“Hristoase, iartă-ne! Curăţeşte-ne de lepra nemulţumirii. Dă-ne o inimă care să Te iubească şi să-Ţi fie veşnic recunoscătoare.”

"...sînt o femeie păcătoasă, îngrădită cu sfântul botez, şi nu sînt duh, ci pămînt, praf şi cenuşă, şi cu totul trup, nimic duhovnicesc cîndva gîndind. Şi acestea zicînd, şi-a însemnat cu semnul crucii fruntea, ochii, gura şi pieptul, zicînd aşa: Dumnezeu să ne ferească de cel viclean şi de cursele lui, că multe sînt războaiele lui asupra noastră." (Viaţa cuvioasei maicii noastre Maria Egipteanca, istorisită de sfîntul Sofronie, patriarhul Ierusalimului)"

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA:

“…Aşadar, zece de astfel leproşi, care trăiau izolaţi şi deznădăjduiţi, când L-au văzut de departe pe Hristos trecând pe drumul public şi mergând într-un sat, imediat, toţi împreună au început să strige şi să-I ceară ajutor. Strigau: „Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne!” (Luca 17, 13). Strigau aceste cuvinte cu credinţă. Credeau că Hristos, aşa cum a vindecat mii de bolnavi, care pătimeau de diferite boli, doar El ar putea să-i facă şi pe ei bine. Şi Hristos i-a făcut bine doar prin cuvântul Său cel atotputernic. Într-o secundă, trupul lor s-a curăţat. N-a rămas asupra lor niciun semn al groaznicei boli. O, Hristoase, cât de mare este puterea Ta!

Preoţii, care în acea vreme se îngrijeau şi de supravegherea medicală a leproşilor, au certificat că cei zece leproşi erau de-acum sănătoşi şi puteau să comunice liberi cu restul lumii. Şi iată-i. Plini de bucurie aleargă la casele lor, ca să-i vadă pe ai lor. Dar, în braţele femeilor şi copiilor lor, Hristos a fost uitat. Doar unul singur, pe care-l dispreţuiau, pentru că nu-l considerau iudeu autentic, ci fals, un samarinean, acesta, înainte de a se duce acasă, a considerat de datoria lui să meargă mai întâi la Hristos şi să-I mulţumească. A venit, deci, la Hristos, a căzut la picioarele Lui şi cu lacrimi în ochi I-a mulţumit Binefăcătorului său. Şi atunci Hristos a spus: „Nu s-au curăţit de lepră toţi zece? Unde sunt ceilalţi nouă? Doar unul a venit să-I mulţumească şi să-L slăvească pe Dumnezeu? Şi acesta nu este iudeu, ci samarinean”.



***



Ce nemulţumitori s-au arătat aceşti nouă iudei! Hristos să le facă un atât de mare bine, un bine pe care nimeni altul n-ar fi putut să li-l facă, iar aceştia să nu vină să-I spună un „Mulţumesc!”. Da, nemulţumitori au fost aceşti nouă leproşi, pe care i-a vindecat Hristos.

Dar nemulţumitori sunt şi atâţia alţii. Nemulţumitori suntem şi noi, care spunem că credem în Hristos, dar nu-I mulţumim aşa cum se cuvine. Pentru că Hristos este cel mai mare Binefăcător al nostru. Orice bine pe care-L avem, material şi spiritual, nu este al nostru. A lui Hristos este. Râurile, lacurile şi mările, copacii, ţarinile pe care le cultivăm, oile care ne dau lâna şi laptele lor, celelalte animale domestice, care ne sunt atât de folositoare, aerul pe care-l respirăm, ploaia care cade şi adapă pământul, soarele care luminează şi încălzeşte, toate acestea nu sunt ale noastre. Ale lui Hristos sunt. Hristos le-a creat şi le-a pus la dispoziţia noastră. Dacă ni le ia pentru o secundă, atunci cum vom putea să trăim? Cum să trăim fără soare, fără aer, fără apă, fără mâncare? Şi, pentru toate aceste bunuri materiale, pe care prin mâna Sa cea afectuoasă, pe care o deschide zi de zi, le împrăştie tuturor cu generozitate, pentru toate acestea s-ar fi cuvenit să fim recunoscători lui Hristos şi să-I spunem: „Hristoase, Îţi mulţumim”. Nu unul, ci mii de „mulţumesc” s-ar fi cuvenit să-I spunem zi de zi. Pentru că, aşa cum am spus, toate sunt ale Lui şi nimic nu este al nostru.

Dar am uitat! Avem şi noi ceva, care nu este al lui Hristos, ci este al nostru. Al nostru? Da, al nostru. Ce este al nostru? Este păcatul. Acesta nu vine de la Hristos; departe de noi blasfemia aceasta! Păcatul, aşa cum ne învaţă Biserica noastră, este un produs al libertăţii omului. Omul, adică, a fost lăsat liber să aleagă binele sau răul. Dar în loc să aleagă binele, a ales răul, şi răul, ca o lepră, s-a lipit de el. O, nu există un alt rău mai chinuitor decât păcatul. Acesta nu-l lasă pe om să se liniştească, nici zi, nici noapte. Acesta îi otrăveşte sângele, acesta îi contaminează creierul, acesta, ca un microb invizibil, izbuteşte şi se furişează pretutindeni şi face ravagii, o mare catastrofă. Şi de păcat sunt atacaţi toţi oamenii. Toţi oamenii suntem leproşi sufleteşte. Lepră, de pildă, nu este iubirea de arginţi, care nu-l lasă pe om să se liniştească nici zi, nici noapte? Lepră nu este adulterul şi desfrânarea sau prostituţia, necurata patimă a trupului? Lepră nu este ura şi răzbunarea, gelozia şi invidia sau orice alt fel de răutate? Această lepră a sufletului Unul singur are puterea să o vindece. Şi Acesta este Hristos, „Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre”. Cine crede în Hristos şi-I cere ajutorul, se vindecă de patimile chinuitoare ale răutăţii.



***

Aşadar, Hristos este cel mai mare Binefăcător. Şi s-ar cuveni să-I fim recunoscători.

O, Hristoase al meu, mii de bunuri ne dai, de mii de ori ne ierţi pentru păcatele pe care le facem. De mii de ori ne salvezi de primejdiile trupeşti şi sufleteşti. Fără dragostea Ta, fără ajutorul Tău, cine ar putea să trăiască măcar o secundă pe această planetă păcătoasă? Cât de mult s-ar cuveni să Te iubim pentru asta? În mii de feluri s-ar cuveni să-Ţi arătăm recunoştinţa noastră.

Şi totuşi! Ce nemernici şi nemulţumitori suntem! Bat clopotele duminica, ne cheamă să mergem să I ne închinăm şi să-I spunem un „Mulţumesc!” şi, dintr-o sută, unul sau doi merg la biserică, şi-aceştia nu cu toată inima. Suntem, deci, sau nu suntem mai răi decât cei nouă leproşi nerecunoscători?

Hristoase, iartă-ne! Curăţeşte-ne de lepra nemulţumirii. Dă-ne o inimă care să Te iubească şi să-Ţi fie veşnic recunoscătoare.”


(trad. Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”)

 sursa: “Kyriaki”


FRAGMENT DIN PREDICA LA

DUMINICA A XXIX-A DUPĂ RUSALII

A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA

(Luca 17, 12-19)

RECUNOSCĂTORI

„Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta de alt neam?” (Luca 17, 18)

“…Omul este cea mai desăvârşită făptură pe care a creat-o Dumnezeu pe pământ. Este coroana creaţiei lui Dumnezeu. Din acest motiv toată dragostea şi grija lui Dumnezeu se îndreaptă spre el. Pronia lui Dumnezeu asigură omului toate cele necesare vieţii: aerul, pe care-l respiră, apa, pe care o bea, lumina, care-l luminează, copacii şi plantele, care-l hrănesc, păsările, care-i cântă, marea, care-l răcoreşte, uscatul, unde trăieşte şi propăşeşte. Închipuiţi-vă ce s-ar întâmpla (să presupunem!), dacă ar lipsi aceste bunuri zilnice, pe care Dumnezeu le oferă gratuit şi celui mai sărac om. Dacă, de pildă, s-ar fi stins soarele, cum s-a stins în ziua răstignirii lui Hristos; atunci, întreaga D.E.I. să funcţioneze, n-ar putea înlocui nici pentru puţin timp lumina naturală. Gândiţi-vă iarăşi: Ce s-ar întâmpla, dacă râurile şi izvoarele ar seca? Omul ar suferi după un pahar de apă. Spun unii că astronautul american, care a ajuns şi a călcat primul pe lună, a însetat şi, pentru că acolo nu există nici măcar o picătură de apă, astronautul a spus: „Ah, Dumnezeul meu, când mă voi întoarce pe pământ să deschid robinetul casei mele să beau!… Putem să spunem că înotăm la propriu în marea nesfârşitelor binefaceri ale lui Dumnezeu.

Dar cea mai mare binefacere a lui Dumnezeu nu sunt acestea. Cea mai mare binefacere este că L-a trimis pe Fiul Său Cel Unul Născut şi S-a făcut Om în peştera din Bethleem, iar mai apoi, pe Golgota, a oferit înfricoşătoarea jertfă a Crucii, ca să ne elibereze de păcat, de stricăciune şi de moarte. Un oarecare misionar, vrând să facă mai lesne de înţeles celor ce-l ascultau marea binefacere, pe care ne-a dăruit-o Hristos, a făcut următoarele: S-a aplecat la pământ, a desenat un cerc şi l-a îngrădit de jur împrejur cu lemne mici. După aceea a dat foc lemnelor, iar când s-au aprins bine şi s-a alcătuit o coroană de foc, a luat un vierme şi l-a aruncat în mijlocul cercului. Viermele a simţit focul dimprejurul lui şi a început să se mişte în dreapta şi-n stânga. Nu putea însă să găsească o ieşire pe nicăieri, pentru că de pretutindeni îl înconjura focul. Aşadar, era condamnat să ardă. Atunci, întinzându-şi mâna, misionarul a scos viermele din cuşca de foc şi ţinându-l în palmă a spus oamenilor, care urmăreau cu interes scena: Aţi înţeles ce înseamnă lucrul acesta? Foc este păcatul, care ne ameninţă de pretutindeni, vierme suntem noi, care suntem condamnaţi să ardem în iad, iar Cel care S-a aplecat este Hristos; ne-a apucat şi ne-a mântuit. Unui astfel de Binefăcător ce fel de recunoştinţă ar trebui să-I arătăm!



***



În faţa atâtor binefaceri mici şi mari să nu ne arătăm nerecunoscători ca cei nouă leproşi. Nerecunoscătorul este mai prejos şi decât animalele, care de mute ori îşi manifestă recunoştinţa faţă de binefăcătorul lor. Arunci, de pildă, câinelui un os şi, pentru că nu are gură să-ţi spună „mulţumesc”, dă din coadă. Şi nu doar câinele, ci şi alte animale îşi manifestă recunoştinţa. Se spune despre un leu, care fusese rănit de un spin în care călcase, că s-a apropiat de un om cu răgete tânguitoare de durere şi i-a întins piciorul. Omul, cu toată teama lui, a scos cu atenţie spinul care intrase în piciorul fiarei şi aceea s-a liniştit. De atunci animalul nu a uitat binefacerea. Când după o vreme omul acela s-a aflat în primejdie, leul l-a salvat!

Să fim deci recunoscători tuturor şi desigur mai întâi lui Dumnezeu. Dar poate veţi întreba: Şi cum poate să-şi arate cineva recunoştinţa sa Domnului? Sfântul Ioan Gură-de-Aur indică mai multe moduri. Iată câteva din acestea. Întâi şi întâi să nu uităm, ci continuu să purtăm în mintea noastră darurile pe care ni le-a făcut. Apoi, să propovăduim şi să mărturisim pretutindeni binefacerea pe care am primit-o. Să avem, apoi, dispoziţia de a întoarce pe cât putem binele pe care l-am primit şi să dorim să oferim tot ce avem Binefăcătorului nostru; şi după ce Îi vom fi dat toate, să simţim că nu I-am dat nimic însemnat; apoi, să ne supunem voii Lui. Desigur, să-I rămânem credincioşi, chiar dacă vreodată va îngădui să ne găsească şi încercările. Mai mult, să-I mulţumim noi înşine, dar să-i sfătuim şi pe alţii să facă acelaşi lucru cu noi (vezi Ieromonahul Benedict Aghioritul, „Hrisostomikon Tameion”, Tesalonic 1994, Cuvântul „recunoştinţă” – în elină). Nu putem să facem nimic din acestea? Cel puţin să ne hotărâm să mergem regulat la biserică, să mergem la biserică în duminici şi în marile sărbători. 168 de ore are săptămâna. Ce cere de la noi Dumnezeu? O oră durează Dumnezeiască Liturghie. Să mergem atunci şi să-I spunem lui Dumnezeu un „Mulţumesc!”.

Recunoscători lui Dumnezeu, dar recunoscători şi oamenilor care ne-au făcut bine. Copiii – recunoscători faţă de părinţi; să le arate toată afecţiunea şi îngrijirea la bătrâneţile lor. Recunoscători – elevii faţă de învăţătorii şi profesorii, care i-au învăţat carte. Recunoscători – credincioşii faţă de părinţii lor duhovniceşti, preoţii şi arhiereii, care ostenesc la zidirea sufletelor. Recunoscători – toţi elinii faţă de binefăcătorii naţionali; cei care şi-au jertfit întreaga lor avere pentru binele patriei. Recunoscători să fim toţi oricărui binefăcător, tutore şi protector.



***



Astăzi, iubiţii mei, când cei mulţi au uitat verbul „a mulţumi” şi rar îl mai aude cineva cu sinceritate, să cultivăm virtutea elementară a recunoştinţei. Şi, aşa cum atunci când facem vreun bine unui om, vrem să auzim din gura lui „Mulţumesc!”, aşa şi-atunci când primim o binefacere de la altcineva, să nu uităm să-i spunem din inima noastră „Mulţumesc!”.

„Mulţumesc!” este un cuvânt mic, dar recunoştinţa, pe care o exprimă, aduce un mare bine. Împacă inima, face societatea umană. Puteţi să şi observaţi acest lucru de multe ori în viaţa cotidiană. Remarc – şi aţi remarcat şi voi – ce se întâmplă de pildă în comportamentul conducătorilor auto. Dorinţa de a ajunge mai repede la serviciul lor îi face adesea să se enerveze şi să aibă accese de furie. Când însă cineva se află în dificultate, ceilalţi îl facilitează, oprind şi oferindu-i cu politeţe prioritate. Primul îşi arată recunoştinţa printr-un simplu semn cu mâna. Atunci nervii sunt daţi la o parte, iar în sufletul tuturor se instalează o dispoziţie plăcută. Aceasta este o imagine şi un exemplu. Aşa cum suntem pe drumul rutier, aşa şi pe celălalt mare drum, drumul vieţii, să fim recunoscători şi gata să spunem „Mulţumesc!” binefăcătorului nostru.

Aşadar, recunoscători faţă de toţi. Dar mai ales recunoscători Domnului nostru Iisus Hristos, Care este cel mai mare Binefăcător al nostru al tuturor.“



TRAD.: Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”


sursa:http://acvila30.wordpress.com/2011/01/16/predica-la-duminica-a-29-a-dupa-rusalii-vindecarea-celor-10-leprosi