Omul, fiinta infometata de Dumnezeu

"Omul este ceea ce mananca". Cu aceasta afirmatie, filosoful materialist german Feuerbach a crezut ca a pus capat tuturor speculatiilor "idealiste" despre natura umana. De fapt insa, el exprima, fara sa o stie, cea mai religioasa idee despre om. Pentru ca, mult inainte de Feuerbach, aceeasi definitie a omului a fost data de Biblie.



In relatarea biblica despre Creatie, omul este prezentat mai intai ca o fiinta infometata, si intreaga lume, ca hrana a sa. Indemnului de a se inmulti si de a stapani pamantul, potrivit primului capitol al Facerii, ii urmeaza porunca lui Dumnezeu data oamenilor de a manca din cele ale pamantului: "Iata va dau toata iarba, ce face samanta... si tot pomul ce are rod cu samanta intr-insul. Acestea vor fi hrana voastra...".



Omul trebuie sa manance pentru ca sa traiasca; el trebuie sa primeasca lumea in trupul sau si sa o transforme in propriul sine, in trup si sange. El este, intr-adevar, ceea ce mananca, si intreaga lume apare ca o atotcuprinzatoare masa de ospat pentru om. Si aceasta imagine a ospatului ramane in tot cuprinsul Bibliei imaginea centrala a vietii. Este imaginea vietii de la crearea ei si, la fel, imaginea vietii la sfarsitul si implinirea ei: "... ca voi sa mancati si sa beti la masa Mea in imparatia Mea".



Dar ce mananca si de ce? Aceste intrebari par naive si irelevante nu numai pentru Feuerbach. Ele au parut si mai irelevante pentru oponentii lui religiosi. Pentru ei, ca si pentru el, a manca constituie o functie materiala, si singura chestiune importanta era daca, pe langa aceasta, omul poseda o "suprastructura" spirituala. Religia a raspuns: da. Feuerbach a raspuns: nu. Dar ambele raspunsuri au fost date in cadrul aceleiasi opozitii fundamentale, a spiritualului fata de material. "Spiritual" contra "material", "sacru" contra "profan", "supranatural" contra "natural" - acestea au fost, timp de secole, singurele tipare si categorii inteligibile ale gandirii si experientei religioase. Iar Feuerbach, in pofida materialismului sau total, a fost de fapt un mostenitor firesc al "idealismului" si "spiritualismului" crestin.



Insa, asa cum am vazut, si Biblia incepe cu omul ca fiinta infometata, cu omul care este ceea ce mananca. Perspectiva insa este total diferita, pentru ca nicaieri in Biblie nu gasim dihotomiile care pentru noi sunt cadrul evident al tuturor abordarilor religiei. In Biblie, hrana pe care omul o mananca, lumea din care trebuie sa se impartaseasca pentru a trai ii este data de Dumnezeu si ii este data ca si comuniune cu Dumnezeu.



Lumea, ca hrana a omului, nu este ceva "material" si limitat la functii materiale, diferita, deci opusa functiilor specific "spirituale" prin care omul este legat de Dumnezeu. Tot ceea ce exista este darul lui Dumnezeu pentru om, si totul exista pentru a-L face pe Dumnezeu cunoscut omului, pentru a face din viata omului comuniune cu Dumnezeu. Este iubirea divina devenita hrana, devenita viata pentru om. Dumnezeu binecuvanteaza tot ceea ce El creeaza, iar in limbaj biblic aceasta inseamna ca El face din intreaga creatie semn si mijloc al prezentei si al intelepciunii, al iubirii si revelatiei Sale. "Gustati si vedeti ca bun este Domnul" (Ps. 33, 8).

Omul este o fiinta infometata. Dar el este infometat de Dumnezeu. Dincolo de toata aceasta foame a vietii noastre este Dumnezeu. Toata dorinta este, in cele din urma, o dorire a Lui. Cu siguranta omul nu este singura fiinta flamanda. Tot ce exista traieste mancand. Intreaga creatie depinde de hrana. Insa pozitia unica a omului in univers este data de faptul ca el singur binecuvanteaza pe Dumnezeu pentru hrana si viata pe care le primeste de la El. El singur raspunde binecuvantarii lui Dumnezeu cu propria sa binecuvantare.

Semnificativ pentru viata din gradina raiului este faptul ca omul da nume lucrurilor. De indata ce au fost create animalele, ca sa-i tina tovarasie lui Adam, Dumnezeu i le aduce pe acestea pentru a vedea cum le va numi: "...asa ca toate fiintele vii sa se numeasca precum le va numi Adam". Dar, in Biblie, un nume este infinit mai mult decat un mijloc prin care sa se distinga un lucru de altul. El descopera esenta insasi a unui lucru, sau mai degraba dezvaluie esenta acestuia, ca dar al lui Dumnezeu. A numi un lucru inseamna a arata intelesul si valoarea pe care i le-a dat Dumnezeu, a-l cunoaste ca venind de la Dumnezeu si a-i cunoaste locul si functia in cosmosul creat de Dumnezeu.

A numi un lucru inseamna, cu alte cuvinte, a-L binecuvanta pe Dumnezeu pentru el si prin el. Si, in Biblie, a-L binecuvanta pe Dumnezeu nu este un act "religios" sau "cultic", ci chiar mod de viata. Dumnezeu a binecuvantat lumea, l-a binecuvantat pe om, a binecuvantat ziua a saptea (adica timpul), si aceasta inseamna ca a umplut tot ce exista cu iubirea si bunatatea Sa, le-a facut pe toate, adica, bune foarte. Asa incat singura reactie naturala ("si nu supranaturala") a omului, caruia Dumnezeu i-a dat aceasta lume binecuvantata si sfintita, este de a-L binecuvanta si el pe Dumnezeu, de a-i multumi, de a vedea lumea asa cum o vede Dumnezeu si - in acest act de recunostinta si adorare - de a cunoaste, a numi si a stapani lumea.

Toate calitatile rationale, spirituale si de alt fel ale omului, care-l disting de celelalte creaturi, isi au centrul si realizarea finala in aceasta capacitate de a-L binecuvanta pe Dumnezeu, de a intelege, asa-zicand, sensul setei si foamei care constituie viata lui. "Homo sapiens", "homo faber"..., dar, mai intai de toate, "homo adorans".

Prima definitie a omului, cea de baza, este ca el este preotul El sta in centrul lumii si o unifica prin actul sau de binecuvantare a lui Dumnezeu, primind lumea de la Dumnezeu, oferind-o lui Dumnezeu. Si umpland lumea cu aceasta Euharistie, el transforma viata sa, cea pe care o primeste de la lume, in viata in Dumnezeu, in comuniune cu El.

Lumea a fost creata ca "materie", material al unei euharistii atotcuprinzatoare, si omul a fost creat ca preot al acestei cosmice slujiri sacramentale. Iar oamenii inteleg toate acestea, chiar daca instinctiv, si nu rational. Veacuri de secularism au esuat in stradania de a transforma actiunea de a manca in ceva strict utilitarist. Hrana este inca tratata cu veneratie.

A manca este inca o ceremonie - ultimul "sacrament natural" al familiei si prieteniei, al vietii care este mai mult decat "a manca" si "a bea". A manca continua sa fie inca ceva mai mult decat a mentine functiile organice. Desi oamenii poate nu inteleg ce este acest "ceva mai mult", totusi ei simt nevoia sa-l celebreze. Ei sunt infometati si insetati de viata sacramentala.

Nu este deci intamplator faptul ca relatarea biblica despre cadere se concentreaza din nou asupra hranei. Omul a mancat din fructul oprit. Fructul acelui pom, indiferent de semnificatia lui, era diferit de oricare alt fruct din gradina raiului; el nu i-a fost oferit ca dar omului. Pentru ca n-a fost dat, pentru ca n-a fost binecuvantat de Dumnezeu, era o hrana a carei consumare a fost condamnata a fi comuniune doar cu ea insasi, si nu cu Dumnezeu. Fructul oprit este imaginea lumii care este iubita doar pentru ea insasi, iar mancarea lui este imaginea vietii inteleasa ca scop in sine.

A iubi nu este usor, si omenirea a ales sa nu raspunda iubirii lui Dumnezeu. Omul a iubit lumea, dar ca scop in sine, si nu ca transparenta spre Dumnezeu. Si omul a facut acest lucru intr-un mod atat de consecvent, incat acesta a devenit ceva care pluteste "in aer". Este firesc pentru om sa experieze lumea ca opaca, si nu patrunsa de prezenta lui Dumnezeu. Pare firesc a trai o viata care sa nu fie multumire pentru darul lui Dumnezeu, care este lumea. Pare firesc a nu fi euharistic.

Lumea este o lume cazuta pentru ca s-a indepartat de constiinta ca Dumnezeu este totul in toate. Acumularea acestei lipse de cinstire fata de Dumnezeu este pacatul originar care vatama lumea. Chiar si religia acestei lumi cazute nu o poate vindeca sau rascumpara, pentru ca a acceptat restrangerea lui Dumnezeu la o zona numita "sacra" ("spirituala", "supranaturala"), opusa lumii, care este "profana". Ea a acceptat secularismul atotcuprinzator care incearca sa sustraga lumea de la Dumnezeu.

Dependenta fireasca a omului de lume era menita sa fie transformata in mod constant intr-o comuniune cu Dumnezeu, in care se afla toata viata. Omul era menit sa fie preot al unei euharistii, aducand lumea in dar lui Dumnezeu, si prin aceasta daruire el urma sa primeasca viata ca dar. Dar. in lumea cazuta omul nu are puterea preoteasca de a face acest lucru. Dependenta lui de lume devine un circuit inchis, si capaci: tatea lui de a iubi este abatuta de la tinta ei. El inca iubeste, este inca infometat. El stie ca este dependent de ceva ce este dincolo de el. Totusi dragostea si dependenta lui se raporteaza doar la lumea in sine. El nu stie ca a respira poate fi comuniune cu Dumnezeu. El nu-si da seama ca a manca poate insemna a primi viata de la Dumnezeu, mai mult decat in intelesul ei fizic. El uita ca lumea, aerul ei, mancarea ei nu pot aduce viata prin ele insele, ci doar in masura in care sunt primite si acceptate pentru Dumnezeu, in Dumnezeu si ca purtatoare ale darului divin al vietii. Luate in sine, ele pot produce doar aparenta vietii.

Atunci cand vedem lumea ca un scop in sine, totul capata o valoare in sine si, prin urmare, pierde orice valoare, pentru ca doar in Dumnezeu se gaseste intelesul (valoarea) a toate, si lumea este plina de sens doar atunci cand ea este "sacrament" al prezentei lui Dumnezeu. Lucrurile tratate doar ca lucruri in sine se distrug pe ele insele, pentru ca doar in Dumnezeu au ele viata. Lumea naturii, separata de izvorul vietii, este o lume muribunda. Pentru cel care considera ca hrana in sine este izvorul vietii mancarea este comuniune cu aceasta lume muribunda, este comuniune cu moartea. Hrana in sine este moarta, este viata care a murit si de aceea trebuie pastrata in frigidere, ca si un cadavru.



Pentru ca "plata pacatului este moartea". Viata pe care omul a ales-o a fost doar o aparenta a vietii. Si Dumnezeu i-a aratat ca el insusi a decis sa manance paine intr-un fel care pur si simplu il va reintoarce in pamantul din care atat el, cat si painea au fost luati. "Pentru ca tarana esti si in tarana te vei intoarce". Omul a pierdut viata euharistica, el a pierdut viata vietii insesi, puterea de a o transforma in Viata. El a incetat sa fie preotul lumii, si a devenit sclavul ei.



In relatarea biblica ni se spune ca aceasta s-a petrecut in "racoarea serii", adica noaptea. Si Adam, atunci cand a parasit gradina raiului, unde viata era menita sa fie euharistica - o oferire a lumii cu multumire lui Dumnezeu, a aruncat intreaga lume in intuneric. Intr-una din frumoasele cantari din imnologia bizantina, Adam este infatisat stand in afara raiului si plangand la portile lui. Aceasta este imaginea omului insusi.
(Extras din "Pentru viata lumii" - Parintele Alexander Schmemann}




Comentarii (1)

Mariana Thobo-Carlsen Postat la 2010-11-14 14:51

Excelente, subtile, foarte de folos reflectii. Genul de lucruri care ar trebui discutate cu copiii la orele de religie. Multumesc autorului selectiei pt. acest material si pentru cunostinta cu parintele Schmemann, de care nu stiam nimic. Spre folosul altora ca mine adaug ce am aflat si eu de pe internet: Alexander Schmemann (13 September 1921 - 13 December 1983) was a prominent 20th century Orthodox Christian priest, teacher, and writer. Schmemann was born in Tallinn (Reval) Estonia to Russian émigrés. His family moved to France, where he received his university education. He married Juliana Osorguine in 1943, before completing his theological studies at the Orthodox Theological Institute of St. Sergius in Paris (where he studied with the great Russian theologian, Sergei Bulgakov, amongst others) and was ordained a priest in 1946. Career From 1946-51, Fr Schmemann taught church history at St. Sergius. He was invited to join the faculty of Saint Vladimir’s Orthodox Theological Seminary, then in New York City, where he taught from 1951 onwards. When the seminary moved to its present campus in Crestwood, New York in 1962, Fr Schmemann assumed the post of dean, which he would hold until his death. He also served as adjunct professor at Columbia University, New York University, Union Theological Seminary and General Theological Seminary in New York. Much of his focus at St Vladimir's was on liturgical theology, which emphasizes the liturgical tradition of the Church as a major sign and expression of the Christian faith. Fr Schmemann was accorded the title of protopresbyter, the highest honor that can be bestowed on a married Orthodox priest. He held honorary degrees from Butler University, General Theological Seminary, Lafayette College, Iona College, and Holy Cross Greek Orthodox School of Theology. Activities He was an Orthodox observer for the Second Vatican Council of the Roman Catholic Church from 1962 to 1965. He was active in the establishment of the Orthodox Church in America and in its being granted autocephaly by the Russian Orthodox Church in 1970. His sermons were broadcast in Russian on Radio Liberty for 30 years. He gained a broad following of listeners across the Soviet Union, including Aleksandr Solzhenitsyn, who became his friend after emigrating to the West.

Adauga comentariu...



Cuptorul cu microunde - un bucatar otravitor:

Cuptorul cu microunde a devenit un obiect de uz casnic parca obligatoriu in orice bucatarie din lume. Acest tip de cuptor a ajuns un mijloc comod de a gati, incalzi sau dezgheta alimentele.

Comoditatea omului modern il face pe acesta sa inlocuiasca tot ce este vechi cu tot ce este modern si digital, fara a lua in calcul pierderile si riscurile pe care "digital-ul" le implica.

Cuptorul cu microunde este rapid si economic, insa este oare si sanatos ? Multi dintre cei ce folosesc astfel de cuptoare nu cunosc efectele microunde-lor asupra alimentelor ce le servesc, mai apoi, drept hrana, in vreme ce altii chiar se arata nepasatori, in pofida informarii obiective asupra lor.

Ce sunt microundele ?



Microundele sunt unde foarte scurte de energie electromagnetica, generate electronic, unde ce se afla si in natura, intr-o anumita forma naturala. Cu toate acestea, este uriasa diferenta dintre microundele produse de aceste cuptoare si cele emise de soare, in natura.



Pentru a crea microundele, cuptorul foloseste un curent alternativ. Undele electrice se schimba de la pozitiv la negativ, cu fiecare ciclu de unda. Curentul alternativ face ca aceste cicluri de unde sa aiba loc mult mai repede.

Moleculele de apa, aflate in orice aliment, au o incarcatura pozitiva si negativa. Astfel, cand aceste molecule de apa sunt expuse energiei creata de microunde, care se schimba de la pozitiv la negativ, moleculele de apa se rotesc.

Microundele generate de curentul alternativ determina moleculele de apa din mancare sa se roteasca de miliarde de ori pe secunda, ceea ce produce foarte multa frecare intre molecule. Aceasta frecare intre molecule are drept rezultat cresterea rapida a temperaturii, motiv pentru care timpul de incalzire a alimentelor la microunde este mai scurt decat la alte surse de energie.

Cuptorul cu microunde - un bucatar otravitor !

Preocuparea de baza a celor care produc astfel de cuptoare cu microunde este aceea de a limita cat mai mult iesirea microunde-lor din cuptor. Analiza chimica a alimentelor lasate la incalzit, in cuptor, nu a preocupat multa vreme pe nimeni. De ceva vreme insa, din ce in ce mai multi cercetatori trag semnale de alarme asupra schimbarilor chimice ce au loc in alimente, ca urmare a strabaterii lor de microunde.

Cantitatile enorme de energie care se produce intre molecule sunt suficiente pentru a cauza reactii adverse. Drept urmare, multe molecule noi si anormale iau nastere in urma contactului alemintelor cu microundele din cuptor. Noile molecule nu sunt recunoscute de organismul uman, ceea ce duce la o rea intrebuintare a lor de catre acesta. Intre moleculele alimentelor se stocheaza si o cantitate de energie daunatoare organismului uman. Urmarea: reactii cancerigene si toxice.

Microundele distrug si calitatea nutritionala a alimentelor. Potrivit cercetarilor, cei care consuma frecvent mancare incalzita la cuptorul cu microunde au in sange un continut scazut de hemoglobina, adica sangele lor nu va mai transporta suficient oxigen spre tesuturile care au nevoie de el. Mai mult chiar, in sange creste cantitatea de celule albe si de colesterol, scazand cantitatea de limfocite.

Foarte multe cercetari pe aceasta tema s-au facut in fosta Uniune Sovietica, la Institutul de Radio Tehnologie din Kinsk. Ca urmare a studiilor efectuate, in anul 1976, Uniunea Sovietica a scos in afara legii aceste cuptoare cu microunde, stabilind si o serie de reguli foarte stricte legate de expunerea la microunde.

Indiferent de tipul de mancare incalzit in aceste cuptoare, in toate au aparut chimicale care favorizeaza aparitia cancerului. Calitatea nutritiva a alimentelor gatite in cuptorul cu microunde a scazut si ea radical, undeva intre 50% si 90%. Functiile sistemului digestiv sunt supuse unor riscuri enorme, riscuri ce se transforma in certitudini, dupa o oarecare folosire mai indelungata a acestor alimente. Anomaliile hormonale pot aparea si ele: o destabilizare a potentialului electric al membranei celulare, pierderi ale memoriei, lipsa de concentrare, tulburari emotionale si o scadere semnificativa a inteligentei.

Drept concluzie, prepararea alimentelor in cuptorul cu microunde creeaza produse chimice noi, care sunt toxice si cancerigene. Chiar de nu ar fi atat de periculoase, desi sunt, microundele afecteaza enorm valoarea nutritionala a alimentelor, care este redusa semnificativ.

"Cine are urechi de auzit, sa auda" (Luca 8, 8). "Daca ati fi orbi n-ati avea pacat. Dar acum ziceti: Noi vedem. De aceea pacatul ramane asupra voastra" (Ioan 9, 41). Daca ne va intreba Hristos, la Judecata: "De ce v-ati sinucis, de ce v-ati otravit?", oare nu vom ramane atunci fara de cuvant, otravindu-ne singuri si constient cu alimente rele ?!

(Teodor Danalache)

 
 

**************************************************

 

Codex Alimentarius este numele unui cod universal de legi privind producerea, furnizarea si consumarea alimentelor. Acest cod de legi este dat in sarcina unei Comisii a Organizatiei Mondiale a Sanatatii, comisie inter-guvernamentala. Tinta acesteia este de a se ajunge la un set stabil (obligatoriu) de legi universale privind alimentele. Dupa acest set de legi se va alimenta intreaga populatie a tarilor care il vor accepta si il vor legifera.

Codex Alimentarius a aparut inca din anul 1963, acesta fiind este opera Organizatiei Natiunilor Unite. ONU are misiunea de a asigura pacea mondiala, respectarea drepturilor omului, cooperarea internationala si respectarea dreptului international. Initial, Codex-ul s-a dorit a fi o protejare a consumatorilor din toata lumea fata de chimicale si pesticide. In cele din urma, el a hotarat folosirea chimicalelor si a produselor modificate genetic aproape fara nici o limita.



La alcatuirea Codex-ului, care se vrea universal, au contribuit Organizatia pentru Alimente si Agricultura si Organizatia Mondiala a Sanatatii. Astazi, comisia ce se ocupa cu Codex Alimentarius a devenit principala organizatie internationala care stabileste standardele in comertul mondial cu alimente.



Setul de legi cuprinse in Codex porneste de la principiul ca resursele Pamantului sunt limitate, el nemaiputand hrani pe toata lumea in mod natural. Drept urmare, se doreste trecerea la o alimentatie artificiala, bazata pe produse chimice, pe organisme modificate genetic, etc. Legile din acesta vizeaza toate alimentele, fie ele produse crude, preparate sau semipreparate.



Industria farmaceutica sustine Codex Alimentarius !...



Codex-ul este promovat inca de la inceput, initial destul de timid, insa astazi facand din ce in ce mai multe presiuni. Directorul Institutului de Cercetari Alimentare, prof. dr Gheorghe Mencinicopschi, sustine ca industria farmaceutica face presiuni enorme pentru legiferarea Codex-ului.

Industria farmaceutica are cel mai mare interes in privinta legiferarii lui Codex Alimentarius, prin acesta eliminandu-se complet orice potential concurent al acesteia. In lipsa oricarei alte variante, tot omul va ajunge dependent de produsele acestei industrii. Marile corporatii farmaceutice si de comert fac tot ce le sta in putere pentru a declara obligatoriu acest Codex Alimentarius, mai ales prin relatiile de interes cu guvernele si marile centre educationale din numeroase tari de renume.

Toti cei care sunt de acord cu Codex-ul, fie din nestiinta, fie din viclenie, sustin acelasi lucru: "Codex-ul cuprinde numai reglementari, iar nu documente cu caracter legislativ." Insa, cat de naivi sa fim ca sa nu vedem cum toate duc spre un singur lucru: legiferarea Codex-ului. Exista foarte multe interese care vizeaza legiferarea acestui Codex, iar toate sunt de natura financiara.



Cu cat se va obisnui lumea cu ideea si cu cat va capata putere in multe locuri din lume, cu atat Codex-ul se va apropia de legiferare. Organizatia Mondiala a Comertului (World Trade Organization) are in vedere supunerea tuturor tarilor din lume unei singure "legi", iar aceasta se doreste a fi "Codex Alimentarius". In mod firesc, tara care nu va accepta Codex-ul, va fi lipsita de anumite privilegii comerciale, iar in fata lipsirii de unele avantaje, legiferarea se va cere de la sine.



In data de 13 mai 2002, europarlamentarii au adoptat Codex Alimentarius, in favoarea industriei farmaceutice, ignorand petitiile contra acestuia a multor milioane de cetateni europeni.

In data de 14 iunie 2003, doctorul german Matthias Rath inainteaza Curtii de la Haye, din Olanda, un act de acuzare asupra companiilor farmaceutice, care fac nenumarate crime impotriva umanitatii, prin ascunderea a numeroase efecte secundare ale medicamentelor produse. Mai multe rapoarte ONU arata ca, din cele peste 200.000 de medicamente existente pe piata, doar a zecea parte sunt real utile, o parte dintre acestea putand fi si ele inlocuite de remedii naturiste.

Cele aproximativ 300 de reguli cuprinse de Codex sunt folosite drept baza a multor legi internationale, foarte mult folosindu-se de acestea Organizatia Mondiala a Comertului, care doreste o reglare unica a comertului mondial.



Desi se spune ca aceste reguli nu sunt inca obligatorii, lucrurile stau insa destul de rau. Organizatia Mondiala de Comert amendeaza fara mila tarile care nu importa anumite produse modificate genetic sau tratate chimic, lucruri declarate de Codex drept legale. Astfel, deoarece tarile Europei nu importa din America si Canada carne modificata genetic si alte asemenea produse, ele sunt nevoite sa plateasca amenzi imense catre Organizatia Mondiala de Comert.



Codex Alimentarius isi face loc si in Romania !

Ordonanta de Urgenta 43 a Guvernului Romaniei, data in ziua de 23 mai 2007, priveste introducerea deliberata in mediu si introducerea pe piata a organismelor modificate genetic (GM). Nu mai putin de 182 de deputati, dintr-un total de 196, au aprobat proiectul de lege cu pricina. Se doreste eliminarea produselor naturale si raspandirea celor modificate genetic, lucru trecut cu vederea parca in mod voit de cei aflati la conducerea.

In data de 26 mai 2009, Parlamentul Romaniei a adoptat si el Codex Alimentarius, adoptand proiectul de lege pentru aprobarea Ordonantei 43 din 23 mai 2007. Prin aceasta se ridica interzicerea de pe sapte dintre substantele chimice interzise anterior. Aceste substanta fusesera interzise, in mod unanim, in 176 de tari.

La data de 31 decembrie 2009, Romania, alaturi de alte 165 de state semnatare (95% din populatia planetei), semneaza implementarea Codex-ului. In mai putin de o luna de la acceptarea Codex-ului, la inceputul lunii ianuarie, Romania devine primul stat care accepta folosirea in agricultura a compusului chimic numit "initium", ingredient activ impus de Codex Alimentarius. Plantele modificate genetic si aditivii alimentari constituie prim pas in implementarea Codex-ului.

In lunile septembrie-octombrie 2009, Institutul de Sanatate Publica din Bucuresti a acordat avizul sanitar pentru produsele "Orvego" si "Enervin", ambele continand substanta activa "initium". Compozitia acestora este urmatoarea: 300g/l initium si 225 g/l dimetomorf (Orvego); 12% initium si 44% metiram (Enervin). Produsele vor fi produse si distribuite de compania germana BASF SE.

Folosirea de "initium" s-a facut inca din anul 2007, intr-ascuns, la Institutul Gheorghe Inescu Sisesti, aflat in subordinea Academiei Agricole si Silvice. Ministerul Agriculturii spune ca produsele testate in perioada anilor 2007-2008 nu s-au comercializat. Folosirea de "initium" in agricultura a inceput din luna iulie 2010, dupa intalnirea de la Roma. Potrivit declaratiei firmei germane BASF SE, produse obtinute in anul 2010 cu ajutorul substantei "initium" nu vor fi comercializate. Inca sunt numai teste.

Substanta chimica numita "initium" va fi folosita, pentru inceput, asupra culturilor de: struguri, cartofi, ceapa, rosii si castraveti. In fata adevaratelor intentii se pun urmatoarele doua: combaterea daunatorilor si micsorarea duratei de obtinere a roadelor. Se urmareste o productie mai buna, prin folosirea chimiei, cu toate ca 70% din suprafata tarii ramane inca necultivata.

Substanta "initium", ajunsa in organismul uman, intra foarte rapid in combinatii chimice daunatoare, crescand astfel rata riscului de cancer de colon cu 65%. Organismul uman nu are capacitatea de a elimina aceasta substanta in timp util. Astfel, pentru a fi eliminat din organism, 1 miligram de initium are nevoie de un an de zile. Daca este sa ne gandim cate miligrame din aceasta substanta ajung in corpul nostru, raspunsul este simplu: aceasta nu va putea fi niciodata eliminata.

Suplimentele alimentare vor fi catalogate drept medicamente !(...)



Toate suplimentele alimentare vor fi interzise, masurile in care acestea vor avea voie sa circule pe piata trebuind sa fie atat de mici incat sa nu poata avea nici un efect. Vitaminele, mineralele si plantele medicinale vor fi pe piata doar in doze in care nu mai pot avea nici un efect. Odata implementate nivelurile maxime (foarte joase) pe care au voie sa le atinga suplimentele alimentare, va creste evident si presiunea ca fiecare tara sa clasifice suplimentele drept medicamente.

Orice nou supliment alimentar aparut pe piata va trebui sa se supuna unor criterii prevazute de Codex, care va limita categoric eficienta (cantitatea) substantelor naturale din compozitia lui. De asemenea, in magazine siu farmacii se vor afla numai produsele acceptate de Codex.

Codex-ul urmareste scoaterea in afara legii a suplimentelor alimentare si a vitaminelor, limitand sever dozele in care acestea sa poate fi procurate, fara reteta medicala. Potrivit principiilor din Codex, intre suplimentele alimentare si medicamente nu este nici o diferenta. Disparand deci diferenta dintre acestea, suplimentele alimentare vor ajunge supuse legilor aspre privind medicamentele (drepturi de producator, drepturi de distribuire, retete, bani).



Multe dintre plante vor fi si ele drastic sanctionate. Usturoiul si menta, spre exemplu, vor fi comercializate numai de marile companii farmaceutice, acestea fiind clasate drept droguri usoare. Fiind declarat medicament, usturoiul va putea fi cumparat numai de la farmacie.



Toate produsele naturiste vor fi interzise, in locul lor fiind produse nu mai putin de 28 de produse chimice de sinteza. Cei 28 de produsi de sinteza farmaceutica, inlocuitori definitivi ai tuturor suplimentelor alimentare, disponibili numai in farmacii, vor putea fi luati numai pe baza de reteta.



Produsele modificate genetic vor fi comercializate fara nici o obligatia privind informarea consumatorilor asupra provenientei si a modului lor de producere. Inca si mai mult, tratarea cu antibiotice si hormoni a animalelor va deveni obligatorie pentru toti cetatenii supusi acestei legi.



Iulian Predescu




Comentarii (5)

adriana adamPostat la 2010-12-13 12:21

Foarte bun articolul, ce putem face pentru a intarzia planurile acestor diavoli ?

*
kat tun Postat la 2010-12-12 13:58



Extrem de bun articolul... foarte interesant este de amintit si ca firma BASF (Austria), care apare de mai multe ori in acest articol este aceiasi cu cea care la primul razboi mondial a furnizat primele arme chimice, folosite atunci de armata germana impotriva soldatilor francezi. La vremea aceea, folosirea acelor arme a fost dezastruasa pentru ambele parti comabatante, vantul miscand substantele chimice de la transeele franceze catre cele germane... in final majoritatea soldatilor de pe acel front de lupta au murit in chinuri groaznice, iar ca rezultat armele chimice nu s-au mai folosit pana la terminarea razboiului fiind considerate prea periculoase si greu de controlat. Este interesant ca astazi aceiasi firma se implica in otravirea in masa a populatie prin sustinerea inlocuirii alimentelor naturale cu chimicale.

*
berdila vasile Postat la 2010-12-11 10:06



trist,dar ce putem face?cit de curind taranul nu va mai putea sa se hraneasca din gradinuta lui ca va fi ilegal cum este acum cu cinepa.bunicii mei cultivau cinepa,acum este drog canabis si te aresteaza daca cultivi.

*
Rodica MurariuPostat la 2010-12-10 14:19

Cred ca acesta este un lucru foarte grav . Cand trebuie sa iei o decizie de care depinde viata celor pe care ii conduci,trebuie sa gandesti daca nu este pusa in pericol sanatatea celor pentru care decizi, daca hotararea ta nu contravine legilor lui Dumnezeu.Apoi, cand iei astfel de decizie, fii tu cel care consumi primul astfel de produse.Eu nu as face-o!

*

DANIELA JILAVEANUPostat la 2010-12-10 11:01

Cred ca este ingrozitor daca se ajunge la alimentatia exclusiv artificiala.O sa fim o populatie de mutanti sau (MODIFICATI GENETIC !!!),Cred ca intr-adevar se doreste exterminarea pamintenilor in masa.Si acum suntem atacati chimic din toate partile dar nu cu efectul dorit de cine stie ce masoni,sau alte foruri cu interese ascunse care vor sa stapineasca lumea

 

sursa:Crestinortodox.ro

Ce este si cum trebuie facuta spovedania

 

Sfantul Nicodim Aghioritul, tratand despre Taina Sfintei Spovedanii, in cartea sa Indrumar de marturisire, ne arata modul in care putem participa deplin si constient la aceasta: "Spovedania este destainuirea rostita a faptelor, si cuvintelor, si gandurilor viclene, facuta de buna voie, cu frangerea inimii, cu osandire de sine, limpede, fara rusine, cu hotarare, catre un duhovnic randuit canonic."



Deci, conform invataturii de-Dumnezeu-purtatortului Parintelui nostru, spovedania trebuie sa fie:



De buna voie



Ridicarea pacatelor noastre trebuie sa fie voita, dorita de noi. Nimeni nu ne poate obliga sa venim la Taina Spovedaniei si nici nu trebuie ca duhovnicul sa ne smulga marturisirea tuturor celor gresite, atat a celor savarsite cu fapta, cat si a celor cu gandul. Conditii ale spovedaniei sunt amanuntita cercetare de sine, recunoasterea vinovatiei noastre si destainuirea pacatelor noastre cu propria noastra gura.



Cu frangere de inima



Una din cele mai importante conditii ale spovedaniei - poate cea mai reprezentativa - este frangerea inimii. Inima se frange cand constientizeaza ca prin pacat L-a intristat pe Dumnezeu si ca nespusei Sale iubiri, nemasuratelor Sale daruri a raspuns cu nerecunostinta.



Sfantul Nicodim accentueaza in mod special asupra "duhului umilit, a inimii infrante si smerite" in spovedanie. Frangerea este o tristete si o durere adanca a inimii, ca prin pacatele sale omul L-a intristat intai de toate pe Dumnezeu. "Tie unuia am gresit", dupa cum zice si Psalmistul. In acelasi timp se manifesta si ca o puternica ura fata de pacatul care a fost pricina a tulburarii legaturii cu Creatorul nostru.



Cu osandire de sine



Spovedania curata este facuta cu osandire, cu autoinvinuire, fara incercarea de a ne usura responsabilitatea sau de a arunca vina asupra altora. Eu si numai eu sunt raspunzator de pacatele mele. Nimeni altul, nici chiar diavolul, nu ne obliga sa pacatuim. Bolii noastre sufletesti si ignorantei noastre li se datoreaza toate caderile. Sfantul Ioan Scararul sfatuieste:



"Dezgoleste-ti, dezgoleste-ti rana in fata doftorului si nu te rusina. "A mea e buba, parinte, a mea e rana. Din nepasarea mea s-a pricinuit, si nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!""



Micsorarea de sine si osandirea de sine sunt cunoscute adevaratei pocainte. Cel ce se pocaieste sincer isi vede continuu neputintele si se fereste a se preocupa de viata altora si de a-i judeca. Caci judecarea este "specialitatea" celor mandri. Cel ce se pocaieste cu adevarat primeste fara cracnire orice incercare, considerand ca este vrednic de orice rea-patimire, de orice intristare, de vreme ce L-a intristat pe Dumnezeu. Se considera pe sine mai rau decat toti ceilalti, si nu prin cuvinte sau prin semne exterioare de smerenie, ci cu o adanca si deplina siguranta interioara; aceasta, in antiteza cu cel care nu se pocaieste, care ii considera pe toti ceilalti inferiori lui.



Cel ce traieste adevarata pocainta, pe cat inainteaza in virtute, pe atat mai pacatos se simte pe sine. In acelasi timp, cu atat mai mult creste in el nadejdea in mila lui Dumnezeu. Pocainta cea adevarata, in timp ce cultiva indurerarea sufletului, aduce si o negraita pace si bucurie adanca, pe care nu le poate indeparta nici o ispita, nici o intristare a lumii acesteia. Este fericita intristare, tristetea cea imbucuratoare, despre care vorbesc adesea Parintii Bisericii noastre.



Limpede



Este nevoie sa ne marturisim pacatele cu sinceritate, limpede, riguros, fara invarteli sau jumatati de cuvant. Nu mergem la duhovnic spre a ne dezvinovati sau spre a ne ascunde caderile, ci pentru a descoperi boala noastra duhovniceasca.



Adevarul ne obliga sa-i destainuim duhovnicului toate pacatele noastre, fara sa omitem intentionat nici unul dintre ele, caci altfel ar fi o batjocorire a Tainei si ne-am zadarnici iertarea. Este un lucru caruia ar trebui sa-i dam o atentie deosebita. Ascunderea chiar si a unui singur pacat lasa neiertate si pacatele pe care le-am marturisit. Nu este valabil, desigur, in cazul in care nemarturisirea se datoreaza uitarii sau necunostintei. Dar si pentru aceasta sa ne rugam ca Dumnezeu sa ne aduca aminte toate pacatele, si pe cele pe care timpul, necunostinta sau nebagarea de seama le fac uitate. De aceea, o buna pregatire pentru spovedanie este cercetarea atenta a sinelui, care duce si la cunoasterea de sine.



Este necesara cunoasterea de sine atat pentru spovedanie, cat si pentru curatirea sufletului nostru. Este in acelasi timp grea acceptarea patimilor si a lipsurilor noastre. Este nevoie de luminarea lui Dumnezeu pentru a ne putea cerceta ungherele sufletului si a ne vedea clar murdaria interioara; sunt necesare smerenia si barbatia pentru a accepta (adevarul despre) boala noastra. Domnul, in marea Sa milostivire, la inceputul luptei, nu ne descopera intreaga noastra slabiciune, ca sa nu deznadajduim. Cu cat inaintam in smerenie, cu cat dobandim mai mult har, cu atat mai mult ni se descopera starea noastra patimasa. Cercetarea de sine este o lucrare duhovniceasca istovitoare. Mai ales in vremea noastra, invadata de excitatii exterioare, de multe ispite, este dificila si ostenitoare concentrarea si este nevoie de o mare disciplina interioara pentru a se concentra cineva asupra sinelui.



Fara rusine



Rusinea este un sentiment pe care il manuieste diavolul spre folosul sau. Cand suntem in situatia de a pacatui o micsoreaza, iar cand trebuie sa ne spovedim o mareste.



Dupa inteleptul Sirah: "Este rusine care aduce pacat si este rusine care aduce marire si har"



Rusinea insoteste pacatul, dar rusinea pe care o incearca cineva inaintea duhovnicului il elibereaza de rusinea din ziua viitoarei Judecati si constituie slava si har.



Cu hotarare



Spovedania este sincera numai daca este insotita de nezdruncinata hotarare de a nu se mai repeta pacatele; in mod contrar, omul face, dupa cuvantul Apostolului, precum: "Cainele (ce) se intoarce la varsatura lui si porcul scaldat la noroiul mocirlei lui."



Aceasta nu trebuie sa fie pretext celor ce zic ,de vreme ce voi cadea iar in acelasi pacat, de ce sa-l mai spun duhovnicului?". Hotararea si straduinta noastra de a nu mai cadea in aceleasi pacate trebuie sa fie statornice. Dar, de vreme ce patimile sunt sadite in firea noastra omeneasca decazuta si usor de intors, se poate ca din cauza slabiciunii sau a poftei sa cadem iar in aceleasi sau in mai multe pacate. Nu trebuie insa sa deznadajduim privitor la indreptarea noastra, ci sa ne apropiem de spovedanie cu o mai adanca smerenie, si mai des, astfel incat cu harul lui Dumnezeu si cu indrumarea si sprijinul duhovnicului sa ajungem la omorarea patimilor. Mangaietoare si linistitoare este aceasta pilda din Pateric: "Un frate l-a intrebat pe avva Sisoe, zicand: Ce voi face, avvo, ca am cazut? I-a raspuns lui batranul: Scoala-te iarasi. Zis-a fratele: M-am sculat si iarasi am cazut. Si a zis batranul: Scoala-te iarasi si iarasi. Deci a zis fratele: Pana cand? Zis-a batranul: Pana ce vei fi gasit sau in bine, sau in cadere, caci cu ce se afla omul, cu aceea se si duce din lumea aceasta"



De aceea si experienta patristica ne invata cu intelepciune ca "sfant este cel ce se ridica neincetat".



In paralel cu lupta cea buna, sa luam intotdeauna ca aliat in lucrarea pocaintei rugaciunea de-un gand: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul.



Continuu



Pentru a avea roade in viata duhovniceasca, este necesara deasa apropiere de Taina Spovedaniei, nu doar in cazul savarsirii unui pacat grav. Din spovedania regulata izvorasc, dupa Sfantul Nicodim Aghioritul, multe lucruri bune.



Prin spovedania regulata:



- Patimile, slabiciunile si relele obisnuinte nu mai cresc si nu se mai intaresc; dimpotriva, cu tratament se micsoreaza si slabesc.



- Cel care se spovedeste des, cu cercetare de sine constanta, isi localizeaza cu mai mare exactitate pacatele, pe care si le aminteste mai usor.



- Chiar si de savarseste cineva pacat de moarte (mandrie, iubire de arginti, desfranare, invidie, lacomie, manie, lene), prin spovedanie vine usor inapoi, in sufletul sau, harul lui Dumnezeu, restaurand iarasi pacea. Dimpotriva, daca pacatul ramane nespovedit pentru mult timp, intuneca sufletul cu remuscarile si, ceea ce este mai important - si sa luam bine aminte la aceasta -, pe perioada cat omul ramane nespovedit, este lipsit de Dumnezeiescul Har, iar eventualele lui fapte bune (post, rugaciune, milostenii s.a.) raman fara plata.



- Spovedania regulata, cu pocainta si sinceritate, se face zid impotriva atacurilor demonice, si cei ce se spovedesc nu sunt atinsi de magie, de vraji si de celelalte lucruri satanice, in detrimentul lucrarii oamenilor rai. Spre exemplu, magii, vrajitorii, in timp ce-i sfatuiesc pe oameni - spre inselare, desigur - sa mearga la biserica, la Sfanta Liturghie, la Maslu, sa spuna rugaciuni, sa aprinda lumanari, le interzic in mod categoric sa se spovedeasca, pentru a nu strica lucrarea vrajitoreasca, satanica. Spunea un demonizat unuia dintre cei de fata: ,ce ti-a trebuit sa te duci la nemernicul de tap si sa le vomiti pe toate?", intelegand prin "vomiti" spovedania si prin "tap" duhovnicul. Iertarea este deci reala, iar diavolul nu poate nici macar sa aminteasca de vreun pacat spovedit. Si am putea spune ca epitrahilul duhovnicului face sa dispara orice influenta demonica. "Ii vine de hac", cum se spune in popor.



- Pe cei care se spovedesc regulat nu ii ingrozeste frica mortii. Sunt mereu pregatiti, de vreme ce prin continua pocainta si-au curatit sufletul, si asteapta in pace mutarea lor din lumea stricaciunii in fericirea raiului. Spovedania deasa este piedica a pacatului. Caci la gandul ca iarasi se va umili inaintea duhovnicului (spunand din nou aceleasi pacate) si ca va primi canon, omul se lupta pentru a nu mai pacatui.



Arhimandrit Atanasie Anastasiou

sursa:Crestinortodox.ro

Reverberaţie sufletească...

Reverberaţie sufletească...
Viaţa...e atât de frumoasă...Făcând primii paşi în lume, ni se pare imensă, interminabilă, multe lucruri ne sunt de neînţeles, le atribuim chiar şi valori de nonsens , le dispreţuim fără să ne dăm seama doar pentru un simplu motiv că nu facem parte din acea sferă a cunoştinţei şi a înţelegerii tuturor minunilor care se petrec în jurul nostru...Căci DA! În jurul nostru se petrec MINUNI, iar nu banale fapte care, înşiruite, duc la o desfăşurare a vieţii...Minunile sunt lângă noi! Zilnic suntem părtaşi la ele , poate fără să ne dăm seama: un prieten care-ţi aduce zâmbet în zi de întristare e o binecuvântare pentru trup şi suflet, o vorbă caldă care-ţi înmoaie simţirile, aidoma...la fel e şi un copil cu surâsu-i cristalin ce răsună în străfundul sufletelor noastre, ca într-un pustiu PALAT DE CLEŞTAR...Totul e o minune! Soarele tânăr ce desface dimineaţa cerul pe la cusături , de-şi revarsă a sa lumină peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, bobul de grâu care moare pentru a da viaţă înmiit, ploaia care cade ca o binecuvântare peste capetele noastre...plânsul, ale cărui lacrimi sunt ca o ploaie binefăcătoare pe praful orbitor al pământului, care înăbuşă inimile noastre înăsprite...Suntem, de fiecare dată ,suntem PREA MICI pentru a înţelege aceste MĂREŢII...Şi aşa, muguri de parfum ne-am desfăcut mângâiaţi de iubirea caldă a soarelui livid...am dobândit putere, şi am răspândit mireasmă peste suflete, ca un Duh Mângâietor...ca o tămâie binemirositoare ce-şi revarsă valurile de fum străveziu, pătrunzând în sufletele noastre păcătoase prin nările larg deschise...

Şi aşa, crescuţi sub veşnicul Acoperământ, ni se pare totul frumos...dar greu totodată, căci şi Hristos S-a dat pe Sine pe Cruce pentru a ne ridica pe noi din căderea ce mare, căci numai prin smerenia Sa am dobândit şi noi smerenie, numai prin desăvârşita Sa ascultare faţă de Tatăl am „învăţat” a păzi Poruncile, numai prin cădere am învăţat să preţuim ridicarea, prin boală am reuşit să preţuit sănătatea, prin singurătate am învăţat a simţi lipsa iubirii, prin deznădejde am reuşit să dobândim milă Dumnezeiască...

Har, pace şi binecuvântare să cerem mereu!

Şi toată teologia şi teologhisirea acestea ni se par nouă, poate prea greu de aplicat la viaţa cotidiană...şi totuşi , din contră, ele rezultă tocmai din ea...La fel cum omul are două dimensiuni, trup şi suflet, care se află într-o corelaţie strânsă pe drumul spre mântuire, fiind ÎMPREUNĂ-LUCRĂTOARE, tot aşa teologia îşi ia ÎNŢELEPCIUNEA din viaţa de zi cu zi, şi are aplicaţii în veacul acesta...pregătindu-ne pentru cel viitor...

Nici nu ştiu care e cea mai potrivită comparaţie...Să asemănăm VIAŢA cu un JOC? Să asemănăm VIAŢA cu o CARTE? Să asemănăm VIAŢA cu un CIRCUIT INFINIT sau TERMINABIL?

O MINUNE...Asta e VIAŢA...Şi cel mai minunat lucru care o desăvârşeşte e acela că ne duce mereu la un final fericit...ne duce la un REZULTAT al activităţilor noastre...un REZULTAT al iubirii, al bucuriei ce alungă tristeţea, al zâmbetului ce şterge lacrima, al biruinţei ce sfarmă căderea... Am stat să meditez ...Şi aşa, am ajuns la concluzia că e mai potrivit să redau cuvintele unui bun prieten, căci nu vreau să le modelez prea mult, ca nu cumva, din prea multă grijă să stric forma vasului de aur şi...să iasă o vază pentru flori în loc să fie un Potir din care să se vindece suflete secătuite de Viaţă...

Încercările sunt toate nişte exerciţii cu aplicaţii multiple...Ca, de pildă, nişte „exerciţii de mate” ...Dar, din prea multă grabă sau din lene, nechef, din dorinţa de a ne uşura crucea, alegem de multe ori să căutăm răspunsurile la finalul culegerii...Tot aşa era şi un bătrân căruia i s-a părut prea grea crucea ce o purta, motiv pentru care , pe drum, a tot tăiat din ea...şi, ajungând la o apă mare, crucea nu a avut dimensiunea potrivită pentru ca omul să poată trece râul...căci atât a tăiat încât s-a scurtat considerabil...şi aşa a rămas pe acel mal, pentru că nu a avut scăpare...Aşadar, încercările sunt cele care ne determină să „inventăm” noi răspunsuri, noi soluţii, noi rezolvări, pe când alegerea lepădării de ele nu ne va fi de folos ...Şi aşa, de multe ori deschidem pe furiş la sfârşit, vedem rezultatul final, şi le zicem celor de lângă noi că AM URCAT MUNTELE, dar ne înşelăm amarnic, căci l-am urcat cu LIFTUL...Datori suntem să urcăm Muntele ÎMPREUNĂ cu HRISTOS, în coate şi genunchi...Dumnezeu, din mila Sa cea nesfârşită şi din bunătate, ne-a dat REZULTATUL FINAL...iar noi, netrebnici ne-am arătat şi nevrednici de IUBIREA Lui...

Dar noi ar trebui să ajungem la acel răspuns atât de mult râvnit de firea noastră, noi, prin Iubire, să ajungem la Adevăr, mergând pe Cale...şi să dobândim Viaţa...

Şi aşa cum o poezie de dragoste e PERFECTĂ doar când e scrisă de amândoi îndrăgostiţii, tot aşa şi viaţa noastră va fi mai fericită dacă ne vom lupta să ajungem la un rezultat al încercărilor pe care le primim în fiecare clipă...să ne ajutăm unii pe alţii, „să ne îngăduim unii pe alţii prin iubire”, precum zice Sf.Ap.Pavel...Doar dacă punem început bun unui lucru, săvârşindu-l prin iubire, vom avea bucuria de a ajunge tocmai...la Iubire...iar dacă nu, tot vicleşugul nostru va fi zadarnic, căci oare cu ce ne va ajuta pe noi, pui de năpârci, să ştim răspunsul a unor întrebări care nu s-au rostit încă? Sau ce folos vom avea dacă nu vom ştii să mergem pe Cale, pas cu pas, până la sfârşit, noi hotărându-ne propriul drum , greşit, de a folosi mijloace mârşave pentru dobândirea „liniştii” că ştim răspunsul...Uneori aflarea răspunsului ne poate îngrijora căci nu e pe placul nostru...Aşa că, mai degrabă ar trebui să pornim iubind, să pornim cu iubire pentru a ajunge la ea ...ca aşa, ajungând la sfârşit, la rezultatul final, să avem surprinderea şi bucuria de a descoperi răspunsul corect...Şi doar când verificăm atunci, la sfârşitul cărţii vieţii, avem ONOAREA de a vedea care e Adevărul...ba poate dăm şi de rezultate noi, mai bune, în funcţie de PERSOANĂ...

Căci rezultatele pe care le descoperim pe măsură ce urcăm şi coborâm...sunt rodul muncii noastre, al dragostei împărtăşite, căci numai „dăruind, vei dobândi!”



sursa:Cadelnita/Blogspot

ORBIREA SUFLETEASCA - MINCIUNA DIN NOI

Despre orbul din Evanghelia de astazi, Bartimeu, am reprodus altadata, cu ajutorul IPS Antonie de Suroj, un text care ne decripteaza semnificatiile duhovnicesti pe care le are pentru noi vindecarea savarsita de Mantuitorul asupra sa.


Acum insa am dori sa vorbim despre o alta orbire, cea mai importanta si mai serioasa din perspectiva vietii vesnice: orbirea sufleteasca. Este vorba de acea stare launtrica de intuneric duhovnicesc in care ne-am cufundat ca urmare a partasiei indelungate… nu atat cu pacatul, cat cu indreptatirea mincinoasa a lui, cu mandria si cu viclenia de la nivelul cel mai profund al duhului nostru, patimi manifestate de multe ori extrem de subtil, la limita sau deja sub starea de constienta. Este acea stare in care omul nu-l mai poate primi cu adevarat pe Dumnezeu, nu mai poate auzi/asculta glasul Acestuia. Este starea de MINCIUNA FATA DE SINE, cea in care se gaseau si fariseii, carturarii si ceilalti iudei care L-au respins categoric si violent pe Hristos, nu au putut sa-L primeasca, ba au ajuns chiar sa-l vaneze spre a fi dat mortii, sa-l osandeasca si sa-l batjocoreasca. Despre acestia (dar si despre noi, in masura in care, in duh, ne asemanam lor), in contextul vindecarii altui orb, cel din nastere, spune Domnul urmatoarele cuvinte foarte importante:

“Spre judecata am venit in lumea aceasta, ca cei care nu vad sa vada, iar cei care vad sa fie orbi. Si au auzit acestea unii dintre fariseii, care erau cu El, si I-au zis: Oare si noi suntem orbi?

Iisus le-a zis: Daca ati fi orbi n-ati avea pacat.

Dar acum ziceti: Noi vedem. De aceea pacatul ramane asupra voastra“. (Ioan 9, 39-41).



In capitolul anterior al aceleasi Evanghelii, are loc un alt dialog incordat intre Iisus si farisei, in care Stiutorul inimilor scoate la lumina cauzele ascunse pentru care aceia nu-I primeau cuvantul:

“Eu vorbesc ceea ce am vazut la Tatal Meu, iar voi faceti ceea ce ati auzit de la tatal vostru. Ei au raspuns si I-au zis: Tatal nostru este Avraam. Iisus le-a zis: Daca ati fi fiii lui Avraam, ati face faptele lui Avraam. Dar voi acum cautati sa Ma ucideti pe Mine, Omul care v-am spus adevarul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Avraam n-a facut aceasta. Voi faceti faptele tatalui vostru. Zis-au Lui: Noi nu ne-am nascut din desfranare. Un tata avem: pe Dumnezeu. Le-a zis Iisus: Daca Dumnezeu are fi Tatal vostru, M-ati iubi pe Mine, caci de la Dumnezeu am iesit si am venit. Pentru ca n-am venit de la Mine insumi, ci El M-a trimis. De ce nu intelegeti vorbirea Mea? Fiindca nu puteti sa dati ascultare cuvantului Meu. Voi sunteti din tatal vostru diavolul si vreti sa faceti poftele tatalui vostru. El, de la inceput, a fost ucigator de oameni si nu a stat intru adevar, pentru ca nu este adevar intru el. Cand graieste minciuna, graieste dintru ale sale, caci este mincinos si tatal minciunii. Dar pe Mine, fiindca spun adevarul, nu Ma credeti. Cine dintre voi Ma vadeste de pacat? Daca spun adevarul, de ce voi nu Ma credeti? Cel care este de la Dumnezeu asculta cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultati pentru ca nu sunteti de la Dumnezeu“ (Ioan 8, 38-47).



In alt loc al aceleiasi Evanghelii dupa Ioan, Domnul Hristos da in vileag inca o data resorturile launtrice care ii imping pe oameni sa iubeasca Intunericul si sa fuga de Lumina Adevarului:

“Aceasta este judecata, ca Lumina a venit in lume si oamenii au iubit intunericul mai mult decat Lumina. Caci faptele lor erau rele.

Ca oricine face rele uraste Lumina si nu vine la Lumina, pentru ca faptele lui sa nu se vadeasca.

Dar cel care lucreaza adevarul vine la Lumina, ca sa se arate faptele lui, ca in Dumnezeu sunt savarsite” (Ioan 3, 19-21).



Sfantul Apostol Pavel completeaza Evangheliile cu descrierea realitatilor de la sfarsitul vremurilor, cand Antihrist, numit “omul nelegiuirii, fiul pierzarii, potrivnicul“, va avea parte, in schimb, de o primire entuziasta din partea majoritatii oamenilor:

“Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, insotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase, Si de amagiri nelegiuite, pentru fiii pierzarii, fiindca ei n-au primit iubirea adevarului, ca ei sa se mantuiasca.

Si de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amagire, ca ei sa creada minciunii,

Ca sa fie osanditi toti cei ce n-au crezut adevarul, ci le-a placut nedreptatea“ (2 Tes. 2, 9-12).



Avem asadar deja din Evanghelii un raspuns la intrebarea: de ce nu-L primesc (cu adevarat) oamenii pe Dumnezeu, de ce nu L-au primit pe Hristos (“Intru ale Sale a venit, dar ai Sai nu L-au primit“) si din Apostol, acelasi raspuns dat intrebarii de ce il vor primi, in schimb, cu multa bucurie pe Antihrist, cel care va veni ca Imparat pamantesc.

Iata o alta formulare a aceluiasi raspuns in Epilogul cartii despre “Viata Parintelui Seraphim Rose“:

“Dar daca nu recunoastem semnele vremii si pe Antihrist, daca nu-L vom avea pe Hristos salasluind in inima noastra, atunci la venirea lui Hristos ne vom afla (si noi, crestinii, nota noastra) cu acele neamuri ce se vor tangui fiindca sunt cu Antihrist. Acestea Il vor vedea pe Hristos venind, si intregul lor crestinism se va dovedi mincinos. Este un lucru tragic. O asemenea amagire este ingaduita, cum zice Sf. Ap. Pavel, fiindca in inima omului este o minciuna, si aceasta minciuna nu doreste ceea ce este adevarat, nu doreste adevaratul crestinism“.



Intelegem din toate acestea ca pacatul pacatelor si sursa cea mai profunda a oricarei patimi, a oricarui rau din noi este minciuna fata de noi insine si fata de Dumnezeu. E uimitor ca pana si unii psihologi sau psihiatri (e drept, religiosi, desi nu ortodocsi, dar suficient de onesti, de iubitori ai Adevarului cat sa li se daruiasca sa inteleaga mai mult decat inteleg multi dintre ortodocsii cu numele care suntem noi) ajung sa inteleaga si sa recunoasca acest lucru. Facem referire aici la cartea “Psihologia minciunii“ (in original, (“People of the Lie” – “Oamenii minciunii“, sintagma de inspiratie evanghelica) a dr. Scott Peck, aparuta acum cativa ani la Editura Curtea Veche. Am conspectat din ea cateva idei (desi sunt pagini intregi care ar merita luate) care au legatura directa cu meditatia noastra duhovniceasca:

“Nu pacatul in sine ii caracterizeaza pe oamenii rai, ci mai degraba subtilitatea, persistenta si consecventa pacatelor lor. Aceasta pentru ca defectul central al raului nu este pacatul, ci refuzul de a-l recunoaste“.

Autorul arata ca toti suntem pacatosi, toti comitem raul intr-un grad mai mare sau mai mic, iar in esenta, pacatul este o minciuna si o tradare fata de propria constiinta. Insa exista, cu toate acestea, si oamenii numiti prin excelenta “răi“, “oameni ai minciunii“, caracterizati de o consecventa in a face rau (uneori ascuns, subtil) celorlalti. Iar cauza acestei “invartosari in rau” este identificata de catre psihiatrul american (pe linia Traditiei crestine) in REFUZUL DE A TOLERA SI A RECUNOASTE (fie refuz la modul absolut, fie recunoscand numai formal si nesincer) PROPRIA PACATOSENIE. Fara indoiala, admiterea propriei rautati este un proces neplacut, stanjenitor, dureros, presupune curajul de “a nu-ti face pe plac tie insuti“. Devenirea unei persoane ca “om al minciunii” presupune alunecarea in directia unui narcisism puternic, avand la baza o incrancenare in auto-protejarea sinelui, in dorinta de a nu suferi nimic, de a nu iesi din desfatarea perfectei imagini de sine.

“O trasatura predominanta a comportamentului celor pe care eu ii gasesc rai este gasirea unui tap ispasitor. Deoarece in inimile lor ei se considera dincolo de repros, acesti oameni trebuie sa loveasca pe oricine le aduce reprosuri. Ei îi sacrifica pe ceilalti pentru a-si pastra propria imagine de perfectiune”.

“Sa luam exemplul simplu al unui baiat de 6 ani, care-si intreaba tatal: ‘Tata, de ce-ai facut-o pe bunica <>?‘ ‘Ti-am spus sa nu ma superi!’ – se rasteste tatal. ‘Acum o sa-ti primesti pedeapsa. Am sa te invat sa nu mai folosesti un limbaj atat de urat, am sa-ti spal gura cu sapun. Poate asta te va invata sa vorbesti cum trebuie si sa-ti tii gura inchisa cand ti se spune‘. Imbrancindu-l pe copil pana in baie, tatal ii aplica pedeapsa mentionata. Raul a fost comis in numele ‘cuvenitei discipline’“.

“Gasirea tapului ispasitor este un mecanism pe care psihiatrii il numesc PROIECŢIE. Intrucat cei rai, in sinea lor, se simt fara greseala, este inevitabil ca ei sa intre in conflict cu lumea, conflict pe care-l vor percepe invariabil ca fiind din vina lumii. Deoarece ei trebuie sa-si nege propria rautate, ii vor percepe pe ceilalti ca fiind rai. Ei proiecteaza propriul rau asupra lumii. Nu gandesc niciodata despre sine ca sunt rai; pe de alta parte, ei vad mult rau in ceilalti. Tatal percepe blasfemia si necuratia ca existand in fiul sau si trece la actiune pentru a curata ‘murdaria’ fiului sau. Tatal proiecteaza propria-i murdarie asupra fiului, iar apoi isi ataca fiul in numele faptului de a fi un bun parinte“.

Ce concluzii se pot desprinde de aici pentru viata noastra duhovniceasca?



Iubirea minciunii, iubirea de noi insine, amagirea de sine, complacerea intr-o stare de indreptatire permanenta este “iubirea intunericului” de care vorbeste Evanghelia dupa Ioan. De aceea omul cauta mereu sa fuga de Adevar, de Adevarul tare, incomod, dureros al Evangheliei, al lui Hristos.

Omul cauta evadari in lumi imaginare, cauta sa interpreteze si sa reduca Evanghelia la masurile sale sau… cauta sa uite complet de Evanghelie, de constiinta si de chemarile lor.

Mereu cauta sa se justifice in starea in care se gaseste, refuzand cu indarjire sa se schimbe… Sau, mai subtil, cauta sa dea impresia ca vrea sa se schimbe/sa se indrepte, face anumite lucruri formal, uneori chiar cu mare rigurozitate, tocmai pentru a putea, la adapostul lor, sa-si urmeze, inclinatiile inavuabile ale inimii.

Isi construieste mereu teoriile sale proprii, isi pune parerea sa deasupra Sfintilor Parinti, ii tagaduieste sau nici nu-l intereseaza ce spun acestia. Daca totusi ii cunoaste, ii “interpreteaza” (= ii rastalmaceste), ii scoate din context si mai ales ii citeste cerebral, nu in Duh (ce-o mai fi si ala Duh?! ) astfel incat sa para a-l confirma in propriile teorii. Pentru ca nu cauta in ei Adevarul si nu-i citeste onest, cu sinceritate, ci doar spre a se folosi de ei pentru intarirea patimilor si ideilor proprii.

Traieste superficial, cat mai mult in afara de sine, in cele exterioare, cat mai imprastiat si incarcat cu activitati desarte. Fuge de tot ce inseamna problematizare, seriozitate, neliniste interioara... Se refugiaza in clisee comode, in sentimentalisme dulci si in inchipuiri trandafirii, optimiste, care sa-i dea un confort psihologic si… cam atat. Cauta in religie satisfactii, placeri desfatari, realizarea scopurilor sale. Nu-l intereseaza sa faca voia lui Dumnezeu, ci doar ca Dumnezeu sa o faca pe a sa. E pragmatic, utilitarist, are nevoie de un Dumnezeu “la indemana”, accesibil, care sa-i serveasca in orice imprejurare mai grea, care sa-i dea confortul si linistea (psihologica si sociala) la care se considera indreptatit…

Intr-un cuvant… omul crede in el insusi, crede in gandul sau, in simtirea sa, in ce-i da diavolul in gand sau in simtire, nu crede in Adevar, deci nu crede cu adevarat in Dumnezeul cel Viu, care cerceteaza inimile si rarunchii…

Toti suntem orbi si toti suntem bolnavi de minciuna, mai mult sau mai putin, iar daca nu ne luptam sa ne curatim, toti vom fi lepadati de la Hristos ca unii ce nu L-am purtat pe El decat pe buze, numai cu buzele L-am sarutat, dar inima noastra am dat-o… ‘Tatalui minciunii‘, cu inima L-am vandut si l-am batjocorit…




sursa:Cadelnita/Blogspot

Saint Seraphim de Sarov (1759-1833) – L’entretien avec Motovilov

Prokhore Mochnine (Saint Séraphim de Sarov),

fils d’un entrepreneur en bâtiments, est né à Koursk, en Russie en 1759. Alors que l’Occident va s’éclairer aux lumières de la raison horizontale, il sera le saint d’Orient qui rappellera au monde moderne qu’il existe une Autre Lumière, qui habite et transcende l’homme en lui conférant une dignité incomparable et une joie que nul ne peut ravir.



Ayant reçu très jeune la visite de la Vierge Marie – elle apparaît et proclame « Celui-là est de notre race » – Prokhor entre à vingt ans au monastère de Sarov où il prend le nom prédestiné de Séraphim, le “flamboyant”. Là, il se prépare à l’ordination monastique qui eut lieu en 1786. Après seize années de vie monastique et avec l’accord de ses supérieurs, il choisit la vie solitaire en forêt et s’efforce de revivre la vie de Jésus dans un « désert » qu’il appellera sa Terre Sainte. Il vécut dans l’ascèse et la prière, passant la plupart de ses nuits en prière, debout sur un rocher. Ce fut une longue et difficile ascension spirituelle où se mêlent les apparitions de la Vierge Marie et les persécutions démoniaques. On le voit nourrissant amicalement d’énormes ours. Un jour, il fut battu par des voleurs. Il garda toute sa vie des séquelles douloureuses de ces coups.



Après dix-sept ans de solitude, son supérieur le fait revenir au monastère où il vit malade et reclus, mais recevant la visite de la Mère de Dieu « la joie de toutes les joies ». Ses dons surnaturels sont merveilleux. Son jugement spirituel lui attire des foules de pèlerins qu’il accueille par ses paroles pleines de tendresse et d’espérance envers Dieu et toutes ses créatures : « Ma joie ! ». Les gens accouraient de toutes parts pour écouter ses conseils, même le Tsar. Il fonde un monastère de femmes à Diveyevo. Depuis lors et jusqu’à maintenant, les Orthodoxes russes lui vouent une dévotion toute particulière. Elle s’est étendue depuis à toute l’Orthodoxie et au-delà.



C’est surtout grâce à ses dialogues avec Nicolas Motovilov, témoin de son union mystique avec l’Esprit Saint, que nous effleurons la quintessence de son message. Son visage et son corps entier inondé de lumière et comme transfiguré laisse percevoir le mystère glorieux de notre identité divino-humaine.

« Le but de la vie chrétienne est l’acquisition du Saint-Esprit de Dieu », déclare le starets (mot russe pour nommer le sage, le maître spirituel). Il ajouta que cette grâce est accordée à tous ceux qui pratiquent la « prière du cœur » (aussi appelée « prière de Jésus », une méditation dans l’ancestrale tradition monastique hésychaste) et qui entreprennent, au nom du Christ, des « actions d’Amour ».

On le retrouva mort le 14 janvier (NS) 1833, à genoux contre son lit. L’Eglise orthodoxe russe le canonisa en 1903. Sa fête est célébrée le 14 janvier.



Surnommé de son vivant le “Transfiguré” pour avoir connu l’illumination par l’Esprit Saint, la vie et l’enseignement simple et profond de Saint Séraphim de Sarov témoignent de notre vocation à la déification. Ils demeurent l’un des joyaux les plus élevés et les plus touchants de la tradition orthodoxe.



Père Jean Thierry Verhelst



Extraits de l’entretien



C’était un jeudi. Le ciel était gris. La terre était couverte de quinze centimètres de neige et d’épais flocons continuaient à tourbillonner lorsque le Père Séraphim engagea notre conversation dans une clairière, près de son « Petit Ermitage » face à la rivière Sarovka là où la colline descend près de ses rives. Il me fit asseoir sur le tronc d’un arbre qu’il venait d’abattre et lui-même s’accroupit en face de moi.



— « Le Seigneur m’a révélé, dit le grand starets, que depuis ton enfance tu désires savoir quel est le but de la vie chrétienne et que tu as maintes fois interrogé à ce sujet des personnages même haut placés dans la hiérarchie de l’Église. »



Je dois dire que depuis l’âge de douze ans cette idée me poursuivait et qu’effectivement j’avais posé la question à plusieurs personnalités ecclésiastiques sans jamais recevoir de réponse satisfaisante. Le starets l’ignorait.



[...]



C’est donc dans l’acquisition de cet Esprit de Dieu que consiste le vrai but de notre vie chrétienne, tandis que la prière, les veilles, le jeûne, l’aumône et les autres actions vertueuses faites au Nom du Christ ne sont que des moyens pour l’acquérir.

— Comment l’acquisition ? demandai-je au Père Séraphim. Je ne comprends pas très bien.

— L’acquisition, c’est la même chose que l’obtention. Tu sais ce que c’est que d’acquérir de l’argent ? Pour le Saint-Esprit, c’est pareil. Pour les gens du commun, le but de la vie consiste en l’acquisition d’argent – le gain. Les nobles, en plus, désirent obtenir des honneurs, des marques de distinction et autres récompenses accordées pour des services rendus à l’État. L’acquisition du Saint-Esprit est aussi un capital, mais un capital éternel, dispensateur de grâces ; très semblable aux capitaux temporels, et qui s’obtient par les mêmes procédés.

[...] Cette grâce reçue au baptême, est si grande, si indispensable, si vivifiante pour l’homme, qu’elle ne lui est pas enlevée jusqu’à sa mort, — même s’il devient hérétique — la mort n’étant que le terme désigné d’en haut par la Providence divine pour l’essai existentiel de l’homme sur la terre, afin de voir ce qu’il va faire à l’aide de cette grâce pendant le temps octroyé par Dieu.

Si nous ne péchions jamais après notre baptême, nous serions toujours des serviteurs de Dieu saints et immaculés, inaccessibles à la souillure de la chair et de l’esprit.

Mais, voilà le malheur, c’est qu’en prenant de l’âge, nous ne grandissons pas en sagesse et en grâce divine, comme le faisait notre Seigneur Jésus-Christ. Au contraire, nous nous déprécions peu à peu, perdons la grâce du très saint Esprit de Dieu et devenons pécheurs. Mais quand quelqu’un, exalté par la Sagesse divine qui cherche notre salut par toutes les voies, se décide en son Nom à se tourner vers Dieu et à veiller à obtenir son salut éternel, alors un tel homme écoutant la voix de la Sagesse, doit recourir à la vraie conversion de tous ses péchés et à la pratique des vertus contraires aux péchés ; par cette pratique des vertus au nom du Christ, il arrivera à l’acquisition du Saint-Esprit agissant au-dedans de nous et y organisant le Royaume de Dieu.



[...]

— Quand même, répondis-je, je ne comprends pas comment je peux être absolument sûr de me trouver dans l’Esprit-Saint ? Comment puis-je moi-même déceler en moi sa manifestation ?

Le Père Séraphim répondit :

— Je t’ai déjà dit que c’était très simple et je t’ai expliqué en détail comment les hommes se trouvaient dans l’Esprit-Saint et comment il fallait comprendre sa manifestation en nous… Que te faut-il encore ?

— Il me faut, répondis-je, le comprendre vraiment bien…

Alors le Père Séraphim me prit par les épaules et les serrant très fort dit :

— Nous sommes tous les deux, toi et moi, en la plénitude de l’Esprit-Saint. Pourquoi ne me regardes-tu pas ?

— Je ne peux pas, Père, vous regarder. Des foudres jaillissent de vos yeux. Votre visage est devenu plus lumineux que le soleil. J’ai mal aux yeux…

Le Père Séraphim dit :

— N’aies pas peur, ami de Dieu. Tu es devenu aussi lumineux que moi. Toi aussi tu es à présent dans la plénitude du Saint-Esprit, autrement tu n’aurais pas pu me voir.b[

http://www.eglise-orthodoxe.eu/text_sarov_motovilov.htm

sursa:http://acvila30.wordpress.com/2011/01/24/saint-seraphim-de-sarov

Cum se poate scapa de farmece si deochi?

De obicei, in cazurile in care s-au facut vraji, se speculeaza de catre cei in masura sa rezolve corect aceste probleme si se atinge cu succes o dubla coarda sensibila a maselor de oameni, dupa observatia psihologica a Parintelui Nicolae Steinhardt: nevoia de senzational ("Sperie-ma!") si rigurozitatea numerica (tip reteta) ca un raspuns la problemele fiecaruia.

Nevoia de senzational (" Sperie-ma! "), ceea ce il determina pe "taumaturg" (care insinueaza ca ar avea darul profetiei) sa dea urmatoarele raspunsuri ce pregatesc intr-un fel "anestezia" credulilor: "Ai cununiile legate", "Cineva ti-a facut farmece", "Ai argintul viu", "Aici e un blestem de pana la al noualea neam" etc.

Rigurozitatea numerica (care este in contradictie cu duhul Patericului: "Cel care se roaga numai atunci cand se roaga nu se roaga deloc"), care implica recomandarea tehnicilor sau a retetelor: "participi la 12 masluri", "participi la citirea molitfelor Sfantului Vasile cel Mare de 40 de ori consecutiv", "dai 7 acatiste la 7 manastiri", "aprinzi atatea (numar fix) lumanari", "rostesti de "n" ori Tatal nostru" si lista ar putea continua si chiar tu, cel care o citesti, ai putea sa o completezi, caci este posibil sa fi primit aceste "blagoslovenii" de la astfel de "oameni competenti"!

Asa cum s-a mai spus, pentru rezolvarea acestui gen de probleme se va avea mai intai in atentie cauza pentru care a ingaduit Dumnezeu ispita. Este necesar ca omul respectiv sa se spovedeasca si, daca duhovnicul ii da dezlegare pentru Sfanta Impartasanie, sa se cuminece cu pregatirea cuvenita. Iata ce ne marturiseste Sfantul Ioan de Kronstadt:

"Ma minunez de maretia si insusirile datatoare de viata ale Sfintelor Taine. O femeie batrana care scuipa sange, care nu mai avea putere, incapabila sa se hraneasca, atunci cand i-am dat Sfanta impartasanie, a inceput, din aceiasi zi chiar, sa se insanatoseasca.

O tanara fata pe moarte, dupa ce a fost impartasita cu Sfintele Taine, in aceeasi zi a inceput sa se simta mai bine; a inceput sa manance, sa bea, ea, care era pana atunci aproape inconstienta, foarte agitata si nu putea nici sa bea, nici sa manance.

Slava Tainelor Tale datatoare de viata si infricosatoare, Doamne!"

In cazul in care impartasania este primita fara spovedanie si pregatirea necesara, ea duce la neputinta, la boala si la moarte. O spune Sfantul Apostol Pavel: "Sa se cerceteze omul pe sine si asa sa manance din Paine si sa bea din Potir; caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, isi mananca si bea osanda, nesocotind Trupul Domnului. Pentru aceea sunt intre voi multi neputinciosi si bolnavi si multi au murit."

Sfantul Ioan Iacob Hozevitul precizeaza: "Boala si neputinta precum si moartea celor ce se fac vinovati de Trupul si Sangele Domnului, nu sunt obisnuite, ca la toti oamenii. De obicei la acestia bolile si neputintele sunt mai mult sufletesti, dar se rasfrang si asupra trupului. La ei vine boala pe neasteptate si fara sa aiba vreo pricina fireasca. ii ajunge de multe ori paralizia sau boala grea la creier. Mai toti au mereu fiori de frica, neastampar si sunt cu ideea ca-i urmareste cineva si-i persecuta. intocmai cum spune in Sfanta Scriptura despre Cain".

Pentru cei interesati de randuiala rugaciunilor din Biserica Ortodoxa, reamintim aici de Taina Sfantului Maslu care cuprinde rugaciuni speciale pentru sanatate sufleteasca si trupeasca.

Parintele Dumitru Staniloae analizeaza rugaciunile din Taina Maslului, aratand ca in ele se cer deodata tamaduirea trupului, iertarea de pacate si tamaduirea de patimi, eliberarea simturilor de influentele rele si alungarea vrajmasului toate acestea se cer pentru ca bolnavul, devenit sanatos trupeste si sufleteste, sa poata trai o viata curata, inchinata slujirii lui Dumnezeu. Aceasta arata ca Taina Maslului nu e pentru moarte ca in Catolicism, ci pentru o viata intru sanatate si curatie. De asemenea, accentueaza Parintele Staniloae, savarsirea acestei Taine de catre mai multi preoti (de sapte sau macar de doi) manifesta vointa Bisericii de a pune mai multe forte ale ei in miscare, prin comuniunea in rugaciune si in dragoste, pornirea mai multora de a scapa un membru al ei de situatia de neputinta si de durere in care se afla. Uneori harul lui Dumnezeu lucreaza mai mult sau mai putin direct asupra trupului, vindecandu-l, desi, chiar si in acest caz, se produce si intarirea sufleteasca si iertarea pacatelor celui bolnav. Alteori, vindecarea se produce mai mult prin intarirea puterilor sufletesti; iar alteori, prin iertarea pacatelor nemarturisite, intrucat aceasta intareste sufletul si, prin suflet, si trupul.

Dar prin harul acestei Taine a Maslului se da in mod principal vindecarea trupului. Numai cand este randuit ca bolnavul sa moara, nu se produce acest efect principal, ci numai celelalte.

Taina aceasta poate fi socotita, prin excelenta, Taina a trupului, sau Taina randuita pentru insanatosirea trupului. Prin ea se pune in relief valoarea pozitiva acordata de Dumnezeu trupului omenesc, ca Unul care insusi a luat trup si il tine in veci, ne mantuieste prin el, impartasindu-ne viata dumnezeiasca.

De asemenea este de mare folos ca persoana in cauza sa fie pomenita la proscomidie prin intermediul pomelnicului nominal care se da la biserica pentru Sfanta Liturghie.

Particelele care sunt luate de pe sfantul disc si se dau credinciosilor n-au nici o valoare. Anafora este mai importanta decat aceste particele (miride). Daca sunt lasate pe sfantul disc, se pot apoi varsa in sfantul potir la momentul potrivit dupa epicleza. Numai astfel sufletele pomenite intra in comuniune cu Mantuitorul. Preotul care le "deturneaza" ii lipseste de sfintire pe acei credinciosi carora li se procura eronat aceste particele.

Apoi se pot face slujbe de sfintire a caselor de catre preot cu prilejul carora se pot citi mai multe rugaciuni, molitfe (ale Sfantului Vasile cel Mare sau ale Sfantului Ioan Gura de Aur) daca e cazul.

Rezolvarea problemelor nu consta in aplicarea cu exactitate a numarului fix de rugaciuni, ci in sinceritatea crestinului care va tine cont de sfaturile esentiale din aceasta carte si le va traduce in viata lui. Duhul face viu. Duhul da sensul. Litera singura, reteta sau numarul fix sunt fara sens. Degenereaza in magie, iar magia duce la dezagregare morala si la oprirea in loc a inteligentei. Robia aceasta la litera e simptom caracteristic magiei. Rostesti formula, absolut exact, si declansezi fenomenul pe care il doresti, de pilda, vindecarea de boala. Daca ai gresit o iota din formula, cheia nu se mai potriveste si vindecarea bolii sau iertarea lui Dumnezeu nu se mai produce. Cat e de straina duhului ortodox aceasta inchinare la litera (la forma) sau la reteta, astfel motivata, nici nu mai e nevoie s-o spunem, accentueaza Mitropolitul Antonie Plamadeala. Cu nimic nu e lupta mai grea decat cu "traditiile" intrate in constiinta poporului, chiar si cand acestea ajung sa fie absurde si sa-si piarda sensurile originare. Numai prin jertfe, vechiul poate fi biruit de nou, irationalul de rational.

Vom reda in continuare parerea Parintelui Arsenie Papacioc: "Daca esti stapanit de un pacat si iti pare rau si te asezi pe pozitia buna impotriva pacatului, atunci iti ajuta harul. Daca nu te asezi pe pozitia de lupta si te simti bine in cloaca aceea, atunci harul nu te ajuta. Si farmecele se prind la anumite persoane, se constata. Uite, eu sunt de cincizeci de ani in manastire si n-am prea vazut in manastire farmece reusite. Dar, in schimb, vine lumea fermecata! Sunt aici in Dobrogea, de treizeci de ani, si spuneam si altora, n-am vazut ca aici atata lucrare de duhuri rele de farmece. Vin stapaniti de farmece care impiedica casatoria lor sau ii leaga ca potenta barbateasca, insa se si vindeca pe rupte cu ajutorul rugaciunilor. Vin si se plang: "Doamne, iarta-ma! Scapa-ma!". Scapa pe o bucata de vreme. Dar, daca nu se astampara...Ca spune Mantuitorul in Evanghelie: "Iesi din el si sa nu mai intri!". Sa nu mai intri in el. Pentru ca duhurile rele se tanguiesc si unde se duc, sunt intristate si se gandesc ca: "Ce bine era!". Daca gaseste casa maturata, cum zice Mantuitorul, adica, daca i-a scos pe astia de acolo, este limpezit, si atunci intra, si va fi caderea cea de pe urma mai mare ca cea dintai. Pentru ca iar incepi sa cedezi, nu te-ai complacut pe pozitie de dezinfectare cu ingerii lui Dumnezeu, ci te-ai lasat la voia intamplarii. Satana nu este o putere, ci un tolerat de Dumnezeu. Puterea e la noi, crestinii, ca suntem botezati, avem inger pazitor, ne rugam la Dumnezeu. Dracul se atinge de tine daca te are la mana cu ceva (greseli, pacate). Sa nu te aiba cu nimic la mana. Domnul Iisus Hristos ne vrea intregi, numai Satana ne vrea vicleneste, numai varf de deget, ca stie el, vicleanul, ca asa ne poate stapani toata fiinta"

Aflam din viata si invataturile Sfantului Ierarh Nifon de ce nu mai are putere asupra crestinilor diavolul, care se angajase intr-un dialog cu acest mare sfant: "De cand am facut prostia si am impins pe evrei sa rastigneasca pe Nazarinean, mi-au zdrobit ciolanele. Nu mai am puterea de mai inainte. Daca as avea-o, in clipa de fata te-as trage jos si te-as face bucati."

Se vede limpede raportul de forte ce exista intre noi crestinii si vrajmasul, insa trebuie indeplinite conditiile care au fost enumerate mai sus de Parintii duhovnicesti Sofronie, Paisie, Efrem si Arsenie P. pentru a putea beneficia deplin de harurile lui Dumnezeu. Tot aici este necesar a aminti despre deochi, care este definit de Cuviosul Paisie in felul urmator: "Invidia, atunci cand are si rautate, poate pricinui rele. Acesta este deochiul. E o lucrare diavoleasca".

Pentru aceasta problema, care se intalneste mai des la prunci (au neliniste, somn agitat, plang fara intrerupere) se va solicita preotului sa citeasca din Molitfelnic rugaciunea pentru dureri de cap (deochi), iar parintii copilului vor citi cu atentie aceasta carte spre luare aminte si spre eliminarea cauzelor care au facut loc acestui duh necurat sa se atinga de copil.

L-am intrebat odata pe Parintele Arsenie Papacioc cum se explica anumite pasaje din "rugaciunea pentru cei ce sunt bolnavi de najit" ("...din ochi, din inima, din ficat...") si mi-a raspuns: "Dumnezeu ingaduie uneori satanei sa se foloseasca (sa se ataseze) de firea omeneasca, doar, doar s-ar smeri respectivul!".


Ieromonah Benedict Stancu



sursa:Cadelnita/blogspot

Cuvinte pentru o buna vietuire - Sfantul Maxim Marturisitorul

Melchisedec in comentariul Sfantului Maxim Marturisitorul

 

In Ambigua, Sfantul Maxim Marturisitorul, aduce aminte de Melchisedec, aceasta aparitie enigmatica din Vechiul Testament. Aici el trateaza genealogia acestui personaj, facand o paralela intre textul de ta Facerea, in care Melchisedec apare brusc in relatarea lui Moise si Epistola Apostolului Pavel.
Melchisedec acesta, care inseamna "rege al dreptatii? " si care era rege al Salemului si era si rege al pacii, despre el nu se spune nimic, nici ca ar fi avut parinti - nu se spune nimic despre parintii lui - si nu se spune nimic nici despre sfarsitul zilelor lui. Si Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Evrei, vorbind despre acest Melchi­sedec, spune ca a fost fara tata si fara mama, fara spita de neam si mai spune ca acest Melchisedec fara tata, fara mama si fara spita de neam, era mai mare decat preotii evreilor (Evrei 7, 3). Sfantul Maxim Marturisitorul avand in vedere cele spuse de Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Evrei, spune ca intr-adevar, Melchi­sedec nu a avut tata si mama, dar nu in intelesul ca nu s-a nascut din niste parinti pamantesti, ci in intelesul ca a fost asa de ridicat peste nivelul parintilor lui, incat nu mai avea nici o legatura cu parintii lui, ci toata legatura lui era cu Dumnezeu. Si s-ar putea spune despre el ca era impreuna cu Dumnezeu fara de inceput, prin maretia vietii lui. Si mai departe spune ca acest Melchisedec n-a avut sfarsit al zilelor nu in intelesul ca nu a murit si el la vremea lui, ci in intelesul ca asa era de lipit de Dumnezeu incat se poate spune despre el ca era vesnic ca Dumnezeu. Bineinteles, acestea sunt lucruri de exceptie, noi nu ne putem gandi la asa ceva, dar neputem gandi la faptul ca omul unit cu Dumnezeu traieste din Dumnezeu si ca Dumnezeu Se revarsa in om. in felul acesta se intelege indumnezeirea omului despre care vorbesc unii dintre parintii cei duhovnicesti.







In ceea ce priveste intelesul duhovnicesc al lui Melchisedec, Sfantul Maxim ne spune:



Aceasta, socotesc, cunoscand-o si patimind-o marele si minu­natul Melchisedec, despre care povesteste cuvantul dumnezeiesc in Scripturi acele mari si minunate lucruri, s-a invrednicit sa devina mai presus de timp si de fire si sa se asemene cu Fiul lui Dumne­zeu, facandu-se adica, prin deprindere, dupa har, pe cat e cu putin­ta, asa precum credem ca e insusi Datatorul harului dupa fiinta. Caci ceea ce se spune despre el ca era "fara tata, fara mama si fara neam" (Evrei 7, 3), socotesc ca nu inseamna altceva decat lepadarea deplina a trasaturilor naturale, produsa in el de harul suprem din pricina virtutii. Iar cuvintele: "n-avea nici inceput al zilelor, nici sfarsit al vietii" marturisesc cunostinta care circumscrie timpul si veacul, si contemplatia ce depaseste existenta a toata fiin­ta materiala si nemateriala. Apoi: "facut fiind asemenea Fiului luiDumnezeu el ramane preot pururea" poate arata ca el e in stare sa-si pazeasca pana la sfarsit ochiul mintal deschis, prin deprinde­rea neschimbata a virtutii atotasemanatoare Iui Dumnezeu, a privirii dumnezeiesti spre Dumnezeu.







Caci virtutea obisnuieste sa lupte cu firea, iar contemplatia cea adevarata, cu timpul si cu veacul. Pentru ca cea dintai vrea sa ramana nerobita si nestapanita de celelalte cate se socotesc ca sunt dupa Dumnezeu, ca una ce numai pe Dumnezeu il stie nas­cator iar cea de a doua, necircumscrisa, nezabovind in nici una din cele ce au inceput si sfarsit, ca una ce da chip in sine lui Dumne­zeu care hotarniceste tot inceputul si sfarsitul si atrage la Sine intr-un extaz negrait toata intelegerea celor ce inteleg - in acestea se arata asemanarea dumnezeiasca, adica in cunostinta si virtute. Si prin aceasta e pazita in cei vrednici iubirea neclintita de Dumnezeu singur. Iar prin aceasita li se da in chip demn de Dumnezeu vredni­cia infierii care le daruieste puterea de a interveni necontenit la Dumnezeu si de a sta in fata Lui, procurind celui ce intervine ase­manarea dumnezeiasca chiar cu scopul obtinerii indurarii Lui.







De aceea, pe drept cuvant socotesc ca nu prin timp si fire, sub care petrecea natural marele Melchisedec, dar pe care, prin viata si ratiune le depasise si parasise cu totul, trebuie sa se spuna: "Cuvantul lui Dumnezeu l-a indreptat pe el", ci din acelea si prin acelea prin care el s-a prefacut cu vointa, adica din virtute si cunostinta. Caci nu e drept ca - celor a caror vointa a combatutvitejeste prin virtuti legea greu de invins a firii si a caror miscare a mintii a zburat prin cunostinta in chip neprihanit mai presus de timp si veac - sa se atribuie ca trasatura insusirea celor parasite, ci mai degraba maretia celor primite, singurele din care si in care sint si se cunosc. Fiindca si noi, privind in chip natural la cele vazute, cunoastem si numim corpurile din culori, de pilda aerul luminat, lumina, orice materie aprinsa de foc, foc, si corpul inalbit, alb, si cite altele de felul acesta.







Deci, daca dumnezeiescul Melchisedec a preferat prin vointa virtutea, firii si tuturor celor ce tin de ea, alegind prea frumos vrednicia noastra, si a depasit intreg timpul si veacul prin cunostin­ta, lasand cu o intelegere superioara prin contemplatie in urma sa toate cate sunt dupa Dumnezeu, nezabovind in nici unul din lucru­rile in care se observa sfarsitul; daca s-a nascut in Duh intre fiintele dumnezeiesti si fara de inceput si nemuritoare ale lui Dumnezeu prin ratiune dupa har si poarta in sine nevatamata si adevarata asemanarea lui Dumnezeu care l-a nascut (deoarece toata nasterea obisnuieste sa faca la fel cu nascatorul pe cel nascut: "Caci ceea ce e nascut din trup, zice, trup este, iar ceea ce e nascut din duh, duh este") - pe drept cuvant nu s-a mai numit din insusirile naturale si temporale, intre care se cuprinde tata si mama si neam, inceput si sfirsit al zilelor, pe care le-a lepadat cu totul de la sine, ci din trasaturile dumnezeiesti si fericite, prin care si-a schimbat chipul si la care nu ajunge nici timp, nici fire, nici ratiune, nici minte, nici nimic altceva din cele ce sint, ca sa vorbim pe scurt. Deci marele Melchisedec a fost descris ca "fara tata, fara mama, fara neam, ne-avand nici inceput al zilelor, nici sfarsit al vietii", precum a lamurit cuvantul adevarat despre el al barbatilor purtatori de Dumnezeu, nu din pricina firii celei create si a celor din nimic, dupa care a inceput si a sfarsit, ci din pricina haruluidumnezeiesc si necreat care exista pururea mai presus de toata firea si tot timpul, din pururea existentul Dumnezeu, har dupa care se cunoaste oa fiind nascut intreg cu totul prin alegerea voii Sale. Si ne-a fost pastrat de Scriptura ca fiind singur de felul acesta, ca cel ce s-a ridicat poate primul prin virtute mai presus de materie si forma, care poate sint aratate prin cuvintele: "Fara tata si fara mama si fara neam"; si ca si cel ce a trecut prin cunostinta peste toate cele de sub vreme si veac, a caror existenta a inceput in timp prin Facerea (care nu neaga inceputul in oarecare timp), si nu s-a abatut deloc de la drumul dumnezeiesc cel inteligibil, ceea ce inseamna poate ca "n-are inceput al zilelor si nici sfirsit al vietii". In sfarsit, ca cel ce a patruns cu mintea in Dumnezeu insusi, desfa­cut de toate, in chip ascuns, tacut si, pe scurt, necunoscut, dupa negarea tuturor, e imprimat si transformat intreg de calitatile lui Dumnezeu intreg. Aceasta se arata poate prin cuvintele: "Facut asemenea Fiului lui Dumnezeu, ramane preot in veac". Caci orice sfant care a inceput sa aiba un bine prin excelenta, dupa acest bine e declarat si chip al lui Dumnezeu care l-a dat. in sensul acesta, si acest mare Melchisedec, pentru virtutea dumnezeiasca intiparita in el, s-a invrednicit sa fie chip al lui Hristos Dumnezeu si al tainelor Lui negraite. Caci spre El se aduna toti sfintii ca spre unarhetip si cauza a binelui ce se arata in fiecare din ei, dar mai ales acesta, ca cel ce poarta in sine, mai mult ca toti ceilalti, semnele lui Hristos.







Sfantul Maxim Marturisitorul, in aceeasi opera, trateaza si problema tipologiei lui Melchisedec.



Caci singur Domnul si Dumnezeul nostru lisus Hristos este prin fire si in adevar fara (tata si fara mama si fara neam si n-are nici inceput al zilelor, nici sfarsit al vietii. Fara mama, pentru caracterul nematerial, netrupesc al nasterii Lui dinainte de veci de sus din Tatal. Fara tata, dupa nasterea de jos, temporala, din mama si in trup, care nu s-a produs datorita zamislirii prin saminta. Fara neam, intrucit modul ambelor Lui nasteri e tuturor cu totul inaccesibil si necuprins. Si n-are nici inceput al zilelor, nici sfarsit al vietii, fiind fara inceput, fara sfarsit si cu totul nemarginit, ca Cel ce e prin fire Dumnezeu. Si ramane preot in veac, ca unul ce nu inceteaza de a exista, prin o moarte care pune sfirsit pacatului sau firii, fiindca e Dumnezeu si datatorul a toata viata cea dupa fire si virtute.







Dar nu socoti ca e lipsit cineva de acest har, cand auzi ca numai despre marele Melchisedec a spus Scriptura ca il are. Caci tuturor le-a sadit Dumnezeu in chip natural puterea spre mantuire, ca fiecare sa poata, daca vrea, sa se impartaseasca de harul dumnezeiesc si daca vrea,sa nu fie impiedicat sa devina Melchisedec si Avraam si Moise si, simplu, sa transfere pe toti sfintii in sine, fara sa le schimbe numele si locurile, ci imitandu-le modurile si vietuirea.







Protos Conf. Dr. Justinian Carstoiu

1. Folosindu-ne cu dreapta judecata de intelesurile lucrurilor, dobandim cumpatare, iubire si cunostinta. Iar folosindu-ne fara judecata, cadem in necumpatare, ura si nestiinta.



2. "Gatit-ai inaintea mea masa"... si cele urmatoare. "Masa" aici insemneaza virtutea lucratoare. Caci aceasta ne-a fost gatita de Hristos "impotriva celor ce ne necajesc". Iar "untul-de-lemnul care unge mintea" este contemplatia fapturilor. "Paharul" e cunostinta lui Dumnezeu. Iar "mila Lui" Cuvantul Sau si Dumnezeu. Caci acesta, prin intruparea Lui, ne "urmareste in toate zilele", pana ce ne va prinde pe toti cei ce ne vom mantui, ca pe Pavel. Iar "casa" insemneaza imparatia in care sunt reasezati toti sfintii. in sfarsit "indelungarea de zile" este viata vesnica.216



3. Pacatele ne vin prin reaua intrebuintare a puterilor (facultatilor) sufletului/ a celei poftitoare, irascibile si rationale. Nestiinta si nechibzumta vin din reaua intrebuintare a puterii rationale. Ura si necumpatarea din reaua intrebuintare a puterii irascibile (iutimea) si poftitoare. Iar din buna intrebuintare a acestora ne vine cunostinta si chibzuinta iubirea si cumpatarea. Daca e asa. nimic din cele create si facute de Dumnezeu nu este rau.



4. Nu mancarile sunt rele, ci lacomia pantecelui; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava desarta. Iar daca-i asa, nimic nu e rau din cele ce sunt, decat reaua intrebuintare, care vine din negrija mintii de-a cultiva cele firesti.



5. Raul din draci sta in acestea, zice fericitul Dionisie:" in mania fara judecata, in poftirea fara minte, in inchipuirea pripita. Iar lipsa de judecata, lipsa de minte si pripirea la fiintele rationale sunt scaderi ale ratiunii, ale mintii si ale chibzuitii. Scaderile insa vin dupa aptitudini." Asadar a fost odata cand era in ei ratiune, minte si chibzuiala cuviincioasa. Iar daca-i asa, nici dracii nu sunt prin fire rai, ci prin reaua intrebuintare a puterilor firesti s-au facut rai.



6. Unele dintre patimi pricinuiesc necumpatare; altele ura; si iarasi altele si necumpatare si ura.



7. Multa mancare si mancarea cu placere sunt pricini de necumpatare; iubirea de argint si slava desarta sunt pricini de ura fata de aproapele. Iar maica acestora: iubirea trupeasca de sine este pricina a amandurora.



8. Iubirea trupeasca de sine este iubirea patimasa si nerationala fata de trup. Ei i se impotriveste iubirea si infranarea. Cel ce are iubirea trupeasca de sine e vadit ca are toate patimile.



9. "Nimenea, zice Apostolul, nu si-a urat trupul sau", dar "il struneste si taraste robit", nedandu-i nimic mai mult afara de hrana si imbracaminte, iar din acestea numai atata cat este de trebuinta pentru a trai. Asa isi iubeste cineva fara patima trupul si-l hraneste ca pe un slujitor al celor dumnezeiesti si-l incalzeste numai cu cele ce-i implinesc cele de trebuinta.



10. Pe cine iubeste cineva pe acela se si grabeste sa-l slujeasca. Daca iubeste deci cineva pe Dumnezeu, acela se si grabeste sa faca cele placute Lui. Iar daca isi iubeste trupul, se grabeste sa implineasca cele ce-l desfateaza pe acesta.



11. Lui Dumnezeu ii place iubirea, cumpatarea, contemplatia si rugaciunea, iar trupului lacomia

pantecelui, necumpatarea si cele ce le sporesc pe acestea. De aceea: "Cei ce sunt in trup nu pot sa placa lui Dumnezeu". Iar "cei ai lui Hristos si-au rastignit trupul dimpreuna cu patimile si cu poftele".



12. Daca mintea inclina spre Dumnezeu, are trupul ca rob si nu-i da nimic mai mult decat cele de trebuinta pentru a trai. Iar daca inclina spre trup e robita de patimi, punand pururea grija ei in slujba poftelor.



13. Daca vrei sa biruiesti gandurile, tamaduieste-ti patimile si usor le vei scoate afara din minte. De pilda, pentru curvie, posteste, privegheaza, osteneste-te si petrece in singuratate. Pentru manie si intristare, dispretuieste slava, necinstea si lucrurile materiale. Iar pentru tinerea minte a raului, roaga-te pentru cel ce te-a suparat si te vei izbavi.



14. Nu te masura pe tine cu cei mai slabanogi dintre oameni, ci tinde mai degraba spre porunca dragostei. Caci masurandu-te cu aceia, cazi in prapastia inchipuirii de sine; dar intinzandu-te dupa aceasta, te ridici la inaltimea smeritei cugetari.



15. Daca pazesti deplin porunca dragostei fata de aproapele, pentru ce lasi sa se nasca in tine amaraciunea intristarii? Vadit este ca, facand astfel, pui mai presus de dragoste lucrurile vremelnice si pe acestea le cauti, luptand impotriva fratelui.



16. Nu din trebuinta e atat de ravnit aurul de catre oameni, cat pentru faptul ca multimea isi implineste prin el placerile.



17. Trei sunt pricinile dragostei de bani: iubirea de placere, slava desarta si necredinta. Cea mai rea dintre acestea este necredinta.



18. Iubitorul de placeri iubeste argintul, ca sa-si procure dezmierdari printr-insul; iubitorul de slava desarta, ca sa se slaveasca printr-insul; iar necredinciosul, ca sa-l ascunda si sa-l pastreze temandu-se de foamete, de batranete, de boara, sau de ajungerea intre straini. Acesta nadajduieste mai mult in argint decat in Dumnezeu, Facatorul tuturor lucrurilor si Proniatorul tuturor, pana si al celor mai de pe urma si mai mici vietati.



19. Patru sunt oamenii care se ingrijesc de bani: cei trei de mai inainte si cel econom. Dar numai acesta se ingrijeste in chip drept, ca sa nu inceteze adica niciodata de-a ajuta pe fiecare la trebuinta.



20. Toate gandurile patimase sau atata partea poftitoare a sufletului, sau tulbura pe cea irascibila (ratiunea), sau intuneca pe cea rationala. De aceea orbesc mintea, impleticind-o de la contemplarea duhovniceasca si de la calatoria prin rugaciune. Din aceasta pricina monahul si mai ales cel ce se linisteste este dator sa ia aminte la ganduri si sa cunoasca si sa taie pricinile lor. Astfel poate cunoaste, de pilda, cum partea poftitoare a sufletului e atatata de amintirile patimase ale femeilor si cum pricina acestora este necumpatarea la mancari si bauturi si intalnirea deasa si nerationala cu femeile insesi. Dar le taie pe acestea foamea, setea, privegherea si retragerea in singuratate. Iutimea e tulburata de amintirile patimase ale celor ce ne-au suparat. Iar pricina acestora este iubirea de placere, slava desarta si iubirea de cele materiale. Caci pentru acestea se supara cel patimas, fie ca le-a pierdut, fie ca nu le-a dobandit. Si le fac pe acestea dispretuirea si nesocotirea lor, pentru dragostea de Dumnezeu.



21. Dumnezeu se cunoaste pe Sine insusi, dar cunoaste si cele facute de El. Sfintele Puteri de asemenea cunosc pe Dumnezeu si cunosc si cele facute de Dumnezeu. Dar nu cum se cunoaste Dumnezeu pe Sine si cele facute de El, cunosc Sfintele Puteri, pe Dumnezeu si cele facute de El.



22. Dumnezeu se cunoaste pe Sine in fiinta Sa cea fericita; iar cele facute de El din intelepciunea Sa. prin care si in care a facut toate." Dar Sfintele Puteri il cunosc pe Dumnezeu prin participare. El fiind deasupra participarii: iar cele facute de El prin perceperea aspectelor si sensurilor din ele.



23. Lucrurile facute simt in afara de minte; dar ea primeste inlauntrul ei vederea lor. Nu tot asa este la Dumnezeu cel vesnic, nemarginit si nesfarsit, care a daruit celor ce simt atat existenta, cat si existenta fericita si de-a pururea.



24. Fiinta rationala si mintala se impartasesc de Dumnezeu Cel Sfant, adica de bunatatea si intelepciunea Lui, prin insusi faptul ca exista si prin capacitatea de a fi fericita, ca si prin harul de a dainui vesnic. Prin aceasta cunoaste pe Dumnezeu. Iar cele facute de El le cunoaste, cum s-a zis, prin perceperea intelepciunii artistice contemplata in fapturi, care este simpla si fara ipostaza proprie, aflandu-se numai in minte.



25. Patru dintre insusirile dumnezeiesti care sustin, pazesc si izbavesc cele ce sunt. le-a impartasit Dumnezeu, pentru bunatatea Sa desavarsita, aducand la existenta fiinta rationala si mintala: Existenta, existenta vesnica, bunatatea si intelepciunea. Dintre acestea, primele doua le-a daruit fiintei, iar ultimele doua, adica bunatatea si intelepciunea, capacitatii de a voi. Aceasta pentru ca ceea ce este El prin fiinta sa ajunga si zidirea prin impartasire. Pentru acestea se spune de ea ca s-a facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu; dupa chipul existentei, ca existenta si dupa chipul existentei vesnice, ca existenta vesnica; caci desi nu e fara de inceput, este fara de sfarsit; si dupa asemanarea Celui bun si drept dupa fiinta, cel bun si intelept dupa har. Adica toata firea rationala este dupa chipul lui Dumnezeu; dar numai cei buni si cei intelepti sunt dupa asemanarea Lui.



26. Toata firea rationala si mintala se imparte in doua: adica in firea ingereasca si in firea omeneasca. Si toata firea ingereasca se imparte iarasi in doua grupe generale si in doua feluri de vointe generale; intr-una sfanta si intr-una pacatoasa; adica in Sfintele Puteri si in dracii necurati. Firea omeneasca insa se imparte numai in doua feluri de vointe generale: evlavioase si necuvioase.



27. Dumnezeu, ca cel ce este insasi existenta, insasi bunatatea si insasi intelepciunea, mai adevarat vorbind chiar si deasupra tuturor acestora, nu are nimic contrariu. Dar fapturile, care toate au existenta in participare si har, iar cele rationale si mintale, si capacitatea de bunatate si intelepciune, au ceva contrariu. Si anume existentei lor li se opune neexistenta, iar capacitatii de bunatate si intelepciune rautatea si nestiinta. Deci ca ele sa existe de-a pururi sau sa nu existe, sta in puterea Celui ce le-a facut: dar ca sa participe la bunatatea si la intelepciunea Lui, sau ca sa nu participe, sta in voia fiintelor rationale.



28. Elinii, spunand ca fiinta lucrarilor exista impreuna cu Dumnezeu din veci si ca numai calitatile din jurul fiintei le au de la EL sustineau ca fiinta nu are nimic contrariu si contradictia este numai intre calitati. Noi insa zicem ca numai fiinta dumnezeiasca nu are nimic contrariu, ca fiind vesnica si infinita si daruind si altora vesnicia. Fiinta lucrurilor, insa, are contrara ei neexistenta. Deci sta in puterea Celui ce este cu adevarat ca ea sa existe de-a pururi sau sa nu existe. Dar fiindca Lui nu-i pare rau de darurile Sale, ea va exista vesnic si va fi sustinuta prin puterea Lui atottiitoare, chiar daca are nimicul contrariu ei, cum s-a zis, ca una ce a fost adusa la existenta din neexistenta si sta in voia Lui ca ea sa fie sau sa nu fie.



29. Precum raul este lipsa binelui si nestiinta lipsa cunostintei, tot asa si neexistenta este lipsa existentei; dar nu a existentei celei adevarate si proprii, caci aceea nu are nimic contrariu, ci a celei ce exista prin impartasire de existenta cea adevarata. Lipsa celor dmtai atarna de vointa fapturilor; a celei de-a doua atarna de vointa Facatorului, care vrea insa, pentru bunatatea Sa. ca fapturile sa existe vesnic si vesnic sa aiba parte de binefacerile Lui.



30. Dintre fapturi unele sunt rationale si mintale si capabile de cele contrare, ca de pilda de virtute si pacat, de cunostinta si nestiinta; altele sunt corpuri de diferite soiuri, constatatoare din elemente contrarii, adica din pamant, aer.

sursa:crestinortodox.ro




Sfantul Maxim Marturisitorul - De fuge in Egipt, fugi impreuna cu El din toata inima







Talcuire duhovniceasca a cuvintelor : "De fuge in Egipt, fugi impreuna cu El din toata inima; caci bine este sa fugi impreuna cu Hristos cand e prigonit. De intarzie in Egipt, cheama-L din Egipt, unde se aduce buna inchinare" (Din aceeasi Cuvantare la Teofanie, cap. 18, P.G. 36, 332).







Socotesc ca nu ajunge sa stim ca Domnul a fugit in Egipt, mai trebuie sa stim, in consecinta, ca a fugit prigonit de cineva. Deci nu fuge Domnul simplu in Egipt, ci prigonit de Irod, care imparatea atunci in Iudeea. Iar Irod, cum se spune, se talcuieste "patima", sau "cel de piele", sau "fire". Iar Egiptul are si el multe intelesuri, dupa modurile de contemplatie. Uneori inseamna lumea de acum, alteori trupul, uneori pacatul, alteori nestiinta, alteori iarasi necajirea. Mai ales in intelesul acesta trebuie sa luam acum fuga Domnului in Egipt. Bine este deci sa fugim in Egipt impreuna cu Hristos, adica cu ratiunea dumnezeiasca, cea cunoscatoare, din noi, prigonita din pricina prunciei pentru noi, cei prunci inca in ea, de catre cugetul pamintesc ce stapaneste si imparateste inca asupra noastra prin miscarile patimase ale trupului.







Sa fugim adica in starea de suferire a greutatilor prin faptuire, pana ce ni se va vesti prin nepatimire moartea celor ce cauta sufletul atotdumnezeiestii ratiuni aflate in noi in stare de pruncie, adica moartea celor ce vor sa omoare viata noastra cea conforma ratiunii (cuvantului), a celor stapaniti de furia de a nimici in noi starea sau deprinderea cea dupa chipul lui Hristos. Caci ratiunea (cuvantul) vine, prin ravna vointei noastre nesovaielnice, ca printr-un nour usor, in Egiptul nostru, adica in trup, clatinand miscarile si patimile acestuia, ca pe niste idoli facuti de mana, si le rastoarna de pe tron si le alunga cu totul din suflet, intorcandu-l pe acesta, dupa aruncarea idolilor, la inchinarea cuvenita a Sa.







Deci sa fugim in sens bun impreuna cu Hristos cel prigonit, primind drept buna rasplata a fugii impreuna cu El, prin suferirea de buna voie a greutatilor si necazurilor, nepatirnirea. Si sa-L chemam iarasi pe Hristos din Egipt, nelasand ratiunea dumnezeiasca a cunostintei din noi, dupa alungarea si omorarea desavarsita a patimilor, prinsa neantelepteste in lupta impotriva patimilor ce nu mai sunt si neingaduind sa se faca cunoscuta numai ca trup ratiunea care e in noi sau in cei care sunt in contact cu noi, ci dupa ce am fost pregatiti bine si in chip credincios in chipurile filosofiei faptuitoare cu ajutorul necazurilor legate de virtuti, sa urcam de la virtuti, prin contemplatie, la cunostinta puterilor ale caror chipuri si preinchipuiri sunt virtutile.







Sa urcam bine ca de la Egipt in Iudeea si sa-i invatam si pe cei ce sunt cu noi sa urce si, de la cunoasterea lui Hristos Cuvantul ca trup, sa ne mutam, prin faptuire, la slava sau la cunostinta Lui ca a Unuia-Nascut din Tatal. Asa fuge cineva in sens bun si credincios impreuna cu Hristos cel prigonit si asa Il cheama pe El iarasi, stramutandu-se de la faptuire la contemplatie si cunostinta, toate facandu-le cu ratiunea, conform cu Ratiunea, mai presus de ratiune.







Sa nu ti se para ciudat ca se intelege Egiptul ca suferire de necazuri in vederea virtutii. Ia seama cu atentie la cele isorisite in Vechiul Testament: el nu a apasat numai pe Israel, punandu-i sa faca caramida, ci si pe egiptenii insisi i-a chinuit pana la pieire prin aparitia lui Moise. Caci Egiptul se talmaceste, cum am spus, apasare si intuneric. Dar, orice talmacire, cand se tine seama de ratiunea cuvenita a lucrului la care se refera, gaseste in el, prin contemplatie, de cele mai multe ori un sens de lauda si unul de ocara. Deci daca atunci cand trupul este in vigoare si se ingrasa prin patimi, sufletul e chinuit si intunecat, retragandu-se de la el deprinderea virtutilor si iluminarea cunostintei, la fel si cu totul cuvenit cand sufletul e pazit si luminat de frumusetea dumnezeiasca a virtutilor si de iluminarea cunostintei, omul din afara se strica, trupul lepadand, prin aparitia ratiunii, vigoarea naturala.







Caci in trup se ascundea, fixandu-se, sau mai vartos imparatea sarpele ce avea puterea in buric, ca un oarecare faraon nevazut ce arata cele frumoase, chinuind sufletul cu muscaturile pacatului. Dar stingandu-se in parte cugetul trupului, prin greutatile si stramtorarile faptuirii, se retrage si sarpele, fiind mortificat cu desavarsire si nemailasand nici urma din tirania de mai inainte. Astfel, cei ce au dobandit libertatea pot striga prin Hristos inca inainte de invierea cea de obste, din pricina invierii de bunavoie a libertatii ce s-a ivit in ei: "Unde-ti este, moarte, boldul ? Unde iti este, iadule, biruinta?" (I Cor., 15, 55). E vorba de placerea trupului si de ratacirea din nestiinta a sufletului impreunat cu placerea aceea. Caci atotsceleratul diavol, stapanind prin acelea firea omeneasca, intepa fara crutare cu acul placerii firea oamenilor si o tragea, plin de pizma, cu arcanul inselaciunii spre pieire.


Sfantul Maxim Marturisitorul



Talcuire la Schimbarea la Fata de Maxim Marturisitorul


Prin stralucirea luminoasa a fetei Domnului, aparuta pe munte, de trei ori fericiti apostolii au fost calauziti tainic, in chip negrait si necunoscut, spre puterea si slava lui Dumnezeu de toate fapturile necuprinsa, invatand ca lumina ce s-a aratat simturilor lor e simbolul ascunzimii nearatate. Caci precum aici raza luminii fa­cute biruieste lucrarea ochilor, ramanand neincaputa de ei, asa si acolo Dumnezeu intrece toata puterea si lucrarea mintii, nelasand in vreme ce intelege nici o forma in cel ce primeste intelegerea. Iar prin vesmintele albe au cunoscut totodata si in chip vrednic de Dum­nezeu maretia operei lui Dumnezeu din fapturi, proportional cu ratiu­nile dupa care au fost facute, si tainele ascunse in cuvintele Sfintei Scripturi, dupa cat pot fi intelese. Caci deodata cu cunostinta lui Dumne­zeu se dezvaluie intelesul Scripturii, prin Duhul, si intelepciunea si cu­nostinta cea din fapturi, prin Acelasi, prin Care iarasi se descopera El, in mod proportional. Iar prin Moise si Ilie, care se afla cu El pe amandoua partile, au aflat, potrivit cu multe sensuri, printr-o adevarata contemplatie, multe moduri de cunoastere a tainelor.


Intelesul duhovnicesc al lui Moise si Ilie


Intai au primit prin Moise si Ilie cunostinta prea bine credincioasa ca impreuna cu Cuvintul si Dumnezeu trebuie sa se afle si cuvintul legii si al proorocilor, ca unele ce sunt si se graiesc din El si despre El si sunt asezate in jurul Lui.


Apoi au invatat prin ei ca impreuna cu El se afla intelepciunea si bunatatea cea dintai, deoarece prin ea porunceste Cuvantul cele ce tre­buie facute si opreste de la cele ce nu trebuie facute, iar tipul ei a fost Moise (caci credem ca barul legiferarii este un har al intelepciunii) ; a doua, deoarece prin ea indeamna si intoarce Cuvantul la viata dumne­zeiasca pe cei ce s-au abatut de la ea. Iar tipul ei a fost Ilie care a ara­tat prin el toata harisma prooroceasca. Caci e semnul caracteristic al bunatatii intoarcerea celor rataciti cu iubire de oameni, fapta ai carei vestitori ii cunoastem pe prooroci.


Sau au primit cunostinta si mustrarea pedagogica : Cea dintai, pentru ca prin ea se daruieste oamenilor stiinta binelui si a raului. "Dat-am, zice, inaintea fetei tale viata si moartea" (Deut., 30, 19), pe una spre a o alege, pe alta spre a fi ocolita si spre a nu cadea, din nestiinta, in rau ca in bine. Aceasta s-a aratat ca a facut-o Moise, preinchipuind in el simbolurile adevarului. A doua, pentru ca ea este folosita fata de cei fara rusine si fata de cei ce amesteca fara deosebire cele neamestecate, ca Israel pe care l-a certat marele Ilie care a adus, in calitate de ratiune, la intelegere si simtire, neintelegerea si impietrirea celor ce s-au lipit cu totul de rau.

Sau iarasi au fost luminati, ca la Cuvantul, ca la cel ce e Adevarul, sunt si se refera tipurile tainelor, si la El se aduna, ca la inceputul si sfirsitul lucrarii legii si proorocilor.


Sau invata ca cele facute dupa Dumnezeu si de Dumnezeu, adica firea lucrurilor si timpul, se arata deodata cu Dumnezeu, cand Se arata El cu adevarat, pe cit e cu putinta, ca unele ce sint langa El, Cauzatorul si Facatorul lor. Dintre acestea, Moise e tipul timpului, nu numai ca dascalul timpului si al numarului referitor la el (caci primul el a numa­rat timpul la facerea lumii) si ca invatatorul cultului vremelnic, ci si ca cel ce nu intra trupeste la odihna impreuna cu aceia pe care i-a con­dus inainte de dumnezeiasca Evanghelie ; caci asa e timpul care nu ajunge sau nu intra prin miscare, impreuna cu aceia pe care obisnu­ieste sa-i treaca in viata dumnezeiasca a veacului viitor. Caci are pe Iisus ca succesor al intregului timp si veac ; chiar daca, de altfel, ra­tiunile timpului staruiesc in Dumnezeu, cum arata tainic intrarea legii data in pustie prin Moise, impreuna cu cei ce au primit pamintul faga­duintei. Caci timpul este veac (eon), cand se opreste din miscare, si veacul sau eonul este timp, cand, purtat de miscare, este masurat. Ast­fel, ca sa cuprind intr-o definitie, veacul sau eonul este un timp lipsit de miscare, iar timpul, un veac sau eon masurat prin miscare.


Iar Ilie este tipul firii, nu numai ca cel ce a pazit nestirbite ratiu­nile din sine insusi si prudenta in hotararea vointei cu privire la ele.


Poate nu s-ar abate de la adevar nici acela care ar spune ca prin Moise si Ilie se arata creatiunea inteligibila si sensibila a Cuvantului creator. Dintre acestea, Moise infatiseaza ratiunea celei sensibile, ca cei supus facerii si stricaciunii, cum arata istoria referitoare la el, care povesteste nasterea si moartea lui. Caci asa e si zidirea sensibila, avind un inceput cunoscut al facerii si nadajduind un sfarsit produs prin descompunere. Iar Ilie pe cea inteligibila, intrucat istoria referi­toare la el nu povesteste nasterea lui, chiar daca s-a nascut, si nu face sa se astepte descompunerea prin moarte, chiar daca va sfarsi sa existe in forma paminteasca. Caci asa e si zidirea inteligibila, care nu are nici inceputul facerii vadit oamenilor, chiar daca s-a facut si a inceput si a fost adusa din neexistenta la existenta, si nu asteapta nici un sfarsit determinat al existentei prin descompunere.


Alta talcuire cuprinzatoare a Schimbarii la Fata


Iar de nu par cuiva mai curios de cum trebuie, socotesc ca din dumnezeiasca Schimbare la Fata ne apare si o alta taina mare si dum­nezeiasca si mai stralucitoare decat cele spuse. Caci socotesc ca cele petrecute la Schimbarea la Fata, pe munte, arata in chip tainic cele doua moduri generale ale teologiei : si anume cel dintai si simplu si ne­cauzat care prin tacere afirma cu adevarat dumnezeirea prin singura si totala negatie si lauda cuvenita a transcendentei ei, si cel urmator acestuia si compus, care o descrie in chip maret prin afirmare din cele cauzate. Prin acestea, pe cat e cu putinta oamenilor sa primeasca cu­nostinta inaltata despre Dumnezeu si cele dumnezeiesti, ne duce, prin simbolurile potrivite noua, spre amndoua modurile, dezvaluindu-ne, prin intelegerea binecredincioasa a lucrurilor, ratiunile amindurora si invatindu-ne ca simbol al celui dintii e tot ce e mai presus de simtire, iar al celui de al doilea este ansamblul maretelor opere supuse sim­turilor. Caci din simbolurile mai presus de simturi credem numai ca adevarul mai presus de ratiune si minte exista, neindraznind nicide­cum sa cercetam, sau neputind sa intelegem ce si cum si care este si unde si cind, evitind impietatea iscodirii. Iar din cele supuse simturi­lor, pe cat ne e cu putinta, primind numai prin cugetare ratiunile des­carnate, ca trepte ale cunostintei despre Dumnezeu, spunem ca El e toa­te cate L-am cunoscut din fapturile Lui in calitate de cauza.


Domnul S-a facut chip al Sau prin intruparea Sa.


Dar sa privim daca nu cumva fiecare din cele doua moduri amintite la Schimbarea aceea dumnezeiasca la Fata a Domnului isi are in chip intelept simbolul ei. Caci El trebuia sa Se creeze in chip neschim­bat ca noi, primind, pentru nemasurata iubire de oameni, sa Se faca chipul si simbolul Sau si sa Se arate din Sine in mod simbolic pe Sine; si prin Sine, Cel aratat, sa calauzeasca spre Sine, Cel cu totul ascuns in nearatare, toata creatiunea si sa ofere oamenilor, cu iubire de oameni, prin lucrarea dumnezeiasca in trup, semnele vadite ale infinitatii ne­aratate si ascunse dincolo de toate si ou neputinta de a fi inteleasa sau numita de nici una din existente, in nici un mod.


Talcuire despre fata fulgeratoare a Domnului.


Deci lumina fetei Domnului, care a covarsit in apostoli fericirea omeneasca, este simbolul teologiei mistice negative, intrucat fericita si sfanta dumnezeire este dupa fiinta supranegraita si supranecunoscuta si infinit mai presus de toata infinitatea, nelasand celor de dupa ea nici urma cea mai subtire de cuprindere si nedand vreuneia din existente nici o idee de cum sau in ce masura este tot ea si unime si treime. Caci nu poate fi necreatul cuprins de creatura, nici infinitul inteles de cele marginite .


Talcuire duhovniceasca a vesmintelor luminoase ale Dom­nului.


Iar modul afirmativ se imparte in cel bazat pe lucrare, pe pronie si pe judecata. Cel bazat pe lucrare, care prin frumusetea si maretia fapturilor da stirea ca Dumnezeu este creatorul tuturor, e simbolizat de vesmintele stralucitoare ale Domnului, pe care Cuvantul le-a aratat cu anticipatie in fapturile vazute.


Alt inteles duhovnicesc al lui Moise.


Modul bazat pe pronie a indicat prin Moise, caci acesta scoate cu iubire de oameni, din ratacire, pe cei stapaniti de rautate si le arata cu intelepciune oamenilor caile variate ale iesirii din cele materiale, stricacioase si trupesti spre cele dumnezeiesti si nematerialnice si netrupesti, si-i intareste intelepteste cu legile dumnezeiesti.

Alt inteles duhovnicesc al lui llie.


Iar modul judecatii se arata prin llie, caci aceasta pedepseste cu cuvintul si lucrul pe unii si calauzeste pe altii, dupa vrednicie, acomodandu-se fiecaruia in chip potrivit, dupa continutul si calitatea virtutii sau a rautatii lui.


Toate cele spuse inainte referitor la locul de fata al Sfintei Scrip­turi le-au lucrat Moise si llie, fiecare in timpurile sale, cum spune isto­ria, atat cat le e ingaduit celor ce concretizeaza in ei in mod tipic lu­crarile dumnezeiesti, fiind asemenea celor spuse in tilcuire.


Intelesul duhovnicesc al convorbirii cu Moise si llie la Schimbarea la Fata.


Iar din convorbirea acelora cu Domnul si din faptul ca vorbeau despre sfarsitul pe care avea sa-l patimeasca Acela in Ierusalim (Lc, 9, 31), apostolii au cunoscut nu numai implinirea in El a tainelor pre­zise de lege si de prooroci, ci poate si faptul ca sfarsitul sfatului negrait al lui Dumnezeu despre lume si despre iconomia Lui nu poate fi cuprins de nici una din fapturi, decat numai de marea lui pronie si judecata, prin care toate inainteaza cu buna randuiala spre sfarsitul cunoscut de mai inainte numai lui Dumnezeu.


Sfantul Maxim Marturisitorul

Înfricoşata Judecată – Cuvânt al Sfântului Ioan de Shanghai (Maximovici)

Ziua Înfricoşatei Judecăţi


Când va fi acea zi, nimenea nu ştie – ştie numai Dumnezeu Tatăl, iar semnele ei sânt arătate în Evanghelie şi în Apocalipsa Sfântului Ioan Bogoslovul. Apocalipsa, ne vorbeşte despre evenimentele dela sfârşitul lumii şi despre Înfricoşata Judecată, mai mult în pilde şi acoperit, iar Sfinţii Părinţi ne-au tâlcuit acele chipuri şi pilde, dar mai avem şi adevărata Predanie a Bisericii, care ne vorbeşte foarte clar despre semnele apropierii sfârşitului lumii şi despre Înfricoşata Judecată.

Înainte de sfârşitul vieţii pământeşti, în lume vor fi tulburări, războaie, certuri între fraţi şi între oamenii de acelaş neam, foamete şi cutremure de pământ.

Oamenii vor fi chinuiţi de frică şi istoviţi de aşteptarea unor mari calamităţi. Şi aceea nu va mai fi viaţă, şi nici bucurie a vieţii, ci o chinuitoare stare de decădere dela viaţă. Iar decăderea aceasta va fi nu numai dela viaţă, ci şi dela credinţă, “şi Fiul Omului venind, găsi-va oare credinţă pre pământ”?

Oamenii vor deveni mândri, nemulţămitori, vor nega Legea lui Dumnezeu. Iar odată cu decăderea dela viaţă, va fi şi o sărăcire a vieţii morale.

Va fi o împuţinare a binelui şi o creştere răului.

Despre această vreme ne vorbeşte Sfântul Apostol Ioan Bogoslovul, în a sa de Dumnezeu insuflată creaţie, numită Descoperirea sau Apocalipsa. El singur spune, că “era în Duh” atunci când o alcătuia: iar aceasta înseamnă, că singur Duhul Sfânt era în el, atunci când soarta Bisericii şi a întregii lumi i s-au descoperit lui în felurite chipuri şi pilde, şi de aceea ea se numeşte – Dumnezeiasca Descoperire.

Iar soarta Bisericii, Apocalipsa ne-o prezintă în chipul unei femei, care în acele vremuri se va ascunde în pustie: ea nu se va manifesta în viaţa socială. Aşa cum se întâmplă astăzi în Rusia.

Căci în viaţa socială, puterea va fi concentrată în mâinile unor anumite cercuri, care vor face posibilă apariţia antihristului.

Iar antihristul va fi un om şi nu un diavol întrupat.

“Anti” – înseamnă vechi, dar în acelaş timp înseamnă şi “în loc de” sau “împotrivă”.

Antihristul – este un om, care vrea să fie în locul lui Hristos, să-i ocupe locul Lui şi să aibă ceea ce trebuie să aibă Hristos: adică el vrea să aibă fascinaţia lui Hristos şi puterea asupra întregii lumi.

Şi antihristul va obţine această putere, mai înainte de pieirea sa şi a întregii lumi. El va mai avea şi un aghiotant – un vrăjitor, care cu puterea falselor sale minuni, va împlini voia antihristului şi îi va ucide pe oamenii care nu vor recunoaşte autoritatea lui. Dar înaintea pieirii antihristului, vor apărea doi drepţi, sfintii Ilie si Enoh, care îl vor demasca. Vrăjitorul îi va ucide pe dânşii şi trupurile lor vor sta trei zile neîngropate, şi întru acele zile va fi triumful maxim al antihristului şi al tuturor slugilor lui.

Şi deodată, cei doi drepţi vor învia, iar antihristul cu toate oştile lui vor fi în mare tulburare şi groază. Atunci şi antihristul fără de veste va cădea mort, ucis de puterea Duhului Sfânt.

Ce se ştie despre omul-antihrist?

Originea lui este necunoscută: tatăl său, nu ne este cunoscut cu desăvârşire, iar despre mama sa, se ştie, că este o ticăloasă, pretinsă fecioară. Ahtihristul va fi jidov, din seminţia lui Dan. Iar în acest sens, Sfinţii Părinţi văd un indiciu la proorocia Părintelui Iacov, care înainte de moartea sa, proorocind despre viitorul urmaşilor săi, în privinţa seminţiei lui Dan a spus, că el, între urmaşii săi va fi: “Un şarpe în cale, care va vătăma calul şi atunci călăreţul va cădea răpus”: ceea ce înseamnă, că el va acţiona cu viclenie şi răutate. Sfântul Apostol Pavel prezice, că mai înainte de sfârşitul lumii, mulţi dintre evrei se vor întoarce şi vor crede în Hristos. Şi Sfântul Apostol Ioan Bogoslovul ne vorbeşte în a sa Apocalipsă, despre mântuirea celor “o sută patru zeci şi patru de mii pecetluiţi din toată seminţia fiilor lui Israel”, iar între pomenirea seminţiilor mântuite – seminţia lui Dan, lipseşte.

Antihristul va fi foarte inteligent şi înzestrat cu o deosebită iscusinţă în a se comporta şi a manipula cu oamenii. El va fi fermecător şi dezmierdător.

Iar asupra acestui subiect, foarte mult a lucrat filosoful Vladimir Soloviov. El a folosit toate materialele posibile, şi nu numai cele ale Sfinţilor Părinţi, dar şi cele musulmane, privitoare la această temă, încercând să închipuie venirea şi personalitatea antihristului. Şi până la urmă, el a reuşit să elaboreze un tablou convingător.

Dar până la venirea antihristului, în lume deja se pregăteşte posibilitatea apariţiei lui, adică: “taina fărădelegii se lucrează”. Iar puterile care fac posibilă apariţia sa, mai întâi de toate luptă împotriva autorităţii legitime a monarhiei. Sfântul Apostol Pavel spune, că antihristul nu va putea să apară, până nu va fi înlăturat “stăpânitorul”.

Sfântul Ioan-Gură-de-Aur ne tâlcuieşte, că stăpânitorul – înseamnă autoritatea legitimă şi blagocestivă. Iar o asemenea autoritate luptă împotriva răului, cu puterea autorităţii sale. Dar fiindcă “taina fărădelegii” se lucrează în lume, pentru aceasta ea luptă împotriva unei asemenea cucernice autorităţi. Ea îşi doreşte o asemenea autoritate, care să nu lupte împotriva răului, cu puterea autorităţii, ea vrea o autoritate a fărădelegii. Iar când “taina fărădelegii” va dobândi aceasta definitiv, atunci nimic nu va mai împiedica apariţia antihristului.

Antihristul fiind fermecător, inteligent, mângâietor – va fi şi milostiv. El va face milostenie şi fapte bune. Dar milostenia şi binele, el nu le va face de dragul milosteniei şi a binelui, ci pentru a-şi întări autoritatea. Iar atunci când el îşi va întări puterea autorităţii sale într-atât, încât toată lumea va fi la picoarele lui şi îl va recunoaşte, atunci el îşi va arată adevarăta sa faţă.

Capitală, el îşi va face în Ierusalim, deoarece aici Mântuitorul şi-a descoperit lumii Dumnezeieasca Sa învăţătură şi Personalitate, şi de aici toată lumea a fost chemată la veşnica fericire a mântuirii şi a binelui.

Dar lumea nu L-a primit pe Hristos, ci L-a răstignit în Ierusalim, iar în vremea antihristului, toată lumea îi va recunoaşte puterea autorităţii sale şi Ierusalimul va deveni capitala întregii lumi.

Dobândind culmea puterii, antihristul va cere tuturor oamenilor să recunoască, că el a dobândit ceea, ce nici odată vre-o altă putere pământească şi nimeni nu a mai putut dobândi, şi va cere să i se închine lui ca unei “fiinţe supereme”, ca unui dumnezeu.

Vladimir Soloviov, ne descrie foarte bine caracterul activităţii sale în calitate de “cârmuitor suprem”. El va împlini plăcerile tuturor, cu o singură condiţie – să-i recunosacă puterea supremei sale autorităţi. El va înlesni şi viaţa Bisericii, căci îi va îngădui săvârşirea slujbelor dumnezeieşti, îi va promite şi zidirea unor măreţe temple, însă acestea toate numai cu singura condiţie: de a-l recunoaşte şi de a i se închina lui ca unei “fiinţe supereme”.

Antihristul va avea o ură personală faţă de Hristos, căci va vedea în El un concurent şi de aceea îL va trata ca pe un vrăjmaş personal. El va trăi în această ură, şi îl va bucura foarte lepădarea oamenilor de Hristos şi de Biserică.

În vremea antihristului va fi o cădere masivă de la credinţă. Mulţi episcopi vor trăda credinţa, iar pentru a se îndreptăţi vor argumenta cu strălucita bunăstare a Bisericii. Căutarea unui compromis – va fi starea sufletească caracteristică oamenilor acelor vremi. Sinceritatea mărturisirii va dispărea. Oamenii vor căuta să-şi îndreptăţească căderea lor cu foarte multă subtilitate, iar răul mângâietor va întreţine o asemenea dispoziţie generală. Atunci în sufletele oamenilor va fi obişnuinţa îndepărtării de la adevăr şi dulceaţa compromisului şi a păcatului.

Antihristul toate le va îngădui oamenilor, numai ca ei “căzând să i se închine lui”.

Aceasta şi-a dorit-o nu numai diavolul, şi nici la oameni năzuinţa aceasta nu este o noutate: împăraţii romani de asemenea erau gata să le acorde creştinilor toată libertatea, numai ca ei să recunoască dumnezeirea lor şi supremaţia autorităţii lor dumnezeieşti. Şi ei îi munceau pe creştini numai pentru aceea, că rămâneau tari până la sfârşit în mărturisirea lor: “Domnului Dumnezeului tău să I te închini, şi Lui Unuia să-I slujeşti”.

Toată lumea se va închina antihristului. Şi Sfântul Ioan Bogoslovul ne spune, că toţi cei ce i se vor închina lui, vor avea pe mâna dreaptă sau pe frunte un semn. Însă nu se ştie, dacă acesta va fi cu adevărat un semn aplicat peste trupul omului, sau este numai o expresie metaforică, o alegorie, despre faptul, că oamenii vor recunoaşte nevoia de a se închina antihristului şi că a lor voinţă, va fi cu desăvârşire subordonată lui. Iar noi am văzut deja, în multpătimitoarea noastră Patrie, cum numai cei fideli puterii şi cei care purtau semnul apartenenţei la această putere, puteau să se folosească de toate drepturile şi privelegiile, în timp ce restul rămâneau lipsiţi de orice drept.

Iar în vremea unei asemenea subordonări desăvârşite a voinţei şi conştiinţei întregii lumi antihristului, vor apărea şi cei doi drepţi, pomeniţi mai sus, care vor propovădui credinţa şi îl vor demasca pe antihrist fără de frică.

Dar cine sânt oare aceşti “doi martori”, “doi măslini” sau “două sfeşnice” – după cum îi numeşte Sfânta Scriptură?

După Predania Bisericii, aceştea sânt drepţii care nu au gustat moartea: Sfinţii Prooroci Enoh şi Ilie. Şi după Apocalipsă, aceşti drepţi care încă nu au gustat moartea, o vor gusta pentru numai trei zile, iar după cele trei zile se vor scula din morţi.

Moartea lor, va trezi antihristului şi slugilor lui o mare bucurie şi jubilare. Dar învierea lor, îi va arunca pe ei într-o şi mai mare tulburare şi groază.Iată atunci va veni şi sfârşitul lumii.

Sfântul Apostol Petru zice, că prima lume, a fost creată din apă şi a pierit tot prin apă. Iar aici expresia “din apă” – înseamnă chipul haosului materiei, a masei fizice – dar a pierit “prin apa” potopului.

“Iar cerurile acestea de acum şi pământul cu al Aceluiaş cuvânt sunt puşi subt păstrare, păzindu-se focului”. “Şi pământul şi cele de pre dânsul , lucruri vor arde”.Toate stihiile se vor aprinde. Şi lumea aceasta de acum, va pieri într-o singură clipă. Într-o clipă totul se va schimba!

Şi se va arăta “semnul Fiului lui Dumnezeu” – semnul Crucii.

Atunci toată lumea, care de bună voie s-a supus antihristului, va “plânge” cu amar. Şi toate se vor sfârşi, pentru totdeauna. Antihristul este mort. S-a sfârşit cu împărăţia cea luptătoare împotriva lui Hristos. Iar odată cu sfârşitul a venit şi răspunderea. Răspundere înaintea adevăratului Dumnezeu.

Tot atuncea, din munţii Palestinei va apărea şi sicriul Legii. Sfântul Prooroc Ieremia l-a ascuns, împreună cu focul cel sfânt, într-o fântână adâncă. Iar când din fântâna aceea au scos apă – ea s-a aprins. Dar sicriul nu l-au găsit.

“Sfârşitul lumii” – nu înseamnă şi distrugerea lumii, ci numai schimbarea ei.

Toate se vor schimba deodată, într-o clipeală de ochi. Şi morţii vor învia cu trupuri noi: vor fi tot trupurile lor, dar înnoite, aşa cum a înviat şi Mântuitorul, cu al Său trup, pe care se puteau vedea urmele rănilor dela cuie şi suliţă, dar acum acest trup avea şi însuşiri noi, şi în acest sens, era un trup nou. Dar încă nu ne este clar, dacă acest nou trup va fi la fel cu trupul cel nou creat al lui Adam, sau acesta va fi un trup cu totul nou.

Va veni şi Domnul pe nor, în mare slavă. Dar cum Îl vom vedea? Cu ochii cei duhovniceşti. Chiar şi acum, în vremea noastră, oamenii cei drepţi la ieşirea sufletului lor, văd ceea ce nu pot vedea şi ceilaţi, care stau împrejurul muribundului.

Şi vor răsuna trâmbiţele cu glas mare şi cu putere! Ele vor răsuna în suflete şi în cugete. Şi deodată în cugetul omului, toate se vor lămuri. Sfântul Prooroc Daniil, vorbind despre Înfricoşata Judecată, ne spune, că la prestol va sta un Judecător Bătrân, vechi de zile, iar în faţa Sa va fi un râu de foc. Focul – este un element purificator. El arde păcatul. Şi amar omului aceluia, la care păcatul s-a transformat înt-o însuşire firească: atunci focul îl va arde şi pre însuşi omul acela!

Acel foc se va aprinde înlăuntrul omului: căci văzând Crucea, unii se vor bucura, iar alţii se vor tulbura de groază şi deznădejde.

Şi întru acest fel, deodată oamenii singuri se vor alege, aşa cum se arată în Sfânta Evanghelie despre Dreptul Judecător, că încă mai înainte de Judecată, unii vor sta de-a dreapta, iar alţii de-a stânga Lui: căci pe ei îi va despărţi propria lor conştiinţă lăuntrică. Însăşi starea lăuntrică a sufletului omului îl va arunca pe el înt-o parte sau în alta, la dreapta sau la stânga.

Şi cu cât mai conştiincios, şi mai insistent îl caută omul pe Dumnezeu în vremea vieţii sale, cu atât mai mare îi va fi şi bucuria lui, atunci când va auzi – “veniţi la Mine, blagosloviţii Tatălui Meu”. Şi dimpotrivă: aceleaşi cuvinte, vor chema foc şi groază asupra celor, care în vremea vieţii lor nu L-au voit pe El, care s-au ferit de El, care au luptat împotriva Lui şi L-au hulit!

Înfricoşata Judecată nu ştie de martori sau stenograme!

Toate sânt înregistrate în sufletele omeneşti, în “cărţile conştiinţei” şi aceste înregistrări, aceste “cărţi” se vor deschide la Judecată. Şi atunci toate vor fi clare tuturor, şi sie însuşi.

Şi vor merge unii spre bucuria cea veşnică, iar alţii spre groaza cea veşnică.

Iar atunci când se vor “deschide cărţile conştiinţei” – va deveni clar, că rădăcinile tuturor viciilor se află în sufletul omului. Iată, de pildă, beţivul sau curvarul: când moare trupul lui, cineva poate gândeşte, că odată cu trupul moare şi păcatul. Nu! Dacă sufletul avea o înclinaţie spre păcat şi sufletul lui se îndulcea de acel păcat, şi dacă sufletul nu s-a pocăit de acel păcat şi nu s-a eliberat de el, atunci sufletul acela se va înfăţoşa la Înfricoşata Judecată cu aceeaş poftă de păcat. Şi acea poftă, el nici odată nu o va putea satisface şi de aceea, în acest suflet va fi numai suferinţă şi ură. Iar pentru groaznicele chinuri în care se va afla, sufletul acesta îi va acuza şi îi va urî, pe toţi şi pe toate. Aceasta “va fi scrâşnirea dinţilor” neputincioasei răutăţi şi focul cel nestins al urii.

“Gheenna focului” – este focul lăuntric. “Aici va fi focul cel nestins şi scrâşnirea dinţilor”. Acesta este iadul – starea lăuntrică de iad.





A tradus din limba rusă, Dumitru Lăpuşneanu din broşura dedicată canonizării Sfinţitului Ioan de Shanghai, noului făcător de minuni, editată de Eparhia Europei Occidentale a Bisericii Ruse din exil, la Villemoisson, Franţa, anul 1996.

Vineri 13 Februarie, 2010, Chişinău.




http://mihailmaster.wordpress.com/2010/03/02/infricosata-judecata-cuvant-al-sfantului-ioan-de-shanghai-maximovici/