Cuvinte pentru o buna vietuire - Sfantul Maxim Marturisitorul

Melchisedec in comentariul Sfantului Maxim Marturisitorul

 

In Ambigua, Sfantul Maxim Marturisitorul, aduce aminte de Melchisedec, aceasta aparitie enigmatica din Vechiul Testament. Aici el trateaza genealogia acestui personaj, facand o paralela intre textul de ta Facerea, in care Melchisedec apare brusc in relatarea lui Moise si Epistola Apostolului Pavel.
Melchisedec acesta, care inseamna "rege al dreptatii? " si care era rege al Salemului si era si rege al pacii, despre el nu se spune nimic, nici ca ar fi avut parinti - nu se spune nimic despre parintii lui - si nu se spune nimic nici despre sfarsitul zilelor lui. Si Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Evrei, vorbind despre acest Melchi­sedec, spune ca a fost fara tata si fara mama, fara spita de neam si mai spune ca acest Melchisedec fara tata, fara mama si fara spita de neam, era mai mare decat preotii evreilor (Evrei 7, 3). Sfantul Maxim Marturisitorul avand in vedere cele spuse de Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Evrei, spune ca intr-adevar, Melchi­sedec nu a avut tata si mama, dar nu in intelesul ca nu s-a nascut din niste parinti pamantesti, ci in intelesul ca a fost asa de ridicat peste nivelul parintilor lui, incat nu mai avea nici o legatura cu parintii lui, ci toata legatura lui era cu Dumnezeu. Si s-ar putea spune despre el ca era impreuna cu Dumnezeu fara de inceput, prin maretia vietii lui. Si mai departe spune ca acest Melchisedec n-a avut sfarsit al zilelor nu in intelesul ca nu a murit si el la vremea lui, ci in intelesul ca asa era de lipit de Dumnezeu incat se poate spune despre el ca era vesnic ca Dumnezeu. Bineinteles, acestea sunt lucruri de exceptie, noi nu ne putem gandi la asa ceva, dar neputem gandi la faptul ca omul unit cu Dumnezeu traieste din Dumnezeu si ca Dumnezeu Se revarsa in om. in felul acesta se intelege indumnezeirea omului despre care vorbesc unii dintre parintii cei duhovnicesti.







In ceea ce priveste intelesul duhovnicesc al lui Melchisedec, Sfantul Maxim ne spune:



Aceasta, socotesc, cunoscand-o si patimind-o marele si minu­natul Melchisedec, despre care povesteste cuvantul dumnezeiesc in Scripturi acele mari si minunate lucruri, s-a invrednicit sa devina mai presus de timp si de fire si sa se asemene cu Fiul lui Dumne­zeu, facandu-se adica, prin deprindere, dupa har, pe cat e cu putin­ta, asa precum credem ca e insusi Datatorul harului dupa fiinta. Caci ceea ce se spune despre el ca era "fara tata, fara mama si fara neam" (Evrei 7, 3), socotesc ca nu inseamna altceva decat lepadarea deplina a trasaturilor naturale, produsa in el de harul suprem din pricina virtutii. Iar cuvintele: "n-avea nici inceput al zilelor, nici sfarsit al vietii" marturisesc cunostinta care circumscrie timpul si veacul, si contemplatia ce depaseste existenta a toata fiin­ta materiala si nemateriala. Apoi: "facut fiind asemenea Fiului luiDumnezeu el ramane preot pururea" poate arata ca el e in stare sa-si pazeasca pana la sfarsit ochiul mintal deschis, prin deprinde­rea neschimbata a virtutii atotasemanatoare Iui Dumnezeu, a privirii dumnezeiesti spre Dumnezeu.







Caci virtutea obisnuieste sa lupte cu firea, iar contemplatia cea adevarata, cu timpul si cu veacul. Pentru ca cea dintai vrea sa ramana nerobita si nestapanita de celelalte cate se socotesc ca sunt dupa Dumnezeu, ca una ce numai pe Dumnezeu il stie nas­cator iar cea de a doua, necircumscrisa, nezabovind in nici una din cele ce au inceput si sfarsit, ca una ce da chip in sine lui Dumne­zeu care hotarniceste tot inceputul si sfarsitul si atrage la Sine intr-un extaz negrait toata intelegerea celor ce inteleg - in acestea se arata asemanarea dumnezeiasca, adica in cunostinta si virtute. Si prin aceasta e pazita in cei vrednici iubirea neclintita de Dumnezeu singur. Iar prin aceasita li se da in chip demn de Dumnezeu vredni­cia infierii care le daruieste puterea de a interveni necontenit la Dumnezeu si de a sta in fata Lui, procurind celui ce intervine ase­manarea dumnezeiasca chiar cu scopul obtinerii indurarii Lui.







De aceea, pe drept cuvant socotesc ca nu prin timp si fire, sub care petrecea natural marele Melchisedec, dar pe care, prin viata si ratiune le depasise si parasise cu totul, trebuie sa se spuna: "Cuvantul lui Dumnezeu l-a indreptat pe el", ci din acelea si prin acelea prin care el s-a prefacut cu vointa, adica din virtute si cunostinta. Caci nu e drept ca - celor a caror vointa a combatutvitejeste prin virtuti legea greu de invins a firii si a caror miscare a mintii a zburat prin cunostinta in chip neprihanit mai presus de timp si veac - sa se atribuie ca trasatura insusirea celor parasite, ci mai degraba maretia celor primite, singurele din care si in care sint si se cunosc. Fiindca si noi, privind in chip natural la cele vazute, cunoastem si numim corpurile din culori, de pilda aerul luminat, lumina, orice materie aprinsa de foc, foc, si corpul inalbit, alb, si cite altele de felul acesta.







Deci, daca dumnezeiescul Melchisedec a preferat prin vointa virtutea, firii si tuturor celor ce tin de ea, alegind prea frumos vrednicia noastra, si a depasit intreg timpul si veacul prin cunostin­ta, lasand cu o intelegere superioara prin contemplatie in urma sa toate cate sunt dupa Dumnezeu, nezabovind in nici unul din lucru­rile in care se observa sfarsitul; daca s-a nascut in Duh intre fiintele dumnezeiesti si fara de inceput si nemuritoare ale lui Dumnezeu prin ratiune dupa har si poarta in sine nevatamata si adevarata asemanarea lui Dumnezeu care l-a nascut (deoarece toata nasterea obisnuieste sa faca la fel cu nascatorul pe cel nascut: "Caci ceea ce e nascut din trup, zice, trup este, iar ceea ce e nascut din duh, duh este") - pe drept cuvant nu s-a mai numit din insusirile naturale si temporale, intre care se cuprinde tata si mama si neam, inceput si sfirsit al zilelor, pe care le-a lepadat cu totul de la sine, ci din trasaturile dumnezeiesti si fericite, prin care si-a schimbat chipul si la care nu ajunge nici timp, nici fire, nici ratiune, nici minte, nici nimic altceva din cele ce sint, ca sa vorbim pe scurt. Deci marele Melchisedec a fost descris ca "fara tata, fara mama, fara neam, ne-avand nici inceput al zilelor, nici sfarsit al vietii", precum a lamurit cuvantul adevarat despre el al barbatilor purtatori de Dumnezeu, nu din pricina firii celei create si a celor din nimic, dupa care a inceput si a sfarsit, ci din pricina haruluidumnezeiesc si necreat care exista pururea mai presus de toata firea si tot timpul, din pururea existentul Dumnezeu, har dupa care se cunoaste oa fiind nascut intreg cu totul prin alegerea voii Sale. Si ne-a fost pastrat de Scriptura ca fiind singur de felul acesta, ca cel ce s-a ridicat poate primul prin virtute mai presus de materie si forma, care poate sint aratate prin cuvintele: "Fara tata si fara mama si fara neam"; si ca si cel ce a trecut prin cunostinta peste toate cele de sub vreme si veac, a caror existenta a inceput in timp prin Facerea (care nu neaga inceputul in oarecare timp), si nu s-a abatut deloc de la drumul dumnezeiesc cel inteligibil, ceea ce inseamna poate ca "n-are inceput al zilelor si nici sfirsit al vietii". In sfarsit, ca cel ce a patruns cu mintea in Dumnezeu insusi, desfa­cut de toate, in chip ascuns, tacut si, pe scurt, necunoscut, dupa negarea tuturor, e imprimat si transformat intreg de calitatile lui Dumnezeu intreg. Aceasta se arata poate prin cuvintele: "Facut asemenea Fiului lui Dumnezeu, ramane preot in veac". Caci orice sfant care a inceput sa aiba un bine prin excelenta, dupa acest bine e declarat si chip al lui Dumnezeu care l-a dat. in sensul acesta, si acest mare Melchisedec, pentru virtutea dumnezeiasca intiparita in el, s-a invrednicit sa fie chip al lui Hristos Dumnezeu si al tainelor Lui negraite. Caci spre El se aduna toti sfintii ca spre unarhetip si cauza a binelui ce se arata in fiecare din ei, dar mai ales acesta, ca cel ce poarta in sine, mai mult ca toti ceilalti, semnele lui Hristos.







Sfantul Maxim Marturisitorul, in aceeasi opera, trateaza si problema tipologiei lui Melchisedec.



Caci singur Domnul si Dumnezeul nostru lisus Hristos este prin fire si in adevar fara (tata si fara mama si fara neam si n-are nici inceput al zilelor, nici sfarsit al vietii. Fara mama, pentru caracterul nematerial, netrupesc al nasterii Lui dinainte de veci de sus din Tatal. Fara tata, dupa nasterea de jos, temporala, din mama si in trup, care nu s-a produs datorita zamislirii prin saminta. Fara neam, intrucit modul ambelor Lui nasteri e tuturor cu totul inaccesibil si necuprins. Si n-are nici inceput al zilelor, nici sfarsit al vietii, fiind fara inceput, fara sfarsit si cu totul nemarginit, ca Cel ce e prin fire Dumnezeu. Si ramane preot in veac, ca unul ce nu inceteaza de a exista, prin o moarte care pune sfirsit pacatului sau firii, fiindca e Dumnezeu si datatorul a toata viata cea dupa fire si virtute.







Dar nu socoti ca e lipsit cineva de acest har, cand auzi ca numai despre marele Melchisedec a spus Scriptura ca il are. Caci tuturor le-a sadit Dumnezeu in chip natural puterea spre mantuire, ca fiecare sa poata, daca vrea, sa se impartaseasca de harul dumnezeiesc si daca vrea,sa nu fie impiedicat sa devina Melchisedec si Avraam si Moise si, simplu, sa transfere pe toti sfintii in sine, fara sa le schimbe numele si locurile, ci imitandu-le modurile si vietuirea.







Protos Conf. Dr. Justinian Carstoiu

1. Folosindu-ne cu dreapta judecata de intelesurile lucrurilor, dobandim cumpatare, iubire si cunostinta. Iar folosindu-ne fara judecata, cadem in necumpatare, ura si nestiinta.



2. "Gatit-ai inaintea mea masa"... si cele urmatoare. "Masa" aici insemneaza virtutea lucratoare. Caci aceasta ne-a fost gatita de Hristos "impotriva celor ce ne necajesc". Iar "untul-de-lemnul care unge mintea" este contemplatia fapturilor. "Paharul" e cunostinta lui Dumnezeu. Iar "mila Lui" Cuvantul Sau si Dumnezeu. Caci acesta, prin intruparea Lui, ne "urmareste in toate zilele", pana ce ne va prinde pe toti cei ce ne vom mantui, ca pe Pavel. Iar "casa" insemneaza imparatia in care sunt reasezati toti sfintii. in sfarsit "indelungarea de zile" este viata vesnica.216



3. Pacatele ne vin prin reaua intrebuintare a puterilor (facultatilor) sufletului/ a celei poftitoare, irascibile si rationale. Nestiinta si nechibzumta vin din reaua intrebuintare a puterii rationale. Ura si necumpatarea din reaua intrebuintare a puterii irascibile (iutimea) si poftitoare. Iar din buna intrebuintare a acestora ne vine cunostinta si chibzuinta iubirea si cumpatarea. Daca e asa. nimic din cele create si facute de Dumnezeu nu este rau.



4. Nu mancarile sunt rele, ci lacomia pantecelui; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava desarta. Iar daca-i asa, nimic nu e rau din cele ce sunt, decat reaua intrebuintare, care vine din negrija mintii de-a cultiva cele firesti.



5. Raul din draci sta in acestea, zice fericitul Dionisie:" in mania fara judecata, in poftirea fara minte, in inchipuirea pripita. Iar lipsa de judecata, lipsa de minte si pripirea la fiintele rationale sunt scaderi ale ratiunii, ale mintii si ale chibzuitii. Scaderile insa vin dupa aptitudini." Asadar a fost odata cand era in ei ratiune, minte si chibzuiala cuviincioasa. Iar daca-i asa, nici dracii nu sunt prin fire rai, ci prin reaua intrebuintare a puterilor firesti s-au facut rai.



6. Unele dintre patimi pricinuiesc necumpatare; altele ura; si iarasi altele si necumpatare si ura.



7. Multa mancare si mancarea cu placere sunt pricini de necumpatare; iubirea de argint si slava desarta sunt pricini de ura fata de aproapele. Iar maica acestora: iubirea trupeasca de sine este pricina a amandurora.



8. Iubirea trupeasca de sine este iubirea patimasa si nerationala fata de trup. Ei i se impotriveste iubirea si infranarea. Cel ce are iubirea trupeasca de sine e vadit ca are toate patimile.



9. "Nimenea, zice Apostolul, nu si-a urat trupul sau", dar "il struneste si taraste robit", nedandu-i nimic mai mult afara de hrana si imbracaminte, iar din acestea numai atata cat este de trebuinta pentru a trai. Asa isi iubeste cineva fara patima trupul si-l hraneste ca pe un slujitor al celor dumnezeiesti si-l incalzeste numai cu cele ce-i implinesc cele de trebuinta.



10. Pe cine iubeste cineva pe acela se si grabeste sa-l slujeasca. Daca iubeste deci cineva pe Dumnezeu, acela se si grabeste sa faca cele placute Lui. Iar daca isi iubeste trupul, se grabeste sa implineasca cele ce-l desfateaza pe acesta.



11. Lui Dumnezeu ii place iubirea, cumpatarea, contemplatia si rugaciunea, iar trupului lacomia

pantecelui, necumpatarea si cele ce le sporesc pe acestea. De aceea: "Cei ce sunt in trup nu pot sa placa lui Dumnezeu". Iar "cei ai lui Hristos si-au rastignit trupul dimpreuna cu patimile si cu poftele".



12. Daca mintea inclina spre Dumnezeu, are trupul ca rob si nu-i da nimic mai mult decat cele de trebuinta pentru a trai. Iar daca inclina spre trup e robita de patimi, punand pururea grija ei in slujba poftelor.



13. Daca vrei sa biruiesti gandurile, tamaduieste-ti patimile si usor le vei scoate afara din minte. De pilda, pentru curvie, posteste, privegheaza, osteneste-te si petrece in singuratate. Pentru manie si intristare, dispretuieste slava, necinstea si lucrurile materiale. Iar pentru tinerea minte a raului, roaga-te pentru cel ce te-a suparat si te vei izbavi.



14. Nu te masura pe tine cu cei mai slabanogi dintre oameni, ci tinde mai degraba spre porunca dragostei. Caci masurandu-te cu aceia, cazi in prapastia inchipuirii de sine; dar intinzandu-te dupa aceasta, te ridici la inaltimea smeritei cugetari.



15. Daca pazesti deplin porunca dragostei fata de aproapele, pentru ce lasi sa se nasca in tine amaraciunea intristarii? Vadit este ca, facand astfel, pui mai presus de dragoste lucrurile vremelnice si pe acestea le cauti, luptand impotriva fratelui.



16. Nu din trebuinta e atat de ravnit aurul de catre oameni, cat pentru faptul ca multimea isi implineste prin el placerile.



17. Trei sunt pricinile dragostei de bani: iubirea de placere, slava desarta si necredinta. Cea mai rea dintre acestea este necredinta.



18. Iubitorul de placeri iubeste argintul, ca sa-si procure dezmierdari printr-insul; iubitorul de slava desarta, ca sa se slaveasca printr-insul; iar necredinciosul, ca sa-l ascunda si sa-l pastreze temandu-se de foamete, de batranete, de boara, sau de ajungerea intre straini. Acesta nadajduieste mai mult in argint decat in Dumnezeu, Facatorul tuturor lucrurilor si Proniatorul tuturor, pana si al celor mai de pe urma si mai mici vietati.



19. Patru sunt oamenii care se ingrijesc de bani: cei trei de mai inainte si cel econom. Dar numai acesta se ingrijeste in chip drept, ca sa nu inceteze adica niciodata de-a ajuta pe fiecare la trebuinta.



20. Toate gandurile patimase sau atata partea poftitoare a sufletului, sau tulbura pe cea irascibila (ratiunea), sau intuneca pe cea rationala. De aceea orbesc mintea, impleticind-o de la contemplarea duhovniceasca si de la calatoria prin rugaciune. Din aceasta pricina monahul si mai ales cel ce se linisteste este dator sa ia aminte la ganduri si sa cunoasca si sa taie pricinile lor. Astfel poate cunoaste, de pilda, cum partea poftitoare a sufletului e atatata de amintirile patimase ale femeilor si cum pricina acestora este necumpatarea la mancari si bauturi si intalnirea deasa si nerationala cu femeile insesi. Dar le taie pe acestea foamea, setea, privegherea si retragerea in singuratate. Iutimea e tulburata de amintirile patimase ale celor ce ne-au suparat. Iar pricina acestora este iubirea de placere, slava desarta si iubirea de cele materiale. Caci pentru acestea se supara cel patimas, fie ca le-a pierdut, fie ca nu le-a dobandit. Si le fac pe acestea dispretuirea si nesocotirea lor, pentru dragostea de Dumnezeu.



21. Dumnezeu se cunoaste pe Sine insusi, dar cunoaste si cele facute de El. Sfintele Puteri de asemenea cunosc pe Dumnezeu si cunosc si cele facute de Dumnezeu. Dar nu cum se cunoaste Dumnezeu pe Sine si cele facute de El, cunosc Sfintele Puteri, pe Dumnezeu si cele facute de El.



22. Dumnezeu se cunoaste pe Sine in fiinta Sa cea fericita; iar cele facute de El din intelepciunea Sa. prin care si in care a facut toate." Dar Sfintele Puteri il cunosc pe Dumnezeu prin participare. El fiind deasupra participarii: iar cele facute de El prin perceperea aspectelor si sensurilor din ele.



23. Lucrurile facute simt in afara de minte; dar ea primeste inlauntrul ei vederea lor. Nu tot asa este la Dumnezeu cel vesnic, nemarginit si nesfarsit, care a daruit celor ce simt atat existenta, cat si existenta fericita si de-a pururea.



24. Fiinta rationala si mintala se impartasesc de Dumnezeu Cel Sfant, adica de bunatatea si intelepciunea Lui, prin insusi faptul ca exista si prin capacitatea de a fi fericita, ca si prin harul de a dainui vesnic. Prin aceasta cunoaste pe Dumnezeu. Iar cele facute de El le cunoaste, cum s-a zis, prin perceperea intelepciunii artistice contemplata in fapturi, care este simpla si fara ipostaza proprie, aflandu-se numai in minte.



25. Patru dintre insusirile dumnezeiesti care sustin, pazesc si izbavesc cele ce sunt. le-a impartasit Dumnezeu, pentru bunatatea Sa desavarsita, aducand la existenta fiinta rationala si mintala: Existenta, existenta vesnica, bunatatea si intelepciunea. Dintre acestea, primele doua le-a daruit fiintei, iar ultimele doua, adica bunatatea si intelepciunea, capacitatii de a voi. Aceasta pentru ca ceea ce este El prin fiinta sa ajunga si zidirea prin impartasire. Pentru acestea se spune de ea ca s-a facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu; dupa chipul existentei, ca existenta si dupa chipul existentei vesnice, ca existenta vesnica; caci desi nu e fara de inceput, este fara de sfarsit; si dupa asemanarea Celui bun si drept dupa fiinta, cel bun si intelept dupa har. Adica toata firea rationala este dupa chipul lui Dumnezeu; dar numai cei buni si cei intelepti sunt dupa asemanarea Lui.



26. Toata firea rationala si mintala se imparte in doua: adica in firea ingereasca si in firea omeneasca. Si toata firea ingereasca se imparte iarasi in doua grupe generale si in doua feluri de vointe generale; intr-una sfanta si intr-una pacatoasa; adica in Sfintele Puteri si in dracii necurati. Firea omeneasca insa se imparte numai in doua feluri de vointe generale: evlavioase si necuvioase.



27. Dumnezeu, ca cel ce este insasi existenta, insasi bunatatea si insasi intelepciunea, mai adevarat vorbind chiar si deasupra tuturor acestora, nu are nimic contrariu. Dar fapturile, care toate au existenta in participare si har, iar cele rationale si mintale, si capacitatea de bunatate si intelepciune, au ceva contrariu. Si anume existentei lor li se opune neexistenta, iar capacitatii de bunatate si intelepciune rautatea si nestiinta. Deci ca ele sa existe de-a pururi sau sa nu existe, sta in puterea Celui ce le-a facut: dar ca sa participe la bunatatea si la intelepciunea Lui, sau ca sa nu participe, sta in voia fiintelor rationale.



28. Elinii, spunand ca fiinta lucrarilor exista impreuna cu Dumnezeu din veci si ca numai calitatile din jurul fiintei le au de la EL sustineau ca fiinta nu are nimic contrariu si contradictia este numai intre calitati. Noi insa zicem ca numai fiinta dumnezeiasca nu are nimic contrariu, ca fiind vesnica si infinita si daruind si altora vesnicia. Fiinta lucrurilor, insa, are contrara ei neexistenta. Deci sta in puterea Celui ce este cu adevarat ca ea sa existe de-a pururi sau sa nu existe. Dar fiindca Lui nu-i pare rau de darurile Sale, ea va exista vesnic si va fi sustinuta prin puterea Lui atottiitoare, chiar daca are nimicul contrariu ei, cum s-a zis, ca una ce a fost adusa la existenta din neexistenta si sta in voia Lui ca ea sa fie sau sa nu fie.



29. Precum raul este lipsa binelui si nestiinta lipsa cunostintei, tot asa si neexistenta este lipsa existentei; dar nu a existentei celei adevarate si proprii, caci aceea nu are nimic contrariu, ci a celei ce exista prin impartasire de existenta cea adevarata. Lipsa celor dmtai atarna de vointa fapturilor; a celei de-a doua atarna de vointa Facatorului, care vrea insa, pentru bunatatea Sa. ca fapturile sa existe vesnic si vesnic sa aiba parte de binefacerile Lui.



30. Dintre fapturi unele sunt rationale si mintale si capabile de cele contrare, ca de pilda de virtute si pacat, de cunostinta si nestiinta; altele sunt corpuri de diferite soiuri, constatatoare din elemente contrarii, adica din pamant, aer.

sursa:crestinortodox.ro




Sfantul Maxim Marturisitorul - De fuge in Egipt, fugi impreuna cu El din toata inima







Talcuire duhovniceasca a cuvintelor : "De fuge in Egipt, fugi impreuna cu El din toata inima; caci bine este sa fugi impreuna cu Hristos cand e prigonit. De intarzie in Egipt, cheama-L din Egipt, unde se aduce buna inchinare" (Din aceeasi Cuvantare la Teofanie, cap. 18, P.G. 36, 332).







Socotesc ca nu ajunge sa stim ca Domnul a fugit in Egipt, mai trebuie sa stim, in consecinta, ca a fugit prigonit de cineva. Deci nu fuge Domnul simplu in Egipt, ci prigonit de Irod, care imparatea atunci in Iudeea. Iar Irod, cum se spune, se talcuieste "patima", sau "cel de piele", sau "fire". Iar Egiptul are si el multe intelesuri, dupa modurile de contemplatie. Uneori inseamna lumea de acum, alteori trupul, uneori pacatul, alteori nestiinta, alteori iarasi necajirea. Mai ales in intelesul acesta trebuie sa luam acum fuga Domnului in Egipt. Bine este deci sa fugim in Egipt impreuna cu Hristos, adica cu ratiunea dumnezeiasca, cea cunoscatoare, din noi, prigonita din pricina prunciei pentru noi, cei prunci inca in ea, de catre cugetul pamintesc ce stapaneste si imparateste inca asupra noastra prin miscarile patimase ale trupului.







Sa fugim adica in starea de suferire a greutatilor prin faptuire, pana ce ni se va vesti prin nepatimire moartea celor ce cauta sufletul atotdumnezeiestii ratiuni aflate in noi in stare de pruncie, adica moartea celor ce vor sa omoare viata noastra cea conforma ratiunii (cuvantului), a celor stapaniti de furia de a nimici in noi starea sau deprinderea cea dupa chipul lui Hristos. Caci ratiunea (cuvantul) vine, prin ravna vointei noastre nesovaielnice, ca printr-un nour usor, in Egiptul nostru, adica in trup, clatinand miscarile si patimile acestuia, ca pe niste idoli facuti de mana, si le rastoarna de pe tron si le alunga cu totul din suflet, intorcandu-l pe acesta, dupa aruncarea idolilor, la inchinarea cuvenita a Sa.







Deci sa fugim in sens bun impreuna cu Hristos cel prigonit, primind drept buna rasplata a fugii impreuna cu El, prin suferirea de buna voie a greutatilor si necazurilor, nepatirnirea. Si sa-L chemam iarasi pe Hristos din Egipt, nelasand ratiunea dumnezeiasca a cunostintei din noi, dupa alungarea si omorarea desavarsita a patimilor, prinsa neantelepteste in lupta impotriva patimilor ce nu mai sunt si neingaduind sa se faca cunoscuta numai ca trup ratiunea care e in noi sau in cei care sunt in contact cu noi, ci dupa ce am fost pregatiti bine si in chip credincios in chipurile filosofiei faptuitoare cu ajutorul necazurilor legate de virtuti, sa urcam de la virtuti, prin contemplatie, la cunostinta puterilor ale caror chipuri si preinchipuiri sunt virtutile.







Sa urcam bine ca de la Egipt in Iudeea si sa-i invatam si pe cei ce sunt cu noi sa urce si, de la cunoasterea lui Hristos Cuvantul ca trup, sa ne mutam, prin faptuire, la slava sau la cunostinta Lui ca a Unuia-Nascut din Tatal. Asa fuge cineva in sens bun si credincios impreuna cu Hristos cel prigonit si asa Il cheama pe El iarasi, stramutandu-se de la faptuire la contemplatie si cunostinta, toate facandu-le cu ratiunea, conform cu Ratiunea, mai presus de ratiune.







Sa nu ti se para ciudat ca se intelege Egiptul ca suferire de necazuri in vederea virtutii. Ia seama cu atentie la cele isorisite in Vechiul Testament: el nu a apasat numai pe Israel, punandu-i sa faca caramida, ci si pe egiptenii insisi i-a chinuit pana la pieire prin aparitia lui Moise. Caci Egiptul se talmaceste, cum am spus, apasare si intuneric. Dar, orice talmacire, cand se tine seama de ratiunea cuvenita a lucrului la care se refera, gaseste in el, prin contemplatie, de cele mai multe ori un sens de lauda si unul de ocara. Deci daca atunci cand trupul este in vigoare si se ingrasa prin patimi, sufletul e chinuit si intunecat, retragandu-se de la el deprinderea virtutilor si iluminarea cunostintei, la fel si cu totul cuvenit cand sufletul e pazit si luminat de frumusetea dumnezeiasca a virtutilor si de iluminarea cunostintei, omul din afara se strica, trupul lepadand, prin aparitia ratiunii, vigoarea naturala.







Caci in trup se ascundea, fixandu-se, sau mai vartos imparatea sarpele ce avea puterea in buric, ca un oarecare faraon nevazut ce arata cele frumoase, chinuind sufletul cu muscaturile pacatului. Dar stingandu-se in parte cugetul trupului, prin greutatile si stramtorarile faptuirii, se retrage si sarpele, fiind mortificat cu desavarsire si nemailasand nici urma din tirania de mai inainte. Astfel, cei ce au dobandit libertatea pot striga prin Hristos inca inainte de invierea cea de obste, din pricina invierii de bunavoie a libertatii ce s-a ivit in ei: "Unde-ti este, moarte, boldul ? Unde iti este, iadule, biruinta?" (I Cor., 15, 55). E vorba de placerea trupului si de ratacirea din nestiinta a sufletului impreunat cu placerea aceea. Caci atotsceleratul diavol, stapanind prin acelea firea omeneasca, intepa fara crutare cu acul placerii firea oamenilor si o tragea, plin de pizma, cu arcanul inselaciunii spre pieire.


Sfantul Maxim Marturisitorul



Talcuire la Schimbarea la Fata de Maxim Marturisitorul


Prin stralucirea luminoasa a fetei Domnului, aparuta pe munte, de trei ori fericiti apostolii au fost calauziti tainic, in chip negrait si necunoscut, spre puterea si slava lui Dumnezeu de toate fapturile necuprinsa, invatand ca lumina ce s-a aratat simturilor lor e simbolul ascunzimii nearatate. Caci precum aici raza luminii fa­cute biruieste lucrarea ochilor, ramanand neincaputa de ei, asa si acolo Dumnezeu intrece toata puterea si lucrarea mintii, nelasand in vreme ce intelege nici o forma in cel ce primeste intelegerea. Iar prin vesmintele albe au cunoscut totodata si in chip vrednic de Dum­nezeu maretia operei lui Dumnezeu din fapturi, proportional cu ratiu­nile dupa care au fost facute, si tainele ascunse in cuvintele Sfintei Scripturi, dupa cat pot fi intelese. Caci deodata cu cunostinta lui Dumne­zeu se dezvaluie intelesul Scripturii, prin Duhul, si intelepciunea si cu­nostinta cea din fapturi, prin Acelasi, prin Care iarasi se descopera El, in mod proportional. Iar prin Moise si Ilie, care se afla cu El pe amandoua partile, au aflat, potrivit cu multe sensuri, printr-o adevarata contemplatie, multe moduri de cunoastere a tainelor.


Intelesul duhovnicesc al lui Moise si Ilie


Intai au primit prin Moise si Ilie cunostinta prea bine credincioasa ca impreuna cu Cuvintul si Dumnezeu trebuie sa se afle si cuvintul legii si al proorocilor, ca unele ce sunt si se graiesc din El si despre El si sunt asezate in jurul Lui.


Apoi au invatat prin ei ca impreuna cu El se afla intelepciunea si bunatatea cea dintai, deoarece prin ea porunceste Cuvantul cele ce tre­buie facute si opreste de la cele ce nu trebuie facute, iar tipul ei a fost Moise (caci credem ca barul legiferarii este un har al intelepciunii) ; a doua, deoarece prin ea indeamna si intoarce Cuvantul la viata dumne­zeiasca pe cei ce s-au abatut de la ea. Iar tipul ei a fost Ilie care a ara­tat prin el toata harisma prooroceasca. Caci e semnul caracteristic al bunatatii intoarcerea celor rataciti cu iubire de oameni, fapta ai carei vestitori ii cunoastem pe prooroci.


Sau au primit cunostinta si mustrarea pedagogica : Cea dintai, pentru ca prin ea se daruieste oamenilor stiinta binelui si a raului. "Dat-am, zice, inaintea fetei tale viata si moartea" (Deut., 30, 19), pe una spre a o alege, pe alta spre a fi ocolita si spre a nu cadea, din nestiinta, in rau ca in bine. Aceasta s-a aratat ca a facut-o Moise, preinchipuind in el simbolurile adevarului. A doua, pentru ca ea este folosita fata de cei fara rusine si fata de cei ce amesteca fara deosebire cele neamestecate, ca Israel pe care l-a certat marele Ilie care a adus, in calitate de ratiune, la intelegere si simtire, neintelegerea si impietrirea celor ce s-au lipit cu totul de rau.

Sau iarasi au fost luminati, ca la Cuvantul, ca la cel ce e Adevarul, sunt si se refera tipurile tainelor, si la El se aduna, ca la inceputul si sfirsitul lucrarii legii si proorocilor.


Sau invata ca cele facute dupa Dumnezeu si de Dumnezeu, adica firea lucrurilor si timpul, se arata deodata cu Dumnezeu, cand Se arata El cu adevarat, pe cit e cu putinta, ca unele ce sint langa El, Cauzatorul si Facatorul lor. Dintre acestea, Moise e tipul timpului, nu numai ca dascalul timpului si al numarului referitor la el (caci primul el a numa­rat timpul la facerea lumii) si ca invatatorul cultului vremelnic, ci si ca cel ce nu intra trupeste la odihna impreuna cu aceia pe care i-a con­dus inainte de dumnezeiasca Evanghelie ; caci asa e timpul care nu ajunge sau nu intra prin miscare, impreuna cu aceia pe care obisnu­ieste sa-i treaca in viata dumnezeiasca a veacului viitor. Caci are pe Iisus ca succesor al intregului timp si veac ; chiar daca, de altfel, ra­tiunile timpului staruiesc in Dumnezeu, cum arata tainic intrarea legii data in pustie prin Moise, impreuna cu cei ce au primit pamintul faga­duintei. Caci timpul este veac (eon), cand se opreste din miscare, si veacul sau eonul este timp, cand, purtat de miscare, este masurat. Ast­fel, ca sa cuprind intr-o definitie, veacul sau eonul este un timp lipsit de miscare, iar timpul, un veac sau eon masurat prin miscare.


Iar Ilie este tipul firii, nu numai ca cel ce a pazit nestirbite ratiu­nile din sine insusi si prudenta in hotararea vointei cu privire la ele.


Poate nu s-ar abate de la adevar nici acela care ar spune ca prin Moise si Ilie se arata creatiunea inteligibila si sensibila a Cuvantului creator. Dintre acestea, Moise infatiseaza ratiunea celei sensibile, ca cei supus facerii si stricaciunii, cum arata istoria referitoare la el, care povesteste nasterea si moartea lui. Caci asa e si zidirea sensibila, avind un inceput cunoscut al facerii si nadajduind un sfarsit produs prin descompunere. Iar Ilie pe cea inteligibila, intrucat istoria referi­toare la el nu povesteste nasterea lui, chiar daca s-a nascut, si nu face sa se astepte descompunerea prin moarte, chiar daca va sfarsi sa existe in forma paminteasca. Caci asa e si zidirea inteligibila, care nu are nici inceputul facerii vadit oamenilor, chiar daca s-a facut si a inceput si a fost adusa din neexistenta la existenta, si nu asteapta nici un sfarsit determinat al existentei prin descompunere.


Alta talcuire cuprinzatoare a Schimbarii la Fata


Iar de nu par cuiva mai curios de cum trebuie, socotesc ca din dumnezeiasca Schimbare la Fata ne apare si o alta taina mare si dum­nezeiasca si mai stralucitoare decat cele spuse. Caci socotesc ca cele petrecute la Schimbarea la Fata, pe munte, arata in chip tainic cele doua moduri generale ale teologiei : si anume cel dintai si simplu si ne­cauzat care prin tacere afirma cu adevarat dumnezeirea prin singura si totala negatie si lauda cuvenita a transcendentei ei, si cel urmator acestuia si compus, care o descrie in chip maret prin afirmare din cele cauzate. Prin acestea, pe cat e cu putinta oamenilor sa primeasca cu­nostinta inaltata despre Dumnezeu si cele dumnezeiesti, ne duce, prin simbolurile potrivite noua, spre amndoua modurile, dezvaluindu-ne, prin intelegerea binecredincioasa a lucrurilor, ratiunile amindurora si invatindu-ne ca simbol al celui dintii e tot ce e mai presus de simtire, iar al celui de al doilea este ansamblul maretelor opere supuse sim­turilor. Caci din simbolurile mai presus de simturi credem numai ca adevarul mai presus de ratiune si minte exista, neindraznind nicide­cum sa cercetam, sau neputind sa intelegem ce si cum si care este si unde si cind, evitind impietatea iscodirii. Iar din cele supuse simturi­lor, pe cat ne e cu putinta, primind numai prin cugetare ratiunile des­carnate, ca trepte ale cunostintei despre Dumnezeu, spunem ca El e toa­te cate L-am cunoscut din fapturile Lui in calitate de cauza.


Domnul S-a facut chip al Sau prin intruparea Sa.


Dar sa privim daca nu cumva fiecare din cele doua moduri amintite la Schimbarea aceea dumnezeiasca la Fata a Domnului isi are in chip intelept simbolul ei. Caci El trebuia sa Se creeze in chip neschim­bat ca noi, primind, pentru nemasurata iubire de oameni, sa Se faca chipul si simbolul Sau si sa Se arate din Sine in mod simbolic pe Sine; si prin Sine, Cel aratat, sa calauzeasca spre Sine, Cel cu totul ascuns in nearatare, toata creatiunea si sa ofere oamenilor, cu iubire de oameni, prin lucrarea dumnezeiasca in trup, semnele vadite ale infinitatii ne­aratate si ascunse dincolo de toate si ou neputinta de a fi inteleasa sau numita de nici una din existente, in nici un mod.


Talcuire despre fata fulgeratoare a Domnului.


Deci lumina fetei Domnului, care a covarsit in apostoli fericirea omeneasca, este simbolul teologiei mistice negative, intrucat fericita si sfanta dumnezeire este dupa fiinta supranegraita si supranecunoscuta si infinit mai presus de toata infinitatea, nelasand celor de dupa ea nici urma cea mai subtire de cuprindere si nedand vreuneia din existente nici o idee de cum sau in ce masura este tot ea si unime si treime. Caci nu poate fi necreatul cuprins de creatura, nici infinitul inteles de cele marginite .


Talcuire duhovniceasca a vesmintelor luminoase ale Dom­nului.


Iar modul afirmativ se imparte in cel bazat pe lucrare, pe pronie si pe judecata. Cel bazat pe lucrare, care prin frumusetea si maretia fapturilor da stirea ca Dumnezeu este creatorul tuturor, e simbolizat de vesmintele stralucitoare ale Domnului, pe care Cuvantul le-a aratat cu anticipatie in fapturile vazute.


Alt inteles duhovnicesc al lui Moise.


Modul bazat pe pronie a indicat prin Moise, caci acesta scoate cu iubire de oameni, din ratacire, pe cei stapaniti de rautate si le arata cu intelepciune oamenilor caile variate ale iesirii din cele materiale, stricacioase si trupesti spre cele dumnezeiesti si nematerialnice si netrupesti, si-i intareste intelepteste cu legile dumnezeiesti.

Alt inteles duhovnicesc al lui llie.


Iar modul judecatii se arata prin llie, caci aceasta pedepseste cu cuvintul si lucrul pe unii si calauzeste pe altii, dupa vrednicie, acomodandu-se fiecaruia in chip potrivit, dupa continutul si calitatea virtutii sau a rautatii lui.


Toate cele spuse inainte referitor la locul de fata al Sfintei Scrip­turi le-au lucrat Moise si llie, fiecare in timpurile sale, cum spune isto­ria, atat cat le e ingaduit celor ce concretizeaza in ei in mod tipic lu­crarile dumnezeiesti, fiind asemenea celor spuse in tilcuire.


Intelesul duhovnicesc al convorbirii cu Moise si llie la Schimbarea la Fata.


Iar din convorbirea acelora cu Domnul si din faptul ca vorbeau despre sfarsitul pe care avea sa-l patimeasca Acela in Ierusalim (Lc, 9, 31), apostolii au cunoscut nu numai implinirea in El a tainelor pre­zise de lege si de prooroci, ci poate si faptul ca sfarsitul sfatului negrait al lui Dumnezeu despre lume si despre iconomia Lui nu poate fi cuprins de nici una din fapturi, decat numai de marea lui pronie si judecata, prin care toate inainteaza cu buna randuiala spre sfarsitul cunoscut de mai inainte numai lui Dumnezeu.


Sfantul Maxim Marturisitorul

Înfricoşata Judecată – Cuvânt al Sfântului Ioan de Shanghai (Maximovici)

Ziua Înfricoşatei Judecăţi


Când va fi acea zi, nimenea nu ştie – ştie numai Dumnezeu Tatăl, iar semnele ei sânt arătate în Evanghelie şi în Apocalipsa Sfântului Ioan Bogoslovul. Apocalipsa, ne vorbeşte despre evenimentele dela sfârşitul lumii şi despre Înfricoşata Judecată, mai mult în pilde şi acoperit, iar Sfinţii Părinţi ne-au tâlcuit acele chipuri şi pilde, dar mai avem şi adevărata Predanie a Bisericii, care ne vorbeşte foarte clar despre semnele apropierii sfârşitului lumii şi despre Înfricoşata Judecată.

Înainte de sfârşitul vieţii pământeşti, în lume vor fi tulburări, războaie, certuri între fraţi şi între oamenii de acelaş neam, foamete şi cutremure de pământ.

Oamenii vor fi chinuiţi de frică şi istoviţi de aşteptarea unor mari calamităţi. Şi aceea nu va mai fi viaţă, şi nici bucurie a vieţii, ci o chinuitoare stare de decădere dela viaţă. Iar decăderea aceasta va fi nu numai dela viaţă, ci şi dela credinţă, “şi Fiul Omului venind, găsi-va oare credinţă pre pământ”?

Oamenii vor deveni mândri, nemulţămitori, vor nega Legea lui Dumnezeu. Iar odată cu decăderea dela viaţă, va fi şi o sărăcire a vieţii morale.

Va fi o împuţinare a binelui şi o creştere răului.

Despre această vreme ne vorbeşte Sfântul Apostol Ioan Bogoslovul, în a sa de Dumnezeu insuflată creaţie, numită Descoperirea sau Apocalipsa. El singur spune, că “era în Duh” atunci când o alcătuia: iar aceasta înseamnă, că singur Duhul Sfânt era în el, atunci când soarta Bisericii şi a întregii lumi i s-au descoperit lui în felurite chipuri şi pilde, şi de aceea ea se numeşte – Dumnezeiasca Descoperire.

Iar soarta Bisericii, Apocalipsa ne-o prezintă în chipul unei femei, care în acele vremuri se va ascunde în pustie: ea nu se va manifesta în viaţa socială. Aşa cum se întâmplă astăzi în Rusia.

Căci în viaţa socială, puterea va fi concentrată în mâinile unor anumite cercuri, care vor face posibilă apariţia antihristului.

Iar antihristul va fi un om şi nu un diavol întrupat.

“Anti” – înseamnă vechi, dar în acelaş timp înseamnă şi “în loc de” sau “împotrivă”.

Antihristul – este un om, care vrea să fie în locul lui Hristos, să-i ocupe locul Lui şi să aibă ceea ce trebuie să aibă Hristos: adică el vrea să aibă fascinaţia lui Hristos şi puterea asupra întregii lumi.

Şi antihristul va obţine această putere, mai înainte de pieirea sa şi a întregii lumi. El va mai avea şi un aghiotant – un vrăjitor, care cu puterea falselor sale minuni, va împlini voia antihristului şi îi va ucide pe oamenii care nu vor recunoaşte autoritatea lui. Dar înaintea pieirii antihristului, vor apărea doi drepţi, sfintii Ilie si Enoh, care îl vor demasca. Vrăjitorul îi va ucide pe dânşii şi trupurile lor vor sta trei zile neîngropate, şi întru acele zile va fi triumful maxim al antihristului şi al tuturor slugilor lui.

Şi deodată, cei doi drepţi vor învia, iar antihristul cu toate oştile lui vor fi în mare tulburare şi groază. Atunci şi antihristul fără de veste va cădea mort, ucis de puterea Duhului Sfânt.

Ce se ştie despre omul-antihrist?

Originea lui este necunoscută: tatăl său, nu ne este cunoscut cu desăvârşire, iar despre mama sa, se ştie, că este o ticăloasă, pretinsă fecioară. Ahtihristul va fi jidov, din seminţia lui Dan. Iar în acest sens, Sfinţii Părinţi văd un indiciu la proorocia Părintelui Iacov, care înainte de moartea sa, proorocind despre viitorul urmaşilor săi, în privinţa seminţiei lui Dan a spus, că el, între urmaşii săi va fi: “Un şarpe în cale, care va vătăma calul şi atunci călăreţul va cădea răpus”: ceea ce înseamnă, că el va acţiona cu viclenie şi răutate. Sfântul Apostol Pavel prezice, că mai înainte de sfârşitul lumii, mulţi dintre evrei se vor întoarce şi vor crede în Hristos. Şi Sfântul Apostol Ioan Bogoslovul ne vorbeşte în a sa Apocalipsă, despre mântuirea celor “o sută patru zeci şi patru de mii pecetluiţi din toată seminţia fiilor lui Israel”, iar între pomenirea seminţiilor mântuite – seminţia lui Dan, lipseşte.

Antihristul va fi foarte inteligent şi înzestrat cu o deosebită iscusinţă în a se comporta şi a manipula cu oamenii. El va fi fermecător şi dezmierdător.

Iar asupra acestui subiect, foarte mult a lucrat filosoful Vladimir Soloviov. El a folosit toate materialele posibile, şi nu numai cele ale Sfinţilor Părinţi, dar şi cele musulmane, privitoare la această temă, încercând să închipuie venirea şi personalitatea antihristului. Şi până la urmă, el a reuşit să elaboreze un tablou convingător.

Dar până la venirea antihristului, în lume deja se pregăteşte posibilitatea apariţiei lui, adică: “taina fărădelegii se lucrează”. Iar puterile care fac posibilă apariţia sa, mai întâi de toate luptă împotriva autorităţii legitime a monarhiei. Sfântul Apostol Pavel spune, că antihristul nu va putea să apară, până nu va fi înlăturat “stăpânitorul”.

Sfântul Ioan-Gură-de-Aur ne tâlcuieşte, că stăpânitorul – înseamnă autoritatea legitimă şi blagocestivă. Iar o asemenea autoritate luptă împotriva răului, cu puterea autorităţii sale. Dar fiindcă “taina fărădelegii” se lucrează în lume, pentru aceasta ea luptă împotriva unei asemenea cucernice autorităţi. Ea îşi doreşte o asemenea autoritate, care să nu lupte împotriva răului, cu puterea autorităţii, ea vrea o autoritate a fărădelegii. Iar când “taina fărădelegii” va dobândi aceasta definitiv, atunci nimic nu va mai împiedica apariţia antihristului.

Antihristul fiind fermecător, inteligent, mângâietor – va fi şi milostiv. El va face milostenie şi fapte bune. Dar milostenia şi binele, el nu le va face de dragul milosteniei şi a binelui, ci pentru a-şi întări autoritatea. Iar atunci când el îşi va întări puterea autorităţii sale într-atât, încât toată lumea va fi la picoarele lui şi îl va recunoaşte, atunci el îşi va arată adevarăta sa faţă.

Capitală, el îşi va face în Ierusalim, deoarece aici Mântuitorul şi-a descoperit lumii Dumnezeieasca Sa învăţătură şi Personalitate, şi de aici toată lumea a fost chemată la veşnica fericire a mântuirii şi a binelui.

Dar lumea nu L-a primit pe Hristos, ci L-a răstignit în Ierusalim, iar în vremea antihristului, toată lumea îi va recunoaşte puterea autorităţii sale şi Ierusalimul va deveni capitala întregii lumi.

Dobândind culmea puterii, antihristul va cere tuturor oamenilor să recunoască, că el a dobândit ceea, ce nici odată vre-o altă putere pământească şi nimeni nu a mai putut dobândi, şi va cere să i se închine lui ca unei “fiinţe supereme”, ca unui dumnezeu.

Vladimir Soloviov, ne descrie foarte bine caracterul activităţii sale în calitate de “cârmuitor suprem”. El va împlini plăcerile tuturor, cu o singură condiţie – să-i recunosacă puterea supremei sale autorităţi. El va înlesni şi viaţa Bisericii, căci îi va îngădui săvârşirea slujbelor dumnezeieşti, îi va promite şi zidirea unor măreţe temple, însă acestea toate numai cu singura condiţie: de a-l recunoaşte şi de a i se închina lui ca unei “fiinţe supereme”.

Antihristul va avea o ură personală faţă de Hristos, căci va vedea în El un concurent şi de aceea îL va trata ca pe un vrăjmaş personal. El va trăi în această ură, şi îl va bucura foarte lepădarea oamenilor de Hristos şi de Biserică.

În vremea antihristului va fi o cădere masivă de la credinţă. Mulţi episcopi vor trăda credinţa, iar pentru a se îndreptăţi vor argumenta cu strălucita bunăstare a Bisericii. Căutarea unui compromis – va fi starea sufletească caracteristică oamenilor acelor vremi. Sinceritatea mărturisirii va dispărea. Oamenii vor căuta să-şi îndreptăţească căderea lor cu foarte multă subtilitate, iar răul mângâietor va întreţine o asemenea dispoziţie generală. Atunci în sufletele oamenilor va fi obişnuinţa îndepărtării de la adevăr şi dulceaţa compromisului şi a păcatului.

Antihristul toate le va îngădui oamenilor, numai ca ei “căzând să i se închine lui”.

Aceasta şi-a dorit-o nu numai diavolul, şi nici la oameni năzuinţa aceasta nu este o noutate: împăraţii romani de asemenea erau gata să le acorde creştinilor toată libertatea, numai ca ei să recunoască dumnezeirea lor şi supremaţia autorităţii lor dumnezeieşti. Şi ei îi munceau pe creştini numai pentru aceea, că rămâneau tari până la sfârşit în mărturisirea lor: “Domnului Dumnezeului tău să I te închini, şi Lui Unuia să-I slujeşti”.

Toată lumea se va închina antihristului. Şi Sfântul Ioan Bogoslovul ne spune, că toţi cei ce i se vor închina lui, vor avea pe mâna dreaptă sau pe frunte un semn. Însă nu se ştie, dacă acesta va fi cu adevărat un semn aplicat peste trupul omului, sau este numai o expresie metaforică, o alegorie, despre faptul, că oamenii vor recunoaşte nevoia de a se închina antihristului şi că a lor voinţă, va fi cu desăvârşire subordonată lui. Iar noi am văzut deja, în multpătimitoarea noastră Patrie, cum numai cei fideli puterii şi cei care purtau semnul apartenenţei la această putere, puteau să se folosească de toate drepturile şi privelegiile, în timp ce restul rămâneau lipsiţi de orice drept.

Iar în vremea unei asemenea subordonări desăvârşite a voinţei şi conştiinţei întregii lumi antihristului, vor apărea şi cei doi drepţi, pomeniţi mai sus, care vor propovădui credinţa şi îl vor demasca pe antihrist fără de frică.

Dar cine sânt oare aceşti “doi martori”, “doi măslini” sau “două sfeşnice” – după cum îi numeşte Sfânta Scriptură?

După Predania Bisericii, aceştea sânt drepţii care nu au gustat moartea: Sfinţii Prooroci Enoh şi Ilie. Şi după Apocalipsă, aceşti drepţi care încă nu au gustat moartea, o vor gusta pentru numai trei zile, iar după cele trei zile se vor scula din morţi.

Moartea lor, va trezi antihristului şi slugilor lui o mare bucurie şi jubilare. Dar învierea lor, îi va arunca pe ei într-o şi mai mare tulburare şi groază.Iată atunci va veni şi sfârşitul lumii.

Sfântul Apostol Petru zice, că prima lume, a fost creată din apă şi a pierit tot prin apă. Iar aici expresia “din apă” – înseamnă chipul haosului materiei, a masei fizice – dar a pierit “prin apa” potopului.

“Iar cerurile acestea de acum şi pământul cu al Aceluiaş cuvânt sunt puşi subt păstrare, păzindu-se focului”. “Şi pământul şi cele de pre dânsul , lucruri vor arde”.Toate stihiile se vor aprinde. Şi lumea aceasta de acum, va pieri într-o singură clipă. Într-o clipă totul se va schimba!

Şi se va arăta “semnul Fiului lui Dumnezeu” – semnul Crucii.

Atunci toată lumea, care de bună voie s-a supus antihristului, va “plânge” cu amar. Şi toate se vor sfârşi, pentru totdeauna. Antihristul este mort. S-a sfârşit cu împărăţia cea luptătoare împotriva lui Hristos. Iar odată cu sfârşitul a venit şi răspunderea. Răspundere înaintea adevăratului Dumnezeu.

Tot atuncea, din munţii Palestinei va apărea şi sicriul Legii. Sfântul Prooroc Ieremia l-a ascuns, împreună cu focul cel sfânt, într-o fântână adâncă. Iar când din fântâna aceea au scos apă – ea s-a aprins. Dar sicriul nu l-au găsit.

“Sfârşitul lumii” – nu înseamnă şi distrugerea lumii, ci numai schimbarea ei.

Toate se vor schimba deodată, într-o clipeală de ochi. Şi morţii vor învia cu trupuri noi: vor fi tot trupurile lor, dar înnoite, aşa cum a înviat şi Mântuitorul, cu al Său trup, pe care se puteau vedea urmele rănilor dela cuie şi suliţă, dar acum acest trup avea şi însuşiri noi, şi în acest sens, era un trup nou. Dar încă nu ne este clar, dacă acest nou trup va fi la fel cu trupul cel nou creat al lui Adam, sau acesta va fi un trup cu totul nou.

Va veni şi Domnul pe nor, în mare slavă. Dar cum Îl vom vedea? Cu ochii cei duhovniceşti. Chiar şi acum, în vremea noastră, oamenii cei drepţi la ieşirea sufletului lor, văd ceea ce nu pot vedea şi ceilaţi, care stau împrejurul muribundului.

Şi vor răsuna trâmbiţele cu glas mare şi cu putere! Ele vor răsuna în suflete şi în cugete. Şi deodată în cugetul omului, toate se vor lămuri. Sfântul Prooroc Daniil, vorbind despre Înfricoşata Judecată, ne spune, că la prestol va sta un Judecător Bătrân, vechi de zile, iar în faţa Sa va fi un râu de foc. Focul – este un element purificator. El arde păcatul. Şi amar omului aceluia, la care păcatul s-a transformat înt-o însuşire firească: atunci focul îl va arde şi pre însuşi omul acela!

Acel foc se va aprinde înlăuntrul omului: căci văzând Crucea, unii se vor bucura, iar alţii se vor tulbura de groază şi deznădejde.

Şi întru acest fel, deodată oamenii singuri se vor alege, aşa cum se arată în Sfânta Evanghelie despre Dreptul Judecător, că încă mai înainte de Judecată, unii vor sta de-a dreapta, iar alţii de-a stânga Lui: căci pe ei îi va despărţi propria lor conştiinţă lăuntrică. Însăşi starea lăuntrică a sufletului omului îl va arunca pe el înt-o parte sau în alta, la dreapta sau la stânga.

Şi cu cât mai conştiincios, şi mai insistent îl caută omul pe Dumnezeu în vremea vieţii sale, cu atât mai mare îi va fi şi bucuria lui, atunci când va auzi – “veniţi la Mine, blagosloviţii Tatălui Meu”. Şi dimpotrivă: aceleaşi cuvinte, vor chema foc şi groază asupra celor, care în vremea vieţii lor nu L-au voit pe El, care s-au ferit de El, care au luptat împotriva Lui şi L-au hulit!

Înfricoşata Judecată nu ştie de martori sau stenograme!

Toate sânt înregistrate în sufletele omeneşti, în “cărţile conştiinţei” şi aceste înregistrări, aceste “cărţi” se vor deschide la Judecată. Şi atunci toate vor fi clare tuturor, şi sie însuşi.

Şi vor merge unii spre bucuria cea veşnică, iar alţii spre groaza cea veşnică.

Iar atunci când se vor “deschide cărţile conştiinţei” – va deveni clar, că rădăcinile tuturor viciilor se află în sufletul omului. Iată, de pildă, beţivul sau curvarul: când moare trupul lui, cineva poate gândeşte, că odată cu trupul moare şi păcatul. Nu! Dacă sufletul avea o înclinaţie spre păcat şi sufletul lui se îndulcea de acel păcat, şi dacă sufletul nu s-a pocăit de acel păcat şi nu s-a eliberat de el, atunci sufletul acela se va înfăţoşa la Înfricoşata Judecată cu aceeaş poftă de păcat. Şi acea poftă, el nici odată nu o va putea satisface şi de aceea, în acest suflet va fi numai suferinţă şi ură. Iar pentru groaznicele chinuri în care se va afla, sufletul acesta îi va acuza şi îi va urî, pe toţi şi pe toate. Aceasta “va fi scrâşnirea dinţilor” neputincioasei răutăţi şi focul cel nestins al urii.

“Gheenna focului” – este focul lăuntric. “Aici va fi focul cel nestins şi scrâşnirea dinţilor”. Acesta este iadul – starea lăuntrică de iad.





A tradus din limba rusă, Dumitru Lăpuşneanu din broşura dedicată canonizării Sfinţitului Ioan de Shanghai, noului făcător de minuni, editată de Eparhia Europei Occidentale a Bisericii Ruse din exil, la Villemoisson, Franţa, anul 1996.

Vineri 13 Februarie, 2010, Chişinău.




http://mihailmaster.wordpress.com/2010/03/02/infricosata-judecata-cuvant-al-sfantului-ioan-de-shanghai-maximovici/