ICOANA POCAINTEI ADEVARATE

ICOANA POCAINTEI ADEVARATE

sâmbătă, 25 decembrie 2010

Duminica dupa Nasterea Domnului

Fuga in Egipt, mentionata foarte sumar numai de Matei, a avut scopul sa arate ca Hristos a fost un vesnic pelerin pe acest pamant, dupa cum singur a marturisit-o: "Vulpile au vizuini si pasarile cerurilor cuiburi; Fiul Omului insa nu are unde sa-Si plece capul" (Matei 8, 20). Viata noastra, chemata sa reediteze la scara redusa si dimensiuni minore viata Dumnezeului intrupat, va avea si ea un aspect de vesnic pelerinaj.



Asupra sederii in Egipt evanghelistul nu da niciun amanunt, de aceea nu s-a putut afirma cu certitudine unde a salasluit Sfanta Familie in acea tara si nici durata sederii. Este probabil ca nu a ramas mai mult de un an, intorcandu-se in Palestina dupa moartea lui Irod, asa cum precizeaza Sfantul Matei. Ceea ce intereseaza aici este faptul in sine, si nu amanuntele asupra carora Evanghelia nu staruie niciodata. Intre Egipt si Israel, in cursul istoriei lor, a existat o legatura tainica, care nu poate fi definita pornind de la concepte logice. Iosif, socotit de toata exegeza patristica figura anticipatoare a lui Hristos, a fost vandut Egiptenilor de catre fratii sai din indemnul celui care purta numele de Iuda, fiindu-i in acest mod crutata viata, caci ceilalti doreau sa-l ucida. El a ramas apoi in tara Egiptului, iar cand fratii sai au fost amenintati sa piara din pricina secetei care bantuia Canaanul, Iosif i-a salvat cu bucatele din tara sa adoptiva.



Egiptul izbaveste deci pe Israel de la moarte, iar Iacov patriarhul care va da numele de Israel poporului ales, va veni si el sa-si sfarseasca zilele in valea Nilului. Moise, datatorul vechiului asezamant, se naste in Egipt unde el si poporul sau vor fi prigoniti. El va primi Legea dupa ce va parasi acesta tara. Fiul lui Dumnezeu, devenit om, va cobori si El in tara Egiptului, inainte de a purcede la lucrarea de mantuire a oamenilor si de instituire a noului Legamant. Matei il citeaza pe profetul Osea, care, referindu-se la poporul ales, spune: "Din Egipt am chemat pe fiul meu" (Osea 11, 1), text impresionant si cu dubla semnificatie, ca atatea pasaje din Scriptura. Evident, profetul a avut in vedere chemarea lui Israel din Egipt pentru a primi Legea, dar dincolo de acest prim sens, care se referea la un eveniment trecut, situandu-se deci in ordinea logica, prin glasul lui Osea a vorbit Sfantul Duh, vestind cu veacuri inainte salasluirea Fiului lui Dumnezeu in pamantul Egiptului.



Tinand seama si de acesta profetie, se pare deci ca sederea Mantuitorului in Egipt fusese prevazuta in planul iconomiei divine si ca ea reprezinta o etapa necesara a itinerariului Sau terestru. Ratiunea umana nu va putea insa niciodata scruta aceste mistere pana in adancul lor, ele ramanand mereu acoperite de un val, prin care arareori strabate cate o lumina mai puternica, facandu-le accesibile numai la suprafata lor.



Faptul ca Iisus prunc, fugind din Tara Sfanta, a gasit adapost in Egipt trebuie privit prin prisma rolului pe care acesta tara l-a jucat in istoria religioasa a lumii. Sa nu se uite ca Egiptul, de-a lungul istoriei sale, asteptase cu infrigurare un mantuitor, care sa izbaveasca omul de moarte. Osiris, zeul adorat in valea Nilului, aparea ca un vesnic biruitor al mortii si, prin acesta trasatura, prefigura pe Hristos cel inviat. Intreaga cultura Egipteana era orientata spre un unic tel: acela de a asigura supravietuirea persoanei umane dincolo de hotarul acestei lumi.



Egiptul, care traise intens speranta in inviere, era predestinat sa primeasca la sanul sau pe Dumnezeu intrupat pentru a elibera definitiv pe om de spectrul mortii.



Este interesant de constatat ce rol mare au jucat neamurile in viata Mantuitorului. Desi Israel a fost poporul care i-a oferit matca menita sa primeasca natura divina a Logosului, paganii manifesta o prezenta mai activa in momentele care urmeaza nasterii lui Iisus: preotii Persiei antice vin sa-L adore, recunoscand astfel dumnezeirea Sa, iar Egiptul Il primeste si Il ascunde de mania prigonitorilor, asa cum odinioara si Iosif fusese ocrotit de Egipt impotriva intentiei ucigase a fratilor sai. Pare ca Egiptului i-a revenit acesta misiune discreta si anonima, nu se pomeneste niciun loc din acesta tara unde sa fi locuit Sfanta Familie si nici un nume de om care sa-i fi oferit ospitalitateta. Egiptul a ajucat deci un rol activ in iconomia mantuirii, deoarece prin adapostul oferit Pruncului Iisus a facut posibila desfasurarea ulterioara a diferitelor etape ale rascumpararii noastre.



In timp ce Sfanta Familie se refugia in Egipt, Irod, a carui manie atinsese culmea in clipa cand si-a dat seama ca a fost inselat de magi, deoarece acestia nu mai trecusera prin Ierusalim spre a-i vesti despre ce aflasera, a poruncit sa fie ucisi toti pruncii din Betleem si din jurul orasului, mai mici de doi ani. Si acest episod pomenit doar de Matei, apare invaluit in ceata si extrem de tainic; realitatea lui nu poate fi contestata, caci altfel, dupa cum remarca un exeget francez, era imposibil ca un autor evreu, scriind pentru cititori israeliti, la doar 15 ani de la moartea lui Hristos, sa fi consemnat un fapt de o asemenea importanta, care oricand ar fi putut fi infirmat, in cazul in care el nu ar fi avut loc.



Uciderea pruncilor arata ca venirea Fiului lui Dumnezeu in lume nu a adus de la inceput pace printre oameni, ci dimpotriva, a intetit lupta dintre fortele intunericului si cele ale luminii. Sfantul Evanghelist Ioan a intuit cel mai bine acest conflict tragic, vizibil in toata viata Mantuitorului. Hristos Insusi va spune despre Sine: "Nu am venit sa aduc pace, ci sabie" (Matei 19, 34), aratand astfel ca intruparea Sa va avea ca urmare firesca o recrudescenta a razboiului pornit de puterile demonice si de uneltele lor impotriva puterilor ceresti. Macelul de la Betleem este doar preludiul acestei teribile tragedii care se va desfasura pana la sfarsitul veacurilor, caracterizata prin prigonirea alesilor lui Dumnezeu de catre stapanii acestei lumi, aflati in slujba celui rau.



Pruncilor ucisi la Betleem le-a revenit misiunea de a muri pentru Acela care avea sa izbaveasca neamul omenesc si sa-l scoata de sub stapanirea mortii. Numai aceste fiinte neprihanite puteau fi jertfite in locul Mielului, venit sa ridice pacatul lumii, si numai pruncii nevinovati, purtatori ai luminii paradisiace, care nu se stersese deplin de pe chipurile lor, puteau sta impotriva fortelor raului, dezlantuite prin mijlocirea lui Irod. Puterea intunericului, concentrata in Irod, omul tuturor crimelor, infrunta chintesenta puritatii, intruchipata de copiii straini de orice pacat. Faptul ca acestia au fost jertifiti in locul lui Hristos, crutat spre a putea indeplini lucrarea de rascumparare a omului in vederea careia Se intrupase, a facut ca pruncia sa devina o categorie axiologica. Mantuitorul va insista asupra valorii copilariei, sinonima pentru El, cu puritatea sufleteasca, Se va identifica pe Sine cu pruncii "cine va primi un prunc ca acesta in numele Meu, pe Mine Ma primeste" (Matei 18, 5), si va considera copilaria o stare desavarsita spre care trebuie sa tinda orice om pentru a intra in Imparatia cerurilor. Doar pruncii, parga a omenirii viitoare, puteau sa se substituie Domnului Iisus si sa-si dea viata pentru El, facand astfel posibila lucrarea de mantuire a omului. Pruncii ucisi la Betleem apar ca deschizatori ai cerului, iar intre pruncie si intrarea in imparatie se creeaza o relatie de tip unic.



Sfantul Matei noteaza ca, dupa moartea lui Irod, Iosif a avut din nou un vis premonitoriu, in care un inger ii vesti ca primejdia trecuse si ca se putea intoarce cu Pruncul in pamantul lui Israel. Este a treia comunicare pe care Iosif o primeste in vis de la un trimis ceresc. Ascultator, din nou, al poruncii venite de sus, Iosif paraseste impreuna cu Pruncul si cu Sfanta Sa Maica, Egiptul care il ocrotise in vremuri de cumpana si se reintoarce in Tara Sfanta. El insa nu se mai opreste in Iudeea, unde domnea Arhelau, fiul lui Irod, ci merge direct la Nazaret, orasel din Galileea aflat sub dominatia lui Irod Antipa, care era tot fiul lui Irod, dar mai putin temut decat tatal sau.



Sederea lui Iiisus la Nazaret va avea si ea talcul ei. Evanghelistul Matei, mereu preocupat sa gasesca in profeti prevestiri ale faptelor relatate, explica venirea la Nazaret: "ca sa se implineasca ceea ce s-a spus prin proroci ca Nazarinean Se va chema" (Matei 2, 23). Nazaretul a avut un loc insemnat in viata Domnului; daca Iisus Se naste la Betleem, la Nazaret are loc taina zamislirii, a intruparii Fiului lui Dumnezeu.

In acest orasel neinsemnat se va desavarsi, in timpul celor 30 de ani ce vor urma, lentul proces al sfintirii umanitatii Sale de catre firea divina, al patrunderii energiilor divine in omenitatea ce se deschidea spre a le primi. Este oare o simpla coincidenta faptul ca Nazaret se talmaceste "sfintenie"? Misterul zamislirii Mantuitorului Hristos si al formarii personalitatii Dumnezeului intrupat este legat in primul rand de Nazaret. Nazaretul ne da cheia tainei lui Hristos, a zamislirii Sale mai presus de fire si a genezei personalitatii Sale teandrice; Iisus putea fi deci numit pe buna dreptate "Nazarinenul".



Natalia Manoilescu Dinu



Calendar Ortodox

sursa:Crestinortodox.ro

Duminica Fiului Risipitor

Predica despre adevarata pocainta si milostivirea lui Dumnezeu



Scula-ma-voi si ma voi duce la tatal meu,


si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea ta

(Luca 15, 18)



Iubiti credinciosi,



In Sfinta Scriptura Dumnezeu se numeste "Tata al milostivirii"

(II Corinteni 1, 3), pentru ca pururea Se milostiveste fata de cei pacatosi care se intorc din toata inima catre El prin adevarata pocainta. Dumnezeu zice prin proorocul Isaia: Cind te vei intoarce si vei suspina, atunci te vei mintui si vei cunoaste unde ai fost (Isaia 30, 15). In alt loc, prin acelasi prooroc, zice Dumnezeu: Spalati-va, curatiti-va, stergeti rautatile din sufletele voastre inaintea ochilor Mei parasiti-va de rautatile voastre. Si de vor fi pacatele voastre ca mohoriciunea, ca zapada le voi albi; si de vor fi ca roseala, ca lina le voi face albe (Isaia 1, 16-18).



Acest adevar s-a petrecut si cu fiul risipitor din Sfinta Evanghelie care s-a citit astazi. El mai intii si-a venit intru sine, a suspinat dupa fericirea ce o avusese cind era in casa tatalui sau, apoi a zis: Citi argati ai tatalui meu sunt indestulati de piine, iar eu pier aici de foame! (Luca 15, 17). Acestea au fost cuvintele fiului risipitor cind si-a venit intru sine, adica a inceput a-si cunoaste greutatea pacatelor sale. Fara aceasta simtire si trezire nimeni dintre pacatosi nu va putea sa se intoarca din toata inima catre Preabunul Dumnezeu.



Care era foamea fiului risipitor care a zis: "iar eu pier aici de foame?" Oare la hrana cea trupeasca se gindea el? Nu, Dumnezeu zice prin Sfintul Prooroc Isaia: Iata, cei ce slujesc Mie vor minca, iar voi veti flaminzi. Iata, cei ce slujesc Mie vor bea, iar voi veti inseta. Iata, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi va veti va veti rusina. Iata, cei ce slujesc Mie cu bucurie se vor bucura, iar voi veti intrista. Iata, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi veti striga pentru zdrobirea duhului vostru (Isaia 65, 13-14).



Aceasta era foamea cea mare a fiului risipitor. El si-a adus aminte de vremea cind petrecea in casa tatalui sau si de hrana si desfatarea duhovniceasca ce o avea linga el. Ajungind pazitor de porci in tara straina, departe de Dumnezeu, foamea sufletului sau dupa dreptate l-a facut sa zica: Citi argati ai tatalui meu sunt indestulati de piine, iar eu pier aici de foame!



Care a fost hrana lui cita vreme era la casa parinteasca? Aceasta hrana duhovniceasca pe care acum o pierduse, o formau faptele sale cele bune: credinta, nadejdea, dragostea, rugaciunea, infrinarea, curatia si toate celelalte virtuti care cu adevarat sunt hrana a sufletului. Mintuitorul in vorbirea Lui cu samarineanca la fintina din Sichem a hranit-o prin darul Sau, cistigindu-i sufletul. De aceea cind Apostolii Il rugau sa manince, El le-a zis: Eu am de mincat o mincare pe care voi nu o stiti (Ioan 4, 32). Mincarea Mea este sa fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine si sa savirsesc lucrul Lui (Ioan 4, 34). Caci oricine face o fapta buna pentru sufletul sau, sau pentru mintuirea aproapelui sau, cu adevarat isi hraneste sufletul sau cu darul lui Dumnezeu. Fiul risipitor, cunoscindu-si starea lui vrednica de plins si gindind sa se intoarca la Parintele sau cu mare smerenie, nu se mai socotea vrednic a fi fiul tatalui sau. De aceea cind a venit catre tatal sau, a zis: Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Primeste-ma ca pe unul din argatii tai (Luca 15, 19).



Trei sunt starile celor ce se mintuiesc. Starea celor dintii este a fiilor, adica a celor care cu mare dragoste slujesc lui Dumnezeu din toata inima lor si cu toata puterea vointei lor se sirguiesc sa faca poruncile Lui. Despre acestia spune dumnezeiasca Scriptura: Cit am iubit Legea Ta, Doamne, ea toata ziua cugetarea mea este (Psalm 118, 97).



A doua ceata este a argatilor, care, cautind plata, se silesc a lucra poruncile lui Dumnezeu pentru a dobindi fericirea cea vesnica a Imparatiei Sale. Despre acestia scrie: Plecat-am inima mea ca sa faca indreptarile Tale in veac pentru rasplatire (Psalm 118, 112). Starea a treia este a robilor, adica a celor care, temindu-se de pedeapsa lui Dumnezeu pentru calcarea poruncilor Lui se silesc a pazi toate poruncile Lui dupa marturia care zice: Strapunge cu frica Ta trupul meu, ca de judecatile Tale m-am temut (Psalm 118, 120).



Deci, fiul risipitor, gindindu-se ca si argatii, adica cei ce fac poruncile lui Dumnezeu, pentru rasplatire primesc daruri duhovnicesti si se impartasesc de ele, a cerut Tatalui sau sa fie primit in casa parinteasca macar ca un argat. Aceasta intoarcere a lui din toata inima catre parintele sau, si smerenia cea mare sa fie primit ca un argat de Tatal sau, i-a fost pricina de mare folos, caci nu ca pe un argat l-a primit, ci ca pe un adevarat fiu al sau care se intoarce cu toata inima catre El. Vedem din cuvintele Sfintei Evanghelii de azi ca, inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergind, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat (Luca 15, 20).



Iubiti credinciosi,



Dar ce intelegem prin acest cuvint: "Inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau"? Aceasta ne arata ca Preabunul si Atotstiutorul Dumnezeu, mai inainte de a striga omul pacatos "gresit-am", cunoaste hotarirea lui cea din inima de a se intoarce catre El. De aceea l-a primit cu atita bucurie si nu i-a mai pomenit greutatea pacatelor lui cu care l-a suparat. I-a dat haina cea dintii, adica nepatimirea cu care a fost imbracat cind era linga tatal sau. Si inel i-a pus pe mina lui, semnul legaturii celei dintii cind petrecea in viata curata si neprihanita, mai inainte de a se desparti de tatal sau. Iar dupa ce i-a dat lui haina cea dintii si inel si incaltaminte in picioarele lui, adica vointa tare de a merge pe calea poruncilor lui Dumnezeu, a zis slugilor sale: Aduceti vitelul cel ingrasat si-l junghiati sa mincam si sa ne veselim; caci fiul meu acesta, pierdut a fost si s-a aflat, mort a fost si a inviat (Luca 15, 23-24).



O, bunatatea si dragostea cea parinteasca a Preabunului nostru Dumnezeu! Cit este de negraita Mila Lui si cit de nenumarate sunt indurarile Lui asupra celor ce se intorc catre El cu toata inima lor! Cu cita parinteasca iubire primeste El pe fiii Lui cei pierduti prin pacat, care se intorc cu mare cainta si umilinta catre El si cita bucurie se face in cer cind un pacatos se intoarce la pocainta!



Mare si nemarginita este milostivirea lui Dumnezeu fata de cei pacatosi care se intorc catre El din toata inima si cu toata smerenia si hotarirea de a-si indrepta viata!



In pilda Fiului Risipitor vedem ca el nu facuse fapte de pocainta, adica inca nu-si facuse canonul pacatelor sale cu care a suparat pe parintele sau. Ci numai venindu-si in sine si cunoscindu-si starea jalnica in care ajunsese prin departarea de parintele sau a atras asupra sa mila si indurarea Parintelui sau care cu atita bucurie si cu praznuire l-a primit. Cu adevarat, fratii mei, smerenia si pocainta iarta multe pacate si fara alte fapte bune. Ce fapte bune putea sa faca tilharul rastignit alaturi de Hristos cind miinile si picioarele lui erau legate? Dar strigarea lui din inima i-a fost deajuns: Pomeneste-ma, Doamne, cind vei veni intru Imparatia Ta (Luca 23, 42). Iar Mintuitorul indata i-a raspuns: Adevar graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai (Luca 23, 43).



Bine a zis dumnezeiescul Apostol Pavel: Duhul se roaga pentru noi cu suspinuri negraite. Bine a zis si Sfintul Efrem Sirul: "Pocainta, fara jertfe si fara cheltuieli, poate sa impace si sa milostiveasca pe Dumnezeu. Pocainta a oprit jertfa singeroasa, aducind jertfa constiintei. Ea nu cauta ied, ci marturisire. Nu cere oaie pentru jertfa, ci marturisire din constiinta. Nu ai turturea de jertfa tu cel ce ai pacatuit? Suspina si Dumnezeu, mai presus de turturea, iti socoteste tie aceasta. Nu ai pasare? Lacrimeaza si, in loc de jertfa, ti se va socoti tie. Nu ai porumbel? Vesteste-ti pacatele tale lui Dumnezeu si-ti vor fi tie ardere de tot. Daca te vei ruga, ca pe un vitel de jertfa va primi Dumnezeu rugaciunea ta. O, cit de mare este pocainta! O, cit de minunate sunt lucrurile cele dintru dinsa! Ca una fiind, pe toate le poate". "O, darul Evangheliei, ca pe toata Legea a indreptat-o Iisus! Poporul se face lui preot in Biserica; caci are constiinta care jertfeste pentru dinsul. Din inima se roaga si milostiveste pe Dumnezeu pentru sine".



Iubiti credinciosi,



Duminica de azi, a Fiului Risipitor, este a doua Duminica a Triodului, care ne pregateste duhovniceste pentru inceperea si trecerea cu folos a Sfintului si marelui Post al Pastelui. Evanghelia ce s-a citit astazi este foarte frumoasa si ziditoare de suflet. Parintele care avea doi fii este Tatal nostru cel ceresc. Fiul mai mare simbolizeaza pe crestinii buni si ascultatori de Dumnezeu, iar fiul mai mic, pe crestinii rai si neascultatori, asemenea lui.



Din ceata crestinilor ascultatori fac parte toti fii Bisericii lui Hristos care implinesc cu sfintenie poruncile Lui. Acestia merg regulat la slujbele Bisericii, se roaga ziua si noaptea, asculta de Dumnezeu si de pastorii rinduiti, nasc si cresc copii in frica Domnului, se spovedesc si se impartasesc cu Sfintele Taine regulat, duc viata smerita si fac milostenie la cei saraci. Toate le fac cu bucurie, cu binecuvintare si cu rugaciune. De aceea Dumnezeu le ajuta in toate.



Nu asa insa se intimpla cu crestinii neascultatori si robiti de pacate ca fiul cel mai mic din Evanghelie. Dintre acestia fac parte cei ce nu merg Duminica la biserica, cei ce-si ucid copiii, betivii, hulitorii de Dumnezeu care injura de cele sfinte, desfrinatii, lacomii, zgircitii, si mai ales mindrii, in frunte cu sectele, ca ce sunt sectantii, decit crestini razvratiti, mindri si neascultatori care nu vor sa asculte de Biserica intemeiata de Hristos, ci isi fac legi si dogme, dupa mintea lor, asemenea fiului mai tinar din Evanghelie. Toti acestia sunt cazuti din ascultare, sunt departe de Hristos, de Biserica, de Sfinti si se cearta pe seama Sfintei Scripturi, pe care o explica dupa voia lor. Dar cine cade din ascultare si din Biserica, acela cade si din Dumnezeu.



Ce cumplit este pacatul neascultarii! Ce greu este sa traiesti dupa mintea ta, sa nu asculti de nimeni, sa te departezi de Dumnezeu, de credinta, de rugaciune, de Biserica, de preot, si de parintii care te-au nascut. Asa a facut tinarul din Evanghelie: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere... si s-a dus intr-o tara departata si acolo si-a risipit averea, traind in desfrinari (Luca 15, 12-13).



Neascultarea este fiica mindriei. De aceea cel mindru si neascultator este lasat de Dumnezeu sa cada in pacate grele, ca sa se smereasca si sa se intoarca la pocainta. Cel dintii pacat in care cad mindrii si neascultatorii este desfrinarea, o patima grea, urita, rusinoasa. Dar daca omul cazut se caieste, il mustra constiinta si vrea sa se intoarca, Tatal nostru cel ceresc nu-l lasa, ci ii intinde mina, il asteapta, ii iese inainte, il saruta cu lacrimi de bucurie si il iarta. Asa a facut Tatal ceresc cu fiul risipitor din Evanghelie. I-a iesit inainte, l-a sarutat, i-a iertat pacatele, i-a dat inel si haina si a ospatat cu el.



Vedeti bunatatea si mila lui Dumnezeu? Vedeti roadele caintei celui ce se intoarce la Hristos? Vedeti ca toti pacatosii au pocainta si iertare? Vedeti ca si pe noi ne asteapta Domnul la pocainta in usa bisericii? Numai sa ne para rau de cele facute, sa ne spovedim cu cainta, sa parasim pacatele si sa zicem ca fiul desfrinat: Scula-ma-voi si ma voi duce la tatal meu si-i voi zice: Tata, am gresit la cer si inaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau; primeste-ma ca pe unul din argatii tai (Luca 15, 18-19). Daca ar zice aceste cuvinte din inima, betivii, desfrinatii si crestinii robiti de pacate din zilele noastre, pe toti i-ar primi, i-ar saruta si i-ar ierta Dumnezeu! Insa putini sunt din crestinii nostri care se tem cu adevarat de Dumnezeu, care se intorc din nou la biserica, la pocainta si alearga la preoti sa-si marturiseasca pacatele.



Pocainta fiului risipitor sa ne fie pilda, indreptare si indemn pentru toti, iar neascultarea si caderea lui in desfriu sa ne aduca aminte de marea primejdie ce ameninta pe copiii loviti de necredinta si desfriu. Ne uitam citi parinti si cite mame vin plingind la biserica si manastiri pentru copiii lor. Toti ne spun acelasi lucru: Nu ne mai asculta copiii; se duc la tot felul de distractii rele, la filme cu ucideri si filme cu desfrinare; nu mai vor sa invete, sa mearga la biserica si la spovedanie, nu vor sa se mai roage lui Dumnezeu si sunt nervosi. S-au imprietenit cu copii rai; traiesc in desfriu cu fete rele ca si ei, fumeaza si se imbata, ce sa facem cu ei? Cum sa-i scapam de desfriu si sa-i intoarcem la credinta, la biserica, la o viata crestineasca normala?



Iata marea problema a copiilor nostri. Iata durerea de astazi a multor parinti. Iata ca s-au inmultit in lume si in familiile noastre fiii risipitori, neascultatori si desfrinati, ca cel din Sfinta Evanghelie. Ce se mai poate face pentru ei, dupa ce au cazut in toate pacatele? Ce trebuie sa raspundem acestor parinti care vin plingind la noi?



Raspunsul este unul: sa-i ajutam pe copiii nostri mai intii sa nu cada in pacatele cele grele care sunt: necredinta, neascultarea si desfrinarea. Iar daca au cazut ca fiul risipitor din Evanghelie, sa-i ajutam sa se ridice din prapastia necredintei si a desfriului. Cum? Mai intii sa-i ducem la un duhovnic bun sa-si marturiseasca pacatele. Apoi sa-i indemnam din nou la biserica, la o viata sociala normala, si sa-i deprindem sa se roage si sa citeasca carti sfinte. Numai sa luati aminte ca nu cumva chiar parintii, tata si mama, sa fie aceia care isi smintesc copiii si-i imping la tot felul de pacate prin exemplul rau pe care il vad in casa.



Avem, insa, multe familii bune, model, prin satele si orasele noastre. Avem inca multe mame crestine devotate care isi cresc frumos copiii lor. Avem biserici, manastiri si preoti buni peste tot in tara. Numai sa-i cautam, sa ne spovedim regulat, sa le urmam sfatul. De aceea sa nu deznadajduiasca nimeni.



Sa ne intoarcem la Tatal ceresc care ne-a zidit. Dumnezeu ne asteapta in pragul bisericilor. Sa venim cit avem vreme, ca ne asteapta si ne cheama. Si cazind inaintea Lui, sa zicem cu cainta si lacrimi: "Iata, am gresit la cer si inaintea Ta. Am ratacit pe caile pacatului. Ne-am departat de Tine si de biserica Ta. Am cazut in cumplite faradelegi. Acum ne caim, ne pare rau, ne temem de vesnica osinda care ne asteapta, ca nu mai suntem vrednici sa ne numim fiii tai. Ci primeste-ne inapoi ca pe cei mai de pe urma robi ai Tai!" Amin.



Parintele Ilie Cleopa


sursa:crestinortodox.ro 

Cele doua portrete morale din Parabola Fiului Risipitor

Parabola fiului risipitor a format obiectul unor interpretari variate, uneori chiar contradictorii. Aceasta se explica prin bogatia si adancimea sensurilor pe care le cuprinde si prin doctrinele prin prisma carora comentatorii vad problemele.







Astfel, spre pilda, teologii protestanti care pun mare pret pe experienta perso­nala, potrivit cu principiul individualist si rationalist pe care-l profeseaza, vor socoti pe fiul pierdut, dar regasit si indreptat ca modelul adevaratului crestin. Faptele bune, nu le socotesc drept conditii indispensabile pentru mantuire, iar pacatul, reprezinta, dupa ei, o experienta personala si libera. Unii ajung chiar la deviza : pecca fortiter et crede firmius.







In tendinta lor de a respinge contributia Bisericii si modul de viata crestina in ascultare fata de Biserica, unii teologi protestanti ajung pana la punctul de a deza­proba total pozitia fratelui mai mare. Acestuia ii reproseaza pe langa lipsa de iubire frateasca, faptul ca nu s-a hotarat sa infrunte viata printr-o experienta personala, ci a ramas in comunitate si credincios traditiei.







Asa fiind, faptul nu corespunde, in totul termenilor in care a fost expusa parabola. Caci credinciosia, cumintenia si statornicia fratelui mai mare, care nu s-a clintit de langa parintele sau, nu poate fi nicidecum imputata ca o atitudine gresita. Aceasta nu reiese deloc din evanghelie si nu poate fi sustinuta pe nici un temei. Convietuirea cu tatal sau l-a ferit de riscurile si primejdiile, pe care le-a intampinat fratele sau mai mic. Cu toate acestea, fara-ndoiala, gestul lui de a nu vedea cu ochi buni manifestarile de dragoste ale tatalui sau dovedeste ca el nu ajunsese inca la nivelul cuvenit in ce priveste virtutea dragostei.







Daca parabola continua, desi putea sa se incheie fara a pomeni si de purtarea fiului mai mare, aceasta este numai spre a scoate in evidenta contrastul dintre inima lui Dumnezeu si inima omului, dintre iubirea parinteasca si iubirea frateasca. Prin aceasta se pune mai bine in lumina exceptionala iubire a lui Dumnezeu fata de pacatosul pocait, care deconcerteaza pe omul obisnuit cu mentalitate si moralitate fireasca.







E adevarat ca drama fiului pierdut, care se termina cu bine, starneste, pe de o parte, simpatie pentru acest tanar pierdut, dar regasit si indreptat, iar, pe de alta parte, mahnire, indignare fata de fratele sau mai mare, care a avut o purtare lipsita de adevarata dragoste frateasca.







Fara-ndoiala ca amandoi au pacatuit. Primul a gresit mult la inceput, iar al doi­lea a pacatuit la sfarsit. Pe care-l preferam ca model ? Desigur, nu-i nici unul fara pacat - si putem sa ne regasim fiecare dintre noi intr-unul din aceste doua chipuri de a pacatui.







Dar pentru a judeca obiectiv, sa-ncercam a schita portretul moral al fiului cel mai mare.







La inceput, Mantuitorul nu aminteste decat ca exista. Desigur, pentru ca nu iesise din randul celor virtuosi, caci nu vorbim de obicei decat de ce ne doare sau ne lipseste. Prin dezaprobarea comportarii fiului mai mic, care paraseste casa parin­teasca si risipeste averea in desfrau, se aproba implicit purtarea fiului mai mare.







Din relatarile parabolei reiese ca acesta era ascultator, cumpatat, intrucat nu ceruse nici macar un ied pentru petreceri, ca era muncitor, atunci se intorcea de la tarina. Dar toate acestea nu-i erau de ajuns, ii lipsea dragostea frateasca deplina, care-i mai presus decat toate virtutile si fara de care toate celelalte se anuleaza cum spune Sfantul Apostol Pavel in Epistola I catre Corinteni (cap. XIII). Caci, in­tr-adevar, credinta, chiar cand e atat de puternica, incat e in stare sa mute muntii, milostenia care merge pana la impartirea intregii averi la saraci, jertfelnicia pentru credinta pana la martiriu nu pretuiesc nimic daca le lipseste dragostea (I Cor. XIII). Nu ne indoim ca acest frate mai mare a impartasit si el cu tatal sau durerea plecarii fratelui mai mic si a vietii destrabalate, pe care aceia a dus-o. Ca fata de un frate mai mic, avusese, desigur, afectiune amestecata cu oarecare raspundere pen­tru educatia lui. Ar fi dorit ca fratele sau sa se intoarca si sa se indrepte, dar in adancul sufletului sau probabil incoltea teama de a nu fi cumva nevoit sa imparta cu acesta averea lui proprie si sa-i fie stirbita cinstea alaturi de un frate atat de decazut. Iubirea sa, deci, nu mergea prea departe. De aceea, a ramas contrariat si chiar revoltat cand a vazut ca purtarea tatalui sau fata de acest fiu ratacit intrece chiar toate temerile lui, ca i se face o primire, pe care numai dansul ar fi meritat-o, socotind ca tatal sau este fara-ndoiala partinitor deci nedrept.







Iubirea de avutie il impiedica sa iubeasca cum trebuie pe fratele sau. Pe de alta parte, purtarea sa corecta in afara il ispitea sa se creada ca are anumite merite si drepturi si a cazut astfel in mandrie, nesocotind spusa apostolului, ca «iubirea nu cauta ale sale si nu se umfla de mandrie» (I Cor. XIII, 4, 5). Si astfel, si mandria il indeparteaza de la calea binelui si-l instraineaza de fratele si tatal sau.







Iata de ce facea el caz de norma unei dreptati stricte, dupa care, cine a gresit trebuie sa ispaseasca, iar cine are fapte bune sa fie neaparat rasplatit. Judeca dupa principiul dreptatii rigide, lipsite de iubire. Nici ca frate nu intelegea iubirea jertfelnica care depaseste limitele si exigentele unei dreptati stricte. Nu intelegea talcul parabolei cu plata egala a lucratorilor diri vie (Matei XX, 1-16), in care stapanul a platit deopotriva celor veniti seara tarziu la munca, ca si celor care, au venit de dimi­neata, dand unora dupa tocmeala si dreptate, iar altora din iubire si dupa nevoie. De altfel, si ceea ce a dat celor din urma din iubire nu era, in ultima analiza, ceva con­trar dreptatii, daca avem in vedere toate elementele situatiei: cei intarziati nu fuse­sera angajati sau au avut poate alte pricini binecuvantate pentru intarzierea lor.







Nu intelege, apoi, ca dintr-o familie ideala, iubirea face ca sa se cheltuiasca, uneori mai mult cu cel ce nu munceste din pricina neputintei, a copilariei, a batranetei sau a bolii, decat cu cel ce produce. Bucuria din cer pentru cel ce se pocaieste, mai mare decat pentru 99 de drepti, este o afirmatie bine intemeiata si pe plan psiho­logic. Atentia si ingrijirea maxima sunt concentrate in familie asupra persoanei bolnave sau plapande, ceilalti trecand pe plan secundar. Iar cand bolnavul se vindeca, toti se bucura mai mult decat de ceilalti care n-au trecut prin nici o primejdie.







In scurta convorbire, pe care fratele mai mare o are cu tatal sau si in care si-a descarcat toata supararea si indignarea, el se plange ca, desi i-a slujit atatia ani si nu i-a iesit din voie, tatal nu i-a dat nici macar un ied, pe cand, pentru fiul care a cheltuit averea cu desfranatele, a taiat vitelul cel gras.



Nu rosteste cuvantul "tata", nu zice "fratele meu", ci "fiul tau", aratand cat de mult il instrainase invidia si necazul pentru "partialitatea" tatalui sau, pentru ca fratele sau, dupa ce se infruptase mai intai din toate desfatarile pacatului, n-a fost lipsit la urma nici de bucuriile mantuirii.







Prin aceasta, el a dovedit ca are o intelegere stramta si gresita despre fericire, o conceptie individualista, care nu-si are loc intr-un crestinism autentic, care are un caracter colectiv si comunitar. Caci cine oare poate fi fericit cu adevarat, daca-l stie nenorocit pe fratele sau ?







De asemenea, el ignora ca adevarata fericire nu se pierde nici imputineaza prin daruire, ci, din contra, sporeste. Bunurile spirituale nu se micsoreaza, nici nu scad prin impartasirea din ele, ci se inmultesc, ca lumina ce se aprinde din lumina. Dim­potriva, egoismul este saracire, ingustime de vederi, izolare, instrainare, lipsire de plinatatea vietii comunitare. Egoismul este marginire, inchidere in cochilia proprie, neputinta si nefericire.







Tatal, care-l iubea, nu gaseste clipa potrivita spre a folosi un limbaj prea tare. In loc de a-i vorbi cu asprime, judeca, aratandu-i nedreptatea plangerii sale si aver-tizandu-l, ca el cade in aceeasi greseala ca si fratele sau, cand a spus : "Da-mi par­tea mea de avere : "Caci fiul mai mare nu se multumeste sa posede aceasta avere de-a valma cu tatal sau, ci are anumite pretentii numai pentru el singur". Tatal res­pinge plangerea ca nedreapta, asa cum a facut si stapanul viei, care a zis lucratorilor cartitori: "Prietene, eu nu-ti fac nici o nedreptate" (Matei XX, 13). "Toate ale mele ale tale sunt", dar, desigur, "si ale fratelui tau".







Prin aceste cuvinte, se arata adevarata si stransa viata de comuniune a cresti­nului cu Dumnezeu si cu semenii, in care nu se poate vorbi de o bucurie sau o durere simtita separat de fiecare, ci numai de o impartasire egala si solidara de catre toti si din toate, atat din cele bune cat si din cele rele. Cat despre copiii ajunsi la desavarsire - spune Fericitul Augustin - pe care harul i-a purificat deplin si i-a facut sa intre deja in nemurire, acestia poseda toate lucrurile ca si cum fiecare dintre ele ar fi ale tuturor si ca si cum toate ar fi ale fiecaruia dintre ei.







Apoi, ce-nsemna placerea unui ospat cu prietenii fata de bucuria nespusa pe care trebuia s-o simta la ospatul dat pentru intoarcerea unicului sau frate, care in­semna si indreptarea si salvarea lui ? Iata un bun prilej de a face comparatie intre desfatarile minore ale existentei, ingaduite dar relative, nedepline si vremelnice si intre bucuria deplina si trainica, pe care o da comuniunea in dragoste cu Dumnezeu si fratii sai. Prin cuvintele adresate fiului mai mare, tatal aproba, totusi in general purtarea lui, cu exceptia ultimei sale greseli.







Atitudinea fratelui mai mare este, in multe privinte, asemanatoare cu a fari­seilor. Astfel, el multumeste ca si fariseul din templu (Luca XVIII, 11); este nemul­tumit de preferinta data celui tanar ca un dusman al prietenului pacatosilor.







Parerea Fericitului Ieronim (Scrisoarea 21 catre papa Damasus) ca fiul cel mai mic ar corespunde vamesului din evanghelie, iar cel mai mare, fariseului, poate fi acceptata, dar nu intru totul. Caci, altfel, cum am putea explica aprobarea si asigu­rarea favorii parintesti, pe care cel mai varstnic o primeste, prin asigurarae iubirii statornice si prin indicarea lui ca mostenitor al unei averi nestirbite ?







Totusi, purtarea fiului mai mare nu-i cea cuvenita. Murmurarea contra tatalui sau si invidia impotriva fratelui sau o dovedesc pe deplin. Care crestin ar putea invinui pe Dumnezeu de nedreptate si partialitate ?







Este mai curand o forma inferioara, desi sincera, de dreptate legala. Este impli­nirea faptelor legii in spirit slugarnic, ca fariseii, care puteau fi si buni (Rom. X, 1, 2), dar erau vinovati ca nu-si recunosteau pacatul, nu erau smeriti si nici induratori fata de altii. Dar spiritul slugarnic trebuie inlocuit cu cel filial.







Raspunsul fratelui mai mare arata ca el nu cunoaste natura imparatiei la care este poftit. Astepta o rasplata pentru ascultarea lui. Voia ceva de la Dumnezeu. "Tu esti totdeauna cu mine. Asta nu-ti ajunge ?" i-a spus tatal. Ignora adevarata natura a imparatiei iubirii, unde totul e posedat de fiecare. Fiecaruia din copii i se poate spune : "tot ce am e al tau. Fantana harului e nesecata. Daca vreunul se crede saracit, aceasta-i numai din pricina lui".







Fratele mai mare, care carteste si imputa, e chipul celor ce privesc de sus, ne­crutatori, cu dispret si nepasare la fratele lor cazut in pacat. Chiar daca sunt drepti si respecta poruncile lui Dumnezeu, purtarea lor fata de pacatosi nu corespunde cu vederile si masurile Tatalui ceresc. De altfel, chiar cei drepti au o inima mai putin parinteasca decat Dumnezeu.







Din aceasta parabola trebuie sa retinem ideea ca iubirea induratoare a Tatalui ceresc nu rareori ofera pacatosilor convertiti un prisos de har si-i ridica la o inalta treapta a sfinteniei, Maria Magdalena, Ap. Pavel, Fer. Augustin, sunt exemple stralucite.







Se ofera ospat celui pocait si nu celui drept in sensul ideii ca cerul se bucura mai mult de un pacatos care se pocaieste decat de 99 de drepti care n-au nevoie de pocainta. Dar, daca indurarea Sa e mai expansiva pentru pacatosi, nu inseamna ca-i mai mica pentru slujitorii credinciosi.







Este de luat in seama, de asemenea, ca primirea frumoasa pe care tatal a facut-o fiului sau regasit, pe langa faptul ca, fiind spontana si curata, nu putea fi dramaluita, indeplinea si o importanta functie pedagogica. Ea contribuie la indreptarea mai grab­nica si mai efectiva a fiului pierdut. In focul imbratisarii parintesti, se topea si risipea orice indoiala si rezerva.







Merita a fi relevat, apoi, ca intre cele doua feluri de iubiri - iubirea parin­teasca si iubirea frateasca, noi trebuie sa vedem marea distanta dintre iubirea nemarginita a lui Dumnezu pentru toti oamenii si iubirea frateasca dintre oameni, care ar trebui, dar nu izbuteste decat rareori sa se ridice la nivelul iubirii divine.







Si acum se pune intrebarea : merita a fi recomandata ca model experienta dramatica a fiului pierdut ? Fireste, ca nici un tata n-ar dori-o pentru copilul sau si nici un tanar pe contul lui propriu. Staruinta in virtute si pastrarea comuniunii cu Dumnezeu este fara-ndoiala, preferabila unei vieti care aluneca spre pacat, chiar cand face aceasta cu scopul de a se regasi mai verificata. Mai intai, cel ce reco­manda sau doreste aceasta experienta comite un pacat impotriva Duhului Sfant prin prea marea incredere numai in bunatatea lui Dumnezeu fara a colabora si personal la mintuirea proprie.







Se stie, dupa aceea, ca aceasta experienta este foarte riscanta si primejdioasa, adesea fatala. Ea este, mai intai, foarte costisitoare: se irosesc bunuri de pret ca sanatatea si vremea, care nu-s recuperabile si se pierde vinovatia primara, cu care nu ne mai intilnim niciodata. Caci souffrir passe, avoir souffert ne passe jamais - cum spunea Leon Bloy, poate fi transpus in termenii : pacatul poate fi iertat de Dumnezeu prin duhovnic la spovedanie, dar urmarile lui nu sunt prin aceasta cu totul sterse. Spre pilda, rapirea vietii cuiva e ireparabila, chiar daca criminalul obtine ier­tarea duhovnicului. Consecintele pacatelor se intind uneori foarte departe si acelea raman. De aceea, nu incape nici o indoiala ca o nevinovatie primara, consolidata si pastrata pana la urma neintinata este starea normala si ideala, cealalta fiind un acci­dent nenorocit.







Apoi, o data apucati pe acest drum gresit, nu suntem siguri ca ne vom mai putea intoarce, mai ales cand nu plecam cu gandul de a ne intoarce. Caci ori ne gaseste moartea in pacate, ori ne prabusim definitiv fara putinta de a ne ridica.







In sfarsit, nu cu toti se intampla ca cu fiul ratacit din parabola. In realitate, multi din cei ce se ratacesc se pierd definitiv : unii nu mai pot descurca drumul in­toarcerii, sau sunt sleiti de puteri; iar altii intampina piedici neprevazute.







In schimb, asa cum reiese din evanghelie, este preferabila pozitia fiului mai mare, dar numai pentru ca a ramas permanent in comuniune cu tatal sau, evitand astfel pacatele si primejdiile morale pe care le-a intampinat fratele sau mai mic in aventura sa nesabuita, pe contul sau propriu, fara asistenta morala a tatalui si fra­telui sau. Evident ca si el se face vinovat la sfarsit de pacate grave. Chiar fiind con­tinuu in casa parinteasca, el a putut aluneca, dar, in parte, si provocat oarecum de conduita scandaloasa a fratelui sau ca si de marinimia inca neinteleasa de el a tata­lui sau. De altfel, datorita vointei sale libere, pe care tatal sau o respecta, virtutile sale pot risca sa devina si aici pur formale, comuniunea cu tatal pur servila, iar comuniunea cu fratele superficiala. Totusi, el se bucura in casa parinteasca de o situatie privilegiata, intrucat are la indemana sprijinul prompt al tatalui sau, care-l corecteaza, il calauzeste si-l convinge sa se imbuneze. In evanghelie nu se arata ce atitudine a luat pana la urma fiul mai varstnic, dar, probabil, ca, beneficiind de asis­tenta morala corespunzatoare a tatalui sau, s-a convins si el de greseala lui si s-a indreptat.







Din analiza parabolei fiului risipitor desprindem multe si importante adevaruri privitoare la problema mantuirii. Le vom expune in ordinea in care sunt infatisate de Mantuitorul in aceasta parabola :







1.In starea primordiala in comuniune cu Dumnezeu si cu semenii nostri eram feriti de pacate, eram fericiti.







Binefacerile vietii in familia parinteasca sunt perfect valabile si pentru viata alaturi de Dumnezeu si de fratii nostri.







2. Indepartarea de Dumnezeu si de frati constituie prin ea insasi un pacat greu, intrucat inseamna lipsa de recunostinta, nepasare fata de suferinta, lipsa de iubire. Dar ea inseamna mai ales o pierdere imensa a binefacerilor comuniunii cu Dumnezeu si semenii si, in acelasi timp, o cauza ocazionala pentru pacate ulterioare.







3. Pacatul isi ia inceputul din pofta bolnava dupa desfatari dezordonate, din neascultare si din dorinta de a iesi de sub autoritatea parinteasca si supraveghere, de a se izola adica dintr-o pornire egoista. Din pofta dupa placeri fara rinduiala si din neascultare se nasc aproape toate pacatele cu urmarile lor.







4. Alunecarea in pacat se petrece foarte lesne si fara sa bagam de seama, pen­tru ca satana se foloseste de o strategie si o tactica foarte ingenioasa. El ne momeste prin ispite, atragandu-ne prin aparenta ademenitoare cu care imbraca pacatul.







Inceputul este usor, iar continuarea si mai usoara, alunecarea facandu-se pe panta placerilor si in ameteala produsa de iuteala. Cel mai adesea, din drumul pa­catului nu ne putem opri decat dupa ce fortele ni s-au istovit si dupa ce pacatul si-a varsat toata otrava. Abia cand ne-a prabusit in abisul stricaciunii si nenorocirii, abia atunci ii simtim rautatea si numai atunci incepem a ne dezmetici.







5. Ne trezim din buimaceala abia dupa ce ne-a ajuns cutitul la os si prindem a ne da seama de la care inaltime ne-am prabusit atat de jos.







Comparatia starii parasite cu cea in care ne aflam in prezent face sa se tre­zeasca in noi amare pareri de rau. In acelasi timp, amintirea persoanelor si bunu­rilor parasite si pierdute naste dorul, nostalgia dupa ele.







Pentru potolirea acestui dor, va trebui sa facem un drum de intoarcere.







Dar urcusul pe muntele virtutii din care ne-am pravalit prin pacat e foarte ane­voios. El nu poate fi intreprins de oricine si oricum. Va trebui mai intai sa fim incre­dintati de bunatatea parintelui ceresc jignit si indurerat. Cu alte cuvinte, trebuie sa avem credinta in Dumnezeu, luminata de invataturile Sfintei noastre Biserici.







Va trebui, apoi, sa fim in stare de a ne lepada cu totul de tot ce am facut si suntem prin recunoasterea cu smerenie si cainta a pacatelor si prin hotararea de a nu le mai savarsi.



Dar dorinta nu-i inca hotarare, iar hotararea nu-i suficienta pana nu devine fapta. Iar pentru ca sa se traduca in fapta, trebuie invinsa mindria prin smerenie si frica prin barbatie. Smerenia este curajul de a se recunoaste pacatos si de a infrunta ru­sinea de propriile sale fapte si teama de sanctiunile meritate.







6. Drumul intoarcerii reprezinta mai mult partea de contributie a credinciosului la mantuirea proprie. Harul lui Dumnezeu, insa, nu-l paraseste niciodata definitiv ci, in felurite si tainice chipuri, il ajuta tocmai cand are mai multa nevoie si chiar atunci cand el se crede cu totul parasit. Asa, spre pilda, Dumnezeu face ca pacatul, de la o vreme sa nu-i mai produca pacatosului placere, ci suferinta, pentru ca astfel sa-i trezeasca constiinta pacatului; il ajuta sa-si aminteasca de bunurile pierdute, il in­tareste ca sa se poata ridica.







Pacatosul este asistat de Dumnezeu in toate fazele in masura in care aceasta nu-i stanjeneste libertatea.







Parintele lasa pe fiul sau sa plece ca sa nu-i siluiasca vointa lui libera. Pastorul alearga dupa oaia pierduta, iar femeia cauta drahma pierduta, pentru ca prima este un animal, iar a doua un lucru neinsufletit. Dar Dumnezeu nu alearga dupa cel ratacit si pierdut, pentru ca acesta, inzestrat cu vointa libera, poate si, de aceea, trebuie sa se intoarca singur. Dar parintele sufera ca fiul sau pleaca, il insoteste mereu cu dragoste si grija pentru soarta lui, il asteapta cu rabdare si-l primeste cu bucurie daca se intoarce.







7. Dragostea lui Dumnezeu este nemarginita. Orice pacatos primeste iertare daca se intoarce cu cainta si cu hotararea de a nu mai pacatui.







8. Dupa cum iubirea parinteasca pentru copii e mai mare si mai jertfelnica de-cat a fratilor intre ei, tot asa iubirea lui Dumnezeu fata de oameni e infinit supe­rioara dragostei obisnuite dintre frati. Iubirea divina, apoi, depaseste hotarele pute­rilor umane, este supranaturala.







9. Parintele care impartaseste bucuria sa cu toti, chemandu-i pe toti sa se vese­leasca, ne invata ca fericirea adevarata are un caracter comunitar. Fericit cu ade­varat nu poti fi de unul singur. Fericirea, pe care dreptii o vor avea in rai, va consta tocmai intr-o comuniune de iubire cu Dumnezeu si cu semenii.







In consecinta, refuzul fiului mai mare de a participa la bucuria tatalui sau pen­tru intoarecerea fratelui mai mic il asaza in afara celor vrednici de a se impartasi din ea, dovedind lipsa de iubire.







Este de retinut ca pacatele poarta cu ele nefericirea ca urmarea lor fireasca.







10. Intre iubirea fata de Dumnezeu si fata de semeni exista o legatura indiso­lubila. De aceea si pacatul cuprinde o opozitie atat fata de Dumnezeu cat si fata de semeni. Acest lucru reiese cu evidenta din cuvintele adresate de fiul risipitor tatalui sau : "Gresit-am la cer si inaintea ta, si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau", precum si din imputarea pe care fiul cel mai varstnic o face tatalui sau, pe de o parte, pentru comportarea binevoitoare si neasteptata fata de fratele sau pacatos dar pocait, si, pe de alta parte, pentru ca pe el, fiul ascultator, nu l-a rasplatit cum ar fi meritat. Evident ca aceste reprosuri sunt neintemeiate, intrucat sunt pornite dintr-o iubire nedesavarsita si dintr-o conceptie stramta si inferioara despre adevarata feri­cire, - asa cum arata cuvintele pe care i le-a adresat tatal sau.







11. Parabola fiului risipitor infatiseaza doua chipuri in care pacatuim si putem sa ne mantuim. Este mai intai chipul fiului risipitor care s-a pocait si intors la calea binelui si chipul fiului mai mare, care, desi n-a parasit casa parinteasca a randuielilor morale, totusi, a pacatuit foarte greu la urma, nevoind sa ierte pe fratele sau si sa-i arate iubirea trebuitoare.







Mandru de virtutile lui, fiul mai varstnic a dispretuit pe fratele sau pacatos si nu l-a iertat. Iar daca n-a fost in stare sa iubeasca nici pe fratele sau de sange, care a pacatuit dar nu l-a urat, cat de greu ii va fi sa implineasca porunca iubirii fata de vrajmasii sai, care-i doresc raul si i-1 fac! Dar fara aceasta nu poate fi vorba de un crestinism autentic. Caci Mantuitorul porunceste tuturor: "Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc" (Matei V, 44).







Numai ridicat pe aceasta culme a vietii morale printr-o iubire deplina si ne­conditionata, care constituie paradoxul sublim al moralei crestine, crestinul va par­ticipa la marea bucurie a ospatului pregatit pentru cei ce se invrednicesc sa traiasca in comuniune de iubire cu Dumnezeu si semenii sai.



Prof. Const. C. Pavel

SURSA:CRESTINORTODOX.RO

Fiul Risipitor

 Omilie a Sf. Grigorie Palama



1. Proorocul, cainand cetatea Ierusalimului, a grait: "Va fi data foamete pe pamant, nu foamete de paine si nu sete de apa, ci de auzit cuvintele Domnului" [Amos 8, 11]. Foamea este lipsa si totodata dorinta hranei neaparat trebuincioase. Dar exista ceva mai rau si mai cumplit decat foamea aceea, anume atunci cand cineva are lipsa de cele neaparat trebuincioase mantuirii, ramanand totusi nepasator fata de aceasta nenorocire, fara nici o dorinta de a se mantui. Caci cel ce flamanzeste si are lipsa colinda incoace si-ncolo cautand o bucata de paine; iar daca da peste o pita mucegaita, sau daca isi face rost de o paine de mei, sau de o turta de tarate, sau de altceva din acest fel de bucate dintre cele mai ieftine, el se bucura tot atat de mult pe cat se intristase mai intai ca nu le gasise. Iar cel ce are foame duhovniceasca, adica lipsa si totodata dorinta bucatelor duhovnicesti, acela rataceste si cauta pe cel are de la Dumnezeu harisma invataturii; si daca il afla, bucuros se hraneste cu painea vietii cea din suflet. Acesta este cuvantul de mantuire, pe care este cu neputinta a nu-l afla cei ce-l cauta pana la sfarsit: "Ca oricine cere ia; si cel ce cauta gaseste, si celui care bate i se va deschide" [Luca 11, 10], dupa spusa lui Hristos.







2. Dar exista unii oameni care, lasandu-si mintea sa flamanzeasca vreme indelungata, au pierdut insasi dorinta de a se hrani, iar de aceea nu-si dau seama nici de pagubirea pe care o sufera. Si cu toate ca Il au pe Cel ce ii invata, nu sufera nici macar auzirea invataturii. Iar neavandu-L, nu-L cauta pe Cel in masura sa-i invete, petrecand o viata cu mult mai pacatoasa decat fiul [risipitor]. Acela, desi era indepartat si lipsit de hrana obsteasca, de tatal si de sta panul sau, s-a trezit cuprins de o foame puternica, astfel ca, intelegandu-si si simtindu-si lipsa, s-a pocait si, intors inapoi, a cautat si a gasit iarasi hrana cea dumnezeiasca si preacurata, si intr-atat s-a desfatat prin pocainta de harurile cele dumnezeiesti incat cu dispret a urat avutiile.







3. Este mai bine sa luam de la inceput si sa lamurim limpede pentru evlavia voastra aceasta pilda evanghelica a Domnului; caci si astazi este obiceiul ca ea sa se citeasca in Biserica.







4. "Un om - zice Domnul - avea doi fii" [Luca 15, 11]. Domnul, in pilda, Se numeste pe Sine "om", si nu este deloc lucru de mirare. Caci daca El S-a facut om cu adevarat, pentru mantuirea noastra, ce este de mirare daca Se infatiseaza pe Sine ca om. pentru folosul nostru. Cel ce este pururea aparator al sufletului si al trupului nostru, El, Creatorul si Stapanul amandurora, El, Cel ce a aratat chiar si inainte de a ne ivi noi fapte ale dragostei si ale neintrecutei Sale purtari de grija?







5. El ne-a pregatit noua mai dinainte mostenirea vesnica a imparatiei, asa precum El insusi spune, inca de la inceputul lumii. Inaintea noastra si pentru noi a facut pe ingeri, ca sa fie trimisi [spre slujire], precum spune Pavel, pentru ca sa mosteneasca mantuirea cei ce aveau sa vina. Inaintea noastra si pentru noi a desfasurat cerul peste toata lumea vazuta, ca un fel de cort pentru toti deopotriva, pe care ni l-a inaltat noua in viata aceasta trecatoare. Aceasta lume aceeasi este de-a pururi - miscatoare, si mult miscatoare, si nemiscata. Este, pe de o parte, nemiscata, ca sa nu se schimbe si sa aduca stricaciune celor ce locuiesc in ea. Si, pe de alta parte, este mult miscatoare, intrucat, miscata de forte egale, ea insasi pe sine se tine in loc. Iar lumea este de-a pururi miscata in sine insasi si purtand laolalta multimea astrilor in deplina ordine, pentru ca si noi sa invatam vremelnicia vietii noastre si sa ne bucuram de toate cele ce sunt in ea, intre altele si de cele ce sunt deasupra capului nostru. Pentru noi si inaintea noastra a facut El pe marele luminator care stapaneste ziua si pe cel mai mic, care stapaneste noaptea. Si El pe acestea si pe celelalte astre le-a asezat pe firmament, ca, miscandu-se impreuna cu el si in opozitie cu el, apoi reunindu-se in felurite chipuri, sa fie pentru noi ca niste semne [masuri] ale ceasurilor si ale anilor. Pe acestea nimeni nu le cere cu tot dinadinsul, nici firea cea cugetatoare, care este mai presus de simtire, nici firea vietuitoarelor necuvantatoare, care traiesc dupa simturi. Asadar, astrele ne-au inlesnit noua ca prin simtire sa ne bucuram de frumusetea celor vazute, ca si de folosinta lor, iar prin cugetare, dar cu mijlocirea simturilor, mintea sa ne fie inzestrata cu semne de acest fel.







6. Pentru noi si inaintea noastra a asezat Dumnezeu temeliile pamantului, a intins marea, a raspandit din belsug peste ea vazduhul, iar deasupra acestuia a facut sa atarne cu negraita intelepciune firea focului, ca sa sparga nemarginirea inconjurata de raceala celor de jos si ca sa ramana stapan, in loc, pe nemarginirea sa proprie. Chiar daca vietuitoarele cele necuvantatoare sunt randuite spre a fi de folos dainuirii [oamenilor], acestea au existat totusi inaintea noastra, in vederea slujirii oamenilor, asa precum canta David in Psalmi [ 103, 14].







7. Asadar, Cel ce ne-a plasmuit pe noi a randuit intreaga lume pentru intretinerea trupului nostru, inainte chiar de faurirea noastra din nefiinta. Dar pentru imbunatatirea naravurilor si pentru calauzirea spre virtute, ce a facut oare Stapanul cel de bine iubitor? El a plasmuit in intregimea ei insasi lumea aceasta ce incape sub simturi, ca pe un fel de oglinda a celor mai presus de lume, pentru ca, prin contemplare si vedere duhovniceasca in ea, sa ajungem la cele mai presus de lume ca [si cand ne-am urca] pe o scara minunata. Ne-a harazit o lege innascuta [naturala], ca pe un hotar neclintit si ca pe un judecator ce nu poate fi inselat si ca pe un invatator ce nu se lasa tarat in greseala, aceasta fiind constiinta proprie existenta in fiecare om. Daca am fi stapaniti in noi insine de fireasca intelegere, nu am avea nevoie de alt invatator pentru a pricepe ce este bine. Daca s-ar invrednici cugetul nostru sa patrunda de-a binelea dincolo de simtire, atunci [am intelege cum] "cele nevazute ale Lui se vad de la facerea lumii, intelegandu-se din fapturi", precum zice Apostolul [Romanii, 20].







8. Dumnezeu a deschis asadar, prin firea Sa si prin faptura creata, scoala virtutilor, asezandu-i El pe ingeri ca pazitori, ridicand Parinti si Prooroci spre calauzire, aratand semne si minuni care duc la credinta, dandu-ne noua Legea cea scrisa, care ne ajuta, alaturi de firea cugetatoare, sa invatam rostul intregii zidiri. In cele din urma, pentru ca noi nu am luat seama, dispretuindu-le pe toate (o, cata nepasare din partea noastra si cata marinimie si purtare de grija din partea Celui ce ne-a iubit pe noi cu asupra de masura!), El S-a dat pe Sine pentru noi, golindu-Se de preaplinul dumnezeirii in vremea cea din urma si, luand El firea noastra si facandu-Se om asemenea noua, ni S-a descoperit ca invatator al nostru. Si El insusi ne-a invatat pe noi despre marimea iubirii Sale de oameni, infatisand aceasta cu fapta si cu cuvantul, calauzindu-i spre asemanarea intru compatimire pe cei ce-L urmeaza si, totodata, indepartandu-i de gandul cel necompatimitor.







9. Dupa ce S-a facut iubit foarte de catre fruntasi, precum si de catre pastorii de turme si de catre cei stapani pe bunurile lor, dar nu in aceeasi masura si de catre cei de-un sange si de-o rudenie cu El, iar dintre acestia mai mult de catre parinti pentru copii lor [?], Si-a vadit prin acestia din urma iubirea Sa de oameni, infatisandu-Se pe Sine ca om si ca Tata al nostru, al tuturor. Fiindca pentru noi El S-a facut om, iar prin botezul cel dumnezeiesc, ca si prin harul dumnezeiescului Duh Care salasluieste in El, ne-a nascut pe noi din nou.







10. Deci spune Scriptura ca "un om avea doi fii". Chipul cugetarii imparte in doua firea [omeneasca] cea una singura, iar deosebirea intre virtute si rautate mentine si uneste pe cei multi in doua feluri. Caci si noi uneori spunem ca sunt doi cel ce este unul dupa ipostas, atunci cand vadeste doua feluri osebite de a se purta, si tot astfel spunem despre mai multi ca sunt unul singur, atunci cand sunt de acord unul cu altul. "Si a zis cel mai tanar dintre ei tatalui sau...". Pe buna dreptate cel mai tanar, caci iata-l aducand o cerere tinereasca si lipsita de minte. Dar chiar pacatul cugetat de el, dand nastere apostaziei, este si el mai tanar, caci reprezinta o descoperire mai tarzie, facuta prin reaua noastra alegere. Pe cand virtutea este mai inainte nascuta, fiind din vesnicie in Dumnezeu, iar in sufletul nostru aflandu-se dintru inceput randuita prin harul cel dumnezeiesc.







11. Si venind fiul cel mai tanar, spune Scriptura, a grait catre tatal sau: "Da-mi partea ce mi se cuvine din avere!" [Luca 15, 12]. Vai, ce nesabuinta! Nu i-a cazut in genunchi, nu s-a rugat implorandu-l, ci a grait pur si simplu acestea. Ba mai mult, el cere [partea sa] ca pe o datorie de la Cel ce da har tuturor oamenilor. Da-mi partea din avere care mi se cuvine mie dupa lege, partea mea cea dupa dreptate. Si care este legea si de unde reiese din lege ca este drept ca parintii sa fie datori copiilor lor? Ci mai degraba dimpotriva, copiii sunt datori parintilor lor, chiar randuiala firii vadind aceasta, intrucat copiii de la parintii lor isi iau existenta. Dar si aceasta este dovada a unei judecati de tanar [necoapte].







12. Asadar, ce face Cel ce trimite ploaie si peste cei drepti, si peste cei nedrepti si Care face sa rasara soarele si peste cei rai, si peste cei buni? El le imparte - spune pilda - lor averea Lui. Iti dai seama ca omul acela si parintele lor este lipsit de nevoi si trebuinte? Caci [de nu ar fi fost lipsit de nevoi] nu ar fi impartit doar in doua si doar acestor doi feciori [toata averea sa], ci ar fi pastrat pentru Sine a treia parte din avere. Dar omul acela fiind insusi Dumnezeu, asa precum spune David Proorocul, nu are nevoie de cele bune si de folos ale noastre, ci a impartit doar acestor doi feciori intreaga avere, spune pilda, adica lumea intreaga a impartit-o. Caci, asa precum firea cea una este impartita prin cugetari felurite, tot asa lumea aceasta, care e una, se imparte prin felurita ei folosinta. De fapt, unul spune catre Dumnezeu: "Toata ziua, intins-am catre Tine mainile mele" [Psalmi 87, 10] si "De sapte ori pe zi Te-am laudat" [Psalmi 118,164] si "Am strigat la ceas nepotrivit catre Tine" [loc biblic neidentificat] si "Am nadajduit in cuvintele Tale" [Psalmi 118, 42] si "In zori de zi am ucis pe toti pacatosii pamantului" [loc neidentificat], adica am curmat toate poftele trupului ce starnesc desfatarea patimasa. Iar cel ce-si petrece ziua cu vin, imbiindu-se pe unde e rost de chef, isi petrece apoi toata noaptea in fapte nevrednice si nelegiuite si se grabeste sa savarseasca viclenii ascunse, sau face uneltiri pe fata si jafuri si planuri necurate. Oare nu au impartit acesti oameni noaptea cea una si soarele cel unul, iar inainte de acestea propria lor fire, caci aveau sa o foloseasca potrivnic si in dezbinare unii cu altii? Dar Dumnezeu imparte tuturor, in chip nepartinitor, intreaga Sa zidire, lasand ca fiecare s-o foloseasca dupa cum ii este voia.







13. Spune Evanghelia: "Si nu dupa multe zile, adunand toate, fiul cel mai tanar s-a dus intr-o tara departata..." [Luca 15, 13]. Cum de nu a plecat indata, ci dupa nu multe sau dupa putine zile a plecat el? Diavolul cel marsav, care este uneltitor, nu l-a supus in acelasi timp si pacatului, si vietii dupa vointa sa, ci cu incetul si in chip viclean l-a abatut [de la faptele cele bune], soptindu-ne noua si graind: "Si tu, traind dupa voia ta, iar nu purtand de grija si cercetand Biserica lui Dumnezeu, nici aplecandu-ti urechea la invatatorul Bisericii, vei putea sa vezi si sa cunosti in tine datoria ta, fara sa te indepartezi de bine". Cand este despartit careva de ceata cea sfanta a celor ce canta in Biserica si de ascultarea sfintilor invatatori, atunci el este dus departe si de purtarea de grija a lui Dumnezeu, fiind parasit faptelor sale celor rele. Caci Dumnezeu se afla pretutindeni, dar unul singur sta departe de bine: raul in care, prin pacat, ajungem departe de Dumnezeu si Il parasim, caci "Nu vor sta calcatorii de lege in preajma ochilor Tai" [Psalmi 5, 5].







14. Instrainandu-se astfel feciorul cel mai tanar si calatorind el intr-o tara departata, "acolo - spune Evanghelia - si-a risipit averea, traind in desfranari" [Luca 15, 13]. Dar in ce chip a risipit el averea sa? Inainte de toate, mintea este averea si bogatia noastra dupa fire. Cata vreme pazim nesmintite in noi deprinderile si obiceiurile care duc la mantuire, Il avem pe Dumnezeu insusi, mintea cea dintai si cea de Sus, impreuna statator cu noi. Daca deschidem poarta pentru patimi, de indata mintea se risipeste, ratacind in tot ceasul in jurul celor trupesti si pamantesti, in jurul placerilor de multe feluri si in jurul gandurilor patimase cu privire la acestea. Cugetarea dreapta este bogatia mintii, care, staruind in ea, o face sa deosebeasca ce este mai bine de ce este mai rau, pana cand mintea insasi va capata staruinta in porunci si in tainele credintei [simboluri], dand ascultare Tatalui celui de Sus. Daca mintea se strica, atunci si dreapta cugetare se risipeste in desfranare si in nesabuinta, relele impartindu-se intre acestea doua.







15. Lucrul acesta poti sa-l vezi la toata virtutea noastra si la toata puterea, care ne sunt adevarata bogatie, spre care aplecandu-se raul cel de multe feluri, degraba o risipeste. Caci insasi mintea isi indreapta dorinta sa si nazuieste catre Dumnezeu cel Unul si cu adevarat viu, singurul Care este bun, singurul pe Care se cade sa-L dorim, singurul Care este neatins de vreo suferinta si izvoditor a toata bucuria. Dar cand mintea se leneveste, puterea sufletului pentru dragostea cea adevarata cade si e izgonita de la Cel ce trebuie dorit cu adevarat, fiind tarata in desfatari de feluritele ispite ale vietii, iar de aici risipita spre pofta de mancari ce nu sunt trebuincioase, iar de acolo spre poftirea unor lucruri fara nici un folos; iar pe de alta parte mintea este trasa inapoi spre dorirea slavei desarte si intunecatoare. Si astfel e facut tandari nefericitul om, incat, impovarat de feluritele si numeroasele griji cu privire la acestea, nu mai priveste cu bucurie nici macar soarele si nu mai respira cu multumire nici macar aerul, care sunt o bogatie de obste, data tuturor deopotriva.







16. Insusi cugetul nostru, intrucat nu se leapada si nu sta departe de Dumnezeu, intarata mania pe care o nutrim launtric fata de diavol, folosindu-se de vitejia sufletului in lupta cu patimile cele rele, impotriva stapanitorilor intunericului si duhurilor rautatii. Daca mintea nu ar da ascultare poruncilor cu care Dumnezeu o inarmeaza, ea s-ar invrajbi cu cei ce ii sunt aproape, s-ar umple de furie nebuneasca impotriva celor de un neam si de un soi cu ea, s-ar face fiara salbatica impotriva celor ce nu ar fi de acord cu poftele ei cele necugetate. Si vai, omul ar deveni ucigas de oameni, facandu-se asemenea nu numai dobitoacelor lipsite de cugetare, ci chiar vietuitoarelor celor taratoare si veninoase, devenind scorpion, sarpe, odrasla a viperelor cel ce a fost oranduit sa fie printre fiii lui Dumnezeu! Vezi cum a risipit omul si a pierdut averea lui? Spune Evanghelia: "Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea, si el a inceput sa duca lipsa" [Luca 15, 14]. Dar el, ca unul ce era risipitor, inca nu s-a gandit la intoarcerea sa, drept care, "ducan-du-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei tari, si acesta 1-a trimis la tarinile sale, sa pazeasca porcii" [Luca 15, 15].







17. Cine sunt oare locuitorii si capeteniile tarii aceleia indepartate de Dumnezeu? Fara indoiala si intru totul sunt demonii, dintre care fiul cel risipitor s-a asezat la o capetenie desfranata si un mai mare al vamesilor, un mare talhar si un incepator de rascoala. Caci viata porceasca lasa sa se inteleaga prezenta tuturor patimilor, din pricina necurateniei celei mai mari cu putinta. Iar cei ce se balacesc, rostogolindu-se in mocirla patimilor lor, sunt porci. Si fiul cel mic, fiindu-le lor inaintestatator, ca unul ce-i intrecea pe toti prin viata sa molesita si patimasa, nu a putut sa se sature cu roscovele pe care le mancau porcii, ceea ce va sa spuna ca nu mai ajungea sa se sature de poftele sale.







18. Cum oare firea trupului nu mai era indeajuns ca sa slujeasca poftelor celui neinfranat? Aurul si argintul, daca ajung la un iubitor de aur si de argint, sporesc pofta si cerinta de ele, si cu cat s-ar scurge mai mult aur si argint, cu atat ar fi mai poftit si cerut. Aproape ca lumea intreaga nu ar fi de ajuns unui singur iubitor de putere si unui singur lacom de averi. Intrucat sunt multi cei de acest fel, iar lumea este una singura, cum ar fi cu putinta oare ca vreunul dintre acestia sa afle saturarea poftei sale? Astfel si acela, lepadandu-se de Dumnezeu, nu putea sa se sature. Caci, spune Evanghelia, nimeni nu-i dadea sa se sature [vezi Luca 15, 16]. Cine i-ar fi putut da sa se sature? Dumnezeu era departe de el, Dumnezeu cu Care si prin vederea Caruia ajunge lesne sa se sature cel care-L contempla, dupa cuvantul acela: "Satura-ma-voi cand se va arata slava Ta" [Psalmi 16,15]. Diavolul insa nu voia sa aduca saturarea patimilor celor marsave, intrucat saturarea de cele schimbatoare si desarte preschimba indeobste legatura cu ele. Pe buna dreptate, nimeni nu i-a dat lui [fiului risipitor] sa se sature.







19. Cu greu, asadar, si-a revenit la dreapta judecata acela care se indepartase de tatal sau, dar intelegand [in cele din urma] pana la ce masura a marsaviei ajunsese, a plans in sine, spunand: "Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame!" [Luca 15, 17]. Cine sunt oare argatii? Sunt aceia care, prin ostenelile pocaintei si prin smerenie, au dobandit mantuirea drept rasplata. Iar fii sunt aceia care s-au supus poruncilor Lui, prin iubirea lor fata de Dansul, precum insusi Domnul a zis: "Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste".







20. Feciorul cel mai tanar, cazand de la vrednicia de fiu si indepartandu-se de patria sa cea sfanta, si foamei fiind lasat, si-a venit in fire, cunoscandu-se pe sine, si s-a smerit, spunandu-si in cele din urma: "Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si ii voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea ta!" [Luca 15, 18]. Am spus la inceput, in chip foarte nimerit, ca tatal acela este Dumnezeu. Dar cum ar fi pacatuit fata de cer fiul acela care s-a lepadat de tatal sau, daca Tatal sau n-ar fi fost ceresc? Caci fiul mai mic spune: "am gresit la cer", ceea ce va sa zica: am pacatuit fata de sfintii care sunt in cer si a caror cetate se afla in ceruri; "si inaintea ta", Care dimpreuna cu sfintii Tai locuiesti in cer. Si graieste, de asemenea: "Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau; fa-ma ca pe unul din argatii tai!" [Luca 15, 19]. Inteleptit cum se cuvine de micimea starii sale de acum, el spune "fa-ma"; caci un om nu urca de la sine treptele virtutii, daca nu este inaltat si fara vointa sa. Si mai spune Evanghelia: "Si, sculandu-Se, a venit la tatal sau. Si inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau...". Cum [se intelege aceasta, ca] venea si era inca departe de el, din care pricina tatal sau, milostivindu-se de el, i-a iesit in intampinare? Fiindca omul ce se caleste din suflet, prin nazuinta sa cea buna si prin lepadarea de pacat ajunge la Dumnezeu. Asuprit in cuget de obiceiul cel rau si de prejudecatile sale, el este inca departe de Dumnezeu si are nevoie de mult sprijin si de multa indurare de Sus spre a ajunge el sa se mantuiasca.







21. De aceea si "Tatal milostivirilor coborand l-a intampinat si imbratisandu-l l-a sarutat, si a poruncit slujitorilor Sai, adica preotilor, sa-l invesmanteze in haina Sa cea mai buna, adica in vrednicia de fiu, pe care o imbracase si mai inainte prin Sfantul Botez, si sa puna inel in degetul lui, adica in partea activa a sufletului sau, care se vadeste prin mana, sa-i aseze pecetea virtutii lucratoare, zalog al mostenirii viitoare, apoi sa-i puna si incaltari in picioarele sale, [adica incaltandu-l] cu paza dumnezeiasca si cu siguranta care sa-i dea lui putere sa calce peste serpi si peste scorpioni si peste toata puterea vrajmasului. Apoi a dat porunca sa se aduca vitelul cel ingrasat, sa-l injunghie si sa-l ofere spre mancare. Dar vitelul acela este Domnul insusi, Care Se smulge din taina dumnezeirii si din insusi tronul cel de sus, asezat peste toate, aratandu-Se pe pamant ca om; iar ca vitel este jertfit pentru noi, pacatosii, si este jertfit ca vitel ingrasat, adica oferindu-ni-se noua ca paine, spre hrana.







22. Dumnezeu dimpreuna cu sfintii Sai Se bucura si Se desfata intru acestea, caci, unind preocuparile noastre omenesti cu cea mai mare iubire de oameni cu putinta, spune: "Veniti sa mancam si sa ne bucuram!". Dar fiul cel mai mare se aprinde de manie. Iarasi se cade a cugeta la iudeii care se umplu de manie pentru chemarea neamurilor pagane, adica la acei invatatori si farisei scandalizati ca Domnul ii primeste pe pacatosi si mananca la masa impreuna cu ei. Daca vrei sa intelegi acestea si despre cei drepti, ce este oare de mirare daca cel drept nu cunoaste bogatia bunatatii lui Dumnezeu, care covarseste toata mintea? Tocmai de aceea este el mangaiat de catre Parintele tuturor si invata cele cuvenite, spunandu-i-se lui: "Tu totdeauna esti cu mine" si impartasindu-i-se bucuria cea neschimbatoare: "Trebuie sa te bucuri si sa te veselesti, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat" [vezi Luca 15,31 -32]; mort era prin pacat si a trait din nou prin pocainta, pierdut era prin sine insusi si a fost aflat in Dumnezeu. Iar o data aflat, s-a umplut cerul de bucurie, dupa cum este scris: "Ca asa si in cer va fi mai multa bucurie pentru un pacatos care se pocaieste..." [Luca 15, 7].







23. Care este pricina din care, mai cu seama, s-a mahnit fiul cel mai mare? El spune: "... mie niciodata nu mi-ai dat un ied, ca sa ma veselesc impreuna cu prietenii mei. Dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, ai injunghiat pentru el vitelul cel ingrasat" [Luca 15, 29-30]. Asa de mari si de insemnate sunt harismele pe care ni le harazeste noua Dumnezeu, incat si ingerii au dorit sa priveasca cu luare aminte la cele daruite noua prin inomenirea Sa, precum spune fruntasul Apostolilor, Petru. De aceea si cei drepti au nazuit ca chiar inainte de vreme sa mearga la Hristos, asa precum si Avraam a vrut sa vada ziua Lui. Dar Hristos nu a venit atunci, iar cand a venit, El nu a venit ca sa cheme la pocainta pe cei drepti, ci pe cei pacatosi; si mai presus de acestea, a venit anume spre a fi rastignit El, Cel ce a ridicat pacatul lumii. "Iar unde s-a inmultit pacatul, a prisosit harul" [Romani 5,20].







24. Cand cei drepti aduc invinuiri, Dumnezeu nu le da lor nici macar unul dintre iezi, adica dintre pacatosi, iar faptul acesta se vadeste din multe, si mai cu seama din pilda sfantului si fericitului Carpos. Caci acesta nu numai ca nu a dat ascultare unor oameni rai, ce spuneau ca nu li se cade sa traiasca acelor necredinciosi care stramba caile Domnului cele drepte, dar el a simtit pe sine mania dumnezeiasca si a aflat nespus de infricosatoare temeiuri care il calauzeau spre cunoasterea rabdarii lui Dumnezeu celei de negrait si mai presus de minte, care temeiuri il indemnau nu numai sa nu se scoale impotriva, ci chiar sa se roage pentru cei ce-si petrec viata in rautati, intrucat Dumnezeu le ofera si acelora o vreme de pocainta. Iar Dumnezeul celor ce s-au pocait, Parintele milostivirilor, ca sa arate marea Lui darnicie fata de cei ce s-au intors catre El prin cainta, in acest chip a intocmit aceasta pilda [a fiului risipitor] .







25. Sa ne apucam si noi asadar, fratilor, de lucrarea pocaintei, ferindu-ne de cel rau si de turmele lui. Sa stam departe de porci si de roscovele care ii hraneau pe ei, adica de patimile cele spurcate si de cele ce-s legate de acestea. Sa stam departe de pasunea cea rea, adica de reaua naravire. Sa fugim noi din tara patimilor, care sunt necredinta, pofta nesaturata si necumpatarea, unde e foamete mare de cele bune si patimi mai rele decat foamea. Sa alergam catre Tatal nestricaciunii si Datatorul de viata, pe calea vietii prin virtuti. Caci acolo Il vom afla pe El, in marea Lui iubire de oameni, iesindu-ne in intampinare si harazindu-ne noua iertarea pacatelor noastre, semnul nestricaciunii, arvuna mostenirii viitoare. Ca si fiul risipitor, care, precum am invatat de la Mantuitorul, pana cand a fost in tara patimilor, chiar daca a chibzuit si a grait cuvinte de pocainta, nu a dobandit nimic bun, ci numai parasind acele fapte ale pacatului si degraba venind catre tatal sau, a ajuns sa capete chiar mai mult decat nadajduia si a ramas mai inainte cu smerenia, intelept si drept, pastrand in el neatinsa sfintenia harului dumnezeiesc.







26. Pe care [har] fie ca si noi toti sa-l dobandim si sa-l pastram neimputinat, astfel incat in veacul ce va sa vie sa ne bucuram, impreuna cu risipitorul cel mantuit, in Ierusalimul cel de Sus, maica celor ce traiesc, Biserica celor intai nascuti intru Hristos, Domnul nostru, Caruia I se cuvine toata slava in veci: Amin.

Sfantul Grigorie Palama



sursa:crestinortodox.ro

Sarbatorile in credinta populara si in credinta Bisericii

In conceptia populara, nu numai la noi, ci si la alte neamuri crestine, o zi de sarbatoare trebuie neaparat sa fie consacrata unui sfant. Ea nu poate comemora altceva decat moartea, nasterea, botezul sau amintirea unui sfant sau a unui martir. Tot dupa credinta poporului, Dumnezeu ori Maica Domnului, sau sfintii si mucenicii, ori unele zile ale saptamanii personificate, trimit felurite boli si neputinte celor ce n-au pastrat randuielile Bisericii sau au necinstit, prin lucrare, zilele ce trebuia "sa le tie".



Astfel, Dumnezeu, sfintii si chiar zilele saptamanii se razbuna si vatama sanatatea omului, ori il lovesc cu alte necazuri, pentru ca a indraznit sa lucreze in zilele inchinate lor.



Pornind de la aceasta conceptie gresita, poporul a transformat in sfinti o multime de nume de sarbatori care nu aveau nimic comun cu vreun nume propriu de sfant sau de mucenic.



Pe de alta parte, sfintii, a caror existenta nu poate fi pusa la indoiala, capata atributii speciale, care difera adeseori de la un popor la altul. Credintele identice la diferite popoare se explica printr-o aluzie la meseria pe care o exercitase sfantul, sau la o intamplare, autentica sau legendara, din viata lui.



Ceea ce e mai caracteristic insa in cultul poporului pentru anumiti sfinti e interpretarea pe care o da numelui unora din acestia. Omul din popor cauta sa stabileasca o legatura intre numele sfantului si darul pe care-l are de a vindeca anumite boli sau de a-i ocroti pe oameni in diferite imprejurari. In acest sens, il vedem rastalmacind numele sfantului si atribuindu-i daruri care nu au nicio legatura cu cele petrecute in viata lui.



"Sarbatori pazite" la alte popoare



Sarbatoarea "tuturor sfintilor", la Toussaint, e considerata de poporul francez ca o zi consacrata unui sfant "care vindeca de tuse".



Sarbatoarea "la Trinite" (Sfanta Treime) este o sfanta inrudita cu Maica Domnului. L'Epiphanie (Boboteaza) a fost personificata, in Franta, in secolul al VI-lea, sub numele de Sainte Theophanie sau Sainte Tiphaigne, si considerata ca mama celor trei regi magi. Se stie ca, in Franta, se serbeaza, la Boboteaza, si cei trei regi de la Rasarit.



La italieni, dimpotriva, Beffana sau Beffania (nume stalcit din Epifania) e o zana rautacioasa care sperie copiii la Boboteaza.



Sfantul Antonie (17 ianuarie) este patronul macelarilor, in Belgia, pentru ca exercitase, la Roma, meseria de macelar. La italieni, la germani, la elvetieni, la estoni etc. e patronul porcilor, pentru ca, dupa cum spune legenda, diavolul, ca sa-l ispiteasca, i s-a aratat deseori in chip de porc. La Neapole si in Sicilia e protectorul casei contra focului, iar la noi si la francezi e invocat si pazit pentru arsuri si opareli.



Sfintii Chir si Ioan (31 ianuarie) se pazesc de greci pentru a fi feriti de boli, caci practicasera medicina.



Sfantul Gheorghe (23 aprilie), care fusese ostas si e deseori reprezentat calare, luptindu-se cu un balaur, e patronul razboinicilor, la greci ; la germani, e patronul cailor si al vitelor; mai adesea e invocat ca patron al ciobanilor si al turmelor de oi.



Sfintii Cosma si Damian (1 iulie), care au fost medici, se serbeaza in Occident ca patroni ai barbierilor, baiesilor si chirurgilor. La greci, la bulgari si la noi (sub numele de Cosmandin) sunt serbati ca sa-l apere pe om de boli.



Sfantul Matei (21 septembrie) e, la italieni, patronul zarafilor si al camatarilor, pentru ca fusese perceptor la romani.



Sfantul Andrei (30 noiembrie), care a fost pescar, e patronul pescarilor la italieni.



Profetul Daniil (17 decembrie), care a fost aruncat intr-un cuptor infierbintat, e serbat de bulgari spre a fi feriti de foc si de arsuri etc.



"Zile pazite" la romani



In credintele noastre, Rusaliile, sunt niste zane rele care pocesc oamenii, credinta pe care o regasim si la slavi.



Sfanta Pocroava e o sfanta pe care o venereaza femeile in Bucovina, pentru ca sa se roage lui Dumnezeu sa tina lumea si sa nu ne prapadeasca, iar fetele postesc in aceasta zi, pentru ca sfanta sa intervina „sa le acopere parul, sa se marite".De fapt, cuvintul pocroava nu e un nume propriu, ci e imprumutat din slavoneste, unde "poerovit " inseamna "acoperamant". Intr-adevar, in ziua de 1 octombrie, cand se serbeaza Sfanta Pocroava, Biserica praznuieste sarbatoarea Acoperamintul Maicii Domnului.



Tot astfel, Joimarita e, dupa credinta poporului, o fiinta supranaturala care se arata la "Joi-mari"; Craciunul, ziua Nasterii Domnului, e Mos Craciun, care a fost stapanul pastorilor si al staulului unde s-a nascut Mantuitorul, si avea de nevasta pe Craciuneasa; iar ajunul Craciunului, Mos Ajunul, a fost baci, in slujba lui Mos Craciun.



Sfantul Ilie (20 iulie) e pazit la noi, ca si aiurea, spre a fi ferit de trasnet si de piatra. Se stie ca, dupa Sfinta Scriptura, profetul Ilie s-ar fi urcat intr-un car de foc, cu cai de foc, dupa ce, in viata, se rugase lui Dumnezeu sa coboare focul din cer, ca sa mistuiasca pe cei ce-l defaimau.



Sfantul Grigore Teologul (25 ianuarie) e serbat de poporul nostru de teama sa nu ajunga olog.



Adormirea Sfintei Ana (25 iulie) e serbata de femei, ca sa nu adoarma pe veci.



Sfantul Petru (29 iunie) e rau de piatra.



Sfantul Procopie (8 iulie) e serbat de bulgari ca sa se procopseasca.



Apost. Luca (18 oct.) e ziua in care hutulii din Bucovina seamana usturoiul, pentru ca, in limba lor, luk inseamna 'usturoi'.



Sfantul Mucenic Lup (23 august) e serbat la noi cu nelucrare, pentru ca lupul sa nu prapadeasca turmele.



Zilele pazite de romani pentru a-si pastra sanatatea



Mai sint inca o multime de alti sfinti care, in datinele si credintele poporului, nu mai amintesc nimic din viata lor, n-au atributii in legatura cu numele lor, ci au mostenit pur si simplu atributiile divinitatilor pagine, serbate in zilele in care au fost asezati in calendar.



Vom incepe cu zilele din calendar, atat cele pazite de tot crestinul ca sarbatori mari, cat si acelea ale unora din sfinti si mucenici pe care numai poporul de la tara, si in special femeile, le "tin", de teama bolilor.



1. In zilele de 16 si 17 ianuarie, se tine, in unele parti ale tarii, o sarbatoare numita "Antanasiile". E pazita de popor, ca sa nu capete boli rele, ameteli de cap sau boala copiilor.

2. Ziua de 17 ianuarie, consacrata Parintelui Antonie cel Mare, e pazita de teama arsurilor, oparelilor, pojarului, junghiurilor si altor boli.

3. Nu se lucreaza in ziua de 18 ianuarie, cand se serbeaza Parintii Atanasie si Chiril, pentru a nu fi lovit de ciuma. Din aceasta pricina, poporul numeste aceasta zi "Tanase de ciuma".

4. In ziua de 25 ianuarie, consacrata Sfantul Grigore Teologul, nu se lucreaza, spre a fi ferit de inec, de arsuri si, mai ales, de ologeala.

5. Ziua de 30 ianuarie, cand se serbeaza Sfintii Trei Ierarhi, e pazita de teama frigurilor si a arsurilor.

6. Ziua de 10 februarie, consacrata Sfantul Haralambie, care "tine ciuma in lant", e pazita cu sfintenie de popor, ca sa fie ferit de ciuma''. Pentru acelasi motiv il serbeaza bulgarii si grecii din Zachynthos.

7. In ziua de 11 februarie se serbeaza Sfantul Vlasie, in care nu selucreaza, pentru ca femeile sa nu nasca copii schilozi. Pentruacelasi motiv e serbata aceasta zi si de bulgari.

8. Ziua de 24 februarie, cand se serbeaza Aflarea capului Sf. Ioan, numita de popor "Dragobete (cap de primavara)", o tin oamenii pentru friguri si alte boli.

9. A doua zi dupa Buna-Vestire, adica ziua de 26 martie, numita de popor "Stoborul Blagovesteniilor" sau "Blagovesnicul", e serbata de femei pentru boli, lovituri, sau sa nu li se caliceasca copiii.

10. La 24 iunie, cand se serbeaza nasterea Sf. Ioan Botezatorul, zi numita de popor "Sanziene" sau "Dragaica", femeile nu lucreaza de teama sa nu se poceasca, sa li se strimbe gura''.

11. Ajunul Sam-Pietrului, postul Sam-Pietrului (28 iunie) e pazit de femei, care nu lucreaza nimic in casa, de teama ca "Frumoasele", care trec in aceasta zi, sa nu le strimbe trupul''.

12. La 27 iulie se serbeaza ziua Sfantului Mart. Pantelimon, numita de popor "Pantelimonul" sau "Pintelei calatorul", tinuta de teama arsurilor si a diferitelor boli.

13. Ziua de 29 august - Taierea capului Sfantului Ioan - numita de popor "Sfantul Ioan de toamna" si "Crucea mica", e pazita de teama frigurilor. Mai ales, nu trebuie sa se taie pepeni verzi, ca e rau de friguri.

14. Ziua de 14 octombrie, consacrata Sfintei Paraschiva, numita de popor "Vinerea Mare", se tine pentru dureri de cap si spre a fi ferit de boli, in special de ochi.

15. La 26 octombrie se serbeaza Sfantul Dumitru, zi rea de lovituri.

16. Cine lucreaza in ziua de 8 noiembrie, consacrata Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril, se va canoni grozav in ceasul mortii pana la iesirea sufletului.

17. Ziua Sfantului Andrei (30 noiembrie) e pazita cu multa frica. Cine lucreaza in aceasta zi se imbolnaveste la Ignat, cu credinta ca l-a imbolnavit sfantul cu boala rea. Nu se poate vindeca bolnavul decat in ziua de Sf. Andrei, descantandu-i-se timp de un an.

18. Zilele de 4 (Sfanta Varvara), 5 (Sfantul Sava) si 6 decembrie (Sfantul Neculai) sunt numite de popor "Zilele bubatului" si se pazesc cu multa sfintenie, de teama varsatului.

19. In ziua de Sf. Spiridon (12 decembrie) nu se lucreaza, fiind tare rau pentru lovituri.

20. Ziua de 20 decembrie - Sfantul Ignatie - cand se taie porcul de Craciun, femeile nu lucreaza de teama bolilor si a loviturilor, de frica sa nu "icneasca" ca porcul, si sa nu nasca copii pociti.



Dintre sarbatorile mobile pe care le pazeste poporul de teama bolilor, se pot aminti urmatoarele :



1. In zilele "San-Toaderilor", din prima saptamana a postului Pastilor, femeile nu lucreaza. "Una a lucrat marti : a prins o panza. I s-a strimbat gura la o parte... Pe multi i-a strambat, pe unii de gura, pe altii de picioare... ".

2. In "Sambata lui Lazar" nu se lucreaza "la lucru voinicesc, caci e rau de cazaturi, deoarece Lazar a murit cazand dintr-un copac".

3. "Miercurea stramba", din prima saptamana a Paresimilor, e pazita cu sfintenie. Nu se lucreaza. Nu se face lesie, nu se spala rufe, nu se toarce, nu se urzeste panza, nu se descanta de nici un descantec, decat de buba neagra.

4. In "Joia iepelor", care urmeaza dupa "Miercurea stramba", nu se lucreaza, ca e rau de intepaturi.

5. La "Joi-mari", adica in Joia Pastilor, nu se lucreaza, ca e rau : "vine Joimarica si da cu ochii pe foc pe cine l-o prinde lucrand".

6. In "Vinerea seaca" sau Vinerea Patimilor (vinerea Pastilor) se posteste toata ziua pentru iertarea pacatelor si nu se lucreaza de teama bubelor sau altor boli.

7. Miercurea, la jumatatea rastimpului dintre Pasti si Rusalii, e o zi pe care poporul o numeste "Strat de Rusalii", "Strodul Rusaliilor", "Tudorusale" sau "Sfredelul Rusaliilor". In aceasta zi nu se lucreaza, nu se descanta. Cine lucreaza o pateste rau : poate sa orbeasca, sa innebuneasca sau sa ologeasca. Se intampla sa dea de o boala pentru care nu mai e in lumea asta mijloc de tamaduire.

8. Cele mai primejdioase zile sunt Rusaliile. Cine lucreaza in aceste zile poate sa orbeasca, sa amuteasca, sa ologeasca sau sa innebuneasca. Il "iau din calus" Rusaliile si rar se mai vindeca omul.

9. In genere, nu trebuie lucrat nimic in zi de sarbatoare, caci e cu primejdie pentru sanatatea omului. Cine ciopleste sau taie lemne intr-o sarbatoare, pe lumea cealalta ii vor arde aschiile pe piept si pe ochi.



Zilele saptamanii



Si anumite zile ale saptamanii, personificate, se razbuna daca omul le necinsteste, indeletnicindu-se cu unele lucrari ce nu sunt ingaduite in acele zile.



Lunea nu e bine sa se spele rufe, caci unul de-al casei se va umple de buboaie. "Daca faci lautoare ori speli camasi lunea, ai sa te imbolnavesti de riie si de rapan, ai sa faci paduchi si lindini, si de purici nu te vei mantui". E o credinta veche si foarte raspandita la romani ca celui ce se apuca sa posteasca regulat lunea. Dumnezeu ii va lungi zilele. Nevestele care n-au copii si doresc sa aiba, daca postesc douasprezece luni in sir, cred ca vor naste copii. Unii postesc pentru a fi feriti sau a se vindeca de boli. "Doamne, soro draga, pe mine ma dureau ochii, de nu mai stiam ce sa fac! Si de cand m-am prins c-oi posti lunea, parca mi-a luat cu mana". Tot pentru paza ochilor, nu se Iau femeile lunea in judetul Valcea.



Miercurea se tine de "Dansele". Cine lucreaza in aceasta zi, „face bube pe la incheieturi, capata dureri si i se schimonosesc mainile si trupul". "Cine pune mana pe sita, sa cearna, focul lui Dumnezeu pe capul ei. Si bube pe cap, albe ca taratele ceramanin sita, si junghiuri prin cruce, si sa n-aiba astampar ca faina cand o cerni...". Miercurea nu e bine sa se spele pe cap, sa se faca lesie, sa se fiarba camasi, caci e rau de bolis. Sa nu cosi inspre miercuri, ori sa torci, ca te imbolnavesti. Tot astfel, la hutulii din Bucovina, femeile nu torc miercurea, ba nici furca n-o lasa sa stea in odaie, caci altfel vine Sereda (miercurea personificata) si toata noaptea hodorogeste prin casa. Nici la bulgari nu se coase si nu se toarce in aceasta zi. Miercurea sa nu iei ouale din cuibar, ca faci pecingine pe obraz. Miercuri e ziua Maicii Domnului, si se posteste in cinstea ei. Daca maninci de frupt, e rau de boli, de primejdii si de napaste.



Vinerea e cea mai primejdioasa din zilele saptamanii mai ales pentru femeile care n-o respecta, facand unele lucruri nepermise. Nu trebuie sa se toarca, altfel li se coc degetele si le cad unghiile, altora li se intorc matele''. Cine tese, isi scoate singura ochii pe ceea lume. Nu se coase, caci unde se inteapa femeia, se face buba, mai adesea neagra. Acul sa nu stea infipt, caci impunge pe Sfanta Vineri. Daca lucreaza cineva la iglita, sa intepe de trei ori in pamant cu iglita. Cand vor intreba sarbatorile daca ai lucrat in ziua lor, si ce anume lucru, vinerea le va raspunde ca ai intepat in pamant. Nu se face lesie, caci, murind, "iti curge venin si, pe ceea lume, lesia o bei in loc de vin". Nici parul capului sa nu ti-l speli, caci ori iti cade parul, ori te doare capul''. Nu se rasneste, nu se coace paine, nu se umple bors, ca se face sange. O femeie a copt vinerea paine si a murit. Mai ales patimesc de ochi, capata albeata sau orbesc de tot acelea care indraznesc sa lucreze in ziua de vineri. De aceea multe femei postesc, nemancand nimic, in aceasta zi, ca sa fie ferite de boli. Tot asa e pazita vinerea la popoarele din Peninsula Balcanica si la acelea din apusul Europei.



Toate zilele te iarta, daca lucrezi, numai duminica nu. Sa nu cosi, ca intepi pe Sfanta Duminica (Maica Domnuluii). Daca o femeie insarcinata coase duminica, va naste copilul cu limba cusuta (legata). Sa nu te lai, ca faci bube in cap, ori matreata sau pecingine. Daca tai lemne, faci diavolului aschii sa-si faca malai, si pe lumea cealalta iti vor arde aschiile pe piept etc.



Invatatura Bisericii



Biserica noastra face in fiecare zi a anului amin­tirea unuia sau a mai multor sfinti. Dar nu toti sunt sarbatoriti pretutin­deni, ci numai cei mai de seama dintre ei, care s-au impus evlaviei popu­lare prin anumite merite deosebite.



Prin sec. VI, calendarul crestin este aproape definitiv for­mat, in ceea ce priveste sarbatorile mari de peste an, care pana in aceasta vreme apar aproape toate si sunt sarbatorite pretutindeni. N-a fost adoptata in crestinism nici o sarbatoare pagana, chiar daca se constata unele coincidente de date, intamplatoare sau intentionate, intre unele sarbatori crestine cu date fixe si cele pagane, pe care acestea le-au inlocuit (ca in cazul sarbatorii Craciunului, al Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul s.a.).



Reminiscente pagane supravietuiesc doar in folclor, adica in datinile, credintele si riturile cvasi-religioase, legate mai ales de vechile sarbatori pagane cu caracter naturist, inlocuite de cele crestine. In calendar nu exista asemenea sarbatori, nici cu cruce rosie, nici cu cruce neagra, dar pe care oamenii le tin. Mai bine lucreaza duminica si in schimb tin asa zisele sarbatori.



De multe ori femeile credincioase se invata una pe alta (in mod gresit), in loc sa se duca la preot sa-l intrebe, dupa cuvantul Mantuitorului: "duceti-va si aratati-va preotilor" (Luca 17;14) si astfel ia nastere falsa traditie, din multa parere personala.



Toate aceste conceptii ale poporului sunt devieri de la invatatura Bisericii. Nici Sfanta Scriptura, nici Sfanta Traditie nu indreptatesc si nici nu amintesc aceste practici. Cuvantul Sfantului Apostol Pavel este foarte clar in aceasta privinta: "Iar de basmele cele lumesti si babesti, fereste-te si deprinde-te cu dreapta credinta” (1 Timotei 4;7)”.



sursa:crestinortodox.ro

vineri, 17 decembrie 2010

SĂ NE RUGĂM




SĂ NE RUGĂM PENTRU ÎNTREAGA FĂPTURĂ!


SAU

PENTRU CINE ŞI CE UITĂM SĂ NE RUGĂM



1.Pentru iertarea avorturilor şi mântuirea copiilor avortaţi

2.Pentru iertarea păcatelor şi luminarea conducătorilor ţării noastre

3.Pentru mântuirea şi apărarea românilor din Timoc şi din toate celelalte comunităţi din străinătate şi păstrarea identităţii lor ortodoxe şi româneşti

4.Pentru împotrivirea autorităţilor române laice şi clericale faţă de tehnologiile antihristice, vaccinări, codex alimentarius, documente biometrice cu cipuri şi altele

5.Pentru reîntregirea României Mari, adică întoarcerea Basarabiei şi a tuturor teritoriilor româneşti înstrăinate în interiorul hotarelor ţării

6.Pentru pace şi bună înţelegere în Ţara Românească, Ardeal, Moldova, Basarabia, toată ţara noastră, precum şi împrejur cu vecinii noştri

7.Pentru liniştirea, împăcarea şi îmbunarea maghiarilor, sârbilor, italienilor şi a tuturor popoarelor care ne vor răul sau ne dispreţuiesc

8.Pentru luminarea tuturor românilor, în special a tinerilor, pentru a-şi cunoaşte şi iubi limba, istoria, credinţa şi neamul şi pentru a-şi asuma fiecare datoria de creştin-ortodox şi român cu bucurie, curaj şi jertfelnicie

9.Pentru întoarcerea în ţară a românilor de ispravă din diaspora şi luminarea celor care aduc ruşine neamului românesc, ca să-şi asume responsabilitatea de români, aducând cinste ţării

10.Pentru dispariţia lumii interlope şi a mafiei din România şi din jurul ei

11.Pentru încetarea traficului de droguri, de carne vie, de persoane

12.Pentru dispariţia tuturor reţelelor de cerşetori şi a tuturor cămătarilor

13.Pentru luminarea şi întoarcerea la dreapta credinţă a tuturor sectarilor şi pentru dispariţia tuturor sectelor şi ereziilor din România, inclusiv a masoneriei

14.Pentru reabilitarea sistemului românesc de învăţământ

15.Pentru iertarea şi mântuirea profesorilor şi a personalului din sistemul educaţional, ca să-şi facă datoria cu multă dragoste şi responsabilitate

16.Pentru învăţarea credinţei ortodoxe adevărate în şcoală şi pentru eliminarea învăţăturilor mincinoase despre evoluţionism şi sărbători sau scrieri păgâne

17.Pentru luminarea, încreştinarea şi împăcarea ţiganilor şi a tuturor românilor care se poartă ca ei sau care îi dispreţuiesc, pentru ca ţiganii să-şi dorească o viaţă mai bună, demnă, cinstită şi onorabilă

18.Pentru iertarea şi luminarea doctorilor, asistentelor, farmaciştilor şi a tot personalul practicant sau de conducere din sistemul medical românesc, să nu mai aştepte sau să accepte mită sau „atenţii”, să-şi iubească meseria şi să o facă cu multă dragoste şi dedicaţie, să-i trateze pe pacienţi la fel, indiferent de statutul social sau starea materială, să fie exemple de integritate morală pentru cei din jurul lor

19.Pentru luminarea tuturor poliţiştilor, a jandarmilor şi a militarilor, să aibă înţelepciune şi integritate morală, să nu fie corupţi, să-şi facă datoria cu onoare, iertare şi înţelepciune, pentru toţi cei care-i batjocoresc, îi numesc proşti sau în alte feluri dezonorante şi-i demoralizează, îi descurajează în orice fel şi-i tratează cu lipsă de respect

20.Pentru vindecarea celor dependenţi de droguri şi pentru ocrotirea tuturor tinerilor de pericolul drogurilor

21.Pentru iertarea, liniştirea şi înţelepţirea tinerilor care-şi bat sau îşi dispreţuiesc părinţii şi a părinţilor care-şi bat copiii cu violenţă sau nu au grijă de ei, a soţilor care-şi bat soţiile şi a tuturor bătăuşilor de orice fel

22.Pentru luminarea, pocăinţa şi vindecarea homosexualilor, cât şi pentru iertarea şi înţelepţirea celor care-i bat sau îi ocărăsc, fără să le ofere dragostea pe care ne-a arătat-o şi nouă Hristos

23.Pentru dispariţia tuturor cazinourilor, a sex-shopurilor, a tuturor publicaţiilor cu conţinut imoral, erotic, pornografic, de scandal sau de bârfă, a tuturor materialelor pornografice de pe internet şi pentru ferirea tinerilor de toate acestea

24.Pentru mântuirea săracilor, în special a copiilor abandonaţi sau ai străzii şi întărirea lor în special în perioada iernii pentru a supravieţui şi a-şi găsi echilibrul moral-religios şi strictul material necesar

25.Pentru bolnavi, suferizi şi bătrâni, să aibă răbdare în suferinţe şi să se mântuiască

26.Pentru alungarea şi dezrădăcinarea tuturor obiceiurilor şi sărbătorilor păgâne sau necreştine venite din apus sau de la alte neamuri

27. Pentru zădărnicirea prozelitismului sectar şi a vizitei papei în România

28. Pentru ca toţi – „de la vlădică la opincă” – să înţeleagă pericolul pan-ereziei ecumenismului şi să-l respingă

29. Pentru toate Sfintele Locuri din Ţara Sfântă, Egipt, Siria, Liban, Athos, Constantinopol, Cipru, Kiev, toată Africa şi altele şi pentru cei ce cu credinţă vieţuiesc acolo şi se jertfesc pentru păstrarea lor

30. Pentru ca toţi să vină la cunoştinţa Adevărului şi a Dreptei-Slăviri şi nimeni să nu piară, ci toată suflarea omenească să creadă, să se boteze şi să se mântuiască…



(amin,amin,amin noua tuturor MANTUIRE!



NOTĂ:

LISTA POATE CONTINUA.

CEI CE AU DRAGOSTE POT FACE CÂTE O METANIE MICĂ SAU MARE PENTRU FIECARE CERERE ROSTIND ÎNAINTE „DOAMNE IISUSE HRISTOASE, MILUIEŞTE-MĂ…” ŞI ADĂUGÂND CEREREA.



(sursa:pelerinortodox)