Cele doua portrete morale din Parabola Fiului Risipitor

Parabola fiului risipitor a format obiectul unor interpretari variate, uneori chiar contradictorii. Aceasta se explica prin bogatia si adancimea sensurilor pe care le cuprinde si prin doctrinele prin prisma carora comentatorii vad problemele.







Astfel, spre pilda, teologii protestanti care pun mare pret pe experienta perso­nala, potrivit cu principiul individualist si rationalist pe care-l profeseaza, vor socoti pe fiul pierdut, dar regasit si indreptat ca modelul adevaratului crestin. Faptele bune, nu le socotesc drept conditii indispensabile pentru mantuire, iar pacatul, reprezinta, dupa ei, o experienta personala si libera. Unii ajung chiar la deviza : pecca fortiter et crede firmius.







In tendinta lor de a respinge contributia Bisericii si modul de viata crestina in ascultare fata de Biserica, unii teologi protestanti ajung pana la punctul de a deza­proba total pozitia fratelui mai mare. Acestuia ii reproseaza pe langa lipsa de iubire frateasca, faptul ca nu s-a hotarat sa infrunte viata printr-o experienta personala, ci a ramas in comunitate si credincios traditiei.







Asa fiind, faptul nu corespunde, in totul termenilor in care a fost expusa parabola. Caci credinciosia, cumintenia si statornicia fratelui mai mare, care nu s-a clintit de langa parintele sau, nu poate fi nicidecum imputata ca o atitudine gresita. Aceasta nu reiese deloc din evanghelie si nu poate fi sustinuta pe nici un temei. Convietuirea cu tatal sau l-a ferit de riscurile si primejdiile, pe care le-a intampinat fratele sau mai mic. Cu toate acestea, fara-ndoiala, gestul lui de a nu vedea cu ochi buni manifestarile de dragoste ale tatalui sau dovedeste ca el nu ajunsese inca la nivelul cuvenit in ce priveste virtutea dragostei.







Daca parabola continua, desi putea sa se incheie fara a pomeni si de purtarea fiului mai mare, aceasta este numai spre a scoate in evidenta contrastul dintre inima lui Dumnezeu si inima omului, dintre iubirea parinteasca si iubirea frateasca. Prin aceasta se pune mai bine in lumina exceptionala iubire a lui Dumnezeu fata de pacatosul pocait, care deconcerteaza pe omul obisnuit cu mentalitate si moralitate fireasca.







E adevarat ca drama fiului pierdut, care se termina cu bine, starneste, pe de o parte, simpatie pentru acest tanar pierdut, dar regasit si indreptat, iar, pe de alta parte, mahnire, indignare fata de fratele sau mai mare, care a avut o purtare lipsita de adevarata dragoste frateasca.







Fara-ndoiala ca amandoi au pacatuit. Primul a gresit mult la inceput, iar al doi­lea a pacatuit la sfarsit. Pe care-l preferam ca model ? Desigur, nu-i nici unul fara pacat - si putem sa ne regasim fiecare dintre noi intr-unul din aceste doua chipuri de a pacatui.







Dar pentru a judeca obiectiv, sa-ncercam a schita portretul moral al fiului cel mai mare.







La inceput, Mantuitorul nu aminteste decat ca exista. Desigur, pentru ca nu iesise din randul celor virtuosi, caci nu vorbim de obicei decat de ce ne doare sau ne lipseste. Prin dezaprobarea comportarii fiului mai mic, care paraseste casa parin­teasca si risipeste averea in desfrau, se aproba implicit purtarea fiului mai mare.







Din relatarile parabolei reiese ca acesta era ascultator, cumpatat, intrucat nu ceruse nici macar un ied pentru petreceri, ca era muncitor, atunci se intorcea de la tarina. Dar toate acestea nu-i erau de ajuns, ii lipsea dragostea frateasca deplina, care-i mai presus decat toate virtutile si fara de care toate celelalte se anuleaza cum spune Sfantul Apostol Pavel in Epistola I catre Corinteni (cap. XIII). Caci, in­tr-adevar, credinta, chiar cand e atat de puternica, incat e in stare sa mute muntii, milostenia care merge pana la impartirea intregii averi la saraci, jertfelnicia pentru credinta pana la martiriu nu pretuiesc nimic daca le lipseste dragostea (I Cor. XIII). Nu ne indoim ca acest frate mai mare a impartasit si el cu tatal sau durerea plecarii fratelui mai mic si a vietii destrabalate, pe care aceia a dus-o. Ca fata de un frate mai mic, avusese, desigur, afectiune amestecata cu oarecare raspundere pen­tru educatia lui. Ar fi dorit ca fratele sau sa se intoarca si sa se indrepte, dar in adancul sufletului sau probabil incoltea teama de a nu fi cumva nevoit sa imparta cu acesta averea lui proprie si sa-i fie stirbita cinstea alaturi de un frate atat de decazut. Iubirea sa, deci, nu mergea prea departe. De aceea, a ramas contrariat si chiar revoltat cand a vazut ca purtarea tatalui sau fata de acest fiu ratacit intrece chiar toate temerile lui, ca i se face o primire, pe care numai dansul ar fi meritat-o, socotind ca tatal sau este fara-ndoiala partinitor deci nedrept.







Iubirea de avutie il impiedica sa iubeasca cum trebuie pe fratele sau. Pe de alta parte, purtarea sa corecta in afara il ispitea sa se creada ca are anumite merite si drepturi si a cazut astfel in mandrie, nesocotind spusa apostolului, ca «iubirea nu cauta ale sale si nu se umfla de mandrie» (I Cor. XIII, 4, 5). Si astfel, si mandria il indeparteaza de la calea binelui si-l instraineaza de fratele si tatal sau.







Iata de ce facea el caz de norma unei dreptati stricte, dupa care, cine a gresit trebuie sa ispaseasca, iar cine are fapte bune sa fie neaparat rasplatit. Judeca dupa principiul dreptatii rigide, lipsite de iubire. Nici ca frate nu intelegea iubirea jertfelnica care depaseste limitele si exigentele unei dreptati stricte. Nu intelegea talcul parabolei cu plata egala a lucratorilor diri vie (Matei XX, 1-16), in care stapanul a platit deopotriva celor veniti seara tarziu la munca, ca si celor care, au venit de dimi­neata, dand unora dupa tocmeala si dreptate, iar altora din iubire si dupa nevoie. De altfel, si ceea ce a dat celor din urma din iubire nu era, in ultima analiza, ceva con­trar dreptatii, daca avem in vedere toate elementele situatiei: cei intarziati nu fuse­sera angajati sau au avut poate alte pricini binecuvantate pentru intarzierea lor.







Nu intelege, apoi, ca dintr-o familie ideala, iubirea face ca sa se cheltuiasca, uneori mai mult cu cel ce nu munceste din pricina neputintei, a copilariei, a batranetei sau a bolii, decat cu cel ce produce. Bucuria din cer pentru cel ce se pocaieste, mai mare decat pentru 99 de drepti, este o afirmatie bine intemeiata si pe plan psiho­logic. Atentia si ingrijirea maxima sunt concentrate in familie asupra persoanei bolnave sau plapande, ceilalti trecand pe plan secundar. Iar cand bolnavul se vindeca, toti se bucura mai mult decat de ceilalti care n-au trecut prin nici o primejdie.







In scurta convorbire, pe care fratele mai mare o are cu tatal sau si in care si-a descarcat toata supararea si indignarea, el se plange ca, desi i-a slujit atatia ani si nu i-a iesit din voie, tatal nu i-a dat nici macar un ied, pe cand, pentru fiul care a cheltuit averea cu desfranatele, a taiat vitelul cel gras.



Nu rosteste cuvantul "tata", nu zice "fratele meu", ci "fiul tau", aratand cat de mult il instrainase invidia si necazul pentru "partialitatea" tatalui sau, pentru ca fratele sau, dupa ce se infruptase mai intai din toate desfatarile pacatului, n-a fost lipsit la urma nici de bucuriile mantuirii.







Prin aceasta, el a dovedit ca are o intelegere stramta si gresita despre fericire, o conceptie individualista, care nu-si are loc intr-un crestinism autentic, care are un caracter colectiv si comunitar. Caci cine oare poate fi fericit cu adevarat, daca-l stie nenorocit pe fratele sau ?







De asemenea, el ignora ca adevarata fericire nu se pierde nici imputineaza prin daruire, ci, din contra, sporeste. Bunurile spirituale nu se micsoreaza, nici nu scad prin impartasirea din ele, ci se inmultesc, ca lumina ce se aprinde din lumina. Dim­potriva, egoismul este saracire, ingustime de vederi, izolare, instrainare, lipsire de plinatatea vietii comunitare. Egoismul este marginire, inchidere in cochilia proprie, neputinta si nefericire.







Tatal, care-l iubea, nu gaseste clipa potrivita spre a folosi un limbaj prea tare. In loc de a-i vorbi cu asprime, judeca, aratandu-i nedreptatea plangerii sale si aver-tizandu-l, ca el cade in aceeasi greseala ca si fratele sau, cand a spus : "Da-mi par­tea mea de avere : "Caci fiul mai mare nu se multumeste sa posede aceasta avere de-a valma cu tatal sau, ci are anumite pretentii numai pentru el singur". Tatal res­pinge plangerea ca nedreapta, asa cum a facut si stapanul viei, care a zis lucratorilor cartitori: "Prietene, eu nu-ti fac nici o nedreptate" (Matei XX, 13). "Toate ale mele ale tale sunt", dar, desigur, "si ale fratelui tau".







Prin aceste cuvinte, se arata adevarata si stransa viata de comuniune a cresti­nului cu Dumnezeu si cu semenii, in care nu se poate vorbi de o bucurie sau o durere simtita separat de fiecare, ci numai de o impartasire egala si solidara de catre toti si din toate, atat din cele bune cat si din cele rele. Cat despre copiii ajunsi la desavarsire - spune Fericitul Augustin - pe care harul i-a purificat deplin si i-a facut sa intre deja in nemurire, acestia poseda toate lucrurile ca si cum fiecare dintre ele ar fi ale tuturor si ca si cum toate ar fi ale fiecaruia dintre ei.







Apoi, ce-nsemna placerea unui ospat cu prietenii fata de bucuria nespusa pe care trebuia s-o simta la ospatul dat pentru intoarcerea unicului sau frate, care in­semna si indreptarea si salvarea lui ? Iata un bun prilej de a face comparatie intre desfatarile minore ale existentei, ingaduite dar relative, nedepline si vremelnice si intre bucuria deplina si trainica, pe care o da comuniunea in dragoste cu Dumnezeu si fratii sai. Prin cuvintele adresate fiului mai mare, tatal aproba, totusi in general purtarea lui, cu exceptia ultimei sale greseli.







Atitudinea fratelui mai mare este, in multe privinte, asemanatoare cu a fari­seilor. Astfel, el multumeste ca si fariseul din templu (Luca XVIII, 11); este nemul­tumit de preferinta data celui tanar ca un dusman al prietenului pacatosilor.







Parerea Fericitului Ieronim (Scrisoarea 21 catre papa Damasus) ca fiul cel mai mic ar corespunde vamesului din evanghelie, iar cel mai mare, fariseului, poate fi acceptata, dar nu intru totul. Caci, altfel, cum am putea explica aprobarea si asigu­rarea favorii parintesti, pe care cel mai varstnic o primeste, prin asigurarae iubirii statornice si prin indicarea lui ca mostenitor al unei averi nestirbite ?







Totusi, purtarea fiului mai mare nu-i cea cuvenita. Murmurarea contra tatalui sau si invidia impotriva fratelui sau o dovedesc pe deplin. Care crestin ar putea invinui pe Dumnezeu de nedreptate si partialitate ?







Este mai curand o forma inferioara, desi sincera, de dreptate legala. Este impli­nirea faptelor legii in spirit slugarnic, ca fariseii, care puteau fi si buni (Rom. X, 1, 2), dar erau vinovati ca nu-si recunosteau pacatul, nu erau smeriti si nici induratori fata de altii. Dar spiritul slugarnic trebuie inlocuit cu cel filial.







Raspunsul fratelui mai mare arata ca el nu cunoaste natura imparatiei la care este poftit. Astepta o rasplata pentru ascultarea lui. Voia ceva de la Dumnezeu. "Tu esti totdeauna cu mine. Asta nu-ti ajunge ?" i-a spus tatal. Ignora adevarata natura a imparatiei iubirii, unde totul e posedat de fiecare. Fiecaruia din copii i se poate spune : "tot ce am e al tau. Fantana harului e nesecata. Daca vreunul se crede saracit, aceasta-i numai din pricina lui".







Fratele mai mare, care carteste si imputa, e chipul celor ce privesc de sus, ne­crutatori, cu dispret si nepasare la fratele lor cazut in pacat. Chiar daca sunt drepti si respecta poruncile lui Dumnezeu, purtarea lor fata de pacatosi nu corespunde cu vederile si masurile Tatalui ceresc. De altfel, chiar cei drepti au o inima mai putin parinteasca decat Dumnezeu.







Din aceasta parabola trebuie sa retinem ideea ca iubirea induratoare a Tatalui ceresc nu rareori ofera pacatosilor convertiti un prisos de har si-i ridica la o inalta treapta a sfinteniei, Maria Magdalena, Ap. Pavel, Fer. Augustin, sunt exemple stralucite.







Se ofera ospat celui pocait si nu celui drept in sensul ideii ca cerul se bucura mai mult de un pacatos care se pocaieste decat de 99 de drepti care n-au nevoie de pocainta. Dar, daca indurarea Sa e mai expansiva pentru pacatosi, nu inseamna ca-i mai mica pentru slujitorii credinciosi.







Este de luat in seama, de asemenea, ca primirea frumoasa pe care tatal a facut-o fiului sau regasit, pe langa faptul ca, fiind spontana si curata, nu putea fi dramaluita, indeplinea si o importanta functie pedagogica. Ea contribuie la indreptarea mai grab­nica si mai efectiva a fiului pierdut. In focul imbratisarii parintesti, se topea si risipea orice indoiala si rezerva.







Merita a fi relevat, apoi, ca intre cele doua feluri de iubiri - iubirea parin­teasca si iubirea frateasca, noi trebuie sa vedem marea distanta dintre iubirea nemarginita a lui Dumnezu pentru toti oamenii si iubirea frateasca dintre oameni, care ar trebui, dar nu izbuteste decat rareori sa se ridice la nivelul iubirii divine.







Si acum se pune intrebarea : merita a fi recomandata ca model experienta dramatica a fiului pierdut ? Fireste, ca nici un tata n-ar dori-o pentru copilul sau si nici un tanar pe contul lui propriu. Staruinta in virtute si pastrarea comuniunii cu Dumnezeu este fara-ndoiala, preferabila unei vieti care aluneca spre pacat, chiar cand face aceasta cu scopul de a se regasi mai verificata. Mai intai, cel ce reco­manda sau doreste aceasta experienta comite un pacat impotriva Duhului Sfant prin prea marea incredere numai in bunatatea lui Dumnezeu fara a colabora si personal la mintuirea proprie.







Se stie, dupa aceea, ca aceasta experienta este foarte riscanta si primejdioasa, adesea fatala. Ea este, mai intai, foarte costisitoare: se irosesc bunuri de pret ca sanatatea si vremea, care nu-s recuperabile si se pierde vinovatia primara, cu care nu ne mai intilnim niciodata. Caci souffrir passe, avoir souffert ne passe jamais - cum spunea Leon Bloy, poate fi transpus in termenii : pacatul poate fi iertat de Dumnezeu prin duhovnic la spovedanie, dar urmarile lui nu sunt prin aceasta cu totul sterse. Spre pilda, rapirea vietii cuiva e ireparabila, chiar daca criminalul obtine ier­tarea duhovnicului. Consecintele pacatelor se intind uneori foarte departe si acelea raman. De aceea, nu incape nici o indoiala ca o nevinovatie primara, consolidata si pastrata pana la urma neintinata este starea normala si ideala, cealalta fiind un acci­dent nenorocit.







Apoi, o data apucati pe acest drum gresit, nu suntem siguri ca ne vom mai putea intoarce, mai ales cand nu plecam cu gandul de a ne intoarce. Caci ori ne gaseste moartea in pacate, ori ne prabusim definitiv fara putinta de a ne ridica.







In sfarsit, nu cu toti se intampla ca cu fiul ratacit din parabola. In realitate, multi din cei ce se ratacesc se pierd definitiv : unii nu mai pot descurca drumul in­toarcerii, sau sunt sleiti de puteri; iar altii intampina piedici neprevazute.







In schimb, asa cum reiese din evanghelie, este preferabila pozitia fiului mai mare, dar numai pentru ca a ramas permanent in comuniune cu tatal sau, evitand astfel pacatele si primejdiile morale pe care le-a intampinat fratele sau mai mic in aventura sa nesabuita, pe contul sau propriu, fara asistenta morala a tatalui si fra­telui sau. Evident ca si el se face vinovat la sfarsit de pacate grave. Chiar fiind con­tinuu in casa parinteasca, el a putut aluneca, dar, in parte, si provocat oarecum de conduita scandaloasa a fratelui sau ca si de marinimia inca neinteleasa de el a tata­lui sau. De altfel, datorita vointei sale libere, pe care tatal sau o respecta, virtutile sale pot risca sa devina si aici pur formale, comuniunea cu tatal pur servila, iar comuniunea cu fratele superficiala. Totusi, el se bucura in casa parinteasca de o situatie privilegiata, intrucat are la indemana sprijinul prompt al tatalui sau, care-l corecteaza, il calauzeste si-l convinge sa se imbuneze. In evanghelie nu se arata ce atitudine a luat pana la urma fiul mai varstnic, dar, probabil, ca, beneficiind de asis­tenta morala corespunzatoare a tatalui sau, s-a convins si el de greseala lui si s-a indreptat.







Din analiza parabolei fiului risipitor desprindem multe si importante adevaruri privitoare la problema mantuirii. Le vom expune in ordinea in care sunt infatisate de Mantuitorul in aceasta parabola :







1.In starea primordiala in comuniune cu Dumnezeu si cu semenii nostri eram feriti de pacate, eram fericiti.







Binefacerile vietii in familia parinteasca sunt perfect valabile si pentru viata alaturi de Dumnezeu si de fratii nostri.







2. Indepartarea de Dumnezeu si de frati constituie prin ea insasi un pacat greu, intrucat inseamna lipsa de recunostinta, nepasare fata de suferinta, lipsa de iubire. Dar ea inseamna mai ales o pierdere imensa a binefacerilor comuniunii cu Dumnezeu si semenii si, in acelasi timp, o cauza ocazionala pentru pacate ulterioare.







3. Pacatul isi ia inceputul din pofta bolnava dupa desfatari dezordonate, din neascultare si din dorinta de a iesi de sub autoritatea parinteasca si supraveghere, de a se izola adica dintr-o pornire egoista. Din pofta dupa placeri fara rinduiala si din neascultare se nasc aproape toate pacatele cu urmarile lor.







4. Alunecarea in pacat se petrece foarte lesne si fara sa bagam de seama, pen­tru ca satana se foloseste de o strategie si o tactica foarte ingenioasa. El ne momeste prin ispite, atragandu-ne prin aparenta ademenitoare cu care imbraca pacatul.







Inceputul este usor, iar continuarea si mai usoara, alunecarea facandu-se pe panta placerilor si in ameteala produsa de iuteala. Cel mai adesea, din drumul pa­catului nu ne putem opri decat dupa ce fortele ni s-au istovit si dupa ce pacatul si-a varsat toata otrava. Abia cand ne-a prabusit in abisul stricaciunii si nenorocirii, abia atunci ii simtim rautatea si numai atunci incepem a ne dezmetici.







5. Ne trezim din buimaceala abia dupa ce ne-a ajuns cutitul la os si prindem a ne da seama de la care inaltime ne-am prabusit atat de jos.







Comparatia starii parasite cu cea in care ne aflam in prezent face sa se tre­zeasca in noi amare pareri de rau. In acelasi timp, amintirea persoanelor si bunu­rilor parasite si pierdute naste dorul, nostalgia dupa ele.







Pentru potolirea acestui dor, va trebui sa facem un drum de intoarcere.







Dar urcusul pe muntele virtutii din care ne-am pravalit prin pacat e foarte ane­voios. El nu poate fi intreprins de oricine si oricum. Va trebui mai intai sa fim incre­dintati de bunatatea parintelui ceresc jignit si indurerat. Cu alte cuvinte, trebuie sa avem credinta in Dumnezeu, luminata de invataturile Sfintei noastre Biserici.







Va trebui, apoi, sa fim in stare de a ne lepada cu totul de tot ce am facut si suntem prin recunoasterea cu smerenie si cainta a pacatelor si prin hotararea de a nu le mai savarsi.



Dar dorinta nu-i inca hotarare, iar hotararea nu-i suficienta pana nu devine fapta. Iar pentru ca sa se traduca in fapta, trebuie invinsa mindria prin smerenie si frica prin barbatie. Smerenia este curajul de a se recunoaste pacatos si de a infrunta ru­sinea de propriile sale fapte si teama de sanctiunile meritate.







6. Drumul intoarcerii reprezinta mai mult partea de contributie a credinciosului la mantuirea proprie. Harul lui Dumnezeu, insa, nu-l paraseste niciodata definitiv ci, in felurite si tainice chipuri, il ajuta tocmai cand are mai multa nevoie si chiar atunci cand el se crede cu totul parasit. Asa, spre pilda, Dumnezeu face ca pacatul, de la o vreme sa nu-i mai produca pacatosului placere, ci suferinta, pentru ca astfel sa-i trezeasca constiinta pacatului; il ajuta sa-si aminteasca de bunurile pierdute, il in­tareste ca sa se poata ridica.







Pacatosul este asistat de Dumnezeu in toate fazele in masura in care aceasta nu-i stanjeneste libertatea.







Parintele lasa pe fiul sau sa plece ca sa nu-i siluiasca vointa lui libera. Pastorul alearga dupa oaia pierduta, iar femeia cauta drahma pierduta, pentru ca prima este un animal, iar a doua un lucru neinsufletit. Dar Dumnezeu nu alearga dupa cel ratacit si pierdut, pentru ca acesta, inzestrat cu vointa libera, poate si, de aceea, trebuie sa se intoarca singur. Dar parintele sufera ca fiul sau pleaca, il insoteste mereu cu dragoste si grija pentru soarta lui, il asteapta cu rabdare si-l primeste cu bucurie daca se intoarce.







7. Dragostea lui Dumnezeu este nemarginita. Orice pacatos primeste iertare daca se intoarce cu cainta si cu hotararea de a nu mai pacatui.







8. Dupa cum iubirea parinteasca pentru copii e mai mare si mai jertfelnica de-cat a fratilor intre ei, tot asa iubirea lui Dumnezeu fata de oameni e infinit supe­rioara dragostei obisnuite dintre frati. Iubirea divina, apoi, depaseste hotarele pute­rilor umane, este supranaturala.







9. Parintele care impartaseste bucuria sa cu toti, chemandu-i pe toti sa se vese­leasca, ne invata ca fericirea adevarata are un caracter comunitar. Fericit cu ade­varat nu poti fi de unul singur. Fericirea, pe care dreptii o vor avea in rai, va consta tocmai intr-o comuniune de iubire cu Dumnezeu si cu semenii.







In consecinta, refuzul fiului mai mare de a participa la bucuria tatalui sau pen­tru intoarecerea fratelui mai mic il asaza in afara celor vrednici de a se impartasi din ea, dovedind lipsa de iubire.







Este de retinut ca pacatele poarta cu ele nefericirea ca urmarea lor fireasca.







10. Intre iubirea fata de Dumnezeu si fata de semeni exista o legatura indiso­lubila. De aceea si pacatul cuprinde o opozitie atat fata de Dumnezeu cat si fata de semeni. Acest lucru reiese cu evidenta din cuvintele adresate de fiul risipitor tatalui sau : "Gresit-am la cer si inaintea ta, si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau", precum si din imputarea pe care fiul cel mai varstnic o face tatalui sau, pe de o parte, pentru comportarea binevoitoare si neasteptata fata de fratele sau pacatos dar pocait, si, pe de alta parte, pentru ca pe el, fiul ascultator, nu l-a rasplatit cum ar fi meritat. Evident ca aceste reprosuri sunt neintemeiate, intrucat sunt pornite dintr-o iubire nedesavarsita si dintr-o conceptie stramta si inferioara despre adevarata feri­cire, - asa cum arata cuvintele pe care i le-a adresat tatal sau.







11. Parabola fiului risipitor infatiseaza doua chipuri in care pacatuim si putem sa ne mantuim. Este mai intai chipul fiului risipitor care s-a pocait si intors la calea binelui si chipul fiului mai mare, care, desi n-a parasit casa parinteasca a randuielilor morale, totusi, a pacatuit foarte greu la urma, nevoind sa ierte pe fratele sau si sa-i arate iubirea trebuitoare.







Mandru de virtutile lui, fiul mai varstnic a dispretuit pe fratele sau pacatos si nu l-a iertat. Iar daca n-a fost in stare sa iubeasca nici pe fratele sau de sange, care a pacatuit dar nu l-a urat, cat de greu ii va fi sa implineasca porunca iubirii fata de vrajmasii sai, care-i doresc raul si i-1 fac! Dar fara aceasta nu poate fi vorba de un crestinism autentic. Caci Mantuitorul porunceste tuturor: "Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc" (Matei V, 44).







Numai ridicat pe aceasta culme a vietii morale printr-o iubire deplina si ne­conditionata, care constituie paradoxul sublim al moralei crestine, crestinul va par­ticipa la marea bucurie a ospatului pregatit pentru cei ce se invrednicesc sa traiasca in comuniune de iubire cu Dumnezeu si semenii sai.



Prof. Const. C. Pavel

SURSA:CRESTINORTODOX.RO