VALENTINE,Saint Luc le Chirurgien, archevêque de Crimée

“Lorsque nous examinons la science contemporaine telle qu’elle est développée par des scientifiques tels que Lamark et Darwin, nous voyons l’antithèse et je dirais le désaccord complet qui existe entre la science et la religion, sur des sujets qui concernent les problèmes les plus fondamentaux de l’existence et de la connaissance. Pour ce faire, un esprit éclairé ne peut pas accepter en même temps l’un et l’autre, et il doit choisir entre la religion et la science. “



Un zoologiste allemand bien connu, Ernst Haeckel (1834-1919), qui était un bon disciple de Darwin, a écrit ces quelques mots il y a 65 ans, dans son livre, “L’énigme de l’Univers” qui fut un grand succès et qui semblait, avait prouvé que la foi était absurde. C’est ce que dit Haeckel… “tout homme éclairé doit choisir entre la science et la religion et doit suivre l’une ou l’autre”. Il jugeait nécessaire que de tels hommes refusent la religion, car un homme logique ne peut pas nier la science.



En vérité, est-ce nécessaire? Non, pas du tout, car nous savons que beaucoup de grands scientifiques ont été en même temps de grands croyants. Par exemple, tel était l’astronome polonais Copernic qui a jeté les bases de toute l’astronomie contemporaine. Copernic ne fut pas seulement croyant, mais il a également été clerc. Un autre grand savant, Newton, quand il mentionnait le mot Dieu, enlevait son chapeau [en signe de respect]. C’était un grand croyant. Un grand bactériologiste de notre temps et presque contemporain, Pasteur, qui a jeté les bases de la bactériologie moderne, commençait tous les travaux scientifiques par une prière à Dieu. Il y a dix ans un grand savant décéda, c’ était notre compatriote, le physiologiste Pavlov, qui fut le créateur de la nouvelle physiologie du cerveau. Lui aussi était un grand croyant. Haeckel oserait-il donc dire que ces hommes n’ont pas éclairé les esprits, parce qu’ils croyaient en Dieu?



Alors que se passe-t-il maintenant? Pourquoi, aujourd’hui encore, y a-t-il des scientifiques, des professeurs d’université que je connais personnellement et qui sont de grands croyants? Pourquoi tous les scientifiques ne nient-ils pas la religion, mais seulement ceux qui pensent la même chose que Haeckel? Parce que ces gens ne croient qu’au matérialisme et nient le monde spirituel, ils ne croient pas en la vie après la mort, ils n’acceptent pas l’immortalité de l’âme, et bien sûr, ils n’acceptent pas la résurrection des morts. Ils disent que la science est capable de tout, qu’il n’y a pas de secret dans la nature que la science ne puisse découvrir. Que pouvons-nous répondre à cela?



Nous allons y répondre de cette façon. Vous avez tout à fait raison. Nous ne pouvons pas limiter l’esprit humain qui étudie la nature. Nous le savons qu’aujourd’hui, la science ne connaît qu’une partie des choses que nous avons de la nature. Nous comprenons également que les possibilités de la science sont grandes. En cela, ils ont raison et que nous n’en doutons pas. Quand doutons-nous alors? Pourquoi ne pas nier la religion comme eux et la considérer comme contraire à la connaissance scientifique?



C’est parce que nous croyons sincèrement qu’il existe un monde spirituel. Nous sommes certains que, hormis le monde matériel, il y a un monde spirituel infini et infiniment supérieur. Nous croyons en l’existence d’êtres spirituels qui ont plus d’esprit que nous les humains. Nous croyons sincèrement qu’au-dessus de ce monde spirituel et matériel il y a le Dieu Grand et Tout Puissant.



Ce dont nous doutons, c’est le droit qu’a la science d’étudier, avec ses méthodes, le monde spirituel. Parce que le monde spirituel ne peut pas être étudié avec les méthodes utilisées pour la recherche du monde matériel. De telles méthodes sont totalement inadaptées à la recherche du monde spirituel.



Comment savons-nous qu’il existe un monde spirituel? Qui nous a dit qu’il existe? Si cela nous est demandé par des personnes qui ne croient pas en la Révélation Divine, nous y répondrons ainsi: “Notre coeur nous l’a dit”. Car il y a deux façons de savoir quelque chose, la première est celle qui est mentionnée par Haeckel, qui est utilisée par la science pour apprendre du monde matériel. Il y a cependant une autre façon qui est inconnue de la science, et qu’elle ne veut pas connaître. C’est la connaissance par le cœur. Notre coeur n’est pas seulement l’organe central du système de circulation, il est un organe avec lequel nous connaissons le monde des autres et dont nous recevons la plus haute connaissance. Il est l’organe qui nous donne la possibilité de communiquer avec Dieu et le monde d’en haut. C’est seulement en cela que nous sommes en désaccord avec la science.



Faisant l’éloge des grands succès et des réalisations de la science, nous ne doutons pas du tout de sa grande importance et nous ne limitons pas les connaissances scientifiques. Nous disons seulement aux scientifiques “Vous n’avez pas la capacité avec vos méthodes d’étudier le monde spirituel, nous le pouvons cependant avec notre coeur.”



Il y a beaucoup de phénomènes inexplicables qui concernent le monde spirituel qui sont réels (comme le sont certains types de phénomènes matériels). Il y a donc des phénomènes que la science ne sera jamais en mesure d’expliquer, car elle n’utilise pas les méthodes appropriées.



Que la science explique comment les prophéties ont été faites concernant la venue du Messie, et qui ont toutes été remplies. La science pourrait-elle nous dire comment le grand prophète Isaïe, quelque 700 ans avant la naissance du Christ, a prédit les événements les plus importants de sa vie et pour lesquelles il a été nommé l’évangéliste de l’Ancien Testament? Pourrait-elle expliquer la grâce clairvoyante possédée par les saints, et nous dire avec quelles méthodes physiques, les saints ont hérité de cette grâce et comment ils pouvaient comprendre le coeur et lire les pensées d’une personne qu’ils venaient de rencontrer pour la première fois? Ils voyaient une personne pour la première fois et ils l’appelaient par son nom. Sans attendre que le visiteur ne le demande, ils donnaient une réponse à ce qui le troublait.



S’ils le peuvent, qu’ils nous l’expliquent. Laissez-les expliquer avec quelle méthode les saints prédirent les grands événements historiques qui ont été fidèlement accomplis comme ils ont été prophétisés. Qu’ils expliquent les visites de l’autre monde et l’apparition des morts aux vivants.



Ils ne nous l’expliqueront jamais, parce qu’ils sont trop loin de la base de la religion – de la foi. Si vous lisez les livres de scientifiques qui tentent de reconstituer la religion, vous verrez combien ils voient les choses d’une manière superficielle. Ils ne comprennent pas l’essence de la religion, pourtant ils la critiquent. Leurs critiques ne touchent pas l’essence de la foi, car ils sont incapables de comprendre les types, les expressions du sentiment religieux. L’essence de la religion, ils ne la comprennent pas. Pourquoi pas? Parce que le Seigneur Jésus-Christ dit: “Nul ne peut venir à moi, si mon Père qui m’a envoyé ne l’attire à moi” (Jean 6:44).



Il est donc nécessaire que nous soyons attirés par le Père céleste, et il est nécessaire que la grâce du Saint Esprit éclaire notre cœur et notre esprit. Pour habiter dans notre cœur et notre esprit par cette illumination, le Saint Esprit et ceux qui ont été jugés dignes de recevoir le don de l’Esprit Saint, ceux dont le cœur vit en Christ et son Père, connaissent l’essence de la foi. Les autres, qui sont extérieurs à la foi ne peuvent rien comprendre.



Écoutons les critiques contre Haeckel d’un philosophe français Emile Boutroux (1845-1921). Voici ce que dit Boutroux: “Les critiques de Haeckel concernent beaucoup plus les moyens, que l’essence, qu’il (les moyens) observe avec une telle vision matérialiste et étroite, que cela ne peut pas être accepté par des gens religieux. Ainsi, la critique de la religion par Haeckel n’est pas fondée, pas même dans l’un des principes qui constitue la religion. “



C’est donc notre opinion au sujet de livre de Haeckel “L’énigme de l’univers”, qui jusques à ce jour est considéré comme la “bible” pour tous ceux qui critiquent la religion, qu’ils nient et trouvent contraire à la science. Voyez-vous quels arguments pauvres et insipides ils utilisent? Ne soyez pas scandalisés lorsque vous entendez ce qu’ils disent sur la religion, car eux-mêmes ne peuvent comprendre son essence. Vous, qui n’avez pas grand chose à faire avec la science et ne savez pas grand chose de la philosophie, rappelez-vous toujours le début le plus fondamental, qui était bien connu des premiers chrétiens. Ils considéraient comme pauvre, la personne qui connaissait toutes les sciences mais ne connaissait pas Dieu. D’autre part, ils considéraient comme bénie la personne qui connaissait Dieu, même si elle ne connaissait absolument rien des choses de ce monde.



Gardez cette vérité comme le meilleur trésor du cœur, marchez tout droit sans regarder à droite ou à gauche. Ne nous préoccupons pas de ce que nous entendons contre la religion, jusques à perdre nos repères. Tenons-nous en à notre foi qui est l’indiscutable Vérité éternelle. Amen.



Version française Claude Lopez-Ginisty



d’après



http://www.johnsanidopoulos.com/2010/03/st-luke-of-crimea-science-and-religion.html



+(+Père Virgil(Virgil Gheorghiu)



VIE DE SAINT LUC sur le Blog du Moinillon




http://cigales-eloquentes.over-blog.com/article-7175883.html



(+Père Virgil(Virgil Gheorghiu)



Sursa: http://orthodoxologie.blogspot.com

A ne chivernisi timpul

In incordata viata moderna pe care o traim, problema chivenisirii timpului este una dintre cele mai importante. Nu am de gand sa incerc si sa te conving ca dispui de foarte mult timp si ca te poti ruga daca vrei; vreau in schimb sa-ti vorbesc despre administrarea timpului in tensiunile si in goana vietii. Te voi scuti de orice descriere a felului in care iti poti face timp; voi spune doar ca, daca vom incerca sa risipim mai putin din el, vom avea mai mult.



Daca am folosi faramituri din timpul risipit incercand sa construim scurte momente pentru reculegere si reflectie am putea descoperi ca exista de fapt destul de mult timp. Daca te gandesti la numarul de minute goale dintr-o zi, in care facem ceva numai pentru ca ne este teama de vidul lor si de faptul de a ramane singuri cu noi insine, vei intelege ca sunt o multime de perioade scurte care ne-ar putea apartine in acelasi timp noua si lui Dumnezeu.



Dar vreau sa vorbesc despre un lucru pe care il consider chiar mai important. Este vorba despre felul in care putem controla si opri timpul. Ne putem ruga lui Dumnezeu numai daca suntem intemeiati intr-o stare de statornicie si pace launtrica, in care stam fata catre fata cu Dumnezeu, iar aceasta ne desprinde de perceperea timpului - nu a timpului obiectiv, de felul celui pe care il urmarim consultandu-ne ceasul, ci in sensul subiectiv, ca timpul fuge si ca nu ne-a mai ramas timp pentru noi.



Mai intai as vrea sa va atrag atentia asupra unui lucru pe care il cunoastem si il discutam cu totii. Anume, ca nu este deloc necesar sa fugim dupa timp ca sa-l prindem. Timpul nu fuge de noi, ci fuge inspre noi. Fie ca esti atent la urmatorul minut ce vine spre tine, fie ca nu ai nici o idee despre asta, el va veni peste tine.



Viitorul, orice ai sti despre el, va deveni prezent, asa ca nu este nevoie sa incerci sa sari din prezent in viitor. Putem sa asteptam firesc ca lucrul acesta sa se intample, iar din punctul acesta de vedere putem fi perfect statornici si totusi sa ne miscam in timp, fiindca timpul este cel care se misca.



Traiesti aceasta situatie atunci cand esti intr-o masina sau in tren si stai in scaun si, daca nu conduci, te uiti pe geam; sau poti citi, te poti gandi, te poti odihni, si totusi trenul alearga, iar la un moment dat ceea ce era viitor, fie ca este vorba de statia urmatoare sau statia ta de destinatie, va fi prezent. Cred ca acesta este un lucru deosebit de important.



Greseala pe care o comitem deseori fata de viata noastra interioara este sa ne inchipuim ca daca ne grabim vom ajunge mai iute in viitorul nostru, oarecum asemenea celui care se zoreste sa ajunga din ultimul vagon al trenului in primul, sperand ca distanta dintre Londra si Edinburgh va fi redusa in felul acesta.



Cand avem de-a face cu un exemplu de acest gen, vedem numaidecat cat este de absurd, dar, atunci cand ne straduim sa traim cu un milimetru in avans fata de noi insine, nu simtim absurditatea intreprinderii noastre. Tot ce facem este sa ne grabim, dar fara a ne misca mai repede din pricina aceasta. Cu siguranta ca ai vazut nu o data lucrul acesta: cineva cu doua geamantane grele se grabeste, incercand sa prinda un autobuz; se straduieste pe cat poate, alearga pe cat de tare ii permit bagajele, concentrandu-se cu totul asupra locului in care nu se afla, dar urmeaza sa ajunga.



Stii insa ce se intampla cand pornesti la drumetie intr-o zi de vacanta. Putem merge sprinten, vesel si grabit sau, daca avem o stare si o varsta corespunzatoare, putem chiar alerga, fara a simti totusi ca ne grabim, fiindca ceea ce conteaza in asemenea momente este mersul, nu sosirea. Acesta este genul de lucruri pe care trebuie sa-l invatam si in legatura cu rugaciunea, sa ne inradacinam in prezent.



De obicei ne gandim sau ne purtam de parca prezentul ar fi fost o linie imaginara, extrem de subtire, intre trecut si viitor si ca ne rostogolim dinspre trecut spre viitor, calcand intruna peste aceasta linie, asa cum ai rostogoli un ou intr-un stergar. Daca vei face asa, se va rostogoli neincetat, nu va fi nicaieri in nici un moment, nu exista nici un prezent, pentru ca prezentul va fi intotdeauna in viitor.



Nu toata lumea este destul de norocoasa sa aiba experiente decisive, "situatii iluminatoare", care sa ne invete despre lucruri, dar as dori sa-ti impartasesc in cateva cuvinte o experienta extrem de folositoare pe care am avut-o.



In timpul ocupatiei germane din Franta ma aflam in miscarea de Rezistenta si, coborand la metrou, am fost prins de politie. Aceasta este una dintre cele mai interesante experiente pe care le-am avut. Lasand deoparte toate ornamentele romantice legate de ce si cum s-a intamplat, voi reda intamplarea intr-un mod mai filozofic, raportind-o la timp.



Iata ce s-a intamplat: am avut un trecut, am avut un viitor, iar acum ma deplasam dintr-unul in celalalt, coborand vioi treptele. La un moment dat cineva mi-a pus o mana pe umar si mi-a zis: "Stai, arata-mi actele!" In momentul acela s-au petrecut mai multe lucruri. Mai intai, am inceput sa ma gandesc foarte repede, sa simt foarte intens si sa fiu constient de intreaga situatie cu o relaxare si cu o intensitate a amanuntelor pe care nu le mai avusesem niciodata pe ultimele trepte de la Metro Etoile. Apoi am inteles dintr-o data ca nu aveam nici un trecut, pentru ca trecutul real pe care-l aveam era lucrul pentru care ar fi trebuit sa fiu impuscat. Deci acel trecut disparuse. Falsul trecut despre care eram gata sa vorbesc nu existase nicicand, asa ca ma aflam stand acolo precum soparla a carei coada fusese taiata si fugise lasandu-si coada undeva in urma, asa ca soparla se termina acolo unde-i fusese mai inainte coada.



Apoi am descoperit un alt lucru care era deosebit de interesant (chiar daca in momentul respectiv nu am meditat prea mult la o filozofie a timpului), dar ceea ce am simtit pe loc si am priceput treptat a fost ca ai un viitor numai in masura in care poti prevedea cu un minut inainte de a se intampla, sau in masura in care poti atinge cu un milimetru mai inainte ceea ce va urma - cu alte cuvinte nimic nu urmeaza de vreme ce nu ai nici o idee despre ceea ce ar putea urma, esti ca cineva care se afla in intuneric intr-o camera necunoscuta.



Stai acolo si tot ceea ce exista este un intuneric care-ti apasa ochii. S-ar putea ca inaintea ta sa nu fie nimic ori sa ti se deschida nemarginitul, totuna-i. Tu sfarsesti acolo unde intunericul incepe. Astfel am descoperit ca nu aveam nici trecut. Atunci am realizat ca nici trairea in trecut, pe de o parte, si nici trairea in viitor, pe de alta, nu erau practic posibile. Soparla nu avea coada, iar intunericul imi astupa fata.



Am descoperit ca eram presat in momentul prezent, si ca tot trecutul meu, adica toate lucrurile care puteau fi erau concentrate in momentul prezent cu o asemenea intensitate, cu o coloratura care era extrem de euforica si care ulterior mi-a permis sa scap!



Acum, in ce priveste timpul, exista unele momente, fara a intra in prea multe detalii, cand cineva poate simti ca momentul prezent este acolo, ca trecutul este dus in mod ireversibil - el este lipsit de orice valoare in afara de cazul in care este inca actual in prezent - si ca viitorul este, de asemenea, irelevant, fiindca se poate petrece sau nu.



Asa se intampla, de pilda, atunci cand traiesti un accident, cand te afli intr-un moment de pericol care solicita o actiune extrem de prompta. In asemenea cazuri nu ai timp sa te rostogolesti confortabil din trecut spre viitor. Ceea ce trebuie sa faci este sa fii atat de total in prezent, incat toate energiile tale si intreaga ta fiinta sa fie concentrate in cuvantul "acum".



Descoperi cu mare interes ca tu esti intr-un "acum". Cunosti planul geometric foarte, foarte subtire, despre care geometria ne invata ca nu are nici o grosime. Acest plan geometric, lipsit in mod absolut de grosime, care este "acum", se misca de-a lungul liniilor timpului sau mai degraba este strabatut de timp ca de un curent subteran, aducandu-ti "acum" tot ceea ce vei avea nevoie in viitor.



Aceasta este situatia pe care trebuie sa o intelegem, si trebuie s-o intelegem intr-un mod mai pasnic decat a trebuit s-o inteleg eu. Cred ca trebuie sa facem exercitii de oprire a timpului si de staruire in prezent, in acest "acum" care este prezentul meu si care este totodata intersectia vesniciei cu timpul.



Ce putem face? Iata primul exercitiu. El poate fi practicat in momentele in care nu ai absolut nimic de facut, cand nimic nu te indeamna nici inapoi, nici inainte si cand poti folosi cinci minute, trei minute sau o jumatate de ora pentru odihna si pentru a nu face nimic. Ia loc si spune "sed, nu fac nimic, nu voi face nimic pentru urmatoarele cinci minute", si apoi relaxeaza-te si in tot acest timp (un minut sau doua vei putea indura pentru inceput) gandeste-te ca "ma aflu aici in prezenta lui Dumnezeu, in propria mea prezenta si in prezenta acestui mobilier care este in jurul meu, nemiscat, fara sa ma duc undeva".



Exista, desigur, inca un lucru pe care trebuie sa-l faci: trebuie sa te hotarasti ca in aceste doua, cinci minute pe care le-ai dedicat invatarii faptului ca prezentul exista, nu te vei lasa smuls de soneria telefonului, de un ciocanit in usa, ori de vreun elan brusc de a face numaidecat vreo treaba pe care ai lasat-o neterminata pentru ultimii zece ani.



Deci te linistesti si spui "sunt aici", si ramai acolo. Daca inveti sa faci aceasta in momentele irosite ale vietii tale, cand ai invatat sa nu te mai fataipe dinauntru, ci sa fii absolut calm si fericit, statornic si netulburat, prelungeste apoi cele cateva minute la un timp mai indelungat, iar apoi la unul putin chiar mai lung.



Va veni desigur un timp in care vei avea nevoie de anumite scuturi de aparare, caci poti sta linistit pentru doua minute chiar daca suna telefonul sau bate cineva la usa, pe cand cincisprezece minute poate fi prea mult atat pentru cel care suna la telefon ori pentru cel care bate la usa. In acest caz gandeste-te ca daca n-ai fi fost acasa nu ai fi deschis usa si nici nu ai fi raspuns la telefon.



Ori daca ai mai mult curaj, sau daca esti mai convins in legatura cu ceea ce faci, poti face ce-a facut tatal meu. Punea un biletel pe usa, pe care scria: "Nu te obosi cu batutul. Sunt acasa, dar nu voi deschide usa". Acesta este un mod mult mai transant, pentru ca lumea il intelege pe loc, pe cand daca scrii "fiti buni si asteptati cinci minute", "bunatatea" celuilalt se duce cam in doua minute.



Iar dupa ce ai deprins aceasta statornicie, aceasta netulburare, va trebui sa inveti sa opresti timpul nu doar in momentele cand de-abia se scurge sau cand s-a oprit singur, ci si in momentele in care fuge, cand te preseaza cu solicitari.



Iata cum trebuie sa procedezi. Faci vreun lucru pe care il consideri folositor; simti ca, daca treaba ta nu este dusa la buni sfarsit, lumea se va clatina. Insa, daca la un moment dat vei spune "ma opresc", vei descoperi multe lucruri. Mai intai, vei descoperi ca lumea nu se clatina si ca intreaga lume - daca ti-o poti imagina - poate astepta cinci minute in care sa nu te ocupi de ea.



Este important sa intelegem asta, pentru ca de obicei ne inselam pe noi insine, spunand "da, trebuie s-o fac: este vorba de dragostea de aproapele, este vorba de o datorie, nu pot s-o las nefacuta". Siguri ca poti, pentru ca in momentele de pura lene o lasi nefacuta pentru un timp mult mai lung decat celei cinci minute pe care le-ai ales.



Asa ca primul lucru pe care il spui este: "Orice s-ar intampla, ma opresc in acest punct". Cel mai usor mod de a reusi aceasta este sa te folosesti de un ceas desteptator. Potriveste-l si spune-ti: "Acum lucrez fara a ma uita la ceas pana cand va suna".



Acesta este iarasi un aspect important; unul din lucrurile de care trebuie sa te dezveti este uitatul la ceas. Daca te duci undeva si stii ca esti in intarziere, te tot uiti la ceas. Numai ca nu poti merge la fel de iute consultandu-ti ceasul din cand in cand ca atunci cand nu te uiti deloc la ceas, ci privesti doar inainte. Si, fie ca stii sau nu ca ai intarziat cu sapte, cu cinci sau cu trei minute, de fapt cu tot atatea minute de intarziere vei ajunge.



Asa ca fixeaza-ti un timp de plecare si vei fi punctual, iar daca esti in intarziere, mergi cat poti de vioi si de iute. Ajuns la usa, gandeste-te la cat de spasit va trebui sa arati cand se va deschide usa. Dupa aceasta, cand ceasul incepe sa sune, stii ca pentru urmatoarele cinci minute lumea ia sfarsit si ca nu te vei misca din loc.



Acesta este timpul personal al lui Dumnezeu, iar tu te odihnesti in acest timp al Sau in liniste, tacere si pace. La inceput vei vedea cat este de greu si vei simti ca este extrem de urgent sa ispravesti, sa zicem, de scris o scrisoare sau de citit un paragraf anume. in realitate, vei descoperi destul de curand ca le poti amana pentru trei, cinci sau chiar zece minute si nimic nu se va intampla. Si, daca trebuie sa faci ceva care presupune concentra



faci?" Mai este o vorba asemanatoare pe care o poti pastra pentru o referinta viitoare: "Nu te ingrijora pentru moarte. Cand moartea este, tu nu mai esti, iar cat esti tu, moartea nu este inca". Este vorba despre acelasi principiu. De ce sa ma ingrijorez pentru o situatie care oricum se va rezolva de la sine?



O data ce ai invatat sa te sustragi neastamparului, poti face orice, cu orice viteza, cu orice masura de atentie si vioiciune, fara a avea sentimentul ca timpul iti scapa sau ca te ajunge din urma. Este precum sentimentul despre care ziceam ca-l ai cand te afli la inceputul vacantei, cand toate zilele iti stau inainte.



Iti poti ingadui sa fii iute sau incet, fara a avea notiunea timpului, pentru ca nu ai nimic de facut in afara de ceea ce ti-ai propus si pentru ca nu exista nici o tinta anume in afara drumului insusi. Si apoi vei vedea ca te poti ruga in orice situatie te-ai afla, ca nu exista nici o situatie care sa te impiedice de la rugaciune. Ceea ce poate sa te impiedice sa te rogi este ca tu singur te expui furtunii sau, mai bine zis, ca tu ii dai voie furtunii sa bantuie inlauntrul tau, in loc sa vuiasca in jurul tau.



Probabil ca iti amintesti de relatarea din Evanghelie despre furtuna de pe Marea Galileii. Hristos, dormind in barca si furtuna dezlantuita peste tot in jur. La inceput, apostolii s-au ostenit din greu si cu multa nadejde pentru scaparea vietilor lor. Dar, dupa un timp anume, s-au descurajat, iar furtuna care era in afara intra inlauntrul lor - furtuna le cuprinse nu doar corabia, ci si inimile. Frica, moartea nu le mai dadeau doar tarcoale, ci intrasera inlauntrul lor. Atunci ei s-au indreptat spre Hristos si au procedat asa cum si noi facem adesea: ne ridicam ochii spre El in vremuri de greutati si necazuri si suntem revoltati ca El este atat de linistit.



Povestea din Evanghelie subliniaza acest lucru, spunand ca Hristos se odihnea cu capul pe o perna - ofensa maxima! Apostolii stau sa moara, iar El sta bine mersi. Aceasta este tocmai ceea ce simtim de cele mai multe ori despre Dumnezeu. Cum de indrazneste sa fie atat de fericit, cum de-si permite sa stea atat de linistit cand eu sunt cuprins de greutati?



Iar ucenicii au facut ceea ce si noi facem atat de des. In loc sa vina la Dumnezeu si sa-i spuna: "Tu esti pacea, Tu esti Domnul, spune un cuvant si se va vindeca sluga mea, spune numai un cuvant si totul va fi bine", ei il scutura in timp ce doarme si ii spun: "Nu-Ti pasa ca pierim?" Cu alte cuvinte: "Daca tot nu poti face nimic, macar nu dormi. Daca nu poti ajuta cu nimic, macar sa mori in teama impreuna cu noi". Hristos reactioneaza, se scoala si spune "putin credinciosilor!" si, neluandu-i in seama, se intoarce catre furtuna, ii spune: "Taci! Linisteste-te!" si toate se linistesc la loc.



Asta putem face si noi, si trebuie sa putem sa o facem. Dar avem nevoie de exersare chibzuita si sistematica, exact in acelasi fel in care ne pregatim in vederea altor lucruri. Invata sa stapanesti timpul si vei putea - orice ai face, indiferent de tipul de greutate care te apasa, fie ca este vorba de o furtuna, fie de o tragedie sau doar de confuzia in care traim neincetat - sa stai linistit, nemiscat in prezent, fata catre fata cu Dumnezeu, tacand sau vorbindu-I.



Daca folosesti cuvinte, atunci ii poti aduce lui Dumnezeu tot ceea ce este in jurul tau, toata furtuna. Daca taci, te poti odihni in "ochiul" tornadei, in calmul de-acolo, insa lasand furtuna din jur sa urle, in timp ce tu te afli acolo unde se afla si Dumnezeu, in singurul punct de statornicie deplina. Insa acest punct nu este unul in care nu se intampla nimic. Este punctul in care toate tensiunile opuse se intalnesc si sunt echilibrate una de cealalta si sunt tinute de mana puternica a lui Dumnezeu.



Adevarata liniste este ceva extrem de intens, are densitate si este cu adevarat vie. Imi amintesc un pasaj din Vietile Sfintilor din pustie, in care unul din ei a fost rugat de fratii lui sa spuna niste cuvinte de folos pentru un episcop care-i vizita, iar el a raspuns: "Nu voi vorbi, caci daca tacerea mea nu-i foloseste, cuvintele nu-i vor folosi nici atat". Acesta este genul de liniste despre care ar fi bine sa incercam sa invatam sau sa invatam sa o dobandim. Cum sa procedam? Ceea ce pot face este sa va trimit la o parabola sau la o imagine, cea a practicii observarii pasarilor in mediul lor de viata.



Daca vrem sa surprindem pasarile tasnind prin paduri sau campii, trebuie sa ne trezim inaintea lor. Trebuie sa ne pregatim sa fim vigilenti, vii, perfect treji inainte ca prima pasare sa se trezeasca. Inainte deci ca pasarile sa simta ca s-a facut dimineata. Trebuie sa ne ducem in campie sau in padure si sa stam acolo absolut nemiscati, cu totul tacuti, pe deplin relaxati, astfel incat sa nu le deranjam si sa nu le speriem pe aceste fiinte din jurul nostru care au un somn atat de usor, fiindca altfel vor zbura cand noi nu vom putea inca sa le auzim ori sa le vedem.



Observarea pasarilor presupune, pe de o parte, aceasta nemiscare, liniste si calm si in acelasi timp o vigilenta extrema, caci daca stai in camp cu gandul la visele pierdute ale scurtei tale nopti, toate pasarile vor fi zburat inainte ca tu sa remarci ca soarele iti incalzeste spatele. Este fundamental sa fii atent si viu si in acelasi timp linistit si relaxat, iar aceasta este pregatirea contemplativa pentru linistea contemplativa, acest echilibru foarte delicat intre tipul de vigilenta care-ti va permite ca, avand o minte complet deschisa, complet libera de prejudecati si de false asteptari, sa primesti impactul oricarui lucru care-ti va iesi in cale si, in acelasi timp, lipsa de agitatie care-ti va permite sa primesti impactul acesta fara a-ti inchipui imaginea propriei tale prezente, lucru care-ti va risipi starea de liniste.



Cu aproximativ douazeci de ani in urma, la scurt timp dupa hirotonirea mea, am fost trimis inainte de Craciun la casa unei batrane doamne, care a murit: ceva mai tarziu, la varsta de 102 ani. Aceasta femeie a venit sa ma vada dupa prima mea slujba ca preot si mi-a zis: "Parinte, as dori sa ma sfatuiti in legatura cu rugaciunea". Iar eu i-am spus: "Desigur, intreaba pe cutare si pe cutare". Ea mi-a zis: "In toti acesti ani i-am tot intrebat pe oameni care sunt faimosi pentru priceperea pe care o au despre rugaciune, iar ei nu mi-au dat nici un raspuns concret, asa ca m-am gandit ca, de vreme ce probabil ca nu stiti mare lucru despre asta, s-ar putea sa dati intamplator peste raspunsul corect".



Iata o situatie foarte incurajatoare! Am spus deci: "Care este necazul dumneavoastra?" Batrana mi-a zis: "In ultimii paisprezece ani am spus rugaciunea lui Iisus aproape in permanenta, si niciodata nu am simtit prezenta lui Dumnezeu in vreun fel". Arunci mi-a scapat exactJ ceea ce gandeam: "Daca vorbiti intruna, il lipsiti pe Dumnezeu de prilejul de a mai spune si El ceva". Ea mi-a spus: "Ce sa fac atunci?"



Iar eu i-am raspuns: "Duceti-va in camera dumneavoastra dupa micul dejun, aranjati-o adecvat, plasati-va fotoliul intr-o pozitie strategica care va lasa in spatele dumneavoastra toate colturile intunecate ce exista intotdeauna in camera unei batrane, in care lucrurile sunt impinse astfel incat sa nu fie vazute. Aprindeti-va candela inaintea icoanei pe care o aveti, si mai intai de toate cercetati cu atentie camera in care va aflati. Apoi luati-va andrelele si pentru cincisprezece minute impletiti inaintea fetei lui Dumnezeu, dar va interzic sa rostiti vreun cuvant de rugaciune. Vedeti-va de impletit si incercati sa va bucurati de pacea din camera dumneavoastra".



Nu era sigura ca i-am dat un sfat foarte evlavios, dar l-a primit totusi. Dupa un timp a venit sa ma vada si mi-a spus: "Stiti, are efect". Am intrebat-o: "Ce anume are efect, ce s-a intamplat?", pentru ca eram foarte curios sa stiu cat de bun a fost sfatul meu. Iar ea mi-a zis: "Am procedat exact asa cum m-ati sfatuit. M-am trezit, m-am spalat, mi-am pus camera in ordine, mi-am luat micul dejun, m-am intors, m-am asigurat ca in camera nu era nici o neoranduiala care m-ar putea deranja, dupa care m-am asezat in fotoliu si m-am gandit: "Oh, ce bine, am la dispozitie cincisprezece minute in care pot sa nu fac nimic fara sa ma simt vinovata din cauza asta!" si am privit injur si pentru prima data in ani de zile m-am gandit: "Dumnezeule, in ce camera frumoasa traiesc eu - o fereastra care da spre o gradina, o camera intr-o forma frumoasa, cu destul spatiu la dispozitie, si cu toate aceste lucruri pe care le-am adunat de ani de zile"."



Apoi adauga: "M-am simtit atat de tacuta, intrucat camera era atat de linistitoare. Era acolo un ceas care ticaia, dar nu strica linistea, ticaitul lui doar sublinia faptul ca totul era nemiscat, iar dupa un timp mi-am amintit ca trebuia sa impletesc inaintea fetei lui Dumnezeu, asa ca m-am apucat de impletit. Si am devenit tot mai constienta de liniste. Andrelele atingeau bratele fotoliului, ceasul ticaia linistitor, nu era nimic pentru care sa fii preocupat, nu aveam nici o nevoie sa-mi incordez atentia, iar apoi am simtit ca aceasta liniste nu era doar in mod simplu o absenta a zgomotului, ci una care avea un continut. Nu era absenta a ceva, ci prezenta a ceva. Linistea avea o densitate, o bogatie, si incepu sa ma cuprinda. Linistea din jur incepea sa vina si sa intalneasca linistea din mine".



Iar la urma spuse un lucru foarte frumos, pe care l-am intalnit mai tarziu la scriitorul francez Georges Bernanos: "Dintr-o data am simtit ca aceasta liniste era o prezenta. In strafundul acestei linisti era Cel care este intreaga netulburare, toata pacea si toata seninatatea".



Dupa aceasta a mai trait vreo zece ani, zicand ca oricand putea afla linistea daca tacea si se linistea ea insasi. Aceasta nu inseamna ca a incetat sa se mai roage, ci ca isi putea sustine aceasta liniste contemplativa pentru un timp, apoi mintea incepea sa-i tremure; atunci se intorcea la rugaciunea rostita, pana cand mintea ii devenea iarasi linistita si statornica, apoi abandona iarasi cuvintele, alunecand in liniste, ca mai inainte. Asta este ceea ce ni se poate intampla adesea - daca, in loc sa fim atat de incrancenati in a face tot timpul cate ceva, am putea spune simplu: "Ma aflu in prezenta lui Dumnezeu, ce bucurie, hai sa stam linistiti!"



In viata unui preot catolic din Franta, abatele d'Ars, Jean Marie Vianney, exista o patanie cu un taran batran, care petrecea ceasuri in sir stand nemiscat in capela, fara sa faca ceva. Preotul i-a zis: "Ce faci in tot timpul acesta?" Batranul i-a raspuns: "Eu ma uit la El, El se uita la mine si amandoi suntem fericiti".



Putem ajunge la asa ceva numai daca invatam sa ne deprindem intr-o oarecare masura cu tacerea. Incepe cu tacerea buzelor, cu tacerea emotiilor, cu tacerea mintii, cu tacerea trupului. Ar fi insa o greseala sa ne inchipuim ca am putea sa incepem cu tinta cea mai inalta, adica cu linistea inimii si a mintii.



Trebuie sa incepem prin linistirea buzelor noastre, prin linistirea trupului nostru, in sensul de a-l deprinde sa stea calm, sa lepadam incordarea, sa evitam visarea si trandavia si, pentru a folosi o expresie a unuia dintre sfintii nostri rusi, sa fim precum o struna de vioara intinsa astfel incat sa poata da notele potrivite, fara sa fie intinsa atat de tare incat sa se rupa, si nici atat de slab incat sa scoata doar un bazait in locul unor note. Iar din momentul acela trebuie sa invatam sa ascultam in liniste, sa fim cu totul tacuti, si astfel am putea, mai des decat ne putem imagina, sa descoperim ca vorbele din Apocalipsa se adeveresc: "Eu stau la usa si bat".



Mitropolitul Antonie de Suroj

 
 
sursa:crestinortodox.ro

Indumnezeirea omului

Sfintirea si indumnezeirea omului




Astazi, mai mult ca oricand, foarte multi crestini si mai ales tineri, sunt atrasi de fenomenele mistice din afara crestinismului si a Bisericii Ortodoxe. Ei sunt captati de religiile orientale, de mistica indiana, de cultele misterice, de spiritism, de teosofie, de Yoga, de meditatia transcendentala si de tot felul de practici oculte si initieri mistice pe care le propaga diferite religii si secte religioase. Impartasind astfel de practici, cei mai multi dintre aderenti sunt expusi la nenumarate pericole privind sanatatea lor psihica si chiar fizica si, mai mult decat atat, la pierderea mantuirii.



De asemenea, secularizarea veacului contribuie si ea la parasirea Sfintei Biserici, spatiu si cadru organizat cel mai sigur si eficient, de a "patimi indumnezeirea". Prin propriile puteri, prin initieri si practici oculte care propaga un misticism al erotismului, al drogurilor si al muzicii decibelice care produc stari de euforie, de extaz, de transa colectiva, omul ajunge la ruina si depersonalizare. Numai in Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, firea umana se poate ridica la starea de indumnezeire, pastrandu-si, in acelasi timp, identitatea si individualitatea, "ramanand in intregime om in natura sa, in sufletul sau si in trupul sau, el devine in intregime Dumnezeu in sufletul sau si in trupul sau prin har si prin stralucirea divina, a slavei divine ce i se cuvine in intregime ".



Asadar tinta omului in crestinism este unirea cu Dumnezeu in Hristos, "de a ajunge un Hristos prin asemanare, adica un fiu adoptiv al lui Dumnezeu, sau de a ajunge Dumnezeu nu prin identitate, ci prin participarea la natura dumnezeiasca". Aceasta participare la natura dumnezeiasca, sau trairea starii de indumnezeire, pentru omul credincios, este nu numai o tinta, ci si un drum nesfarsit si plin de eforturi, de impreuna lucrare si cooperare a omului cu harul necreat al lui Dumnezeu.



1. Notiunea de indumnezeire



1.1. Notiunea de indumnezeire in Sfanta Scriptura.



Termenul de indumnezeire (theosis) a fost atribuit sfintilor, adica acelor oameni care participa la indumnezeire, sau, mai bine zis, care "sufera indumnezeirea". Este acea stare pe care o traieste omul patruns de energiile divine, sau, dupa cum afirma parintele Staniloae, "este desavarsirea si deplina patrundere a omului de Dumnezeu, dat fiind ca in alt chip el nu poate ajunge la desavarsire si la deplina spiritualizare".



In limbajul eclesiastic termenul de indumnezeire nu a fost folosit de la inceput, iar in Sfanta Scriptura a purtat diverse denumiri (de exemplu: "dupa asemanarea lui Dumnezeu"; " Si a zis Dumnezeu "Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea noastra"" (Facere I, 26). Acest dupa chipul sunt premisele si posibilitatile pe care le-a pus Dumnezeu in om ca sa ajunga la dupa asemanare, care este partasia cu Dumnezeu. In aceasta privinta teologul Vladimir Lossky afirma ca antropologia si cosmologia Bisericii de Rasarit au un caracter dinamic. "Perfectiunea primei noastre naturi a fost exprimata prin aceasta capacitate a omului de a se uni cu Dumnezeu, de a se alipi din ce in ce mai mult de plinatatea fiintei divine, plinatate menita sa patrunda si sa transfigureze natura creata 5. Antropologia rasariteana este ontologia deificarii progresive a omului si a lumii. Omul "este o faptura care a primit porunca sa ajunga Dumnezeu".



Un alt termen este desavarsirea. In multe locuri in Sfanta Scriptura exista terenul "desavarsit", ca sa arate pe omul despatimit ajuns la comuniunea si unirea cu Dumnezeu. insusi Mantuitorul Iisus Hristos a spus: "Fiti dar voi desavarsiti precum si Tatal vostru cel ceresc desavarsit este " (Matei V, 48). De asemenea Sfantul Apostol Pavel marturiseste si el ca Mantuitorul Iisus Hristos "a dat pe unii apostoli, pe altii prooroci, pe altii evanghelisti, pe altii pastori si invatatori, spre desavarsirea sfintilor... pana vom ajunge toti la unitatea credintei si a cunoasterii Fiului lui Dumnezeu la starea barbatului desavarsit la masura varstei deplinatatii in Hristos" (Efeseni IV, 13). Desavarsirea se explica aici prin acea facultate a omului de a comunica cu Dumnezeu, de a se uni din ce in ce mai strans cu deplinatatea dumnezeirii care trebuie sa patrunda si sa transfigureze natura umana, dandu-i astfel valente si potente deosebite. Indumnezeirea in acest fel este "nu numai o tinta, ci si un progres nesfarsit", pe care omul trebuie sa o urmeze pe tot parcursul vietii.



Tot ca termen pentru indumnezeire este folosit si cuvantul infiere. In aceasta privinta Sfantul Apostol Pavel face remarca catre Romani: "Pentru ca n-ati primit iarasi un duh al robiei spre temere, ci ati primit duhul infierii prin care strigam: Avva! Parinte!" (Romani VIII, 15). De asemenea Sfantul Evanghelist Ioan, la inceputul evangheliei sale, afirma: "Si celor cati L-au primit, care cred in numele Lui, le-a dat putere ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu" (Ioan I, 12). Termenul de fiu exprima gradul de rudenie cel mai apropiat; exprima faptul ca toate cate are tatal le impartaseste fiului, fiul straduindu-se si el sa faca voia tatalui, sa fie dupa modelul tatalui, pentru ca, asa cum afirma Parintele Staniloae "Dumnezeu si-a aratat iubirea fata de om nu numai prin faptul ca l-a creat dupa chipul Sau, ci si prin faptul ca atunci cand l-a vazut slabit prin reaua folosire a puterilor lui, a facut acest chip propriu Fiului sau, ca sa-l restabileasca si sa-l duca la tot mai mare asemanare cu Sine ".

Sfantul Evanghelist Ioan foloseste in evanghelia sa verbul a fi preaslavit, utilizat de Hristos in rugaciunea Sa cand a spus: "Acum a fost preaslavit Fiul omului si Dumnezeu a fost preaslavit intru El" (Ioan XIII, 31). Termenul acesta il foloseste si Sfantul Apostol Pavel, ca sa arate pe omul indumnezeit, care participa la slava lui Dumnezeu, care slava nu este altceva decat energia necreata a lui Dumnezeu. "Daca sufera un madular, sufera impreuna toate madularele, daca este cinstit un madular, se bucura impreuna toate madularele" (I Corinteni XII, 26). Dupa parintele profesor Ioannis Romanidis "aceasta cinstire este indumnezeirea. Madularul cinstit este madularul indumnezeit, care, ajuns la indumnezeire, teologhiseste".

In afara de acesti termeni, in Sfanta Scriptura sunt folosite si unele expresii care sa indice comuniunea si unitatea omului cu Dumnezeu. Colosenilor, Sfantul Apostol Pavel le scrie: "Caci intru El locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii. Si sunteti deplini intru El, care este cap a toata domnia si stapanirea" (Coloseni II, 9-10). Acesti deplini, afirma Hierotheos Vlachos "inseamna participarea la lucrarile lui Dumnezeu". De asemenea Sfantul Apostol Petru afirma: "Prin care El ne-a harazit mari si pretioase fagaduinte ca prin ele sa va faceti partasi dumnezeiestii firi" (II Petru I, 4). Acest partasi dumnezeiestii firi nu insemna ca suntem partasi la firea lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este neparticipant la fire, ci noi sa participam la lucrarea lui Dumnezeu, pentru a deveni fii ai lui Dumnezeu.

Un alt termen folosit in Sfanta Scriptura este acela de sfintenie. Sfantul Apostol Pavel indeamna totdeauna pe crestini, in epistolele sale, la sfintenie: "Avand deci aceste fagaduinte, iubitilor, sa ne curatim pe noi de toata intinarea trupului si a duhului, desavarsind sfintenia in frica lui Dumnezeu" (I Corinteni VII, 1). "Sa va imbracati in omul cel nou, cel dupa Dumnezeu zidit intru dreptate si in sfintirea adevarului" (Efeseni IV, 24). Tesalonicenilor le da si lor indemn la sfintenie: "Caci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfintirea voastra." (I Tesaloniceni IV, 3). De asemenea porunca divina a Mantuitorului este infaptuirea sfintenie de toti cei care cred si urmeaza poruncile sale: "Caci dupa Sfantul care v-a chemat pe voi, fiti si voi insiva sfinti in toata petrecerea vietii voastre. Ca scris este: Fiti sfinti pentru ca Eu sunt Sfant" (I Petru I, 15-16). In ebraica etimologia cuvantului sfintenie sugereaza prin chiar radacina termenului separatia, dislocarea, apartenenta la dumnezeire, in Biserica Ortotoxa, sfintenia ramane unica participare la viata divina, dar si harisma acordata de Dumnezeu sufletului care il accepta si, mai ales, care-i ramane credincios.

Un alt termen pentru sfintenie se refera si la cei curati cu inima. In Predica de pe munte, Mantuitorul fericeste pe cei curati cu inima "Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei V, 8). Cei curati cu inima sunt sfintii, cei care indumnezeiti de Duhul prin harul divin, participa la marele mister al vietii trinitare. "Ei deschid lumii de sus usile cunoasterii, slabite de poverile carnii, ei sunt purtatorii Duhului Sfant, care prin ei se raspandeste si transforma, ei sunt cele vase alese pe care le canta Biserica: teoforii. Ei anticipeaza pe pamant tainica viata divina din cer, care consta in pace, dulceata si dragostea divina".



Toti acesti termeni si toate aceste numiri legate cu termenul indumnezeire nu fac altceva decat sa exprime faptul ca omul, prin fire, este legat de Dumnezeu si are un dor de Dumnezeu, cautand sa participe la dumnezeiresi sa devina fiu al lui Dumnezeu dupa har.



1.2 Notiunea de indumnezeire in Sfanta Traditie.

Pentru primii crestini care traiau atmosfera proaspata a traditiei, notiunea de indumnezeire a omului le era dintre cele mai familiare. Majoritatea acestora provenind din mediul paganilor puteau sesiza prapastia dintre ordinea pagana si cea crestina, dintre "omul vechi si omul nou". Ordinea pagana e de fapt dezordinea pacatului si haosul; ordinea crestina e ordinea harului revarsat prin botez, prin care firea omeneasca este transformata "intunericul nostru se risipeste si, odata invins, devine transparent pentru Duhul, iar omul se invredniceste sa vada slava lui Dumnezeu".

Sfantul Irineu al Lyonului este printre primii Sfinti Parinti care, in opera sa, Adversus haereses, vorbeste despre indumnezeirea omului "Cuvantul s-a facut om pentru ca oamenii sa poata deveni dumnezei" "Ori ce este indumnezeirea", explica el, "daca nu impartasirea de viata divina? Aceasta " impartasire se explica cel mai bine prin vederea luminii, pentru ca a vedea lumina inseamna a fi in lumina si a te impartasi de stralucirea ei. Tot asa, a vedea pe Dumnezeu inseamna a fi in El si a te impartasi de stralucirea Lui, datatoare de viata. Astfel, cei care vad pe Dumnezeu, se impartasesc de fapt de viata". Aceasta viata nu reprezinta altceva decat energiile divine care spiritualizeaza si deifica omul.

Tot in perioada incipienta a crestinismului, Clement Alexandrinul, in lucrarea sa, Stromate, vorbeste despre desavarsirea crestina care consta "in cunoasterea Binelui si asemanarea cu Dumnezeu." Gnosticul reprezinta pentru el intruchiparea desavarsirii, pentru ca, prin ajutorul cunoasterii, omul se ridica la contemplarea lui Dumnezeu: "Contemplarea lui Dumnezeu se prezinta drept cea mai inalta fericire si aceasta contemplare pare sa angajeze aproape exclusiv facultatea intelectuala a omului. E o fericire-cunoastere". Asadar, pentru Clement Alexandrinul, cunoasterea si gnoza reprezinta desavarsirea. Totusi, in Pedagogul, vorbind de efectele tainei botezului, el afirma: "Botezati, noi suntem iluminati; iluminati, noi suntem adoptati; adoptati, noi suntem desavarsiti; desavarsiti, noi suntem imaterializati".

In gandirea lui Origen intalnim insa o exprimare mai precisa si mai fluida a ceea ce priveste notiunea de indumnezeire. El caracterizeaza intr-un mod deosebit transfigurarea omului: "Cel care examineaza mai adanc lucrurile va spune ca exista dupa Scriptura un anume simt dumnezeiesc pe care numai cei fericiti stiu sa-l dobandeasca, ale carei specii sunt o vedere in stare sa contemple obiecte superioare corpului, de pilda serafimii si heruvimii; un auz capabil sa prinda glasurile ce n-au nici o realitate in acest aer; un gust in stare sa savureze painea vie ce coboara din cer si da viata lumii; un miros care simte miresme cum e aceea a lui Hristos inaintea lui Dumnezeu; un pipait ca acela despre care Iona zice ca a pipait cu mainile lui Cuvantul vietii". Din descrierea lui Origen, rezulta ca profetii au fost aceia care s-au bucurat de cele dumnezeiesti expuse mai sus. Prin credinta, primeau acel efluviu care-i sfintea, adica acel simt general dumnezeiesc care-i punea in contact cu lumea spirituala, ale carei lucrari tainice le puteau apoi povesti. Acest simt general dumnezeiesc nu e altul decat harul ce da puterea de intelegere a misterelor divine. Indumnezeirea nu reprezinta pentru Origen simpla contemplatie filozofica, ci este un act moral de asemanare si de participare la divinitate. El distinge clar un progres de perfectiune de la incepatori pana la cei avansati (suprema treapta a unirii cu Hristos). Gnosticul lui Origen este deosebit de cel al lui Clement Alexandrinul, pentru ca nu e numai un cunoscator, ci si un ascet, un om duhovnicesc.

De asemenea Origen vorbeste despre hristofori, pnevmatofori si teofori. "Toate aceste denumiri nu inseamna grade diferite de sfintenie, ci unul si acelasi lucru supranatural, fiindca cine poarta pe Hristos in el, poarta pe Dumnezeu in Treime si tot asa se poate spune despre fiecare din acesti termeni: hristofori sunt totodata pnevmatofori si invers, fiindca toti sunt in realitate teofori. Dar distinctia de purtatori de Hristos, purtatori de Duhul Sfant si purtatori de Dumnezeu arata umanitatea care se indumnezeieste, fara ca ea sa dispara sau sa fie absorbita de divinitate ".

Cu deosebita truda se apleaca asupra notiunii de dumnezeire Sfintii Parinti Capadocieni. Sfantul Grigorie de Nazianz vorbeste despre indumnezeirea omului printr-o schimbare a caracterului sau trupesc "Iisus Hristos a devenit om ca sa poata inalta trupul nostru si a reface chipul si forma omului, astfel ca am putea sa nu mai purtam semnele trupului cum ar fi sexul si nationalitatea, ci doar sa purtam in noi insine pecetea divina". Autorul intrevede aici indumnezeirea omului anticipand in acelasi timp spiritualizarea trupului realizata printr-o deificare abundenta. In aceasta stare finala a omului trupul va fi eliberat de impuritatea sa, de neajunsurile sale, avand astfel putinta sa contemple pe Dumnezeu, nemaiexistand opacitatea si marginirea carnala.

Sfantul Vasile cel Mare acorda si el o importanta deosebita indumnezeirii efectuate cu ajutorul harului dumnezeiesc "fiind Dumnezeu prin natura Sfantul Duh, indumezeieste prin har toate cele care apartin inca naturii supuse schimbarii". "Prin El se face inaltarea inimilor, indumnezeirea celor slabi, desavarsirea celor inaintati (progresati). El este Cel care stralucind in cei care s-au curatit de toata intinaciunea, ii face duhovnicesti, prin comuniunea cu El. In Duhul Sfant putem contempla pe Dumnezeu". Asadar cu ajutorul Duhului Sfant firea umana este strapunsa de energiile divine si ii da putinta de a fi apta sa vada si sa simta chipul Fiului lui Dumnezeu si prin El, Arhetipul, Tatal. Orice vedere si simtire a lui Dumnezeu va fi savarsita in Duhul Sfant prin Fiul catre Tatal.

Pentru Sfantul Grigorie de Nyssa indumnezeirea reprezinta o intalnire personala a omului cu Dumnezeu, un urcus al acestuia spre comuniunea cu Dumnezeu in Treime, o epectaza cum ii place acestuia s-o numeasca. "Cel ce se apropie de Dumnezeu devine dumnezeu dupa har in intregime. Ceea ce este Dumnezeu prin natura, El da omului sa devina acelasi prin har, omul devine prin har, in intregime dumnezeu. Omul iese din natura sa, din muritor devine nemuritor, din stricacios devine nestricacios, din trecator devine nemuritor si din om devine in intregime dumnezeu".

Indumnezeirea ce se realizeaza, prin participare la firea divina nu depersonalizeaza pe om, desi omul care participa este totdeauna in Dumnezeu si patruns de Dumnezeu. Dionisie Areopagitul este socotit parintele intregii mistici a Bisericii de Rasarit, aproape nu exista pagina in operele sale in care sa nu se vorbeasca de indumnezeirea omului ca ultim termen al lucrarii harului "Mantuirea nu e posibila" afirma el "decat pentru cei ce se indumenezeiesc, iar indumnezeirea este asemanarea si unirea pe cat se poate cu Dumnezeu" . "Barbatul deplin dumnezeiesc este cel ce se impartaseste cu vrednicie de cele dumnezeiesti, cel innaltat la culmea asemanarii cu Dumnezeu, prin indumnezeirile totale si desavarsitoare si nu va mai lucra cele ale Duhului, afara de ceea ce cu totul trebuincios prin fire - si aceasta se poate numi trecator, ci va fi templul si urmator al Duhului dumnezeiesc in indumnezeierea lui".

Asadar indumnezeirea pentru Sfantul Dionisie, nu reprezinta o gnoza divina, ci unirea cu divinitatea, care depaseste orice cunoastere. Ca si la Sfantul Grigorie de Nyssa, la Sfantul Dionisie Areopagitul exista un progres, un urcus al omului spre Dumnezeu.

Omul unit cu Dumnezeu nu se identifica cu El ci devine in intregime al lui Dumnezeu. Caci atunci ne vom impartasi cu mintea nepatimasa si nemateriala de daruirea luminii Lui spirituale si de unirea mai presus de minte, traita in stralucirile necunoscute si fericirile revarsate din raze supradimensionate intr-o imitare mai dumnezeiasca a mintilor mai presus de ceruri, caci atunci vom fi deopotriva cu ingerii.



Pentru Maxim Marturisitorul notiunea de indumnezeire este ideea centrala a spiritualitatii sale, este un act in totalitate supranaturala, o lucrare a lui Dumnezeu "Sfintii afirma el devin ceva ce nu poate niciodata sa apartina cu adevarat puterii naturale, pentru ca natura nu are nici o facultate in stare sa perceapa ceea ce depaseste natura. Nici un aspect al indumnezeirii nu este produsul naturii, pentru ca natura nu poate sa-L inteleaga pe Dumnezeu. Numai harului divin ii este proprie facultatea de a impartasi indumnezeirea sufletulor in mod analog; atunci natura straluceste cu o lumina supranaturala si se afla transportata dincolo de propriile sale limite ". Omul indumnezeit este pentru Sfantul Maxim Marturisitorul omul plin de Duhul Sfant, este omul asemenea celui descris de Sfantul Pavel cand afirma "nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Galateni II, 20), este omul care " se bucura deplin de lepadarea a tot ce-i apartine prin natura... ... pentru ca harul biruieste in el si pentru ca singurul Dumnezeu, in mod vadit lucreaza in el".



La Sfantul Simeon Noul Teolog indumnezeirea este socotita ca o stare duhovniceasca pe care omul o poate dobandi si la care sunt chemati toti crestinii. Ea este unirea cu Hristos, este slava sfintilor indumnezeiti fiind comparata cu slava dinainte de veci a Fiului. "Sfintii deveniti dumnezei prin infiere, datorita faptului ca Dumnezeu s-a salasluit in ei nu se vor nesocoti niciodata unii pe altii; ei vor fi invredniciti sa isi vada unul altuia slava si fiecare pe a s-a proprie, asa precum Tatal o vede pe acea a Fiului si Fiul pe acea a Tatalui".

El dezvolta de asemenea ideea teofaniei vizibile pe care a intalnit-o la Sfantul Dionisie Areopagitul, Sfantul Maxim Marturisitorul si Sfantul Ioan Damaschin. Dar, in timp ce acestia vorbesc de vederea slavei dumnezeiesti, mai ales intr-un context hristologic, in legatura cu umanitatea indumnezeita a lui Hristos prin care ne impartasim de lumina dumnezeiasca, Sfantul Sinod infatiseaza aceeasi realitate, dar mai cu seama in plan pnevmatologic. "Dumnezeu este lumina, o lumina nesfarsita si negraita. Lumina este tot ce se afla in legatura cu El..., prin urmare, tot ce vine de la Dumnezeu e lumina si ni se daruieste ca si cand vine de la lumina" . "Aceasta lumina, m-a separat de orice fiinta vazuta si nevazuta, acordandu-mi vederea necreata... sunt unit ce Cel necreat, nestricacios, infinit, nevazut pentru toate ". Aici este vorba de o revelatie a Sfantului Duh, de viata in Har, care nu poate ramane ascunsa ci se manifesta pe trepte superioare ale vietii spirituale, ca lumina. Cei care nu au primit aceasta lumina, inca nu au primit harul, caci primind harul ei primesc lumina dumnezeiasca si pe Dumnezeu.

Cel care reda cel mai precis modul indumnezeirii omului, este Sfantul Grigorie Palama. El face distinctia clara intre fiinta (ousia) lui Dumnezeu, care ramane incongnoscibila si insondabila, si energiile divine, care sunt puteri, lucrari, manifestari ale fiintei comune ale Sfintei Treimi, ce se comunica omului. Indumnezeirea reprezinta si pentru el impartasirea de lumina divina "Cel ce se impartaseste de energia divina devine el insusi oarecum lumina; este unit cu lumina si cu lumina vede in plina cunostinta tot ceea ce ramane ascuns celor care nu au acest har ...aceeasi lumina necreata se comnica deci omului intreg, facand sa traiasca in comuniune cu Sfanta Treime. Aceasta comuniune cu Dumnezeu, in care cei drepti vor fi in fond transfigurati in lumina si vor deveni ei insisi lumina stralucind ca soarele, constituie fericirea veacului viitor - aceasta stare indumnezeita a creaturilor in care Dumnezeu va fi totul in toti, nu prin fiinta Lui ci prin energia Sa, adica prin harul sau lumina necreata."



Din analiza notiunii de indumnezeire, la majoritatea Sfintilor Parinti observam ca ea este centrata pe persoana Mantuitorului, natura divina patrunde deopotriva umanitatea in persoana Mantuitorului Iisus Hristos prin energiile necreate, atat mintea cat si sufletul si trupul Sau. Aceasta perihoreza energetica a creatului si necreatului, afirma Vladimir Lossky, "isi gaseste analogia in fiintele care tind sa devina dumnezei prin-har".



2. Premisele indumnezeirii



2.1. Omul creat dupa chipul lui Dumnezeu.

Dupa invatatura crestina, Dumnezeu a creat pe om printr-un act creator special, alcatuind mai intai trupul si apoi sufletul: "Atunci, luand Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie. " (Facere II, 7) Pentru faptul ca a fost creat nu numai din tarana, ci si prin suflarea lui Dumnezeu, in trupul facut din aceasta tarana se oglindeste pozitia speciala a omului nu numai fata de natura din care a fost luat trupul lui ci si in raport cu Dumnezeu. In aceasta privinta Sfantul Grigorie de Nazianz afirma: "in calitatea mea de pamant sunt legat de viata de jos, dar fiind si o particica dumnezeiasca, eu port in mine dorinta vietii viitoare"? Datorita naturii sale psiho-fizice, omul se afla intr-o relatie vie si constanta cu Dumnezeu, posibila si mai ales faptului ca este creat dupa chipul lui Dumnezeu: "Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau, dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut; a facut barbat si femeie." (Facere I, 27). Conceptul de imago Dei este determinarea esentiala a umanului, a ceea ce constituie existenta umana, ca fiind opusa existentei non-umane. "Chipul", afirma Paul Evdokimov, "este principiul constitutiv al fiintei omenesti, este cel de-al treilea termen de afinitate, conformitate si corespondenta care face sa vezi pe om in Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu exprimat in trasaturi omenesti; iar ceea ce este dumnezeiesc in om, face sa vezi omul indumnezeit".

La Sfintii Parinti nu intalnim o conceptie perfect coerenta despre chip, dar majoritatea sunt de acord sa vada in creatia omului dupa chipul lui Dumnezeu un fel de potrivire dintru inceput intre fiinta omeneasca si fiinta dumnezeiasca, de participare a firii omenesti la firea dumnezeiasca. "Omul", afirma Parintele Staniloae, "a fost cinstit prin actul creatiei sale cu calitatea de chip al lui Dumnezeu, deoarece prin ea i s-a sadit inrudirea si relatia lui cu Dumnezeu. Aceasta calitate se mentine si se dezvolta continuu prin relatia cu Dumnezeu de care omul e capabil si care se cere prin constitutia sa. Chipul e un dar, dar si o misiune".

O definitie limpede a ceea ce corespunde chipului lui Dumnezeu in om nu gasim in scrierile Sfintilor Parinti pentru ca asa cum afirma Vladimir Lossky, "caracterul de chip al lui Dumnezeu se atribuie demnitatii imparatesti a omului, superioritatii sale in lumea sensibila, alteori se vrea vazut in firea sa duhovniceasca, in suflet sau in partea principala si conducatoare a fiintei sale, in minte, in facultatile superioare ca inteligenta, ratiunea, sau tn libertatea proprie omului, facultatea de a se determina din interior, in virtutea careia omul este adevaratul principiu al actelor sale. Cateodata chipul lui Dumnezeu este asimilat cu vreo calitate a sufletului, cu simplitatea lui, cu nemurirea lui, sau cu facultatea de a-l cunoaste pe Dumnezeu, de a trai in legatura cu El, cu puterea de participare la Dumnezeu, cu salasluirea Duhului Sfant in suflet.

Altadata, ca in Omiliile duhovnicesti, socotite ca fiind ale Sfantului Macarie Egipteanul, chipul lui Dumnezeu se prezinta sub un dublu aspect: este mai intai libertatea formala a omului, liberul arbitru sau facultatea de a alege, care nu poate fi distrusa prin pacat; pe de alta parte este "chipul ceresc", continutul pozitiv al chipului, care este comuniunea cu Dumnezeu in virtutea careia natura omeneasca, inainte de pacat, era imbracata in Cuvantul si in Duhul Sfant.



In sfarsit, ca la Sfantul Irineu, la Sfantul Grigorie de Nyssa si la Sfantul Grigorie Palama, nu numai sufletul, dar si trupul omenesc ar fi partas la calitatea de chip, ar fi creat dupa chipul lui Dumnezeu. Numele de om, zice Sfantul Grigorie Palama, nu este dat sufletului, sau trupului, luate in mod separat, ci amandurora, impreuna, caci impreuna ele au fost create dupa chipul lui Dumnezeu".

Paul Evdokimov declara la randul sau "strabatand spatiul nesfarsit al gandirii patristice, nemasurat de bogata si nuantata, ai impresia ca ea a evitat orice sistematizare ca sa-si pastreze integral supletea ei uimitoare. Cu toate acestea ea ingaduie cateva concluzii fundamentale. Inainte de toate trebuie sa inlaturam orice conceptie substantialista despre chip. Acesta nu e depus in noi ca o parte componenta a fiintei noastre, ci totalitatea fiintei omenesti este creata, plasmuita dupa chip. Chipul se manifesta in primul rand in structura ierarhica a omului, a carui viata spirituala este in centrul existentei. Aceasta centralitate, acest primat al vietii spirituale, conditioneaza aspiratia specifica spre spiritual, spre absolut. Este avantul dinamic catre Arhetipul divin (Origen), este aspiratia irezistibila a spiritului nostru catre Dumnezeu (Sfantul Vasile), este erosul omenesc indreptat spre Erosul divin (Sfantul Grigorie Palama), pe scurt, este setea nepotolita, dorul infocat de Dumnezeu, cum arata atat de minunat Sfantul Grigorie de Nazianz, cand exclama: Pentru Tine traiesc, vorbesc si cant. In rezumat, fiecare facultate a spiritului omenesc reflecta chipul, dar acesta este mai presus de toate, omul intreg centrat in ceea ce este spiritual si al carui specific este sa se depaseasca spre a se revarsa in oceanul nemarginit al dumnezeirii, acolo unde isi va afla potolirea dorului sau".

Asadar ceea ce-l distinge pe om de restul creatiei este chipul lui Dumnezeu, este deiformitatea sa, adica faptul ca este chemat la cea mai inalta comuniune cu Dumnezeu, fiind capabil sa-L cunoasca, sa-L iubeasca si sa-L primeasca pe Dumnezeu. Omul poarta in el nostalgia absolutului "pentru ca este ancorat in Absolut", sau asa cum afirma Sfantul Maxim Marturisitorul "Dumnezeu a sadit in noi dorul de El", sau, cum marturiseste Fericitul Augustin, "Doamne, ne-ai facut pentru Tine si numai in Tine va afla inima noastra pacea ".

In dorinta sa de a se perfecta si a se autodepasi omul isi exprima totdeauna aspiratia catre Infinit, dorul dupa Dumnezeu sau, cum plastic afirma Paul Evdokimov, "tinderea icoanei, a chipului spre Arhetipul sau". In toata aceasta modelare a naturii umane, harul este inerent omului, el fiind "co-natural naturii si natura este conforma harului", sau, cum afirma Olivier Clement, "omul nu poate exista fara Dumnezeu si nici in afara de Dumnezeu. Prin insasi viata sa, omul se inradacineaza cu Cel singur viu" sau "omul cu adevarat natural este cel ce se recunoaste faptura purtata de har, chemat la unirea cu Creatorul sau".



Indumnezeirea omului este asadar posibila numai datorita harului divin necreat care patrunde si indumnezeieste fiinta umana pana acolo incat aceasta sa devina dupa har ceea ce este Dumnezeu dupa fire, omul fiind "faptura chemata sa ajunga la unirea cu Dumnezeu, sa devina dumnezeu prin har, dar nicidecum un dumnezeu prin insasi originea sa". Dupa pacatul stramosesc, chipul a continuat sa existe in om chiar daca firea sa a fost pervertita. El s-a pastrat, insa a fost redus la tacere, a fost facut nelucrator "dupa cadere am aruncat asemanarea, dar calitatea de fiinta creata dupa chipul nu am pierdut-o " . Omul a continuat si continua sa existe ca om tocmai datorita chipului, care nu poate fi distrus sau pierdut, fiinta umana fiind chemata continuu la autodepasire si indumnezeire.



2. 2. Intruparea Mantuitorului



Omul a fost creat ca un stapan al universului si a fost chemat de Creator sa traga intreaga creatie spre Dumnezeu. Nereusita lui de a face aceasta din cauza pacatului stramosesc a constituit o catastrofa cosmica, ce putea fi indreptata doar de Creator insusi. De aceea la "plinirea vremii" intr-un moment dat al istoriei, Fiul lui Dumnezeu " S-a facut El insusi si om, ramanand si Dumnezeu, ca sa se auda pe Sine insusi si ca Dumnezeu care cheama si ca om chemat" sau cum afirma Sfantul Irineu de Lyon "Hristos Dumnezeu adevarat si om adevarat - de o fiinta cu Tatal - in dumnezeirea Sa, de o fiinta cu oamenii si omenitatea Sa, s-a facut ceea ce suntem noi, ca sa devenim ceea ce este El". Cand spunem ca Fiul lui Dumnezeu s-a intrupat nu trebuie sa intelegem numai ca Acesta s-a pogorat si a luat chip de rob, ci si faptul ca Logosul s-a unit cu toate cele omenesti, afara de pacat, pentru ca numai asumand intreaga fire umana in ipostasul sau, aceasta putea fi restaurata. Sfantul Ioan Damaschin afirma ca "s-a unit intreaga fiinta a dumnezeirii cu intreaga fiinta omeneasca. Dumnezeu Cuvantul n-a lasat nimic din cele ce a sadit in firea noastra cand ne-a plasmuit la inceput. Ci le-a luat pe toate, corp, suflet ganditor si rational si insusirile acestora.....El, in intregime m-a luat pe mine, in intregime, El in intregime s-a unit cu mine, in intregime, ca sa-mi daruiasca mie in intrgime mantuirea. Caci ceea ce este neluat este nevindecat".

Termenul de enipostaziere al lui Leontiu de Bizant, exprima cel mai bine, modul indumnezeirii firii umane in persoana Fiului lui Dumnezeu intrupat, pentru ca "persoana Logosului pe langa natura divina si-a impropiat natura umana in toata deplinatatea ei, aceasta din urma fiind deplina ca natura, dar imperfecta ca ipostas": Astfel numai putem vorbi despre o existenta autonoma a firii in cadrul Logosului, centrul divin fiind cel care uneste firile, natura umana primind existenta concreta nu ca un centru propriu, ci intr-un centru preexistent, in unitatea ipostasului divin al Logosului. Datorita acestui fapt are loc indumnezeirea firii umane "caci asumand trupul in ipostasul propriu l-a personalizat. Caci nu sunt in firea Cuvantului ratiunile firii trupului. Dumnezeirea pe langa faptul ca isi are impropiate in ipostas insusirile dumnezeiesti, isi insuseste intr-un anumit mod si insusirile naturale ale trupului. Una din firi a indumnezeit ca fire dumnezeiasca, iar alta a fost indumnezeita, fiind posibila de indumnezeire. Una a fost inaltata, una n-a fost. Si una a dat ale Sale, iar alta a primit darurile naturale". Aceasta indumnezeire se manifesta printr-o potentare a vointei si cunostintei umane, pentru ca centrul divin fiind centrul persoanei lui Iisus Hristos, aceste insusiri nu se mai activeaza izolat de dumnezeire ci in stransa legatura cu aceasta, ele fiind unite de centrul divin si indreptate numai spre bine. Ratiunea divina se face ca insasi ipostasul ratiunii umane, vointa divina devine ea insasi impulsul vointei umane, si o aduc pe aceasta din urma in conformitate cu binele absolut. Judecatile sunt de acum conforme judecatilor divine, sfera de cunoastere se mareste, ratiunea si vointa indreptandu-se de acum numai spre transcendent.

Intruparea Cuvantului a adus refacerea si innoirea ontologica a firii omenesti prezente in Hristos, dar si a intregii firi omenesti, pentru ca ce se intmpla in firea umana a lui Hristos, se rasfrange asupra tuturor insilor umani, cat si a creatiei insasi. Parintele Dumitru Staniloae afirma in acest sens: "intre oameni, a pasit un Om al carui centru nu mai este afara de Dumnezeu, ci in Dumnezeu sau insusi Dumnezeu. Relatiile celorlalti oameni cu acest semen, nu mai inseamna relatii traite in afara de Dumnezeu, ci relatii cu Dumnezeu insusi. Dintr-un centru ipostatic omenesc se revarsa toata puterea de inaltare a omenirii spre Dumnezeu". Iisus Hristos are calitatea unui astfel de om central prin faptul ca potentele naturii umane nu mai sunt activate de un ipostas uman ci de Ipostasul dumnezeiesc, care imbratiseaza cu iubirea Sa nesfarsita pe toti si toate.

Prin faptul ca se face Om, Fiul lui Dumnezeu intra si intr-o unire dupa fiinta omeneasca, cu ceilalti oameni, iar aceasta inseamna, o relatie cu ei mai deplina decat inainte de intrupare. Unirea prin relatie a lui Dumnezeu cu noi oamenii in Hristos e o relatie prin comunitatea firii umane, dar si printr-o anumita comunicare intre firea divina si cea umana unite in El. Este o relatie directa ce se stabileste in felul acesta intre Dumnezeu Cuvantul si noi oamenii.

Indumnezeirea noastra isi are baza in indumnezeirea naturii umane asumate in persoana Mantuitorului Iisus Hristos. Prin comunicarea reala intre insusirile si lucraile celor doua firi, prin ipostazierea naturii umane in Hristos si prin relatia personala dintre El si fiintele umane s-a realizat si personalizarea acestora din urma. Pentru Parintele Staniloae, Hristos apare ca "omul desavarsit pentru Dumnezeu si pentru oameni, deplin umanizat ca Dumnezeu si deplin indumnezeit ca om. Toti care intra intr-o legatura personala cu El sunt umanizati si indumnezeiti". Hristos este centru si punte pentru cel care cauta desavarsirea. In El percepem si actualizam umanitatea, deplin transparenta pentru Dumnezeu si divinitatea deplin data noua.

Indumnezeirea inseamna o amplificare a puterilor spirituale ce stau amortite in firea noastra.

Aceasta crestere are un caracter teandric fiind o dezvoltare atat dinauntru in afara cat si un adaos de putere din afara, de la Dumnezeu. Harul, este trezitorul si amplificatorul puterilor noastre, ajungand sa nu mai distingem in iradierea lui ce este uman si ce este divin, pe drept cuvant acesta numin-du-se indumnezeire. Facandu-se Persoana a firii omenesti, Fiul lui Dumnezeu a asigurat existenta divina a umanitatii in Persoana sa, aratand ca umanitatea nu e destinata sa se topeasca in natura, ci prin voia firii omenesti facuta voie a lui Dumnezeu, natura insasi asupra careia lucreaza aceasta, e chemata sa fie nu numai umanizata, ci si indumnezeita. Persoana lui Hristos ne arata culmea indumnezeirii spre care sunt chemati sa se miste oamenii ca persoane.

2.3. Biserica - trup divino-uman al lui Hristos

Comuniunea personala a omului cu Dumnezeu in Iisus Hristos prin Duhul Sfant se realizeaza intr-un cadru bine distinct - Biserica. Ea se afirma ca o entitate formata din toti cei care cred in Hristos, o entitate temporala si supratemporala, o comuniune si comunitate de persoane umane care se afla in stransa legatura cu El "este o viata noua cu Hristos, condusa de Duhul Sfant". Asadar, Biserica "este plina de putere dumnezeiasca datorita lui Hristos intemeietorul si Capul ei si a Duhului Sfant, care o purifica si o face sa creasca ca Trup tainic al lui Hristos in care omul se realizeaza prin impreuna lucrare a sa cu Dumnezeu care il cheama si-i da puterea sa lucreze mantuirea si indumnezeirea ".

Taina Bisericii incepe inaintea istoriei. Ea este "acunsa din veci in Dumnezeu, preinchipuita in Paradis, preinchipuita in Israel, coborata din cer in limbi de foc si intra in istorie la Ierusalim cu ziua Cincizecimii. Ea coboara din cer si isi are obarsia in adancurile ontologice prestabilite ale lumii".

A fost definita adesea ca " icoana Treimii" pentru ca reflecta reciprocitatea, perfecta din cadrul Sfintei Treimi. Principiul trinitar al vietii este revelat Bisericii de catre Fiul si Duhul Sfant, nu ca ceva abstract ci ca o regula dupa modelul Treimii. Daruirea de sine si iubirea in cadrul vietii intratrinitare este regasit in viata spirituala a Bisericii ca participare mistica in relatiile existente intre persoanele Sfintei Treimi, in acest sens viata credinciosului devine intr-un fel trinitara sau o viata plina de har.

Ca trup al lui Hristos, Biserica reprezinta " mediul in care se savarseste unirea persoanelor umane cu Dumnezeu". "in calitate de trup al lui Hristos", afirma Bulgakov, "Biserica nu este Hristos - Dumnezeu - Omul ; ea nu este decat umanitatea Lui, ea este viata in Hristos si cu Hristos viata, in Hristos cu noi". Parintele Staniloae merge mai profund aratand ca "Biserica este Hristos extins cu trupul Lui indumnezeit in umanitate, sau umanitatea unita cu Hristos avand imprimat in ea pe Hristos cu trupul Lui indumnezeit", ea fiind o prelungire deci a intruparii lui Hristos. Capul ei este destinat sa se extinda in intreaga umanitate cuprinsa, mantuita si reinnoita de Hristos. "Cei doi factori Hristos si umanitatea sunt atat de uniti in Biserica incat in cadrul acesteia nu poate fi vazut unul fara altul si nu se poate vorbi de unul fara celalalt. Despre Hristos se spune ca e cap al Bisericii si despre Biserica ca e trup al lui Hristos. El are in Biserica pozitia de cap, de temelie, de izvor de viata infinita, care uneste pe credinciosi cu Sine, cape un trup". Biserica ofera astfel cadrul si toate conditiile in vederea unirii omului cu Dumnezeu, ea fiind socotita "inima universului in care se hotarasc destinele lui. Toti sunt chemati sa intre in Biserica, pentru ca fac parte din trupul lui Hristos, omul este un microcosmos, Biserica este un macroantropos. Ea creste si se compune in istorie, adunand la sanul sau, unind cu Dumnezeu, pe cei alesi".



Toti cei incorporati in Biserica, cresc in Hristos, se unesc cu El, se pnevmatizeaza, harul divin fiind acea energie necreata plina de stralucire, care indumnezeieste firea umana devenind apti de comunicare cu Dumnezeu. Lumea, afirma Lossky, "imbatraneste si cade in garbovire, in timp ce Biserica este necontenit reintinerita si inoita de Duhul Sfant, care este izvorul vietii. Viata in Hristos se prezinta ca o neincetata lupta pentru dobandirea harului care trebuie sa transfigureze firea. Ca sa te eliberezi de orice intinare a pacatului si ca sa cresti fara incetare in har, trebuie sa te inradacinezi din ce in ce mai mult in unitatea firii, care are ca ipostas pe Hristos insusi".

In procesul indumnezeirii ipostasurile omenesti trebuie sa devina si ele cu doua firi, asemenea lui Hristos reunind in ele, firea creata cu plinatatea harului necreat, cu dumnezeirea pe care o da Sfantul Duh, impropriata de fiecare madular al trupului lui Hristos. Persoanele umane nu se pot implini si desavarsi decat in unitate si comuniune, aceasta oferind-o din plin Biserica, trup a Lui Hristos, ca extensiune a Lui in lume. "Fiul impartaseste Bisericii ipostasul Sau, Duhul Sfant ramane ascuns, dar se identifica cu persoanele umane carora le impropriaza a doua fire, energiile indumnezeitoare. El devine principiul indumnezeirii noastre. El daruieste fiecarei persoane ultima Sa desavarsire, dar el nu devine persoana Bisericii, ci este sufletul Bisericii" . Biserica este organul desavarsirii in Hristos, viata intregului univers se organizeaza in cadrele "panbisericismului, in afara de care nu exista alta cale catre Dumnezeu", in vederea indumnezeirii omului. In trupul tainic al lui Hristos fiecare membru trebuie sa devina acelasi prin har, cu Capul sau, care este Hristos "Biserica constituind un mare univers spiritual unde sfintii devin icoane vii ale frumusetii lui Dumnezeu" .

3. Indumnezeire si mantuire

Notiunea de indumnezeire constituie tinta spiritualitatii ortodoxe, concept cheie al patristicii rasaritene, desemnand cresterea harica a omului, respectiv participarea sa la viata Sfintei Treimi cu ajutorul energiilor divine necreate. Dar cum Dumnezeu este nesfarsit tinta unirii cu El, sau a desavarsirii noastre, nu corespunde niciodata unui capat, de la care sa nu se mai poata inainta. "Astfel desavarsirea sau unirea noastra cu Dumnezeu este nu numai o tinta ci si un progres nesfarsit.

Ea se concretizeaza printr-un lung efort al omului de purificare de patimi si dobandire a virtutiilor, de o traire curata, de o deschidere deosebita catre harul lui Dumnezeu si de o patrundere tot mai mare de energii dumnezeiesti. Dupa afirmatia Parintelui Staniloae indumnezeirea "reprezinta ultima treapta a desavarsirii omului, ea realizandu-se prin participarea omului credincios la puterile dumnezeiesti, prin revarsarea in el a nemarginirii divine".

Theosis constituie idealul religios al Rasaritului crestin, scopul principal al existentei Bisericii si al existentei umane ." Este starea culminanta la care poate ajunge omul in care s-a salasluit si lucreaza deplin harul dumnezeiesc, devenind Dumnezeu prin participare". In teologia ortodoxa in procesul indumnezeirii se poate vorbi de un sens larg si de un sens strict. In sens larg procesul indumnezeirii incepe de la botez intinzandu-se de-a lungul intregului urcus spiritual al omului, in care sunt activate puterile lui pentru obtinerea purificarii de patimi, dobandirea de virtuti si capatarea iluminarii, adica vederea luminii dumnezeiesti.

Sfantul Grigorie Palama ne spune in aceasta privinta: "Cel care a rupt din sufletul sau toata legatura cu cele de jos si s-a dezlegat de toate prin pazirea poruncilor si prin nepatimirea ce-i vine din aceasta, apoi s-a ridicat peste toata lucrarea cunoscatoare prin rugaciunea staruitoare, curata si nemateriala si acolo printr-o unire necunoscuta in sens de depasire, e invaluit intr-o stralucire neapropiata, acela singur devenit lumina si indumnezeit prin lumina si vazand lumina, cunoaste in vederea si in impartasirea de aceasta lumina si ceea ce e mai presus de lumina si neinteles din Dumnezeu. Acela socoteste pe Dumnezeu nu numai mai presus de puterea intelegatoare omeneasca a mintii - caci sunt si multe din cele create mai presus de ea - ci mai presus de vederea aceea atotsupranaturala singura prin care se uneste mintea cu cele ce sunt dincolo de cele ale celor "inteligibile", intr-o unire dumnezeiasca a mintilor mai presus de ceruri".

Luminat de lumina cea neapropiata "printr-o unire necunoscuta'' un astfel de om il vede pe Dumnezeu si se uneste cu El. Astfel devenit el insusi lumina, omul se impartaseste de lumina cea nevazuta intrucat acum "cunoaste si ceea ce e mai presus de lumina si neinteles din Dumnezeu". Pentru justificarea acestei afirmatii Parintele Staniloae aduce pilda in-dumnezeirii omenitatii lui Iisus Hristos, care de asemenea incepe propriu-zis dupa Patimi si inviere, cand, conform Sfantului Grigorie de Nyssa, insusirile si lucrarile naturii umane sunt covarsite de atributele si lucrarile dumnezeirii. Aceasta se desavarseste in inaltarea lui Iisus la cer, ca om.

Ea a facut posibila indumnezeirea noastra personala inteleasa de asemenea, ca o ridicare deasupra atributelor si lucrarilor omenesti, la atributele si lucrarile dumnezeiesti. Astfel daca indumnezeirea in sens larg inseamna ridicarea omului pana la nivelul cel mai inalt al puterilor Sale naturale, sau pana la realizarea deplina a omului, intrucat in tot acest timp se afla in el activa si puterea dumnezeiasca a harului, indumnezeirea in sens strans, cuprinde progresul pe care-l face omul dincolo de limita puterilor sale materiale, dincolo de marginile naturii sale, in planul dumnezeisc mai presus de fire.

Desi exista o distinctie intre aceste doua feluri de indumnezeire, totusi intre ele exista un fir de legatura, o continuitate ca intre doua etape ale aceluiasi urcus, desi pentru trecerea de la prima etapa la a doua este necesar un salt, intrucat in prima etapa lucreaza omul ajutat de harul lui Dumnezeu, in a doua etapa lucreaza numai harul lui Dumnezeu. In prima etapa (indumnezeirea in sens larg) are loc mai mult o elastici-zare a firii umane, o dezvoltare capabila sa primeasca energiile divine. in etapa a doua (dumnezeirea in sens strict) Dumnezeu este Cel care lucreaza in om, acesta ajungand la limitele puterilor cand inceteaza orice activitate din partea lui, ea apartinand in special veacului viitor.

Problema principala care se iveste este raportul intre indumnezeire si natura umana, daca aceasta din urma mai exista si nu cumva a fost absorbita de dumnezeire. O comisie internationala catolica a publicat recent un raport in care se apreciaza ca ideea de deificare (indumnezeire) este nepotrivita cu mentalitatea secularizata a omului contemporan si propune ca acest termen sa fie inlocuit cu cel de umanizare. Ei obiecteaza ca deificarea ar suprima distanta dintre Dumnezeu si om, ca ar promova confuzia dintre divin si uman si ca ar substitui natura umana cu cea divina. Parintele Congar privitor la notiunea de indumnezeire arata ca "simplitatea absluta a fiintei divine interzice sa se faca o distinctie intre fiinta divina si energii. in aceasta perspectiva scopul ultim al vietii in veacul viitor nu poate fi decat visio Dei per essentiam. intrepatrunderea dintre fiinta divina si cea umana fiind exclus, indumnezeirea se arata dificil de formulat. Ea nu poate fi decat rodul harului creat, notiune pe care Rasaritul crestin n-a admis-o niciodata".

In prezentarea acestei obiectiuni, teologia catolica nu tine seama de existenta energiilor necreate, punct si nod de legatura intre transcendent si imanent. Pe de o parte ele au rolul de a pastra distinctia dintre firea divina si cea umana a Domnului nostru Iisus Hristos, iar pe de alta parte constituie legatura interioara dintre cele doua firi ale Mantuitorului, care face posibila indumnezeirea firii sale umane. indumnezeirea nu anuleaza omul, ci confera acestuia anumite calitati necreate prin care sa poata intra in legatura cu Dumnezeu inca din timpul vietii pamantesti, ca o garantie a vietii vesnice. Unirea maxima cu Dumnezeu spre care urcam prin virtute, nu poate insemna scufundare in oceanul unei unitati impersonale. Aceasta n-ar mai putea insemna un om indumnezeit prin har, dar deosebit de Dumnezeu dupa fiinta, ci o singura si indistincta divinitate.

Sfantul Ioan Damaschin ne prezinta foarte succint modul indumnezeirii firii umane in persoana Mantuitorului Iisus Hristos " deoarece; Cuvantul s-a facut trup, nici Cuvantul n-a iesit din granitele dumnezeirii Sale si din maririle Sale proprii demne de Dumnezeu si nici trupul, pentru ca s-a indumnezeit, nu si-a schimbat firea lui, sau insusirile lui firesti. Caci au urmat si dupa unire, firile neamestecate, iar insusirile acestora nevatamate. Trupul Domnului insa s-a umplut cu activitati dumnezeiesti in virtutea unirii prea curate cu Cuvantul, adica dupa ipostas, fara sa sufere vreo pierdere insusirile cele firesti".

Asadar in cadrul ipostasului Mantuitorului Iisus Hristos se infaptuieste o intrepatrundere intre firea divina si firea umana, fiecare pastrandu-si insusirile; insa firea umana isi amplifica potentele, ridicandu-se cu ajutorul harului divin deasupra granitelor ei "partea omeneasca nu a ramas in masurile si atributele ei, ci a fost ridicata si a devenit in loc de om, dumnezeu". In virtutea comunicarilor insusirilor dintre cele doua firi ale Mantuitorului se poate spune ca Dumnezeu s-a umanizat pentru ca omul sa se indum-nezeiasca. Nu exista deificare fara umanizare. Umanizarea lui Dumnezeu prin intrupare este conditia necesara indumnezeirii omului in Hristos prin care acesta devine un "dumnezeu dupa har", ramanand in acelasi timp constient de Creatorul sau "e dumnezeu dar nu inceteaza de a fi in acelasi timp om, e dumnezeu prin lucrarile savarsite, prin functiile sale, dar constient ca e dumnezeu prin mila unicului si marelui Dumnezeu..... El e ca Dumnezeu, ba chiar dumnezeu, dar nu e Dumnezeu".

in procesul indumnezeirii omul asimileaza tot mai mult din energiile divine fara sa se termine vreodata, intrucat niciodata nu va asimila insusi izvorul lor, adica fiinta divina, ca sa devina Dumnezeu dupa fiinta. Pe masura ce sporeste in asimilarea de energii divine, acestuia i se largeste orizontul si perspectiva indumnezeirii. indumenzeirea finala va consta "intr-o traire a tuturor energiilor divine iradiate, incat totul va fi patruns de lumina dumnezeiasca insusita de persoana umana devenita propria sa putere prin darul Duhului Sfant. Caci toti cei drepti vor straluci ca soarele in impartia lui Dumnezeu". Pe fata fiecaruia se vor reflecta prin ratiunile si energiile adunate in el, ratiunile si energiile logosului.

"Fericirea vesnica" afirma parintele Staniloae, "va consta in contemplarea fetei lui Hristos (Apoc. XXII, 4). Asa vom fi toti in Dumnezeu sau Dumnezeu va fi in toate, si-L vom vedea in toate, fiind tot atat de reala prezenta unitara a lui Dumnezeu in toate, pe cat de reale si de necontopite in Dumnezeu vor ramane "toate" fapturile adunate in El, aceasta e perspectiva eterna a indumnezeirii".

Concuzii

Indumnezeirea constituie idealul Ortodoxiei si scopul principal al crearii si existentei omului pe acest pamant. Este un proces indelungat, care isi are fundamentul in persoana Mantuitorului Iisus Hristos, in iconomia Duhului Sfant, precum si in eforturile umane ajutate si intarite de harul dumnezeiesc.

Ea are un caracter participativ, de aceea presupune participarea naturii si nu identitatea esentei, incluzand elemente dinamice, reciproce si personaliste in relatia dintre Creator si creatura.

In acest proces exista atat o miscare de coborare a lui Dumnezeu catre om, cat si o inaltare a omului catre Dumnezeu, fiind analoga indumnezeirii firii umane in persoana Mantuitorului Iisus Hristos.

"Dumnezeu s-a facut om, pentru ca omul sa devina Dumnezeu" este principiul pe care se bazeaza indumnezeirea noastra, "ea incepand potential pe pamant si se desavarseste in cer, omul zidit dupa chipul lui Dumnezeu este chemat sa se inalte la asemanarea cu Dumnezeu in Hristos ".

Indumnezeirea omului are prin urmare la inceput caracterul de refacere ontologica a firii umane, ca apoi refacuta si readusa la starea ei initiala printr-un efort sustinut in colaborare cu harul lui Dumnezue sa progreseze, tot mai mult pe scara valorilor spirituale pana la realizarea indumnezeirii in sensul ei restrans, de unire cu Dumnezeu devenind cum sugestiv afirma Sfantul Simeon Noul Teolog "Sunt om prin fire, dar dumnezeu prin har".

Cu ajutorul harului, prin impartasirea energiilor divine necreate, omul ajunge dincolo de limitele si puterile sale naturale dobandind calitati mai presus de fire "ea fiind o stare care nu poate fi graita si cunoscuta de nici un cuvant si de nici o minte "."Sufletul primeste neschimbabilitatea, iar trupul nemurirea si intregul om se indumnezeieste prin lucrarea indumnezeitoare a harului celui ce s-a intrupat, ramanand intreg om dupa suflet si trup, din cauza firii si jacandu-se intreg dumnezeu dupa suflet si trup din princina harului si a stralucirii dumnezeiesti a fericitei slave ce o are dupa urma Lui, stralucire, decat care nu se poate cugeta alta mai mare si mai inalta".

Omul indumnezeit realizeaza o punte intre sine si Dumnezeu, intre sine si aproapele, alungand din sufletul sau sentimentul auto suficientei si autonomiei, innobinandu-l in schimb cu virtuti ce-i ofera o stare de liniste si pace, pentru ca s-a predat intru totul lui Dumnezeu.

 

Pr. prof. Dorin Zarioiu

SURSA:CRESTINORTODOX.RO