Suicidul

Suicidul sau sinuciderea,
ca luare sau curmare a propriei vieti printr-un act de vointa libera, este socotit ca un drept al persoanei de a dispune de propriul sau corp. Suicidul a fost interpretat sub aspect etic, de-a lungul istoriei, fie ca lasitate in fata vietii, fie drept curaj si demnitate in a depasi dezonoarea si umilinta.



Avand implicatii sociale cu consecinte multiple, suicidul a intrat in preocuparile sociologilor, juristilor, psihologilor, filosofilor, literatilor si, nu mai putin, se afla in atentia teologilor si a Bisericii.



Interesul lumii pentru suicid este dovedit si prin aceea ca s-a deschis chiar o Societate Internationala de Suicidologie. Sustinatorii suicidului fac tot mai mult caz de dreptul persoanei de a dispune de propriul sau corp, ca mod de exprimare a libertatii si a responsabilitatii sale in lume. In SUA exista Societatea Hemlock, cu tendinta amagitoare de a "institutionaliza" sinuciderea, ca un mod de a sfarsi viata in pace si cu demnitate. S-a pus chiar in miscare, in scopuri suicide, "masina mortii", de catre medicul Jack Kevorkian. Pentru cei ce vor sa se sinucida, tot in SUA, au fost create asa-zisele "case de plecare", respinse insa de cealalta parte a lumii.



Spre a ne face o imagine asupra practicii sinucigase, Hristu Andrutsos ne prezinta dupa Morelli, o statistica din Italia secolului al XIX-lea, privind numarul mereu crescand al suicidurilor. Astfel, se arata ca la un milion sunt cazuri de sinucidere apartinand urmatoarelor clase sociale: 618 oameni de stiinta, 218 avocati si judecatori; 355 invatatori si pedagogi; 201 din lumea medicala; 324 din administratia publica; 80 din industrie; 277 din comert si 27 dintre agricultori.



In Franta, numarul celor care s-au sinucis a urcat de la 54 la150 /milion. Pe clase, sinuciderea raportata la un milion se prezinta astfel: 83 servitori; 159 din industrie; 93 din transporturi si comert; 510 din asa-numitele profesiuni libere si 111 dintre agricultori.



In Prusia, numarul sinucigasilor a crescut de la 70,2 la 170,5; iar in Europa intreaga, numarul sinucigasilor se ridica anual la 50.000 - 60.000, iar totalitatea celor care s-au sinucis in lumea intreaga, intr-un deceniu, mai precis, intre 1881-1893 se ridica la 454689.



Se apreciaza ca populatia sinuciderilor creste paralel cu varsta. Batranii trecuti de 85 de ani se sinucid de 13 ori mai des decat tinerii. Explicatiile sunt multiple, incepand cu depresiunile endogene (30%) pana la incapacitatea morala de a accepta imbatranirea (25%). Batranii se sinucid tacut, mai ales cand, internati in camine de catre familiile lor, au ajuns la certitudinea ca sunt complet inutili. Dupa batrani, urmeaza bolnavii cronici, parasiti si apasati pana la insuportabil de insingurare. Urmeaza apoi toxicomanii. S-a remarcat ca frecventa sinuciderilor creste in perioadele de crize economice. In fine, se retine faptul ca cei mai multi care se sinucid sunt barbatii si nu femeile; si mai ales in perioadele de vara decat iarna. Pe de alta parte, codul penal incrimineaza pe cel ce determina sau inlesneste sinuciderea (art. 179), iar Biserica il exclude pe sinucigas din comuniune, considerand ca, de fapt, el s-a autoexclus prin insasi fapta sa.



Cauzele suicidului



Cauzele care determina suicidul sunt multiple si evidente tuturor. Ele sunt variate ca viata insasi.



1. Suicidul poate fi generat de un esec de ordin scolar, profesional, familial (deceptii in dragoste, divort, maltratari), economic (somaj, faliment).



2. Suicidul poate fi efect al refuzului de a primi transfuzie de sange atunci cand situatia o impune.



3. Suicidul poate aparea ca protest fata de puterea de stat, concretizat prin "greva Foamei" sau, ceva mult mai dur, prin protestul manifestat prin "a-ti da foc in public".



4. Suicidul poate fi cauzat de tratamentele abuzive din penitenciare sau prin aplicarea torturilor in cazul instrumentarii unui proces.



5. Suicidul poate fi intalnit si ca protest in cazul unei sentinte nedrepte, spre demonstrarea eroica a nevinovatiei.



6. Suicidul ca incapacitate morala de a suporta condamnarea la moarte, meritata sau nemeritata.



7. Suicidul - ca euthanasie in cazul bolilor incurabile, ale caror dureri devin insuportabile.



8. Suicidul poate fi si consecinta mustrarilor de constiinta si a deznadejdii care sufoca viata sufleteasca, cum a fost cazul lui Iuda.



9. Pe langa aceste forme de suicid, intalnim si sinuciderea promovata "pe firma Religioasa", cum a fost in 1979/1980 secta sinucigasa din Guiana, unde sute de oameni au acceptat sa renunte la viata. Doua decenii mai tarziu, in 1997, secta numita "Poarta Paradisului" a determinat, la San Diego, 39 persoane sa se sinucida.



10. Ne putem referi la acceptarea sinuciderii si ca expresie a eroismului moral crestin. Este cunoscut faptul ca fecioarele crestine atat de mult tineau la castitate, incat preferau sinuciderea cand era vorba de un act de violare indreptat contra lor. Sfantul Ambrozie lauda in acest sens pe Sfanta Pelaghia, care, spre a nu fi violata s-a inecat.



11. Prin secolele XIII-XV apare la samuraii japonezi obiceiul sinuciderii eroice numit harakiri (sau seppuku), ceea ce inseamna "a-si spinteca burta". Samuraii, ca si conducatori militari, exaltand ideea de onoare si de sacrificiu pentru Suveran, dispretuiau total moartea.



Cand s-a pus problema sa evite umilinta captivitatii, spre a demonstra fidelitatea fata de stapan sau, pentru a protesta contra unei atitudini de nedreptate venita din partea unui superior, a aparut aceasta sinucidere eroica apreciata si admirata de toti.



12. Suicidul, ca act patriotic, afost promovat de sintoismul japonez in cel de-al doilea razboi mondial, pentru biruinta Axei. Este cunoscut sacrificiul aviatorilor voluntari, numit "kamikase" (vant divin). Acelasi "vant divin" mai inainte a inecat pe mari flota lui Genghis-Han, cand se apropia de coastele Japoniei.



13. In ultimul timp apar tot mai multe atentate sinucigase teroriste, care determinand distrugeri si tensiuni pe plan mondial, atrag actiuni militare contra lor.



Suicidul si instinctul de conservare a vietii



In fabula intitulata "Batranul si moartea", Esop relateaza cazul unui batran, care, sleit fiind de puteri, ducea o povara de lemne. La un moment dat, apasat de greutatea lemnelor, arunca povara si cheama moartea. Cand aceasta aparu si intreba de ce a fost chemata, batranul raspunse: ca sa-mi duci tu povara. Fabula ne invata "spune Esop" ca orice om isi iubeste viata, oricat de nenorocit ar fi!



Fabula marturiseste o evidenta: viata ne este data spre a fi traita. Omul este legat instinctiv de viata. Instinctul de conservare a vietii este inscris in adancul onticului uman si datorita lui muritorii primesc impulsul vietii, oricate piedici se ridica impotriva ei. Acesta reprezinta energia care angajeaza puterile sufletesti si fizice ale omului de a depasi vicisitudinile ce-i apar in fata, spre a-si implini menirea sa. Suicidul este infrangerea acestui instinct natural, motiv pentru care nu poate fi admis ca act cerut de natura umana. Este o auto-crima sau crima impotriva naturii. In astfel de situatii, omul cade sub conditia animalelor, care se conduc in chip necesar de instinctul de conservare a vietii individuale si a speciei. Unii evolutionisti sustin ca si animalele au pornirea spre sinucidere, precum cainele care moare la mormantul stapanului sau, prezentat cu atata duiosie de Grigorie Alexandrescu in poezia "Cainele soldatului ": ..Iar in dimineata aceea viitoare, / Pe cand se desteapta omul muncitor, / Zacea langa groapa, mort de intristare, / Cainele Azor!.. Dar aici nu e vorba de sinucidere ca act constient si liber, provocat cu deliberare, ci de atasamentul fata de stapan, care intrece necesitatea hranei. Poetul a vrut doar sa ilustreze acel "semper fidelis" al animalului, ca motiv de stimulare a sentimentelor umane, ce se cer a fi puse in aplicare in toata profunzimea lor.



Suicidul in antichitate



Suicidul a existat din timpuri imemoriale, de cand omul nu si-a mai putut suporta viata, din diferite pricini mai mult sau mai putin intemeiate. Popoarele antice civilizate, precum grecii si romani, au avut atitudini contradictorii fata de suicid. Era o vreme cand l-au condamnat, considerandu-l greseala groaznica impotriva cetatii, neadmitand nici inmormantarea legala a sinucigasului. A urmat, apoi, o alta vreme cu alta mentalitate, potrivit careia suicidul era socotit act de eroism si demnitate. Si atunci foarte multi oameni din toate categoriile sociale, fie din lasitate, fie din curaj, spre a-si "salva" onoarea atunci cand viata le era in pericol, au ales suicidul.



Pe plan filosofic, sinuciderea a fost combatuta cu hotarare de catre Platon si Aristotel, dar sustinuta cu multa darzenie de catre stoici, care i-au facut "nume bun" prin insasi exemplul personal.



Platon, de pilda, spunea despre suicid ca "nu este un lucru ingaduit" (Phaidon 61c), avand in vedere faptul ca in Atena acelor vremi, sinucigasii se situau in categoria criminalilor si, nu numai ca nu aveau dreptul la funeralii, ci cadavrul era izolat, iar incinta funerara era lipsita de orice fel de podoabe (Legi 873 d). Iata si cuvintele filosofului: "Si nu-i asa ca si tu, daca vreuna din fapturile care iti apartin ar incerca sa se omoare fara incuviintarea ta, te-ai mania pe ea si, daca ti-ar sta in putinta, ai pedepsi-o?" (Phaidon 62 c). Dintre pedepsele aplicate sinucigasilor era si aceea a taierii mainii drepte.



Aceeasi atitudine de condamnare a suicidului ne-a ramas si din partea lui Aristotel:



"Cine se omoara pe sine din manie, faptuieste aceasta impotriva ratiunii drepte, ca atare el faptuieste o nedreptate. Dar pe cine nedreptateste, daca nu cetatea.. (E.N. 1138a 10). Pentru inteleptul din Stagira, sinuciderea nu este un act de curaj, ci de lasitate: "A muri pentru a evita saracia sau dragostea sau ceva dureros, nu este dovada de curaj, ci mai mult de lasitate; ca este o slabiciune a spiritului sa eviti greutatile. Numai muritorii superficiali, neputand sa suporte chinul, isi ridica viata". (E.N. 1116a 13).



Pe de alta parte, la polul opus, erau stoicii. Acestia, pornind de la idealul libertatii de afirmare a omului ca fiinta rationala, spun ca atunci cand nu-si poate implini acest ideal, va fi salvat de curajul sinuciderii. Cicero preciza apoi ca sinuciderea se face cu interventia zeului, care va oferi "causam justam" (motivul valid) pentru savarsirea faptei. Atunci, "cu siguranta inteleptul va trece bucuros de la intunericul de aici, spre lumina de dincolo" (Tusc. Disp. I, 74). Aceasta conceptie si-a gasit o vasta acceptie in lumea antica, fiindca oferea speranta nemuririi si nu putini au fost cei care au devenit victimele suicidului.



Aspecte ale suicidului in filosofia si literatura moderna



David Hume, in "Essay on suicide", arata ca moartea voluntara nu este o violare a datoriilor fata de Dumnezeu, nici fata de aproapele si nici fata de sine insusi, fiindca sinuciderea reprezinta puterea omului exercitata asupra sa insusi, ca un act liber, este motivata de faptul ca prin suicid nu sunt lezate intru nimic drepturile stapanirii divine, deoarece omul poseda trupul ca pe o proprietate a sa, de care are dreptul sa dispuna dupa cum voieste. D. Hume, in afirmatia sa, nu face deosebirea intre dreptul de stapanire si dreptul de folosinta. Omul are dreptul asupra trupului sau, dar nu spre a-l distruge, ci spre a-l pastra, a-l ingriji, a-l perfectiona, asa cum, de altfel, natura insasi ii impune. Sfantul Apostol Pavel poate face, in acest context, fireasca constatare: "Caci nimeni nu si-a urat vreodata trupul, ci il hraneste si il incalzeste, precum si Hristos Biserica" (Efeseni 5, 29).



La randul sau, Albert Camus, in cap. "Absurdul si sinuciderea" din "Mitul lui Sisif", spune: "Nu exista decat o singura problema filosofica cu adevarat importanta: sinuciderea.



A hotari daca viata merita sau nu sa fie traita, inseamna a raspunde la problema fundamentala a filosofiei. Oamenii se sinucid fiindca viata nu merita sa fie traita, iata, fara indoiala un adevar "nefecund totusi, pentru ca e un truism" imi iau aici libertatea sa numesc sinucidere filosofica atitudinea existentialista. Pentru existentialisti, negatia este Dumnezeul lor. In intelesul cel mai exact, acest Dumnezeu nu se sustine decat prin negarea ratiunii umane…



Suicidul in Sfanta Scriptura



Legislatia Vechiului Testament nu face nici o referire la sinucidere. Cartile canonice amintesc doar 5 cazuri:



1. Despre Abimelec se spune ca dupa ce i-a fost spart capul cu o bucata de piatra, pentru a nu cadea in rusine, spunandu-se despre el ca "a fost ucis de o femeie", a chemat pe purtatorul sau de arme sa-l ucida. (Judecatori 9, 51.55).



2.3. Regele Saul, invins in lupta cu filistenii, a cerut purtatorului de arme ca sa-l ucida, pentru a nu ajunge de batjocora dusmanilor. De teama, purtatorul de arme refuza. Atunci Saul se arunca in propria-i sabie. La fel a facut si purtatorul de arme. (I Regi 31, 1.5).



4. Dupa ce Ahitofel esueaza in conspiratia indreptata contra regelui David, "s-a dus la casa sa si si-a facut testamentul in folosul casei sale, apoi s-a spanzurat si a murit si a fost inmormantat in cetatea tatalui sau" (II Regi 17, 23).



5. Zimri, omorandu-l pe rege, a domnit doar 7 zile in Tirta. Israelitii revoltati si-au ales rege pe Omri, mai-marele ostirii si au inconjurat cetatea unde domnea Zimri. "Cand a auzit Zimri ca cetatea este luata, s-a dus in odaia din fund a casei domnesti si a dat foc casei domnesti, in care era si a pierit" (III Regi 16, 15.18).



In cartile deuterocanonice este relatat un singur caz. Pentru sentimentul sau patriotic si pentru faptele sale de vitejie, Razis este urmarit de dusmani, cu intentia de a fi ucis, "socotind ca de-l va prinde va face foarte mare durere iudeilor. Si cand gloata de ostasi, vrand sa ia turnul unde se ascunsese Razis, batea in usi si poruncea sa aduca foc sa aprinda usile, atunci Razis, aproape sa fie prins, singur s-a junghiat cu sabia, vrand mai bine sa moara in cinste, decat sa se supuna paganilor si impotriva cinstei sale sa pateasca ocari nevrednice". (II Macabei 14, 37.46).



In Noul Testament avem doar un singur caz, pe cel a lui Iuda, care s-a spanzurat (Matei 27, 3.5). Din aceste cazuri relatate in Sfanta Scriptura reiese clar ca suicidul a fost provocat fie ca lasitate (incapacitatea de a suporta urmarile faptei comise), fie ca act de cinste si demnitate patriotica, fie ca mustrare a constiintei, cum a fost cazul lui Iuda.



Mai dificila este problema pe care au pus-o unii teologi in discutie si anume ca Sfantul Apostol Pavel ar prefera suicidul pentru a ajunge cat mai curand in comuniunea vesnica cu Hristos cel inaltat in slava Tatalui. Se invoca in acest sens cuvintele Apostolului: "Pentru mine moartea este un castig, iar viata este Hristos" (Filipeni 1, 21-23). Se sustine ca pozitia exprimata aici ar fi confirmata si de alte texte. De pilda, in Romani 8, 38-40 citim: "Caci sunt incredintat ca nici moartea, nici viata nu va putea sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, care este in Hristos Iisus, Domnul nostru". La fel, in II Corinteni, 5, 1-8 sta scris: "Caci, de aceea si suspinam, dorind sa ne imbracam cu locuinta noastra cea din cer. Caci, fiind in acest cort, suspinam ingreuiati, " pentru ca ceea ce este muritor sa fie inghitit de viata. Avem incredere si voim mai bucuros sa plecam din trup si sa petrecem cu Domnul".



Evident, in aceste texte, ca si in altele de acest fel, ideea forte consta in dorinta arzatoare a apostolului de a fi intr-o comuniune vesnica si totala cu Hristos, eliberat de orice bariere sau impedimente care ar putea stagna sau chiar umbri acest deziderat. Dar Apostolul nu ofera elemente de discutie asupra sinuciderii, ca o cale care ar implini acest scop. Daca ar fi intreprins vreo pledoarie in favoarea suicidului, s-ar fi cuvenit sa fi fost primul care sa-si puna in aplicare propovaduirea sa. Ori, el emite regula ca "prin multe necazuri trebuie sa intram in imparatia lui Dumnezeu. (Fapte 14, 22). Apostolul stie ca imparatia lui Dumnezeu se ia prin lupta si numai cei ce se straduiesc ajung la ea. El scrie in acest sens lui Timotei: "Lupta cea buna m-am luptat, calatoria am savarsit, credinta am pazit. De acum mi s-a gatit cununa dreptatii pe care mi-o va da Domnul, judecatorul cel drept, in ziua aceea; si nu numai mie, ci si tuturor celor care vor fi iubit aratarea lui. (II Timotei 4, 7.8). In acest context, sinuciderea apare, in mod evident, ca o dezertare lasa, chiar ca un refuz de a-ti duce crucea pana la capat cu curaj si demnitate.



Crestinul, ca atlet al lui Hristos, are menirea ca neintrerupt sa alege spre tinta chemarii celei de sus (Filipeni 3, 13.14). La mantuire, ca scop final al vietii, se ajunge printr-o activitate sustinuta si nu printrun act de autodistrugere. Indemnul apostolic este foarte clar: "lucrati cu frica si cu cutremur la mantuirea voastra" (Filipeni 2, 12); spre a confirma cuvintele Domnului: "Imparatia lui Dumnezeu se ia cu asalt si numai cei ce dau asaltul o cuceresc" (Matei 11, 12). Aceasta inseamna ca imparatia lui Dumnezeu se cucereste prin lupta impotriva obstacolelor de tot felul, de la puterile intunericului, pana la ispitele si patimile de care permanent trebuie sa ne debarasam.



In acest context, s-ar putea eventual pune in discutie faptul ca in epoca apostolica si post apostolica, precum si in timpul care a urmat acesteia crestinii manifestau dorinta arzatoare de a fi in comuniune vesnica cu Hristos, fiind in asteptarea parusiei sau acceptand cu entuziasm martiriul. Dar aceasta nu insemna intru nimic suicid. Sfantul Iacob indeamna in acest sens: "Deci fiti indelung rabdatori, fratilor, pana la venirea Domnului. Iata, plugarul asteapta roada scumpa a pamantului, indelung rabdand, pana ce primeste ploaia timpurie si tarzie. Rabdati, dar si voi indelung si intariti-va inimile, caci venirea Domnului s-a apropiat" (Iacob 4, 7.8).



Indemnul crestin este in directia intaririi inimii prin rabdare si nu de suprimare a vietii datorita slabiciunii si a lipsei de rabdare. Prin urmare, comuniunea vesnica cu Hristos nu poate fi interpretata in nici un caz ca o dorinta agresiva fata de noi insine, ci ca o rasplata obiectiva venita din partea lui Dumnezeu si acordata numai acelora care in lupta cu ispita si cu toate vicisitudinile vietii, raman biruitori prin harul lui Hristos: "Fericit barbatul care rabda ispita, caci fiind incercat va lua cununa vietii, pe care a fagaduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (Iacob 1, 12).



In sfarsit, autorul Apocalipsei ne indeamna staruitor: Fii credincios pana la moarte si iti voi da cununa vietii. (Apocalipsa 2, 10). Acest indemn spulbera orice posibilitate de a lua in consideratie suicidul spre a ajunge in vesnica comuniune cu Hristos cel inaltat la cer, de-a Dreapta Tatalui.



Atitudinea Bisericii fata de suicid



Fara indoiala, martiriul a insemnat un act de curaj si daruire pentru ideal. Ca jertfa de sine pentru Hristos, martiriul a insemnat vitejie si biruinta. Nu despartirea de aceasta viata trupeasca i-a indemnat pe primii crestini spre martiriu, ci credinta lor ferma si iubirea lor de neclintit fata de Hristos. Din nefericire insa au aparut si falsi marturisitori, care de-a dreptul provocau martiriul, nu ca pe o jertfa de totala daruire lui Hristos, ci ca glorificare a lor. Dar inca dintru inceput, Biserica a refuzat o astfel de sfintenie. Cu toate astea, unii ca acestia nu au incetat sa apara, astfel incat, pe la sfarsitul secolului al IV-lea, in Apusul crestin, Fericitul Augustin, episcop de Hippo, a luat atitudine fata de pretinsii martiri apartinatori sectei si ereziei donatiste. Faptul ca acestia isi chiar curmau viata, episcopul de Hippo si teologii occidentali care au urmat au socotit sinuciderea ca fiind "hula impotriva Duhului Sfant" si ca urmare, pacat de neiertat de Dumnezeu.



Cam in acelasi timp, in Rasaritul crestin, patriarhul Timotei al Alexandriei (381-385) a emis un canon prin care declara sinuciderea ca act liber si deliberat, fiind un pacat atat de grav, incat il exclude pe faptuitor din comuniunea ecleziala, iar Biserica isi declina orice atitudine favorabila fata de unul ca acesta. Iata continutul canonului 14 al lui Timotei al Alexandriei: "Intrebare: «Daca cineva nefiind in minti ridica mana asupra sa sau se arunca in prapastie, sa se faca pentru el vreo aducere sau nu? Raspuns: In privinta acestuia clericul trebuie sa lamureasca daca a facut aceasta cu adevarat fiind iesit din minti. Caci de multe ori rudeniile celui ce a patimit aceasta, vrand sa obtina aducerea jertfei si rugaciune pentru el, mintesc si zic ca nu era in minti. Uneori insa a facut aceasta din cauza tratamentului jignitor al oamenilor sau altminteri oarecum din scarba si pentru aceasta nu trebuie sa se aduca jertfa; ca insusi de sine ucigas este. Deci clericul negresit trebuie sa cerceteze cu deamanuntul, ca sa nu cada in osanda".



Sub influenta acestui canon, s-a hotarat ca atunci cand sinuciderea este savarsita ca act liber si rational, celui in cauza i se va refuza orice rugaciune si orice fast de inmormantare, precum si orice pomenire la Sfanta Liturghie sau cu alt prilej.



De acum, din secolul al IV-lea, pozitia Bisericii fata de suicid va deveni ferma, atat sub aspect liturgic, cat si etic, toti teologii punand fapta la stalpul infamiei. Si nu nemotivat. Motivul pentru care Biserica condamna suicidul rezida in faptul ca trupul deopotriva cu sufletul constituie creatia lui Dumnezeu. Si precum Dumnezeu este atotsfant, tot ceea ce exprima vointa lui Dumnezeu poarta pecetea sacralitatii. Pe de alta parte, sacralitatea trupului este data si de faptul ca el nu este o simpla posesie autonoma, ci darul lui Dumnezeu, fata de care trebuie sa avem responsabilitatea cuvenita. Darul lui Dumnezeu trebuie chivernisit spre sfintenia Lui, prin participarea la viata divina. Trupul nu poate fi distrus ca o simpla posesie fata de care poti chiar si abuza. Iata cuvintele Apostolului: "Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant si ca nu sunteti ai vostri?" Preamariti dar pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu. (I Corinteni 6, 19.20).



Drept urmare "nimeni dintre voi nu traieste pentru sine si nimeni nu moare pentru sine. Caci daca traim, pentru Domnul traim, iar daca murim, pentru Domnul murim; deci si daca traim si daca murim, ai Domnului suntem. Caci si Hristos spre aceasta a murit si a inviat si a trait, ca sa domneasca si peste cei morti si peste cei vii" (Romani 14, 7.9). Privit in lumina acestor cuvinte, suicidul ca pierdere a increderii in Dumnezeu reprezinta o totala instrainare de El.



Pe de alta parte, luand trup omenesc ca al nostru, Fiul lui Dumnezeu a sfintit pe cruce firea noastra, deopotriva sufletul si trupul deschizandu-le perspectiva vesnica a comuniunii cu Dumnezeu. In aceasta situatie, noi ne nastem cu trup firesc, dar menirea acestuia este aceea de a se transforma in trup duhovnicesc: "Se seamana trup firesc, invie trup duhovnicesc. Este trup firesc, este si trup duhovnicesc. Asa s-a scris: s-a facut omul cel dintai, Adam suflet viu; iar Adam cel de pe urma duh de viata facator" (I Corinteni 15, 44.45).0



De aici rezulta ca persoana umana formeaza o entitate psihosomatica indivizibila, cu menirea induhovnicirii ei integrale (trup si suflet) in comuniunea vesnica a lui Dumnezeu.



Prin suicid, ca act constient si liber, aceasta unitate dintre suflet si trup se destrama, iar odata cu ea, menirea spirituala a omului isi pierde sensul de a exista. Pentru acest motiv, prin suicid se savarseste cu voie libera pacatul ruperii din comuniunea lui Dumnezeu, ramanand in afara harului Sau si a sfinteniei Bisericii Sale.



Suicidul intre nebunie si responsabilitate



Dupa cum am vazut, raspunsul dat prin canonul 14 al patriarhului Timotei al Alexandriei cerea clerului sa cerceteze amanuntit cazul de suicid si sa raspunda daca fapta a fost savarsita ca efect al nebuniei sau ca act de vointa libera, rationala si responsabila.



Vom pune in discutie tocmai acest aspect, adica in ce masura suicidul este act constient si liber si, prin urmare responsabil, urmarind pozitia spiritualitatii crestine, cea medicala, cea psihologica si cea sociologica.



1. Sub aspectul spiritualitatii crestine suicidul este considerat un act al lipsei de credinta si de incredere in pronia divina. Suicidul este act al revoltei contra lui Dumnezeu ca si Creator si Rascumparator. Datorita faptului ca suicidul este o fapta ireversibila, neexistand posibilitatea caintei, nu exista nici posibilitatea iertarii din partea lui Dumnezeu. Socotindu-l ca o "totala lipsa de credinta", ca o instrainare si ruptura definitiva de Dumnezeu, S. Bulgakov socoteste suicidul ca blasfemie fata de Dumnezeu, iar pe cel ce-si ia viata ca pe un "descendent spiritual al lui Iuda tradatorul, respingandu-l pe Dumnezeu si fiind respins de Dumnezeu ".



Prin urmare, sub aspect spiritual, suicidul este considerat fapta abominabila, ce se datoreaza "slabiciunii morale" provocate de pacat.



2. Dat fiind faptul ca persoana umana este o entitate psihosomatica ireversibila, medicinii si psihologiei le revin sarcina si datoria de a studia aspectul psihic si somatic al sinuciderii. Cercetatorii in domeniu au stabilit ca suicidul se datoreaza unei "depresii majore recurente" si a unor "tulburari de stress post-traumatic", carora omul le devine victima. Apar in organism anumite impulsuri de autodistrugere, datorita unor procese chimice si fiziopatologice. Astfel, victima este mai degraba pacient, care trece prin urmatoarele stari psihice. Mai intai apar sentimente de tristete si de tulburare, urmate de manie si apoi de speranta. Inclinatia spre sinucidere apare odata cu transformarea "sperantei" in disperare. Cauzele care fac aceasta trecere sunt de ordin neurologic, chimic, genetic, endocrin, etc.



1. Sub aspect neurologic si chimic, suicidul poate fi determinat de slabirea neurotransmitatorilor, care afecteaza ganglionii de baza (cum este si in cazul bolii lui Parkinson), fapt care atrage dupa sine o scadere a cantitatii de dopamina. Cantitatile scazute de serotonina din organism si ale unor acizi inruditi cu ea, creeaza mai intai stari de agresivitate si impulsivitate, care indreptandu-se impotriva propriei persoane, duc la depresia patologica, ce degenereaza in suicid.



2. Factorii hormonali vizeaza in special sindromul pre-menstrual si disfunctia glandei tiroide.



3. Cercetarile stiintifice de necontestat au pus in evidenta comportamentul de autodistrugere ca factor genetic existent, daca nu in familie, in istoria ei.



4. S-au semnalat la veteranii razboiului din Vietnam aparitia unor traume psihice manifestate sub forma unor confuzii intre sentimentul respectului fata de sine si cel al vinovatiei si maniei ofensive, in sensul ca neputandu-si manifesta mania fata de dusman, inabusind-o in sine, ii devine tinta prin autodistrugere. Aceasta apare necontrolata, in sensul ca "ucide doi oameni": pe sine fizic, iar pe celalalt emotional, ca obiect al ostilitatii ei.



5. Cauzele morale, precum alcoolismul, consumul de droguri, abuzul sexual, creeaza stari impulsive de autodistrugere. Pe de alta parte, se poate ajunge si la stari decompensatorii privind energia fizica si sufleteasca, conducand spre epuizari depresive, care in cele din urma degenereaza in depresii de autodistrugere.



6. Sociologia a demonstrat ca 91% din cazurile de tentativa la sinucidere sau de sinucidere, provin din mediile familiale haotice. La acestea se adauga starile depresive produse de pierderea unor persoane dragi in intervale scurte de timp, cum ar fi: pierderea ambilor parinti, a sotului (sotiei), a copiilor, a prietenilor. Sentimentul existential al lipsei suportului social aduce insingurarea depresiva si ucigatoare.



Importanta factorului social in sinucidere a determinat pe celebrul sociolog francez E. Durkeim, sa spuna inca in 1897 ca suicidul nu poate fi considerat produsul vointei libere, ci mai mult, poate avea cauze sociale.



Din cele pana aici tratate vedem ca suicidul ca auto-crima si blasfemie fata de Dumnezeu Creatorul si Rascumparatorul, prin pierderea increderii in pronia cereasca si-n iubirea salvatoare ce se ofera omului prin jertfa lui Hristos, constituie un pacat grav. Ca pacat, suicidul intra atat in categoria pacatelor strigatoare la cer (autocrima), cat si in categoria pacatelor impotriva lucrarii mantuitoare a Duhului Sfant, intrucat fiind ireversibil, nu poate fi iertat de Dumnezeu in urma actului de cainta.



Urmarind insa cauzele care-l provoaca, suicidul apartine mai mult medicinii, psihologiei si sociologiei, decat spiritualitatii. De cele mai multe ori omul este victima impulsurilor sale de autodistrugere. De fapt insasi "slabiciunea morala" si pacatul, care il genereaza sub aspect spiritual, au cauze adanci ce rezida in structura psihosomatica a omului, ce nu-i ofera posibilitatea de revenire de sub apasarea distrugatoarelor stari depresive. In felul acesta, sinucigasul este mai degraba pacient decat inculpat.



Avand in vedere faptul ca iubirea lui Hristos inclina totdeauna spre pacatos, ar fi bine ca, neacceptand pacatul, sa-l oferim totusi pe pacatos milei lui Dumnezeu. Parintele profesor John Breck arata ca "sinuciderea e o tragedie ce ne implica pe fiecare din noi ca madulare ale unui singur Trup. Si, intr-o oarecare masura, raspunderea ei cade asupra noastra, a tuturor. In lumina acestei evidente, trebuie sa regandim abordarea atat a celor care se sinucid, cat si a celor care sufera cel mai mult datorita mortii lor. Poate a sosit vremea crearii unei slujbe liturgice care ar permite inmormantarea sinucigasilor " ceva analog cu slujba de pocainta in cazul recasatoririi celui divortat".



Impartasind intru totul aceasta parere, concluzionam impreuna cu acelasi distins profesor, aratand ca "responsabilitatea Bisericii in astfel de cazuri este de a-l accepta atat pe cel decedat, cat si pe cei mai raniti de aceasta moarte tragica si sa-i daruiasca si pe acestia milei iubitoare a lui Dumnezeu. Ingrijirea pastorala se va concentra asupra vindecarii celor ramasi fara persoana iubita, evitand orice judecare sau condamnare. Dumnezeu poate intelege factorii complecsi care determina sinuciderea, indiferent daca in aparenta aceasta este pentru noi "rationala" sau nu. Rolul nostru este sa lasam victima in grija milostiva a lui Dumnezeu, in timp ce suntem martorii adevarului ca iubirea mantuitoare a lui Hristos e mai puternica chiar decat moartea produsa prin sinucidere.



Sorin Cosma

sursa:crestinortodox.ro