Sfântului Efrem Sirul

Pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul (+379):28 ianuarie

Troparul Sfântului Efrem Sirul


Harul ce izvoraste din gura ta, cuvioase, a umplut de apele vietii Biserica si lumii a izbucnit raniri de cucernicie, revarsînd asupra noastra apa pocaintei. Ci, ­îmbatîndu‑ne cu cuvintele tale, parinte Efrem, roaga‑te lui Hristos Dum­nezeul nostru sa mîntuiasca sufletele noastre!



Acesta era din Mesopotamia, nascut la Nisibe, sirian de neam si din parinti crestini. A invatat carte la scoala siriaca, din Nisibe, iar cand persii au ocupat cetatea, scoala, pastrand limba siriaca, s-a mutat la Edesa, sub stapanire romana, pe la anul 360. A trait sub toti imparatii romani, incepand de la marele Constantin si pana la Valens (364-378).



A fost hirotonit diacon de episcopul Iacob din Nisibe si i s-a incredintat noua scoala siriaca din Edeea, care, sub conducerea lui, a cunoscut o mare stralucire. Traditia spune ca Sfantul Efrem a luat parte, tanar diacon fiind, ca si Sfantul Atanasie din Alexandria, la Sinodul din Niceea, la anul 325. Tot din tradite stim ca, fiind poftit de Sfantul Vasilie, in Cezareea Capadochiei, acesta, ca un semn de pretuire, l-a sfintit preot.



Fericitul Efrem era un poet, un cuvantator inflacarat, un aspru nevoitor si un om de rugaciune, iubitor de viata duhovniceasca. Prin poezia lui, el urmarea intarirea dreptei credinte in cei care o auzeau, contra ereziilor din vremea sa, caci imnele lui erau ca niste poeme cantate sau citite in adunari, cu intrebari si raspunsuri, pe care le insotea cu cantari din harfa. Si atat s-a facut de vestit prin aceasta fapta buna, incat le-a folosit tuturor si a fost numit “harfa Duhului Sfant.”



A cantat cu mare stralucire credinta, dragostea de frati, rugaciunea, si, mai ales, pocainta. Parti din scrierile lui se afla si in rugaciunile Bisericii noastre, precum rugaciunea: “Doamne si Stapanul vietii mele.” Si asa, scriind multe carti si pe multi invatandu-i si fiindu-le de folos, la adanci batraneti ajungand, Sfantul Efrem s-a mutat catre Domnul.



Poet, comentator al Sfintei Scripturi, predicator şi apărător al Ortodoxiei, Sfântul Efrem este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai creştinismului de limbă siriacă. Este primul imnograf creştin care a folosit poezia drept vehicul de răspândire a teologiei ortodoxe, deschizând calea imnografilor de mai târziu. A compus peste trei milioane de versuri. Astăzi se mai păstrează mai mult de 400 de imne efremiene. Deşi a trăit în afara culturii greco-romane, Sfântul Efrem îşi merită pe deplin locul alături de binecunoscuţii săi contemporani: sfinţii Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare şi Grigorie de Nyssa.



Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este esenţa postului, un îndemn la o viaţă creştinească adevărată, la viaţă curată, la simplitate. Textul rugăciunii recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie o adevărată verificare pentru ostenelile personale de-a lungul postului, în scopul eliberării de slăbiciunile sufleteşti ce ne împiedică să ne întoarcem noi înşine către Părintele ceresc:



“Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăvirii, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.



Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale.



Aşa, Doamne, dăruieşte-mi să văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin “.



Această rugăciune se rosteşte în Postul Mare de două ori la sfârşitul tuturor slujbelor ciclului liturgic zilnic, începând cu lunea săptămânii I până în miercurea Săptămânii Patimilor (cu excepţia sâmbetelor şi duminicilor, în care rânduiala liturgică are un caracter festiv). Rostirea rugăciunii este însoţită de metanii. Este alcătuită din trei grupuri de cereri adresate lui Dumnezeu: cereri negative în primul grup, pozitive în al doilea şi de păstrare a stării dobândite, graţie celui de-al doilea grup, în grupul al treilea de cereri. Conţinând toate elementele negative şi pozitive ale pocăinţei, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul poate constitui un etalon, un barometru pentru ostenelile personale ale credinciosului de-a lungul postului.



Asceza creştinilor din Nisibis



În scopul instruirii catehumenilor, a început să scrie comentarii la Sfânta Scriptură şi să compună imne. A slujit ca diacon şi catehet întreaga sa viaţă. Istoricul bisericesc Sozomen spune despre el că „în tagma clerului a urcat până la treapta diaconiei, deşi prin virtute a ajuns nu mai puţin decât cei admiraţi pentru preoţie, vieţuire bună şi cultură“. A aparţinut tradiţiei ascetice autohtone siriace: mulţi creştini, odată cu Botezul, luau asupra lor şi votul unei vieţi de înfrânare şi ascetism, trăită nu în afara, ci în mijlocul comunităţilor creştine (spre deosebire de monahismul egiptean). Pentru strădaniile sale, pentru postul aspru şi privegherile de toată noaptea, a primit de la Dumnezeu darul căinţei şi al lacrimilor neîncetate, încât între sfinţi este numit „dascăl al pocăinţei“. Plângea fără încetare pentru păcatele sale sau ale oamenilor şi, uneori, când se lăsa purtat de contemplarea minunilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi, plânsul său se preschimba în lacrimi de bucurie.



Sfântul Efrem s-a inspirat din tehnicile ereticilor



După moartea împăratului Constantin cel Mare, regele Shapur II al Persiei (309-379) a dezlănţuit o serie de atacuri asupra teritoriilor învecinate ale Imperiului Roman. Nisibis, capitala provinciei Adiabene, a fost asediată în trei rânduri, în anii 338, 346 şi 350. În timpul primului asediu, cetatea a fost salvată graţie rugăciunilor diaconului Efrem şi ale Sfântului Iacob. Cel de-al treilea asediu a fost extrem de dramatic, deoarece regele Shapur II a deviat cursul râului Mygdonius pentru a inunda împrejurimile oraşului. Sfântul Efrem a descris acest episod în Imnele nisibiene, în care cetatea este comparată cu arca lui Noe plutind pe apele potopului.



În anul 363, împăratul Iulian Apostatul (361-363) întreprinde o campanie împotriva perşilor. Este ucis însă în lupta de la Ctesifon. Noul împărat ales de armată, Jovian (363-364) este nevoit să cedeze perşilor provinciile orientale cucerite de romani la sfârşitul secolului al treilea. Cu acest prilej şi cetatea Nisibis a revenit Persiei. Pentru că noii cuceritori vedeau în creştini aliaţii romanilor, au dezlănţuit violente persecuţii împotriva acestora. Ca urmare, creştinii au părăsit în masă cetăţile lor şi s-au refugiat pe teritoriul roman. Printre cei care au părăsit Nisibis sub conducerea episcopului Avraam (cca. 361) s-a aflat şi Sfântul Efrem. Noul său cămin a devenit cetatea Edessa (astăzi Sanli Urfa, în Turcia), capitala provinciei Osrohene, unde şi-a petrecut ultimii zece ani ai vieţii sale.



La vremea aceea, Edessa era frământată de diferite curente filozofice şi religioase care îşi disputau întâietatea. Creştinii ortodocşi, numiţi „palutieni“ după primul lor episcop, Palut, erau minoritari. Arienii, marcioniţii, maniheii şi diferite secte gnostice se autoproclamau adevărata biserică. În această atmosferă confuză, Sfântul Efrem s-a străduit să apere dreapta credinţă. Unii dintre eretici, îndeosebi adepţii lui Bardesane, se foloseau de poezie şi de muzică în răspândirea învăţăturilor lor. Când Efrem a văzut că siriacii erau încântaţi de eleganţa dicţiei şi de ritmul melodiei şi-a dat seama că pe această cale vor primi cu uşurinţă şi învăţăturile greşite. Drept răspuns, a început să alcătuiască şi el poeme asemănătoare acelora ca formă, însă conţinând învăţăturile Bisericii. Astfel, a devenit primul imnograf şi primul părinte al Bisericii care a făcut din poezie vehiculul învăţăturii teologice ortodoxe. A fost luat ca model de imnografii de mai târziu, în special de Sfântul Roman Melodul (� 560).



„Să nu cântaţi la moarte pe Efrem“



Tradiţia spune că Sfântul Efrem a întreprins două călătorii mai importante: în prima l-a vizitat pe Sfântul Vasile cel Mare în Cezareea Capadociei, iar în cea de-a doua s-a întâlnit cu Avva Bishoi aflat în pustiul Wadi Natrun din Egipt.



S-a mutat din această viaţă la 9 iunie 373, fiind înmormântat cu simplitate în cimitirul străinilor din Edessa. Simeon Metafrastul ne spune că ucenicii l-au îngropat fără fast pentru a împlini dorinţa părintelui lor, exprimată înainte de a muri: „să nu cântaţi la moarte pe Efrem, să nu-i faceţi cuvânt de laudă, să nu-l îngropaţi cu haine de mare preţ, să nu-i puneţi trupul într-un mormânt deosebit, căci am făgăduit lui Dumnezeu a mă sălăşlui împreună cu cei străini, căci străin sunt şi pribeag ca toţi părinţii mei“.



Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe data de 28 ianuarie, alături de un alt părinte sirian, Sfântul Isaac. Este numit „harpa Duhului“, „Soarele sirienilor“ şi „Stâlp al Bisericii“.



Sfântul Efrem, despre rugăciunea neîncetată



„Bun lucru este totdeauna a ne ruga şi a nu ne îngreuna, rugându-ne a nu slăbi, după cum a zis şi Domnul, şi apoi Apostolul: neîncetat rugaţi-vă!, adică şi ziua, şi noaptea, şi în tot ceasul. Şi aceasta nu numai când intri în biserică, iar în celelalte ceasuri să fii fără de grijă. Ci, ori de lucrezi, ori de dormi, ori de călătoreşti, ori de mănânci, ori de bei, ori de boleşti, să nu-ţi încetezi rugăciunea, că nu ştii când va veni Cel ce va cere de la tine sufletul tău. Să nu aştepţi duminica sau o sărbătoare, ori un anume loc, ci precum a zis prorocul David, să te rogi în tot locul stăpânirii Lui. Deci, ori de eşti în biserică, ori în casa ta, ori la ţarină, ori de paşti vitele, ori de construieşti clădiri, ori de te afli la ospeţe, de rugăciue să nu te depărtezi. Atunci când poţi, pleacă-ţi genunchii, iar de nu poţi, roagă-te cu mintea, şi seara, şi dimineaţa, şi la amiază. Dacă rugăciunea ta va merge înaintea muncii şi atunci când de scoli din pat, mişcările tale cele dintâi se vor face prin rugăciune, atunci nici păcatul nu află intrare în sufletul tău.“ (Fragment din „Cuvânt despre rugăciune al Sfântului Efrem Sirul“ în Cele şapte plânsuri ale Sfântului Efrem Sirul, Ed. Bizantină)



„Când crezi că ai ajuns să înţelegi pe Dumnezeu, să crezi că n-ai înţeles nimic“



Preotul Paulonas, ucenic al fericitului Efrem diaconul, a fost un bărbat cu minte ageră şi învăţat în dumnezeieştile Scripturi. Pe vremea când învăţătorul său trăia, era renumit printre dascălii Bisericii mai ales ca orator. După moartea Sfântului Efrem însă, din dragoste de întâietate şi nume mare, s-a separat de Biserică şi a scris multe lucruri împotriva credinţei. Se spune că pe patul de moarte fericitul Efrem l-ar fi îndemnat: „Vezi, Paulonas, să nu te supui cugetelor tale şi să te înalţi! Ci atunci când socoteşti că ai ajuns să înţelegi pe Dumnezeu cel curat, să crezi că n-ai înţeles nimic!“ Căci Efrem a simţit din studiile şi discursurile lui Paulonas că acesta investighează lucruri noi şi-şi întinde mintea spre cele nemăsurate. (după Fericitul Ieronim, Despre bărbaţii iluştri)



Imnele Sfântului Efrem Sirul



Opera Sfântului Efrem este bogată, însă locul cel mai important în rândul scrierilor sale îl ocupă marile cicluri de imne. Acestea sunt poeme lirice cu imagini extrem de vii, cu o mare sensibilitate şi artă în folosirea limbajului şi cu o deosebită profunzime a gândirii. Imnele au fost alcătuite pentru a fi cântate în Biserică. Biserica siriacă păstrează în Liturghie imne de-ale Sfântului Efrem.



Astăzi se cunosc peste 400 de imne, însă linia melodică după care acestea erau interpretate nu o mai cunoaşte nimeni. Dintre aceste imne amintim: Imnele despre credinţă (cu 87 de imne), Imnele despre Nisibis (cu 77 de imne), Imne împotriva ereziilor (cu 56 de imne), Imne despre Paradis (cu 15 imne), Imne despre Postul Mare (cu 10 imne), Imne despre Răstignire şi Înviere (cu 35 de imne) etc. Redăm mai jos câteva fragmente:



„Doamne, deşi simbolurile Tale sunt pretutindeni,

Tu eşti ascuns pretutindeni.

Deşi simbolul Tău e în înalt,

înălţimea nu simte că eşti;

deşi simbolul Tău e în adânc,

adâncul nu înţelege cine eşti;

deşi simbolul Tău e în mare,

Tu nu eşti ascuns în mare;

deşi simbolul Tău e pe uscat,

el nu-şi dă seama că eşti acolo.

Binecuvântat este Cel Ascuns

atunci când El străluceşte!“ (Imne despre credinţă, 4,9)



„Căci El Dumnezeu este Cel Bun,

Care ne-ar fi putut sili să-I fim pe plac,

fără nici o osteneală pentru El; dar în loc de aceasta

El S-a trudit prin toate mijloacele

ca noi să lucrăm după bună plăcerea Lui

din voinţa noastră liberă,

ca noi să ne putem zugrăvi frumuseţea

în culorile strânse de voia noastră liberă

în vreme ce dacă El ne-ar fi împodobit, ne-am fi asemănat

cu un portret pe care altcineva l-ar fi zugrăvit,

împodobindu-l cu propriile lui culori.“ (Imne despre credinţă, 31, 5)



„Dacă un orb, deşi nu e în stare să zugrăvească soarele

şi razele lui

în inima şi în mintea sa,

încearcă totuşi să cercetaze izvorul luminii,

cum este în stare să vadă raza soarelui şi lumina sa

altfel decât crezând

celui care i-a descris-o?

Dacă o persoană lipsită de vedere ar vrea să ridice probleme,

nedând crezare celor auzite, el va cădea în zece mii

de nenorociri,

toate pentru că a încercat să cerceteze, rară reuşită însă.

A vrut să se dovedească orb de două ori:

la minte, ca şi la ochi.

Dacă însă ar fi vrut să creadă,

atunci o rugăciune către Cel Drept

i-ar fi luminat vederea“ (Imne despre credinţă, 65, 10-11)



„Ţie, Doamne, Îţi aduc în dar credinţa mea.

Şi-am adus-o goală, fără nici o faptă bună;

e a Ta, Doamne, de aceea Tu să o îmbogăţeşti,

şi atunci şi eu, sărmanul, voi fi îmbogăţit de ea.

Un negustor oferă unui rege un mărgăritar,

El îl primeşte gol, dar îl sporeşte:

regele îl sporeşte punându-l în coroana sa

Cu cât mai mult, Doamne, credinţa mea

nu va fi sporită Întru Tine?“ (Imne despre credinţă, 16, 6-7)



„Te-am chemat, Doamne, la o nuntă cu cântece

Dar vinul – rostirea laudei – a lipsit la prăznuirea noastră.

Tu eşti oaspetele care ai umplut vasele cu vin bun,

Umple gura mea cu lauda Ta.

Vinul din vase era înrudit şi asemănător cu

Acest Vin care dă naştere laudei

Văzând că şi vinul dă naştere laudei

De la cei care l-au băut şi au văzut minunea.

Tu, Care eşti aşa de drept că la o nuntă care nu era a Ta

Ai umplut şase vase mari cu vin bun,

Umple la această nuntă, nu vasele

Ci zece mii de urechi cu dulceaţa lui.

Iisuse, ai fost chemat la nunta altora

Dar aici e chiar ospăţul nunţii Tale simple şi cinstite:

Veseleşte poporul Tău reîntinerit,

Pentru că şi invitaţii Tăi, Doamne, au nevoie

De cântecele Tale: lasă-Ţi harpa să vorbească.

Sufletul este mireasa Ta, trupul cămara Ta de nuntă,

Invitaţii Tăi sunt simţurile şi gândurile

Şi dacă un singur trup e un ospăţ de nuntă pentru Tine,

Cât de mare e Ospăţul Tău pentru întreaga Biserică!“ (Imne despre credinţă, 14, 1-5)



(text: Bogdan DEDU)



Postat in cantare psaltica, Cuvinte de folos, Evenimente, Postul Mare, rugaciune, Sfinti, Sfinti Parinti, tropar
Etichetat 28 ianuarie, calendarul zilei, crestinism ortodox, ortodoxie, Sf. Efrem Sirul, Sfinti, Sfinti Parinti, text, tropar, versuri, viata
Un comentariu

sursa:http://doarortodox.wordpress.com/2010/01/28/pomenirea-preacuviosului-parintelui-nostru-efrem-sirul-379-28-ianuarie/