfintite nu sunt Trupul si Sangele lui Hristos, ca ceea ce primim nu este nimic. Sau ne aduce ganduri si mai necuviincioase si necurate, pe care ne rusinam sa le spunem.



Sfantul Ioan Scararul ne spune ca un monah era luptat de aceste ganduri de 14 ani intregi. Nici un gand nu este atat de greu de spovedit ca gandurile hulei care il poate duce pe om si la deznadejde.



Acest razboi il avea si avva Pamvo si "rugand pe Dumnezeu pentru aceasta a auzit de sus o voce dumnezeiasca spunandu-i: "Pamvo, Pamvo, nu te mahni pentru pacate straine, ci ingrijeste-te de faptele tale".



Aceste ganduri de hula si necurate au luptat si pe alti barbati mari si drepti, precum pe Sfantul Meletie Marturisitorul. Si lucrul acesta il adeveresc Sfintii Petru al Alexandriei si Pafnutie Marturisitorul. Sfantul Petru al Alexandriei povesteste ca "in vreme ce marturiseam credinta in Hristos si-mi munceau trupul cu diferite chipuri si-l ardeau cu foc, diavolul dinlauntrul meu il hulea pe Dumnezeu".



Sfantul Nicodim Aghioritul subliniaza ca gandurile acestea provin mai ales din judecata aproapelui, din mandrie si din pizma diavolilor. De aceea arma cea mai buna impotriva lor este smerenia si prihanirea de sine.



10. Siragul gandurilor.



In Scara Sfantului Ioan Sinaitul se spune urmatoarele: "Sa bagam de seama si vom afla ca atunci cand suna trambita duhovniceasca (clopotul de rugaciune) se aduna fratii in chip vazut si vrajmasii in chip nevazut. De aceea stand langa pat, unii dintre acestia, dupa ce ne-am desteptat ne indeamna sa ne intindem iarasi in pat zicand: "Mai stai pana ce se vor ispravi cantarile incepatoare si vei merge la biserica dupa aceea. Unii apoi, stand noi la rugaciune ne scufunda in somn; altii ne impung in stomac mai mult ca de obicei, altii ne atrag mintea la ganduri urate; altii ne indeamna sa ne rezemam de perete, socotindu-ne slabiti; ba uneori fac sa vina peste noi multe cascaturi". Altii ne aduc aminte de conturi si contracte si de dobanzi bancare. Si astfel, in loc sa plecam de la biserica folositi sufleteste, plecam pagubiti, fara sa fi auzit nici macar lucrurile cele mai elementare. Si in timp ce de multe ori in vremea rugaciunii mintea noastra este plina de ganduri necuviincioase, indata ce se termina rugaciunea, toate dispar.



Stie diavolul folosul ce vine din rugaciune si de aceea incearca s-o murdareasca.



Iar daca vom birui pe diavol prin multe nevointe, atunci ne aduce ganduri de mandrie schimband tactica si spunandu-ne ca, am sporit - chipurile - in virtute, deoarece, de pilda, au disparut toate gandurile de desfranare.



Gandul acesta, ca am biruit pe diavolul seamana cu un sarpe care este ascuns in murdaria mandriei. In adancul inimii noastre exista gand viclean.



Exista diavoli care intineaza sufletul nostru imediat cum ne culcam. Exista si altii care ne intineaza prima noastra cugetare, adica atunci cand abia ne sculam din somn. Diavolul nu pierde niciodata ocazia sa ne lupte.



Uneori ne aduce ganduri impotriva parintelui nostru duhovnicesc, alteori ne spovedim, si, dupa spovedanie, ne intineaza cu amintirea pacatelor ce le-am spovedit ca sa ne duca la deznadejde. Alteori iarasi ne arunca in pacat si dupa aceea ne aduce ganduri sa invatam si pe altii a pacatui.



In linii generale, acestea sunt gandurile pe care le pricinuieste diavolul.



Gandurile pricinuite de om insusi



Mintea omului este ca un caine care pururea da tarcoale macelariei. Caci precum cainele se duce la macelarie sa rapeasca vreo bucata de carne sau precum unui prieten al mancarurilor ii place sa vorbeasca mereu despre ele, asa este si mintea omului. De multe ori se hraneste cu intelegeri necuviincioase si necurate.



Un monah care nu are nimic si nici nu doreste nimic (si prin extensie un crestin), nu este deranjat in rugaciunea sa de cele ce le are. In vremea rugaciunii nu-i vin in mintea sa problemele legate de lucrurile ce le are. In timp ce unul iubitor de agoniseala va avea inchipuiri si ganduri ale lucrurilor materiale atunci cand se roaga.



Omul necumpatat, adica rob pantecelui are cugetari si ganduri pline de idoli necurati. Sfantul Ioan Scararul aduce si un exemplu. Asa cum multimea balegarului da nastere la viermi, asa si multimea mancarurilor naste caderi, ganduri necurate si vise necurate. Lacomia pantecelui este pentru gandurile desfranarii ceea ce este untdelemnul pentru foc.



De aceea Sfantul Ioan Sinaitul, scriind Scara, dupa cuvantul despre lacomia pantecelui, in chip intelept a asezat cuvantul despre desfranare "deoarece - spune el - cred ca aceasta este maica aceleia".



Adica, de unde provin gandurile viclene? Daca un om traieste bine, are toate conforturile si nu se osteneste, nici nu se nevoieste deloc, atunci un om ca acesta e foarte firesc sa aiba ganduri de desfranare, care vor sfarsi in fapte. Si iarasi, cand omul isi are simturile nestapanite si vede oarecare persoana, sau atinge cu mana pe cineva, sau aude ceva necuviincios, atunci este ca si cum ar deschide el insusi usa gandurilor necurate. Desigur in cazul acesta ajuta si firea omului care inclina spre aceste ganduri.



Inca si neascultarea fata de fagaduintele date lui Dumnezeu naste "depozit de ganduri", adica mintea omului devine depozitul gandurilor rele. Aceleasi ganduri le creeaza si neascultarea de parintele nostru duhovnicesc.



De multe ori curiozitatea omului de a cerceta tainele lui Dumnezeu creeaza ganduri de hula, ba chiar si pe acela ca Dumnezeu este nedrept si partinitor. Caci unora le da vedenii si minuni, iar altora nu le-au dat nimic.



11. Legatura gandurilor.



Exista insa si ganduri care provin si de la om si de la diavol. Acestea sunt ganduri unite - legate, combinate.



Am vazut - spune Sfantul Ioan al Scarii - pe unii mancand cu lacomie si nefiind luptati indata. Si pe altii intalnindu-se si avand legaturi cu femeile si in vremea aceea sa nu aiba nici un gand viclean. Dar in vremea in care se credeau in pace si siguranta in chilia lor au suferit vatamare neprevazuta. Firea i-a imbrancit sa manance si sa bea cu indestulare si sa priveasca cu patima. Satana a exploatat asta si i-a aruncat in pacat.



In linii generale acestea sunt gandurile ce vin de la om si de la diavol.



In tot acest razboi exista o scara: atac, unire, consimtire si robie. Vrajmasul il ataca pe om cu un gand simplu sau cu un chip. Cand il primeste, atunci se face consimtirea. Incepe impreuna-vorbirea cu gandul. Din momentul acesta incepe responsabilitatea omului. Dupa aceea omul consimte cu placere sa infaptuiasca ceea ce-i spune gandul si la sfarsit se robeste de patima.



12. Urmarile gandurilor.



Cand gandul petrece mai mult timp in noi, ne facem robi in straduinta noastra si toata stradania ni se indreapta spre alipirea de lucrurile zidite si spre dorinta de a le dobandi numai pe acestea. Astfel mintea omului se dezleaga de hrana cea vesnica. Si cand mintea omului se va departa cu desavarsire de Dumnezeu, atunci devine "sau fiara, sau diavol", lucru pe care il vedem petrecandu-se in societatea de astazi. Gandul omului s-a lipit numai de pamant si nu se gandeste deloc la cer, avand ca rezultat indobitocirea omului si indumnezeirea tehnicii in orice forma ar fi ea. Cand omul nu se lupta impotriva gandului sau, atunci se face rob pacatului.



Gandurile ne macina si ne zdrobesc creandu-ne probleme si in relatiile noastre personale.



Gandurile intra si ne intineaza sufletul, il intoxica si il otravesc. Aceasta este lupta celui viclean. Si dupa aceste sageti otraveste tot sufletul - spune Isihie prezviterul.



Prin primirea gandurilor diavolul dobandeste stapanirea si il poate duce pe om chiar si la sinucidere, doarece omul nu mai poate rezista puterii diavolului.



Gandul spurcat arunca la pamant sufletul omului.



Cel ce simte supararea continua a gandurilor si se arde de poftele carnii, dovedeste ca se afla departe de mireasma Duhului.



Se pierde indrazneala catre Dumnezeu. Cand mintea intra in discutie cu gandurile necurate, atunci indrazneala catre Dumnezeu se pierde. Dumnezeu nu poate avea comuniunea cu omul a carui minte se intineaza mereu cu ganduri necurate si viclene, exact asa cum ticalos este acela care fiind inaintea unui stapanitor pamantesc isi intoarce fata de la el si vorbeste cu vrajmasii aceluia.



Gandurile necurate despart pe Dumnezeu de om. Dumnezeu nu isi descopera tainele Sale omului ce este stapanit de ganduri necurate.



Fiindca gandurile despart pe om de Dumnezeu, de aceea, ca urmare creeaza si alte felurite anomalii trupesti: nelinistea, nesiguranta, precum si alte boli trupesti isi au cauza din ganduri. Lucrul acesta l-au constientizat chiar si medicii, fapt pentru care dau porunca sa nu ne gandim la diferite lucruri si sa nu ne suparam.



Un gand il poate face pe om sa nu doarma toata noaptea. De aceea spunem ca gandurile il tulbura pe om si chiar ii distrug nervii. Avva Teodor spunea: "Vine gandul si ma tulbura".



Acestea, pe scurt, sunt consecintele gandurilor viclene. Trebuie insa sa vedem si modalitatile de infruntare a acestor ganduri, care vin mai ales de la diavolul.



13. Infruntarea gandurilor.



Cum se poate elibera cineva de ganduri? Sfintii Parinti ai Bisericii noastre ne-au aratat diferite moduri de infruntare a gandurilor.



Sfantul loan Gura de Aur ne sfatuieste sa nu le exprimam, ci sa le inecam in tacere. Deoarece si fiarele si taratoarele atunci cand cad in vreo groapa, daca afla vreo iesire inspre sus, urca si, de obicei, devin mai salbatice. Dar daca raman mereu inchise inlauntru, usor se pierd si dispar.



La fel se intampla si cu gandurile spurcate. Daca afla vreo iesire cu ajutorul gurii prin mijlocirea cuvintelor, aprind flacara launtrica. Iar daca sunt inchise cu tacerea, slabesc, se topesc ca de foame si dispar repede.



a. Primul mod de infruntare este cugetarea: "Cum sa fac acest mare rau si sa pacatuiesc inaintea lui Dumnezeu?" (Fac. 39, 9). Atunci cand ne tulbura vreun oarecare gand necuviincios, sa ne gandim ca nu se pot ascunde de Dumnezeu nici cugetele cele mai mici si mai lipsite de importanta.



Cercetarea legii lui Dumnezeu si cugetarea la cele pe care le-a facut Dumnezeu pentru noi precum si la bunurile viitoare, micsoreaza gandurile viclene si le face sa nu afle loc inlauntrul nostru.



b. Spovedirea lor. Precum sarpele, atunci cand iese din culcusul lui, alearga sa se ascunda, asa si gandurile viclene, prin spovedanie, pleaca de la om. Trebuie sa stim ca nimic nu pricinuieste atata bucurie diavolilor, ca tainuirea gandurilor.



c. Smerirea sufletului si osteneala trupeasca in tot timpul, locul si lucrul, ajuta pe om ca sa nu aiba ganduri necurate.



d. "Ingrijeste-te sa te eliberezi de patimi si indata vei alunga gandurile de la mintea ta", subliniaza Sfantul Maxim Marturisitorul. Adica, pentru a se elibera cineva de desfranare, trebuie sa se osteneasca trupeste si sa posteasca; ca sa elibereze de manie si mahnire, trebuie sa dispretuiasca slava si necinstea; ca sa se elibereze de tinerea de minte a raului, trebuie sa se roage pentru cel ce l-a mahnit.



Nu putem impiedica gandurile sa nu vina, insa putem sa nu le primim. Daca nu putem impiedica ciorile sa zboare pe deasupra noastra, putem insa sa le impiedicam sa nu-si faca cuiburi pe capetele noastre.



Dar sa ascultam putin pe Sfantul Vasile cel Mare ce spune referitor la razboiul acesta: "Trebuie ca atacurile acestea sa le infruntam cu grija si veghe sporita, precum face atletul care evita loviturile luptatorilor prin precautie atenta si incovoierea trupului si sa incredintam sfarsitul razboiului si evitarea loviturilor rugaciunii si ajutorului de sus.



Si chiar daca vrajmasul cel viclean ne aduce imaginatiile lui cele viclene in timpul rugaciunii, sufletul nostru sa nu-si intrerupa rugaciunea si sa nu creada ca este responsabil de atacurile viclene ale vrajmasului, precum si de imaginatiile ciudatului facator de minuni. Dimpotriva, sa se gandeasca la faptul ca gandurile acestea se datoreaza obrazniciei descoperitorului rautatii, sa-si mareasca durata de ingenunchieri si sa-L roage pe Dumnezeu sa distruga zidul gandurilor necuviincioase, pentru ca astfel, fara de impiedicare sa se apropie de Dumnezeu.



Iar daca influenta vatamatoare a gandului devine mai puternica din pricina obrazniciei vrajmasului, nu trebuie sa ne infricosam, nici sa ne lasam de nevointa la mijlocul ei, ci sa rabdam pana atunci cand Dumnezeu, vazand insistenta noastra, ne va lumina cu harul Sfantului Duh care pe vrajmas il pune pe fuga iar mintea noastra o umple de lumina, asa incat gandul nostru sa slaveasca pe Dumnezeu cu pace si bucurie netulburata".



In general Sfintii Parinti au trei moduri de infruntare a gandurilor necurate:

a. Rugaciunea

b. impotrivirea

c. Dispretuirea (defaimarea)



a. Rugaciunea



Este cu neputinta ca incepatorul sa alunge singur gandurile. Lucrul acesta este un semn al celor desavarsiti.



Rugaciunea mintii "Doamne lisuse Hristoase. Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul" este arma cea mai puternica, necesara celui ce vrea sa biruiasca gandurile. "Cu numele lui Iisus biciuieste pe vrajmasi, caci nu este arma mai puternica in cer si pe pamant" - ne spune Sfantul Ioan Scararul.



"Cugetarea in adancul inimii, continua si cu intelegere, cu sete si cu credinta a numelui Cel preadulce al lui Iisus adoarme toate gandurile cele rele si desteapta pe toate cele bune si duhovnicesti. Si de acolo, din inima, de unde mai inainte ieseau ganduri viclene, ucideri, desfranari (Mt. 15, 19), precum a spus Domnul, acum ies ganduri bune si cuvinte de intelepciune si de har".



b. Impotrivirea



Rugaciunea este pentru incepatori si neputinciosi. Iar cei care se pot lupta sa foloseasca impotrivirea, care obisnuieste sa astupe gura diavolilor. In felul acesta Domnul nostru a biruit cele trei mari razboaie ce i le-a pus inainte diavolul sus, pe munte. Senzualitatea prin "nu numai cu paine va trai omul", slava desarta prin "sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau", si iubirea de arginti prin "numai Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si numai Lui Unuia sa-I slujesti" (Mt. 4, 10).



Sfintitul mucenic Petru Damaschin ne spune referitor la acestea: "Cand diavolii iti aduc vreun gand de mandrie, atunci sa-ti aduci aminte de gandurile necuviincioase pe care ti le spuneau si smereste-te. Iar cand iti vor aduce ganduri necuviincioase sa-ti aduci aminte de acele ganduri de mandrie si sa le biruiesti in felul acesta, incat nici sa nu deznadajduiesti din pricina gandurilor necuviincioase, nici sa te mandresti din pricina celor bune".



Astfel cand un oarecare cuvios batran era luptat de ganduri de mandrie, isi spunea gandului sau: "Batrane, vezi-ti desfranarile tale", si razboiul inceta.



Exista cazuri cand cineva isi mobilizeaza toate puterile duhovnicesti, toate gandurile bune si totusi nu poate alunga un gand rau. Care este pricina? "Deoarece mai intai am primit sa judecam pe aproapele". Am judecat pe fratele nostru si gandul nostru a pierdut puterea ce-o avea mai inainte.



Uneori suntem fara minte, de aceea ne stapanesc gandurile.



Insa de cele mai multe ori nu avem puterea sa ne luptam impotriva gandurilor, deoarece cedam atacurilor lor, primim astfel de rani duhovnicesti care nu se vindeca nici chiar cu trecerea unui mare interval de timp.



De aceea e mai bine sa scape cineva prin puterea rugaciunii si a lacrimilor, deoarece:



- sufletul nu are intotdeauna aceeasi putere, in al doilea rand



- diavolul are experienta multor mii de ani, in timp ce a noastra este foarte limitata si, incercand sa ne impotrivim, vom fugi biruiti si raniti, caci mintea noastra iarasi se intineaza cu imaginatia necuviincioasa



- alunga mandria si arata smerenie cel ce scapa la Dumnezeu in ceasul razboiului gandurilor si se marturiseste pe sine nevrednic, smerit si neputincios in a se lupta, si numai pe fisus Hristos tare si puternic in razboi, deoarece El ne-a spus: "indrazniti, Eu am biruit lumea" (In. 16, 33), adica patimile, gandurile si pe diavolul.



c. Dispretuirea (defaimarea)



Daca ne ocupam cu gandurile ce ni le aduce vrajmasul, niciodata nu vom putea face vreun bine, caci va fi razboit de acela.



Dispretuirea, si faptul de a nu se ocupa cineva cu gandurile vrajmasului este arma cea mai puternica si ea constituie lovitura cea mai tare data diavolului. Trebuie sa consideram gandurile lui ca ganganiile, ca latraturile cateilor, ca niste tantari si in cel mai rau caz, ca vuietul avionului, sau ca nimic, deoarece:



- credem in puterea marelui nostru Conducator Iisus Hristos



- credem ca dupa Crucea si moartea Domnului nostru, diavolul nu mai are nici o putere impotriva noastra, ci este slab si neputincios dupa cele scrise: "Vrajmasului i-au lipsit sabiile pana in sfarsit" (Ps. 9, 6).



Mai mare biruinta impotriva diavolilor si rusinare a lor nu exista ca dispretuirea, deoarece cel ce a ajuns la punctul acesta este inarmat cu harul lui Dumnezeu si ramane neatins de ganduri si diavoli.



Acestea sunt cele trei moduri de infruntare a gandurilor ce vin mai ales de la diavolul.



In completare am putea spune ca pomenirea mortii este un mijloc foarte puternic pentru biruirea gandurilor. Ea nepricinuieste dureri de inima pentru pacatele noastre si ne pazeste mintea de ganduri. Cel ce socoteste ziua ce-o parcurge ca ultima zi a vietii sale, va limita intr-un grad foarte mare gandurile necuviincioase.



Stai la masa si mananci? Sa ai pomenirea mortii, ca sa nu te ispiteasca lacomia pantecelui.



Noi insine sa zugravim in mintea noastra imaginea mormintelor ca sa stergem de la noi nesimtirea ce ne stapaneste.



Staretul Siluan, ultimul sfant oficial al Sfantului Munte, spunea: "Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui". In modul acesta nici un gand nu se va incuiba inlauntrul nostru.



Ce mod trebuie sa folosim noi ca sa scapam "de mucenicia cea indelungata si mult chinuitoare", asa cum caracterizeaza Sfantul Teodor Studitul lupta cu gandurile?



Sa urmam tactica Sfantului Ioan Colov, care a incercat toate modalitatile.



Acest mare nevoitor al duhului ne sfatuieste urmatoarele: "Asemenea sunt unui om care sade sub un copac mare si vede multe fiare si taratoare venind spre dansul. Si cand nu va putea sa stea impotriva lor, alearga sus in copac si scapa. Asa si eu stau in chilia mea si vad cugetele cele viclene venind impotriva mea. Atunci ma urc in copacul vietii, la Dumnezeul meu, prin rugaciune, si ma izbavesc de vrajmasul".



---



Acest articol nu constituie un studiu amanuntit privitor la subiectul cel atat de important al gandurilor, ci este o predica ce s-a tinut cu catva timp mai inainte. Daca din aceasta lucrare mica se va folosi cineva, sa se roage si pentru cei care s-au ostenit intru alcatuirea ei.


Ierom. Benedict Aghioritul

sursa:CrestinOrtodox.ro

Calator si oaspete sunt pe acest pamant

"Calator si oaspete sunt pe acest pamant." - asa ziceau batranii. Aceasta era conceptia lor limpede, simtul drept al vietii acesteia. Aceasta conceptie s-a incetosat in vremurile noastre; acest simt al realitatii a slabit.



Vai noua, fratilor! Acelea sunt lucrurile de capatai - cu adevarat de capatai. Cum de le-am lasat sa se incetoseze, ca un geam prin care nu se mai vede nimic? Cum de le-am lasat sa slabeasca, incat nu mai putem spune ce sufla dinspre Rasarit si dinspre Apus?



Am uitat ca suntem calatori si nu mai intrebam pe nimeni calea, ci ne-am facut vatra in mijlocul drumului, ca pentru mii de ani; din pricina aceasta, batjocorita soarta ne calca cu masina ei. Am uitat ca suntem oaspeti, ca ne-am desfacut bagajele in casa straina, intr'un han, si ne purtam ca si cum noi am fi zidit hanul. Din aceasta pricina ne bate mana nevazutei Gazde, si ne doare, ne tot doare. Dar, plangand din pricina lui Dumnezeu, urmam totusi jocului nostru.



Veti spune: Dar noi intrebam care e calea !

Pe cine intrebati ?



Cand doi calatori merg intaia data pe un drum, si se intreaba unul pe celalalt care este calea, veti spune ca au innebunit.



Asa se intampla cu popoarele asa-zis moderne, acele popoare care vor mai degraba sa se numeasca moderne decat Crestine. Pentru ele, calea sfanta e un loc de plimbare, iar aceasta lume, acest sfant lacas al Domnului, este un han de betivi, pentru asa-zise petreceri - de fapt, pentru un dans inainte de moarte.



Cine ne va arata calea ?

Despre ce cale intrebati ?



In Biblie sunt infatisate toate caile: calea sfanta si calea nesfanta, calea dreapta si calea gresita, calea adevarului si calea minciunii, calea dreptatii si calea nedreptatii, calea luminii si calea intunericului, calea milostivirii si calea rautatii, calea mantuirii si calea pierzaniei, calea fiilor lui Dumnezeu si calea potrivnicilor lui Dumnezeu. Vom numi pe scurt calea dreapta,

"cale sfanta," iar cealalta, "cale nesfanta." Deci, despre ce cale intrebati?



Daca intrebati despre calea sfanta, atunci intrebati-l doar pe Domnul, si El va va arata calea sfanta. Iar daca intrebati despre calea nesfanta, atunci intrebati-va pe voi insiva, intrebati-i pe tovarasii vostri de drum, care stiu la fel de putin cat stiti si voi, intrebati-i pe ghicitori si pe vrajitori, care invata de la cel ce s'a lepadat de Dumnezeu si sta in intunericul adanc si vesnic ca sa insele lumea.



Cu adevarat, fratii mei, generatia noastra se aseamana unor calatori cazuti sub o vraja. Oare nu e firesc ca aceia ce calatoresc pe un drum necunoscut sa intrebe care e drumul pe unul ce stie, adica a mai mers pe acea cale, de la un capat la altul? Aceasta este cu totul firesc pentru cei nevrajiti. Dar cei vrajiti calatoresc impreuna si se intreaba unul pe altul de drum, macar ca si cunoasterea lor despre drum e de fapt o necunoastere.



O, fratii mei, pentru ce a lasat Europa calea cea dreapta si a ratacit in pustia de nestrabatut? Pentru ca s'a indepartat de la Hristos cel Calauzitor, si a inceput sa intrebe de cale pe filosofii sai, pe capeteniile sale, pe politicienii sai, pe carturarii sai, pe toti ceilalti nestiutori ai sai si pe ghicitori.



Europa nu-l mai intreba calea pe Cel ce s'a pogorat din cer si s'a inaltat din nou la cer, pe Cel ce si-a varsat pentru Europa sangele pe crucea Evreiasca - ci s'a invatat sa intrebe care e calea pe cei ce se intrec sa fie calauze, ale caror sfaturi se platesc.



Prorocul Isaia, plin de Duhul lui Dumnezeu, a vazut viitorul omenirii - si ce a vazut acolo? Acolo va fi cale curata, si cale sfanta se va chema, si nu va trece acolo necurat, nici va fi acolo cale necurata; iar cei risipiti merge-vor pre dansa si nu vor rataci. (Is. 35, 8)



Demult s'a despartit Europa de acea cale sfanta - s'au facut o mie de ani. Nu se poate intoarce usor la acea cale, caci acea cale sfanta e numai a lui Hristos, iar ea, din ura pentru Evrei, il lepada si pe Hristos. Tot treiera si treiera, iar atunci cand termina, amesteca neghina cu graul si le arunca din arie.



Una singura e calea cea sfanta, dar sute sunt caile nesfinte. Mana Domnului loveste toate caile, insa o miluieste doar pe una singura. Pe toate caile satana il intovaraseste pe om, insa Hristos o face doar pe o singura cale, pe calea sfanta.



Fratii mei, calea cea sfanta a Domnului nici nu e neumblata, nici nepietruita, nici nemarcata, ca sa ne putem plange ca nu o vedem sau nu o cunoastem. Pe aceasta cale au trecut sfintii apostoli, sfintii mucenici si marturisitori, sfintii imparati Crestini si patriarhi, sfintii postnici si sihastri, si alte mii si mii, milioane si milioane.



Pe aceasta cale au trecut si multi dintre inaintasii vostri, inainte de Sfantul Savva si dupa Sfantul Savva. Nu puteti spune ca nu stiti aceasta cale. Aceasta e cea mai cunoscuta cale din istoria Crestinilor si din istoria neamului vostru. Pe calea sfanta, Dumnezeu blagosloveste norodul Sau sfant. Amin.



Pe ce cale sa pornim?



Oamenii nu pot urma calea cea dreapta nu pentru ca n'ar avea calauza, ci pentru ca au prea multe. Si inca dintr'o pricina, aratata de Prorocul Ieremia prin aceste cuvinte: Stiu, Doamne, ca nu este a omului calea lui, nici barbat va merge si va ispravi calatoria sa. (Ier 10, 23)



Dar cine ne va arata calea? Numai Cel in a carui stapanire este viata omului. Numai Cel ce ne-a trimis pe acest drum al vietii ne poate fi cale si calauza. Caci numai El stie cele doua capete ale caii, inceputul si sfarsitul. Si cine ar putea sti acestea, daca nu a fost de fata la zidirea lumii si daca nu este in stare sa prevada sfarsitul lumii zidite?



Furnica, ce isi masoara cararea ei in milimetri, nu ne poate spune nimic despre calea noastra lunga de kilometri; cum ar putea omul insusi, logodnic al mortii inca din leagan, sa infatiseze calatoria omenirii de mii de ani, de vreme ce propria sa calatorie in lumea aceasta tine o clipa sau doua dupa socoteala Ziditorului vremilor, inaintea Caruia o mie de ani sunt ca o zi? Din pricina acestei desavarsite nepriceperi si neputinte, oamenii inceputurilor de la intunecarea lui Adam s'au tot inselat cu privire la cale.



Caci multe cai li s'au parut drepte, dar de fapt numai una este calea cea dreapta, iar toate celelalte sunt gresite. Cu mult inainte de Hristos, inainte de noua socotire a anilor, inainte de capitolul Messianic din istorie, a vazut acestea si preainteleptul Solomon, zicand: Este cale, care pare oamenilor dreapta; iar sfarsitul ei duce in fundul iadului. (Pil. 14:12)



O, fratii mei, am putea afla oare vreun adevar mai limpede? Nenumarate calauze nedorite si necautate ale vremurilor noastre ne cheama:

"Haideti pe drumul acesta! Asta-i singura cale buna!" Si noi privim, si la prima vedere ni se pare ca asa este.



"

Ascultati, oameni si popoare, calea stiintei este calea cea buna!" - striga unii. Si noua ni se pare ca asa este. Dar cine merge pe aceasta cale pana spre capat pricepe ca omul care o urmeaza este aidoma viermilor si omizilor, maimutelor si microbilor, si la sfarsit afla moarte fara inviere, si noapte fara zori.



Altii striga:

"Ascultati, oameni si popoare, calea culturii, aceasta este singura cale buna. Celelalte cai sunt caile salbaticiei!" Unii se pacalesc si aleg acest numar, precum la ruleta din cazinou, dar la sfarsit sunt pacaliti si batjocoriti, si fug de pe calea aceasta. Altfel ar cadea in cursa nereusitei si mortii.



Cei de-ai treilea striga:

"Ascultati, oameni si popoare! Calea deplinei egalitati intre oameni este singura calea buna. Urmati-o, si veti fi fericiti." Si unora li se pare ca intr'adevar aceasta ar fi calea dreptatii si adevarului. Dar undeva pe drum inteleg ca cel care ii fura in vremea inegalitatii ii fura si in calea egalitatii, si atunci incearca sa se intoarca si sa scape de nenorocire si moarte.



Si cei de-ai patrulea, si ai cincilea, si ai zecelea, si ai o sutalea, si ai miilea striga, si striga, si striga. Cu adevarat, viata omeneasca nu a semanat nicicand mai mult cu un iarmaroc plin de nenumarati amagitori, ca in vremurile noastre. Se cuvine sa fim cu multa luare aminte. Ratacitii se infatiseaza drept calauze. Amagitorii se infatiseaza drept prieteni. Incendiatorii se infatiseaza drept paznici ai casei.



Bogatanii se infatiseaza drept izbavitori, desfranatii drept insotitori, necredinciosii drept povatuitori, pierzatorii de suflete drept sprijinitori. Cu adevarat, nicicand de la Adam nu au fost mai multe calauze mincinoase decat in veacul al douazecilea. Si in toate veacurile, ca si in acesta, este o singura cale buna si o singura calauza adevarata - Domnul Iisus Hristos, Messia, Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul si Rascumparatorul oamenilor.



Eu sunt calea, a spus El in urma cu doua mii de ani. Si dupa ce vor trece inca doua mii de ani, cuvintele Lui vor rasuna precum argintul intre pietre: Eu sunt calea. Si dupa alte doua mii de ani, cuvintele Lui vor rasuna precum aurul intre tinichele: Eu sunt calea. La sfarsitul sfarsiturilor, cand toate reclamele murdare vor obosi, toate minciunile vor ragusi, iar ragetul lor de leu se va schimba intr'un suierat ragusit de sarpe, atunci toate urechile vor auzi numai rasunetul argintiu al cuvintelor lui Dumnezeu:



Eu sunt calea. Iar toate generatiile, printre care si a noastra, vor avea de ales intre multi rataciti si Hristos Calauzitorul. Alegerea este a voastra. Ce ar fi daca si voi v'ati razgandi si ati alege din nou? Oare voi si copiii vostri veti urma satanei si mortii? Nu, ci lui Hristos. Amin !

Sfantul Nicolae Velimirovici

SURSA:CRESTIN ORTODOX.RO

"Lupta" omului cu Dumnezeu

1. Trebuie sa intelegem in primul rand ca menirea omului e sa gandeasca, sa simta si sa lucreze cu masurile Absolutului, cu masurile lui Dumnezeu; sa stie ca el nu e "croitor de sentimente mici" ci prieten cu Absolutul. Omul care nu lucreaza cu Absolutul e meschin si e demn de condamnare; de aceea spune Apocalipsa: "Am sa te scuip din gura Mea!".



A constientiza, a pune in lucrare viata ca lupta cu Dumnezeu inseamna a respinge lenevia, suficienta si compromisul. Pilda talantilor ne arata ca tocmai aceasta face "cumintele" care nu inmulteste talantul: "Te-am stiut ca seceri de unde n-ai semanat.." Cu alte cuvinte: "Ne pretinzi mult. Tu esti Absolutul, iti convine sa ne pretinzi, zicand ca suntem fiii Tai, chipul si asemanarea Ta, dar lasa ca stim noi ce inseamna sa fii om. Ne pretinzi ce nu se poate, seceri de unde n-ai semanat. O sa-ti dam ce ne-ai dat, si gata! M-ai nascut intr-o tara saraca si ai pretins sa fiu implinit, sa fiu sarea pamantului si lumina lumii. Esti nedrept! N-ai dreptul sa ne ceri, in asemenea conditii, caci nu se poate! Ia sa vii tu in locul nostru, sa vedem daca ai putea!".



Dar El va zice: "Din cuvintele Tale am sa te judec, sluga vicleana! Ai stiut ca sunt om nedrept, care secer de unde n-am semanat? Trebuia sa-l dai schimbatorilor de bani si eu l-as fi luat cu dobanda!". Cu alte cuvinte: "Orice ar fi fost mai bine, numai sa nu ingropi talantul. Sa fi miscat si tu, sa fi facut umbra pamantului. Ai avut picioare, ai avut maini, puteai sa faci ceva, sa fi incercat macar! Te-as fi premiat, un metru daca inaintai! Nu-ti ceream mai mult, dar tu n-ai vrut nimic, din rea vointa!". Nu exista pacat mai mare decat sa ingropi talantul, sa fii "cuminte"; "cumintenia" aceasta este supremul pacat si va fi condamnata de Dumnezeu cu cea mai mare severitate.



2. "A lupta cu Dumnezeu" inseamna a-ti aduce aminte ca esti "chipul si asemanarea lui Dumnezeu", nu a zice tot timpul: "eu sunt mic, nu stiu nimic", "pe aici nu se poate face niciodata nimic!" Dacaeste crestin si afirmi ca esti chipul si asemanarea lui Dumnezeu, atunci trebuie sa te vrei dumnezeu, altfel minti ca esti credincios si bun.



3. "A lupta cu Dumnezeu" inseamna a-L deranja pe Dumnezeu, a nu fi politicos cu Dumnezeu. Croitorii de sentimente mici ne invata sa fim politicosi cu Dumnezeu. Dar tocmai aceasta nu vrea Dumnezeu. Dumnezeu vrea sa fie deranjat; cu orice, dar sa-L deranjezi. Cea mai mare nerusinare este sa nu vorbesti cu Dumnezeu, ca faci abstractie de Dumnezeu. Omul trebuie sa-L intrebe, sa-L sacaie, sa nu-L lase sa doarma, sa-L solicite pe Dumnezeu, pentru ca numai prin El traieste si se implineste.



4. "A te lupta cu Dumnezeu" inseamna nu numai a-L sacai si a-L deranja, ci chiar a-L lua la intrebari, a-L interoga pe Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea sa crezi si sa-L iubesti pe neintrebate; vrea sa fie intrebat, cum a facut Iov. Orice om ar trebui sa vrea sa se intalneasca cu Dumnezeu, sa ajunga la judecata lui Dumnezeu, ca sa intrebe si el pe Dumnezeu: "Doamne, m-am straduit sa inteleg si sa simt ca esti de-al nostru. Pana acum nu ne-am intalnit, dar vreau sa Te intreb o multime de lucruri. Am suferit, m-am chinuit, i-am vazut si pe altii, asa de nenorociti, si multe n-am priceput si acum vreau sa-mi spui. Stai aici cu mine si spune-mi, caci Tu m-ai facut. Esti Tatal nostru, trebuie sa stai de vorba cu mine. Esti un Tata care fuge de noi, care nu raspunde niciodata? Daca esti Tata, stai macar o data aici cu noi la masa!". Se supara Tatal daca copilul il intreaba? Cum sa se supere? Tatal trebuie sa se bucure: "Copilul a inceput sa creasca, a inceput sa gandeasca, ma intreaba!". Ce Tata nu se bucura de intrebarile copilului? Maturizarea copilului consta in interogarea tatalui; atunci incepe sa creasca si sa se implineasca, cand il ia la intrebari pe tatal lui.



5. "Lupta omului cu Dumnezeu" ca legatura adevarata si deplina, ca singura implinire a omului, este raportul dintre vesnica libertate umana si vesnica Libertate Absoluta. Ea inseamna ca viata si implinirea omului este antrenamentul cu Dumnezeu, tranta cu Dumnezeu. Nu exista alta viata, intelegere, adevar, implinire si sansa pentru om decat intrecerea ca antrenament cu Dumnezeu. Evident ca nu e vorba de conflict ci de intrecere, competitie sau lupta, in sensul de antrenament, formare si maturizare.



Omul nu se maturizeaza decat daca se tranteste cu Dumnezeu, ca Iacov cu ingerul. Copilul trebuie sa se tranteasca cu tatal; el va ajunge om cu adevarat numai daca se va antrena cu tata. Lui Dumnezeu ii place sa se tranteasca cu omul, ii place ca acesta sa se ia la intrecere cu El, sa faca ceva; pentru ca altfel nu poate fi vrednic de Dumnezeu. Caci Dumnezeu nu-si doreste copii handicapati, neputinciosi, bolnavi, prosti, fatarnici sau nenorociti, ci oameni intregi, impliniti pana la masura Lui, la "masura barbatului desavarsit, care este Hristos" (Sf. Ap. Pavel). Trebuie sa intelegem ca nu exista doua adevaruri: unul teologic si altul existential; sa intelegem ca adevarul teologic este numai existential.
Concluziile articolului "Lupta omului cu Dumnezeu"
Pr. Prof. Univ. Dr. George Remete

SURSA:CRESTIN ORTODOX.RO