ICOANA POCAINTEI ADEVARATE

ICOANA POCAINTEI ADEVARATE

luni, 28 iunie 2010

Din Proloagele - Vieţile Sfinţilor si cuvinte de invatatura,luna Iunie in ziua 29,Biserica Ortodoxa,
face,
Pomenirea Sfintilor,slavitilor si intru tot laudatilor si mai marilor APOSTOLI:
PETRU SI PAVEL,de ale lor binecuvantari si rugaciuni sa ne bucuram.

Pentru acesti doi Apostoli, pricina de lauda nu va afla nimeni mai mare alta, decat lauda, pe care le-a dat-o, Domnul Insusi, fiecaruia. Ca, pe Petru l-a fericit, pentru marturisirea Lui, numindu-l "Piatra" si pe adevarul marturisirii lui a zidit Biserica Sa; iar, pe Pavel l-a numit "Vas ales", care avea sa poarte numele Domnului, inaintea tiranilor si a imparatilor. Dar, iata, alte cateva cuvinte despre aceste slavite capetenii ale Apostolilor.

Sfantul Apostol Petru, mai intai, era pescar din Betsaida, la Marea Galileii si se chema Simon, inainte de a se intalni cu Domnul. Era frate cu Sfintul Apostol Andrei, "Cel intai chemat" la slujirea credintei. Era cel mai varstnic dintre cei doisprezece ucenici si, deseori vorbea in numele Apostolilor, rugand pe Invatatorul sa le talcuiasca intelesul tainelor credintei. Era o fire infocata, cinstita si plina de rodire pentru Hristos si gata, oricand, la uitarea de sine. Cu toata dragostea pentru Iisus Hristos, nu si-a putut invinge slabiciunea, lepadandu-se de trei ori de Domnul sau, tocmai cand Acesta era batjocorit si purtat de la Ana la Caiafa. Dar, cu multe lacrimi si cu mult zbucium, a ispasit el intreita lui lepadare de Domnul, iar, la cea de a treia aratare a Domnului Inviat, ucenicilor Sai, Petru redobandeste vrednicia de Apostol, marturisind de trei ori dragostea lui catre Mantuitorul.

Dupa Inaltarea la cer a Domnului si dupa pogorarea Duhului Sfant, a inceput stradania, cea fara odihna, pentru raspandirea credintei si, ca si ceilaiti Apostoli, Sfantul Petru nu a precupetit nici o osteneala pentru implinirea poruncii Mantuitorului, de a vesti adevarul mantuirii. A strabatut drumuri lungi si grele, propovaduind Evanghelia in Iudeea, in Antiohia si in Pont, in Galatia, in Capadochia si in Bitinia, ajungand pana la Roma. Desi, mai varstnic, se supune intru totul, hotararilor luate la Sinodul Apostolilor din anul 51. Peste tot, a intemeiat biserici, a invatat, a mangaiat, a intarit credinta si nadejdea primilor crestini. Cand n-a putut ajunge la frati, a luat pana si a scris cele doua Epistole din Noul Testament, comori de invatatura, care depasesc aurul si pietrele scumpe.

Marele pescar si-a incheiat stradania si viata la Roma, cetatea cezarilor. La anul 67, in ziua de 29 iunie, Sfantul Petru a indurat moarte de Mucenic, in vremea prigoanei impotriva crestinilor, dezlantuita de crudul imparat Nero. Pe colina Vaticanului, acolo unde astazi se inalta stralucita basilica ce-i poarta numele, verhovnicul Apostolilor a fost rastignit cu capul in jos, pecetluind, cu sangele sau, credinta si dragostea lui fata de Mantuitorul Hristos.

Sa privim, acum, spre cealalta capetenie a Apostolilor, Sfantul Apostol Pavel. A fost barbat invatat, fariseu si rabin in religia evreilor, ucenic al lui Gamaliel si cunoscator al intregii invataturi din vremea sa. Se numea Saul inainte de a veni la credinta si era de fel din Tarsul Ciliciei. Imputernicit de sinedriul din Ierusalim, Pavel a prigonit cumplit pe cei ce marturiseau credinta in Hristos si propovaduiau Invierea Lui. Pe cand calatorea, spre cetatea Damascului, spre a prinde pe crestinii de acolo, Saul a vazut pe Domnul, Care i S-a aratat in chip minunat, si a crezut in El, lepadand ratacirea in care traise pana atunci. Din clipa aceea, Saul s-a dovedit un neinfricat propovaduitor al credintei crestine si sub noul nume de Pavel, a fost unul din cei mai mari Apostoli ai lui Hristos. El a dus vestea cea buna a Evangheliei Domnului printre popoarele pagane, binevestind in multe locuri din Rasarit, trecand prin Grecia, la Atena, la Corint, in Asia si in Macedonia si ajungand pana la Roma.

In lungile si obositoarele lui calatorii, a indurat nenumarate primejdii, a suferit batai, a fost intemnitat, a indurat foamea si setea. Nici o suferinta nu i-a micsorat ravna de propovaduire a credintei, nici o primejdie nu l-a inspaimantat. Prin toate cetatile, pe unde a trecut, a intemeiat obsti crestine, de care s-a ingrijit tot timpul, sfatuindu-le si indrumandu-le prin epistolele, pe care le trimitea catre frati, cand se afla departe, epistole din care ni s-au pastrat patrusprezece, ca un adevarat tezaur al vietii lui Hristos, ca o adevarata stiinta a mantuirii. Sfantul Apostol Pavel a fost numit "Apostolul Neamurilor", ca unul ce a vestit cel mai mult pe Hristos, printre popoarele pagane din acele timpuri, iar sfarsitul sau a fost cu moarte de mucenic taindu-i-se capul cu sabia, in aceeasi zi cu Sfantul Petru si sub acelasi imparat Nero, la marginea Romei, pe drumul ce duce de la Roma spre mare.

Sa cinstim necontenit pe acesti mari ctitori ai credintei noastre. Cat vor dura cerul si pamantul, faptele si maretia Sfintilor Apostoli nu se vor sterge din istoria mantuirii. Sa-i chemam in rugaciunile noastre si sa fim recunoscatori. Prin credinta, suntem de-a pururea ucenicii Apostolilor.

SFINTII PRAZNUITI AZI,28 IUNIE

Sfintii Mucenici Chir si Ioan sunt pomeniti de Biserica, in fiecare an, pe 31 ianuarie. In data de 28 iunie facem pomenirea mutarii sfintelor moaste ale celor doi sfinti de la Canopos la Manutin. Sfintii Chir si Ioan au patimit pentru Hristos in vremea imparatului Diocletian (secolul al IV-lea). Amandoi ingrijeau bolnavii, fara sa primeasca vreo recompensa.

Cetatea Manutin era idolatra si multi demoni stapaneau in ea. Patriarhul Teofil al Alexandriei (385-412) a incercat sa le indeparteze, insa nu a reusit. Urmatorul patriarh, Chiril al Alexandriei (412 - 444), s-a rugat si el lui Dumnezeu sa nimiceasca necuratia idolatra ce stapanea cetatea Manutin si unde puterea demonilor domnea absolut. Atunci inaintea Patriarhului Chiril s-a infatisat un inger al Domnului care i-a descoperit ca diavolii nu vor putea fi surpati, decat prin aducerea moastelor sfintilor Mucenici Chir si loan.

Sfantul Chiril a facut ascultare si a adus in Manutin moastele Sfintilor Chir si Ioan, zidand acolo o biserica in numele lor. Din momentul in care moastele au fost aduse in Manutin, duhurile necurate au fost gonite, iar locul a devenit izvor de tamaduiri.

Tot in aceasta zi, facem pomenirea:
- Sfantului Mucenic Papia;
- Dreptului Serghie Magistrul (secolul al IX-lea);
- Sfantului Mucenic Macedonie;
- Sfantului Cuvios Ulchian;
- Sfantului Pavel, doctorul;
- Sfantului Moise cel departat din lume;
- Sfantului Donag, episcopul Libiei;
- Sfintilor saptezeci de mucenici din Schitopolis;
- Sfintilor trei mucenici din Galatia;
- Sfantului Cuvios Magnu.

Doamne Iisuse Hristoase,Dumnezeule Milostive si Duhule Sfinte,miluieste si ne mantuieste pe noi
pentru sfintele rugaciuni ale MARITILOR SFINTI
pomeniti de noi.Amin.

(Calendar Ortodox)

duminică, 27 iunie 2010

DIAVOLII EXISTA!SA LUAM AMINTE LA CUVINTELE SCRIPTURII

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin!

Binecuvantati si dreptmaritori crestini din Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,

Sa ne impartasim acum din dumnezeiescul cuvant al Evangheliei,(Matei 8,28-34 - despre VINDECAREA CELOR DOI DEMONIZATI DIN TINUTUL GADAREI) care spune, iata:

“Si trecand El dincolo, in tinutul Gadarenilor, L-au intampinat doi demonizati, care ieseau din morminte, foarte cumpliti, incat nimeni nu putea sa treaca pe calea aceea. Si iata, au inceput sa strige si sa zica: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai inainte de vreme ca sa ne chinuiesti? Departe de ei era o turma mare de porci, pascand. Iar demonii Il rugau, zicand: Daca ne scoti afara, trimite-ne in turma de porci. Si El le-a zis: Duceti-va. Iar ei, iesind, s-au dus in turma de porci. Si iata, toata turma s-a aruncat de pe tarm in mare si a pierit in apa. Iar pazitorii au fugit si, ducandu-se in cetate, au spus toate cele intamplate cu demonizatii. Si iata toata cetatea a iesit in intampinarea lui Iisus si, vazandu-L, L-au rugat sa treaca din hotarele lor. Intrand in corabie, Iisus a trecut si a venit in cetatea sa”.

Iubitilor, tot cuvantul Evangheliei, dupa marturia insasi – e Buna Vestire – e descoperire dumnezeiasca. Si asa trebuie sa fim cu luare aminte sfanta, neclintita, la intelesul de viata facator al descoperirii Dumnezeului celui viu. In aceasta marturie din Evanghelia citita astazi se dezvaluie, nu vom indrazni a spune punand in comparatie adevar mai adanc sau mai putin adanc, mai de pret sau mai putin pret (nu exista in Evanghelie, totul este dumnezeiesc). Dar aici ceea ce se leaga de existenta noastra atat de framantata, chinuita, intrebatoare, mai mult, tema raului. Acei demonizati, deci stapaniti de demoni, deci de cel ce propriu-zis este numit cel rau, nefericitul demon.

Nu noi suntem judecatorii; unicul e Domnul si Judecatorul si Ziditorul nostru. De aceea, o si mai staruitoare rugaminte si ardoare indeamna cugetul nostru sa luam aminte la ceea ce ni se descopera in aceasta dumnezeiasca Evanghelie, aceasta taina, mister al raului, care ne priveste si pe noi. Caci “vai celui singur”, zice Inteleptul la Cartea Pildelor. Nici demonul nu vrea sa ramana singur, si de aceea ne ispiteste, sa aiba si el, daca vreti, partizanii lui. In singuratatea, in unicitatea raului lui. Si ne priveste, deci, pe noi. Cu smerenie, dar si cu incercare de ascutime de gand, incercam, pentru dumneavoastra si pentru noi insine, sa deslusim din acest mister al raului care il patrunde pe om si-l face sa fie chinuit; cum erau acesti doi demonizati.

Iisus, dupa ce rostise Predica de pe Munte, acolo, aproape de lacul, iezerul, Marea Galileii, coborand de pe munte, cu predica rostita multimilor de acolo, care erau stranse in jurul Lui, trece tarmul Marii Galileii dincolo, spre rasarit. Si acolo – si oriunde – Il asteptau oameni. El a venit pentru toti, cu intreg adevarul, pentru intreaga zidire. Si trecand marea, acolo L-au intampinat acesti demonizati, stapaniti de demoni. Pe care am ascultat cum Sfantul evanghelist Matei ni-i descrie: doi indraciti iesisera de prin morminte. Si erau fiorosi, incat nimeni nu indraznea sa treaca pe calea aceea. Doua caracteristici prin care ei se faceau cunoscuti: “ieseau din morminte”, deci locuiau in morminte. Erau fiorosi, incat nimeni nu cuteza sa mearga in calea lor. Nu mai comunicau cu nimeni.

Cand, in timpul Postului Mare, aceasta pericopa evanghelica se va citi din nou dupa Sf. evanghelist Marcu, acolo e infatisat doar unul din cei doi demonizati, si cu starea lui mai inspaimantatoare. Lasam cercetarea pentru atunci, aceea care pune in lumina noastra si alte ascunzisuri. Aici luam aminte indeosebi asupra acestor doua trasaturi tragice: ieseau din morminte si, fiorosi, cum erau, se izolasera de lume. Nimeni nu cuteza sa se apropie de ei si nici ei nu se mai apropiau de nimeni. Sa ne gandim, iubitilor: petreceau in morminte, in lumea mortii; si despartiti de semeni, de oameni, de Cel care, ca om, poarta pecetea chipului lui Dumnezeu. Caci in om cand privesti cu ochii duhului, in orice om intrezaresti adanc pecetea chipului lui Dumnezeu. Iar ei, izolati, despartiti de om, de cel ce poarta chipul lui Dumnezeu, care poate sa fie pentru tine o cale, o pecete vazuta, dumnezeiasca. Deci despartiti de oameni si de viata; pentru ca petreceau in morminte. Deodata, starea aceasta sfredeleste adanc in cugetul omului si intelegi: despartire de viata, gandita, si de semeni.

Sfantul parintele nostru Grigorie Palama talcuieste adanc de tot, atunci cand spune: unul din relele cele mai mari pe care le sufera sufletul omului, sau mai bine zis cel mai mare rau dintre toate relele este unirea cu sarpele inteligibil, adica inrobirea de sarpele care, stim, este simbolul pacatului, raului care a ispitit pe Eva in Eden. Si inteligibil, adica al rautatii care lucreaza in suflet, in trup mai tarziu. Pacatul cel mai mare… integral, si trupul, dar nu in trup, nu de acolo pleaca pacatul, ci din minte. Aceasta inseamna la Sfantul Grigorie sarpele inteligibil, adica pe inteles. Gandul lucreaza si ceea ce intelegi si te unesti… Si la acesti oameni demonizati acolo lucra sarpele: gandurile lor erau dominate… O, Doamne! Ce inseamna un bolnav mintal, iubitilor? Ganditi-va! Un bolnav posedat mintal, in sufletul lui.

Este suferinta tuturor suferintelor: pierderea libertatii, cel mai scump dar al sufletului. Doua daruri ne-a impartasit noua Dumnezeu. Cu ele avem mangaierea, bucuria, daca vreti, lauda noastra (fereasca Dumnezeu, sa nu zica cineva mandria noastra. In veci sa nu rostiti acest cuvant! Pentru ca unii spun ca folosesc acest cuvant in sens pozitiv. Nu exista mandrie in sens pozitiv). Poate fi bucurie a harului, mangaiere care vine de la Mangaietorul, Duhul Adevarului, poate fi o lauda impartasita: “Lauda suflete al meu pe Domnul”, si-ti impartaseste si tie. Ei bine, darul nostru de pret il avem indeosebi in suflet, in constiinta noastra, si in libertate. Or, sa fii obsedat, stapanit de demon – pierderea libertatii. Si cum te stapanesc gandurile? De aceea a zis tot Inteleptul biblic: “Calea nebunului este dreapta in ochii lui, iar inteleptul cere sfat”. Nu e mai mare tragedie decat sa fii stapanit de ganduri… Si orice gand care vine din lumea aceasta… sa fii posedat si sa nu stii ca esti posedat; sa spui ca e calea dreapta. “Calea nebunului este dreapta in ochii lui”.

Omul bolnav mintal, aici e tragedia, ca nu stie ca e bolnav. Deci, bolnav sa fii si sa nu ai constiinta bolii. Posedat sa fii, si sa nu mai ai constiinta libertatii. Si cum e cu putinta? Gandurile… Iubitilor, sa patrundem mai adanc. Ceea ce spunem si marturisim, si de neuitat sa fie pentru orice constiinta: adancul adancurilor adevarului acesta este: a avea constiinta Dumnezeului celui viu. Dumnezeu, El, Cel unic si absolut, este Existenta eterna, nemuritoare si absoluta. Si din darul lui – existenta faptura, existenta prin har, prin participare. Retinem: prin har, prin participare. Deci existenta absoluta, dumnezeiasca, si a noastra, partasa. Asa cum zicem la Cina cea de Taina: “Cinei Tale celei de Taina, astazi, Fiule al lui Dumnezeu, partas ma primeste”. El e Trupul si Sangele dumnezeiesc, iar pe noi ne impartaseste, ne face partasi.

Asa, Dumnezeirea eterna, absoluta, absolutul existentei este El, Dumnezeu – Tatal, Fiul si Duhul Sfant, pururea fiind si acelasi fiind, si ne impartaseste, ne face partasi la El la existenta Lui si la nemurirea Lui. De ce? Pentru ca ce a daruit nu mai ia inapoi. Cum a zis dumnezeiescul Pavel: “Dumnezeu nu-Si ia inapoi nici darul, nici chemarea” (Romani 11, 29). Si, odata cu existenta, mai daruieste ceva. Odata cu existenta, odata cu nemurirea, ne mai daruieste bunatatea si intelepciunea. Acum, intelegand taina aceasta: El e Existenta, ne face partasi si pe noi, aducandu-ne “de la nefiinta la fiinta” (dupa cuvantul Scripturii; nu iesim din cuvantul descoperirii dumnezeiesti), cum ne rugam mereu. Si cum ca aceasta este adevarat noi toti, cei de fata, spunem ca suntem adusi de la a nu fi la a fi, de la nefiinta la fiinta. Si daca ne uitam asa, nedumeriti (si eu sunt uneori nedumerit, si eu sunt un prostanac ca oricare). Dar eu plec – ca sa nu pun pe nimeni in cumpana, sa ma pun pe mine in cea mai grea cumpana: acum 83 de ani, sa zicem, eram? – Nu eram. Si toti ceilalti erati, acum o suta de ani in urma, daca vreti? Trebuie sa intelegem cuvantul adevarului, viu de tot. Atunci, noi toti am fost adusi de la nefiinta la fiinta. Dar existam tocmai prin Cel care are fiinta, si care o are din veci, adica Dumnezeu. Si asa am fost adusi la fiinta: de Tatal, prin Fiul, in Duhul Sfant. Asta e zidirea noastra. Cuvantul Sfantului Maxim, atat de adanc si luminos, iubitilor, cum au Parintii acestia inspirati de Dumnezeu, caci I-au fost credinciosi cu gandirea, cu simtirea, cu viata lor: Dumnezeu ca Existenta eterna, eterna, si va spuneam alta data, mintea noastra spune ca El exista in veci.

Si de ce? – Nimicul nu produce. Dar existenta exista, Dumnezeirea. Si acea existenta vesnica nu sunt eu, ci numai El. Existenta dumnezeiasca exista, iubitilor, ea nu are, cum spune Sfantul Maxim, nimic impotriva, nimic contrariu, pentru ca are vesnicia. Sau, cum spune Sfantul apostol Pavel: “Caci toate fagaduintele in El sunt da”. Dumnezeu este numai da. Si Amin-ul nostru, care inseamna asa sa fie, zice ca in El toate sunt da. Iar Mantuitorul, in Cartea Apocalipsei 3, 14, spune: “Cel ce este Amin, Martorul zidirii lui Dumnezeu”. Mantuitorul este deci numit Amin (Asa sa fie), pentru ca prin El toate s-au facut (cu vrerea Tatalui, cu lucrarea Fiului si desavarsirea Duhului Sfant). Dumnezeu-Tatal la inceput a zis: “Sa fie lumina”, prin Fiul a zis “Sa fie!”, si in Duhul Sfant, care odihnea deasupra adancului de ape, incalzind, ca o pasare sfanta (de aceea simbolul Duhului Sfant este porumbita) semintele, radacinile lucrurilor. Atunci intelegem ca El, Dumnezeu, este numai da, nu are nimic contrariu. Dar noi, fapura, suntem numai da? Noi zicem numai da? Pai chiar si Mantuitorul ne spune: “Cuvantul vostru asa sa fie: ce este da sa fie da; ce este nu sa fie nu”. Dar de ce la noi este si da si nu? Aici se afla talc negrait: Dumnezeu este numai da pentru ca este vesnic; El nu are nu.

Este eternitatea unei afirmatii eterne. Faptura fiind adusa de la nu la da, de la nefiinta la fiinta, atunci faptura exista – si aici va rog sa fim cutremurati si sa ne patrundem de adevar – prin da al lui Dumnezeu, prin Amin al lui Dumnezeu, prin Sa fie al lui Dumnezeu. El este da si numai da. Si ne impartaseste si noua: Da, sa fie! Prin Amin exist. Fiul lui Dumnezeu de aceea asa a inceput predica lui: “Amin zic voua”, la care noi raspundem la sfarsit: “Amin” – asa sa fie. Dar zice dumnezeiescul Maxim atat de adanc: “Intrucat Dumnezeu nu are contrariu, El e numai Da. Faptura are si un contrariu al ei – neexistenta. Caci a fost adusa de la nu la da”. Eu nu exist decat prin Da al lui Dumnezeu. Dar de la nefiinta am fost adus la fiinta; din contrariul existentei. Si neincetat sa cugetam la adevarul existentei noastre: existam prin Dumnezeu si prin Da al lui Dumnezeu. Dumnezeiescul Parinte Atanasie cel Mare spune, plecand tot de la ideea de necreat, care e Dumnezeu, si creatura, care suntem noi, ca in aceasta a constat ispita demonului, intai: ca prin pacat sa ne intoarca la nefiinta.

Vine imprejurarea sa spunem o data mai mult pentru ce care ne asculta: ce tragic, sa se scrie prin ziare sau sa auzim la televiziune ca a trecut cutare in nefiinta. E ispita celui care vrea sa ne arunce in nefiinta, a demonului. Demonul vrea sa ne intoarca la nefiinta, la nu. Si atunci intelegem, cand Sfintii Parinti definesc raul drept tagaduire a binelui; deci a spune nu binelui, nu existentei, nu nemuririi, nu vietii, nu bunatatii, nu intelepciunii. Aici e taina raului. Intelegem si ne cutremuram. Si, intelegand taina, demonul, rasadul cel rau rasadindu-l… cum a spus Mantuitorul: “Orice rasad pe care nu l-a sadit Tatal Meu cel ceresc, va fi smuls din radacina” (Matei 15, 13) – la ce rasad se refera Mantuitorul? – Rasadul demonului, rasadul necredintei, rasadul ispitei celei mai grave: a refuza existenta, viata, pana la cel mai clar pacat, al sinuciderii.

Si tot dupa Sfintii Parinti, darurile impartite de Dumnezeu sunt indeosebi acestea patru: existenta si nemurirea, bunatatea si intelepciunea: Existenta – ca existam; nemurirea – ca nu-Si ia Dumnezeu inapoi darul. Acestea tin de firea noastra. Iar bunatatea si intelepciune tin de vointa noastra si de vietuirea noastra. Si intrucat si existenta si nemurirea tin de fire, nu poti sa le desfiintezi. In schimb bunatatea si intelepciunea tin de vointa noastra. Si daca, iarasi, contrariul existenetei este neexistenta, contrariul nemuririi este moartea, contrariul bunatatii este raul, contrariul intelepciunii este necunostinta binelui, neinvatarea binelui. De aceea repetam cuvantul rostit de Sfantul Marcu Ascetul, care spune ca uriasii care ucid sufletul sunt uitarea, nestiinta si lenea. Toata creatia exista de la Dumnezeu Tatal, toata firea. Pacatul tine de vointa noastra, de libertatea noastra, de raspunsul nostru Amin la Amin-ul lui Dumnezeu; Da al nostru la Da-ul zidirii creatoare a lui Dumnezeu. Si in pacatul savarsit cu gandul, cu mintea, la bine raspunzi cu rau, la intelepciunea dumnezeiasca cu ignorarea, cu uitarea.

Si atunci retinem, iarasi: raul nu e in fiinta, nu fiinta devine rea, nu firea, ci viata, gandirea. Raul e numai in mintea noastra, numai in vointa noastra. Asa de adanc spune Sfantul Grigorie: Dumnezeu e bunatatea vie si de viata facatoare a celor vii. Pe cata vreme atunci cand ispita patrunde in mintea omului, in vointa omului, atunci duhul omului se uneste cu raul; tentatia lui, ispita catre nu, catre nefiinta, catre moarte.

Sa retinem, sa nu uitam o clipa, aceasta era starea celor doi demonizati: mormantul si despartirea de oameni, de creatie, intr-o negare; o negare nu absoluta, caci nu e cu putinta. Absolut e numai Dumnezeu. O negare a totul. E un fel de duh al mortii. Raul nu are fiinta; el e o negare, o lepadare, o imbolnavire, o tagaduire, o despartire de Dumnezeu, o paralizie. Si nu e paralizie mai inspaimintatoare: demonul nu creeaza, iubitilor, nu produce. Au spus inteleptii credinciosi: Filosofiile negarii, ale tagaduirii lui Dumnezeu, n-au produs nimic nou. Pot sa reproduca, sa copieze, pot sa cloneze, astazi. Iubitilor, trebuie sa o spunem cu taria adevarului de neclintit: raul, demonicul, paralizia, obsesia, anularea libertatii te duce la sterilitate totala.

Starea de monotonie, cum spune Parintele Staniloae. Nimic nou, nimic sa-ti invioreze viata. Propriu-zis mintea noastra devine creatoare cand se atinge harul, dumnezeiescul creator de ea. Restul e petrecere intr-un fel de lume a mortii, caci moartea nu are fiinta. E numai ispita ca mergi in nefiinta, dar nu mergi in nefiinta; nu poti. Iar tentativa sarmanului posedat de demon de a se sinucide nu e realizabila; nu-ti poti suprima existenta. Dar existi in acea agonie prin posesia celui rau mai inspaimantatoare decat orice. Incapacitatea de a intrezari orizonturi noi; orizontul divin al infinitului luminii si iubirii. Si te zbati… Nu vedeti dumneavoastra cum se zbat – cu durere o spunem, nu judecam pe nimeni – sarmanii nostri in diverse spectacole la care ne amuzam si ne incantam si in euforie parca tresaltam… Doamne, dar e un zbucium nebun, fara sens; niste salturi in vid. Din aceasta omul iese mai bun, mai drept, mai sfant, mai creator? Caci omul e creat dupa chipul Creatorului. Aici e tragismul.

Si intelegem, atunci: raul e tocmai nefiinta. E nefiinta pentru ca nu are fiinta. Cum spune Sfantul Grigorie Palama: Ajungi duh mort nu prin fiinta, caci nu e o fiinta a mortii, ci prin lepadarea vietii adevarate. Atunci, deodata intelegem, simtim ca se desparte lumina de intuneric, cum zice rugaciunea: “Doamne, Cel ce ai despartit lumina de intuneric...”. Eu exist prin Da, Amin, si raspund: Da, Doamne, eu exist prin bucuria vietii, a vietii nemuritoare pe care mi-ai dat-o; exist prin binele pe care mi-l impartasesti, prin intelepciunea poruncilor Tale, Tu, Care esti insasi Fiinta poruncilor, a virtutilor, si imi impartasesti din insusirile Tale dumnezeiesti virtutile Tale: si intelepcine, si dreptate, si curajul de a purta greutatile, si stapanire, cumpatare, biruire a oricarui gand care ma incearca si ma indeamna…

Sa nu uitam, sa tinem cuvantul acesta de sfintenie: cei doi demonizati in fata lui Hristos L-au marturisit drept Fiu al lui Dumnezeu – adancul din ei nu era distrus. Deodata au cunoscut in Hristos Originea, Adevarul ultim. Dar au zis: “Ai venit sa ne chinuiesti inainte de vreme?”. Vremea – Judecata. Iar Judecata va insemna sentinta desavarsita, absoluta, a binelui si a raului. Pana ce istoria va intra prin Judecata in imparatia lui Dumnezeu, in istorie inca avem confuzia intre bine si rau. De aceea e nevoie sa o lamurim mereu. Judecata va insemna sentinta asupra a ceea ce este bine si ce este rau, incat va fi sfarsitul confuziei, nu al lumii. Deci demonizatii aceasta spuneau: Stim cine esti… ne judeci inainte de vreme. Stim ca atunci va fi Judecata. Si toti vor intelege ce e bine si ce e rau, vor iesi din confuzie tocmai prin Judecator, prin Hristos. Iar demonii tot amana. Caci, cum spuneam si alta data, timpul demonului este “maine”, pe cand al lui Dumnezeu este un etern “acum”. Demonul mereu sa amane, doar-doar nu va ramane singur.

Si de aceea au cerut sa fie trimisi in turma de porci, ca sa ramana tot in lumea aceasta, sa nu ramana in nici un chip singuri. Dar, cum spune Sf. Pavel, “Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa ajunga”, de aceea ingaduie un timp pana la Judecata, o plinire, asa cum si cand S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu, “la plinirea vremii” a venit. Si a ingaduit demonilor sa mearga in turma de porci. Si atingandu-se de ei s-au aruncat in mare. A ingaduit aceasta ca sa arate ca opera demonilor e o opera a distrugerii, nu a zidirii. Dumnezeu zideste, demonul distruge. Si s-au aruncat. Dar in adanc toata faptura ramane tot in mana lui Dumnezeu. Raul nu poate distruge existenta. Si pastorii s-au inspaimantat, au mers in cetate si au vestit ceea ce se petrecuse si au venit cei din cetate si vazand paguba ingroziti, sarmanii, L-au rugat pe Iisus sa plece din hotarele lor. Un dar, o ofranda, o sansa a mantuirii pe care n-au primit-o.

Dar pentru noi adevarul adanc al cuvantului, iubitilor… Taina libertatii… Cele doua lumi: cea eterna – Tatal, Fiul si Duhul Sfant –, lumea libertatii, si lumea fapturilor, creata – din care facem parte si noi care dupa chipul Fiului de Tatal in Duhul Sfant suntem ziditi; lume adusa de la nefiinta la fiinta, de la nu la da. Nu lumea aceasta imi da libertatea. Stiti ca o ideologie numea liberteatea drept necesitate inteleasa. Ce vrea sa spuna? – Sa intelegi legile creatiei, ale lumii acesteia, adusa de la nefiinta la fiinta, care implica necesitatea. Intrebam: Poate sa fie libertate in necesitate? Luati aminte la cuvantul sfintilor. Sfantul Vasile cel Mare spune: “Daca i-ai luat virtutii libertatea i-ai luat esenta”. Iar Sf. Ioan Damaschin spune: “In necesitate nu e virtute”, adica in ceea ce mi se impune necesar ca o lege absoluta. Legea creatiei este o lege a aducerii de la nu la da, careia ma supun: caci daca ma arunc in foc ard, daca ma arunc in gol ma prabusesc.

Deci e o lege a necesitatii si in necesitate nu e virtute. Iar virtutea nu-i din lumea aceasta, e mai batrana decat aceasta lume. Intelepciunea, dreptatea, curajul, barbatia de a birui raul, de a ma birui pe mine cand sunt ispitit, stapanirea de sine… de unde sunt virtutile? Din lumea necesitatii? – Din lumea libertatii dumnezeiesti, din lumea luminii divine. Atunci, e atat de limpede misterul libertatii! Eu m-am cutremurat cand l-am inteles: Tot ce ma leaga de lumea pacatului, de lumea stricaciunii, de lumea mortii, tot ce ma leaga de ce e muritor ma duce in moarte; nu e libertate. Singura libertate este ceea ce ma leaga de Dumnezeul cel viu, de nemurire, de credinta, de nadejde, de dragoste, de bunatate, de pace, de vanare a tot raul, prin care nu ma despart de lume, ca acesti doi demonizati, si nu petrec in morminte, ci petrec in lumea vietii, a credintei prin Cel inviat si a intelegerii lumii acesteia cu lumina si cu iubire dumnezeiasca. Si numai robul lui Dumnezeu e liber, e unit cu libertatea Celui vesnic, unde nu e contrariu, unde e numai da, numai lumina. Aceasta este libertatea fiilor lui Dumnezeu, libertatea vietii, libertatea invierii.

Faca Domnul sa intelegem taina libertatii, taina vietii, taina unirii noastre in lumina si iubire cu Dumnezeul cel viu Ziditorul, Tatal prin Fiul in Duhul Sfant, cu Maica Preacurata si toti sfintii! Amin.

(Predica Parintelui Constantin Galeriu)

STALPI AI BISERICII NOASTRE

CEL MAI PUTERNIC STALP AL ORTODIXIE NOSTRE:

SFANTUL MARCU AL EFESULUI,LUMINATORUL VIETII IN HRISTOS SI INDREPTATORUL SPRE CALEA CEA ADEVARATA SI MANTUITOARE;
SLAVA LUI DUMNEZEU PENTRU DESCOPERIREA LUI SI PENTRU TOATE,LUI DUMNEZEU,SLAVA!

Sfântul Marcu i-a numit pe papistaşi (catolici) eretici şi nu doar schismatici. A spus: Latinii "nu sunt doar schismatici, ci şi eretici (...). Noi, pentru nimic altceva nu ne-am despărţit de ei, decat pentru că sunt eretici". Atâta vreme cât s-au abătut „desăvârşit" (cu totul) şi în principal „de la teologia despre Sfântul Duh, asupra Căruia a blasfemia este cea mai groaznică primejdie, de aceea sunt eretici", iar noi ortodocşii „ca pe nişte eretici i-am tăiat". De altfel, adăuga, eretici îi considerau şi ortodocşii cei dinaintea noastră, dar nu au voit să-i expună şi să-i osândească ca eretici, pentru că aşteptau întoarcerea lor . Pe de altă parte, Sfântul Marcu nu a recunoscut nici un primat de autoritate episcopului Romei, proclamând: „Noi pe papă îl socotim ca pe unul din patriarhi" şi aceasta desigur atâta vreme cât el cugetă în chip ortodox: "dacă este ortodox". De altfel, primatul papal la început a fost atacat chiar de Visarion al Niceei .


Marcu Evghenicul i-a numit pe greco-catolici sau pe uniţi "vânzători de Hristos" şi „cumpărători de Hristos", pentru că se aliniază cu papistaşii (catolicii), nu "ca să înveţe, ci ca să primească". De aceea îi sfătuia pe creştini: "Să fugiţi de ei, precum fuge cineva de şarpe" .


Toate acestea sunt o mustrare clară la adresa tuturor celor care învaţă că Ortodoxia şi papismul sunt "Biserici surori". Că Răsăritul şi Apusul sunt cei doi plămâni cu care respiră Biserica până când papismul va deveni ortodox ca să nu pătimească incurabil. După aceştia, Filioque şi ne-Filioque, eclesiologie papocentrică şi ortodoxă, Har creat şi necreat, exprimă chipurile, într-un mod diferit, acelaşi Adevăr, şi nu două învăţături diferite, adică una ortodoxă şi una eretică.


Tema reală şi sfântă a doritei uniri a creştinilor divizaţi este supusă încercării de a fi aşezată pe un plan umanist, lumesc şi filozofic. Papistaşii (catolicii) cred de veacuri că unirea cu ortodocşii nu este o problemă teologică. De aceea şi încercarea lor se concentrează în principal asupra modalităţii de a-i convinge pe ortodocşi să accepte falsul sinod de la Ferrara-Florenţa. De aceea, marginalizează teologia, laicizează ecumenismul şi astfel secularizează Biserica, care încetează de aici înainte să mai fie martorul Adevărului revelat al lui Dumnezeu, "stâlp şi întărire a adevărului" (I Timotei 3:15) şi sfârşeşte într-un simplu corp umanist, cu scopuri lumeşti. Dacă cineva îi ascultă pe ecumenişti înţelege că limba lor nu este limba Sfinţilor Părinţi şi a Dascălilor noştri, ci este limba diplomaţiei şi a politicii, şi nu limba mărturisirii, în care ‘'cel primejduit este Dumnezeu". Astfel avem o cădere din teologie şi o dezbatere neteologică a temelor.


În acest punct Sfântul Marcu se face din nou călăuza noastră. Marcu "al Efesului" s-a luptat "vitejeşte şi bine", mustrând toate cele "hotărâte sofistic" de către latini ca inexacte şi inovatoare. Iar atunci când latino-cugetătorii sinodului încercau într-un mod filosofic să dovedească faptul că prepoziţiile "εκ" („din") şi "δια" („prin") (în expresia "de la Fiul" şi "prin Fiul") înseamnă acelaşi lucru, Marcu al Efesului le-a dovedit scripturistic şi patristic că altceva înseamnă "care purcede de la Fiul" şi altceva înseamnă "care purcede prin Fiul". Şi printr-un raţionament teologic, "singur a apărat credinţa părintească" şi a contra-expus la toate raţionamentele cardinalului Iulian Cesarini o vitează şi bine argumentată apologie". În general, latinii la Florenţa au fost criticaţi pentru "mentalitatea lor scolastică, străină de duhul bisericesc" .


Aşadar, Părinţii se împotriveau total ereziei, nu filosofic, nu umanistic şi cu fineţuri lumeşti, ci teologic şi scripturistic, deoarece comoara credinţei nu este o ideologie filosofică, ci însuşi Hristos Dumnezeul-Om, adevăratul Dumnezeu-Om al Profeţilor, al Apostolilor, al Părinţilor. Domnul Iisus, Cel nefalsificat, "Cel ce pururea este şi Acelaşi este", "ieri şi azi şi în veci Acelaşi" (Evrei, 13:8).


Părinţii ortodoşi nu considerau iubirea ca pe un paravan al abolirii adevărului: ,,ţineau adevarul în iubire". Sfântul Marcu insista că pentru rezolvarea tuturor diferenţelor trebuia să se recurgă la izvoare, ,,la acea vreme, în care - uniţi fiind, mărturiseam împreună aceleaşi lucruri şi nu era între noi schismă". ,,Căci aşa", accentua, ,,va fi şi acest sinod următor celor anterioare" . Iubirea pentru cuviosul Marcu nu era nicidecum o piedică, ci dimpotrivă: ,,era un imbold în a insista pentru examinarea diferenţelor dogmatice şi a-i mustra pe latini (catolici) înaintea sinodului. Pentru că el mutase iubirea faţă de persoane în iubirea faţă de Domnul, Dumnezeul-Om, la iubirea însăşi, la Iubirea (cu majusculă -n.tr.) şi la Trupul lui Hristos - Biserica, care nu este decât ,,Hristos cel ce este împreună cu noi, fiind extins şi peste veacuri" , potrivit excepţionalei expresii a Sfântului Augustin . Unirea pe care o dorea şi Marcul Evghenicul şi cei de un cuget cu el trebuia să se realizeze ,,rămănând neclintiţi în dogmele noastre, ceea ce multora li se pare a fi mai de necrezut decât toate, dar prea dorit lui Dumnezeu", precum spunea Iosif Vriennios . De altfel, toţi cei care inovează şi distrug credinţa, distrug şi iubirea (vezi II Ioan 7).


Evanghelistul iubirii a învaţat că ,,harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos'' (Ioan 1.17). Adevărul este desăvârşita cunoaştere a lui Dumnezeu, deplina Revelaţie. Pentru a se afla cineva în adevăr, trebuie să se afle în harul lui Dumnezeu. Adică să trăiască în Hristos care este „plinirea harului şi a adevărului"(Ioan 1: 14), prin care ne luminează şi ne invaţă. Dar pentru că ,,cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu"(I Ioan 4:8 ), putem să spunem şi că cel care l-a cunoscut pe Dumnezeu, adică se află în adevăr, acela şi iubeşte. Aceasta înseamna că iubirea este în mod inseparabil unită cu adevărul. Iubirea şi adevărul sunt roadele harului pe care le dăruieşte Unul-Născut, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Cuviosul Macarie Egipteanul semnalează: „Cele ale harului au bucurie, au pace, au iubire, au adevăr. Însuşi adevărul îl obligă pe om să caute adevărul" . Prin urmare iubirea şi adevărul nu doar că nu se exclud reciproc, nu doar că nu se contrazic, ci se presupun reciproc. Dacă nu ţinem adevărul, atunci nici nu iubim.


Astăzi există o împărţire în trupul Bisericii, pentru că iubirea s-a răcit, pentru că am nesocotit supunerea faţă de Adevăr. Acesta este tocmai semnul păcătăşeniei noastre. În consecinţă, atâta vreme cât ,,credinţa noastră nu este de la oameni" , poziţia corectă este stăruinţa neclintită în cadrul acriviei Sfintei noastre Predanii. Şi acest cadru, credinţa comună, trebuie să o promovăm ca pe o bază a unităţii şi ca pe o chemare la întoarcere spre ,,cele dintr-un inceput" şi la conglăsuirea cu duhul Sfintelor Canoane. Desconsiderarea lor şi ritmizarea vieţii noastre după voia noastră şi nu după voia (sfatul) Bisericii înseamnă dispreţuirea Bisericii. Încetăm astfel să fim judecaţi de veşnicul Adevăr al Bisericii şi judecăm Biserica după măsurile noastre. Astfel, în loc să ajutăm lumea păcătoasă să se transfigureze prin biserică pentru a se mântui, prefacem Biserica în... într-o lume păcătoasă!
Sfântul Marcu ne învaţă că dacă într-adevăr iubim, trebuie să spunem adevărul, pentru că doar acesta mântuieşte după cuvântul: ,,veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi"(Ioan 8: 32).


Împăratul Manuel al II-lea Paleologul accentua fiului său, viitorul împărat Ioan al VIII-lea Paleologul, că s-ar putea ca tratativele pentru unirea bisericilor să sfârşească în supunerea şi latinizarea Răsăritului ortodox, pentru că papii sunt iubitori de stăpânire şi iubitori de slavă şi cer de la ortodoşi o supunere oarbă . De altfel şi marele Vasile se încredinţase de faptul că latinii ,,nu suportă adevărul, nici nu vor să-l înveţe" . De aceasta s-a încredinţat şi cuviosul Marcu. Papistaşii erau insistenţi şi neobosiţi în a se contrazice, iar Papa Eugeniu al IV-lea insista ca ortodocşii să accepte cu desăvârşire tezele sale eretice, pentru că nu voia o unire, nici nu-l interesa de Adevăr. Cerea o totală supunere şi o negare a credinţei ortodoxe.


Aceeaşi poziţie o păstrează şi astăzi papismul şi ecumenismul. Nu se intereseză de adevăr şi de o unire după voia lui Dumnezeu. În mod esenţial caută ca noi să-l trădăm pe Dumnezeul-Om, acceptându-l pe falsul om al creştinismului apusean, al papismului şi al protestantismului. Asta urmăreşte ecumenismul prin tocirea simţământului dogmatic, prin măsluirea moralei ortodoze şi prin negarea Predaniei noastre. Însă astfel vom coexista într-un mod evident fals, bastard, şi într-un pur sincretism cu celelalte credinţe, sfârşind într-o religie mondială (pan-religie)!...


Cred că dezaprobarea falsului sinod de la Florenţa de către pleroma ortodoxă şi aprobarea de către ortodocşi a tezelor Cuviosului Marcu Evghenicul constituie cel mai important pas in viaţa Bisericii noastre. Tezele sale în această clipă istorică a drumului spiritual al lumii contemporane constituie un criteriu neclintit în trasarea unei linii corecte din partea reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe.
Toţi mărturisim nevoia pentru o unitate creştină. Nimeni nu poate să nege faptul că nu există decât doar o singură Biserică, după cum nu există decât ,,un singur Domn, o singură credinţă, un singur Botez'' şi o singură nădejde a vieţii veşnice în Hristos şi prin El. Dar unitatea creştină, oricât ne-ar fi de dorită, nu poate să constituie un scop în sine. Trebuie să premeargă întoarcerea la rădăcinile Bisericii. Trebuie ca elementele Predaniei să adape în mod articulat şi corector civilizaţia Apusului şi Răsăritului. Numai aşa va fi posibilă întărirea adevăratei comunităţi creştine soborniceşti. Pâna atunci, noi, ortodocşii, suntem datori să considerăm toate celelalte aşa-numite ,,biserici creştine''ca desăvârşit insuficiente, problematice, inacceptabile. Există o măsură exactă a credinţei, a adevărului, a rânduielii canonice bisericeşti care este, şi trebuie să fie considerată, corectă şi sănătoasă. Orice altceva dincolo de aceasta şi în afara acesteia este bolnav şi problematic. Şi va trebui nu doar osândit, ci şi vindecat. Astfel vom redobândi unitatea pierdută, care este veşnica voie bună a Dumnezeului-Treimic.


Noi, ortodocşii, trebuie să ne aflăm într-o continuă trezvie teologică la toate nivelurile în dialogurile intercreştine şi ecumenice şi să susţinem tezele ortodoxe cu respect şi dispoziţie iubitoare faţă de toţi reprezentanţii tradiţiilor străine şi numaidecât să ne aflăm intr-o comuniune de fierbinte rugăciune cu Mângâietorul, care „zideşte întregul aşezământ al Bisericii", ca să arate teologi cu adevărat ortodocşi, care vor cunoaşte unde şi cât trebuie să meargă înainte şi unde trebuie să rămână neclintiţi, amintindu-ne de cuvântul lui Iosif Vriennios: ,,Credinţa noastră Ortodoxă, aceasta este bogăţia noastră, aceasta este slava, aceasta este neamul, aceasta este coroana, aceasta este lauda (...). Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minţi ţie, Cinstire, Credinţă predată nouă de Părinţi ! Nu ne vom depărta de tine , Maică, Bună-Credinţă''!


Traducere din limba greacă:monahul Leontie(din cartea „ECUMENISM - naştere, aşteptări, dezminţiri, Actele Congresului Ştiinţific Inter-Ortodox", Ed. Theodromia, Tesalonic 2008, vol. 1, pp. 419-430).

MARE ATENTIE:DEMONII EXISTA!

Aşadar logica, Sfânta Scriptură, vieţile sfinţilor confirmă acelaşi lucru: există diavol. Dacă însă, cu toate acestea, există vreunul care continuă să se îndoiască, atunci să se ducă în Kefalonia, atunci când este sărbătorit Sfântul Gherasim pe 16 august.

Acolo să vedeţi şi să vă îngroziţi. Să vedeţi pe demonizaţi scoţând spume din gură; legaţi cu funii şi cu lanţuri şi rupându-le ca pe nişte aţe. Cine le dă această putere? Să vezi un analfabet vorbind fluent franceză, rusă, americană, toate limbile. Unde le-au învăţat, dacă nu s-au dus la şcoli? Să-i auzi pe alţii descoperind secrete, şi nu îndrăzneşte să se apropie femeie sau bărbat. Te cunosc – le strigă – ai făcut asta şi asta… Şi să le vină să leşine! Nu i-au în calcul pe cei mari şi tari, oficiali sau funcţionari, pe nimeni; nici primar, nici ministru, nici priministru, nici împărat. Groaznici şi înfricoşători. Nu îndrăzneşte să treacă cineva prin locul acela. Şi, totuşi, aceşti groaznici demoni iată că se fac mieluşei – o, Hristoase, o nemuritoare credinţă a noastră! Îi vezi că tremură! – Când? – Atunci când trec prin faţa lor sfintele moaşte şi când se atinge de fruntea lor o cruce, crucea de fier pe care o purta Sfântul Gherasim când trăia. Doar ce se atinge crucea, că şi strigă de mânie: “Ne-ai ars, kapsali, ne-ai ars!…”; şi se vindecă prin puterea lui Hristos.

Fraţii mei, o astfel de credinţă avem. Să nu ne temem. Lângă Dumnezeu, lângă Hristos! Şi dacă lumea se va umple de diavoli, vor fi biruiţi! Biruitorul demonilor este Domnul Iisus Hristos, Căruia fie slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.
† Episcopul Augustin
(Omilia Mitropolitului de Florina,
părintele Augustin Kandiotis în sfânta biserică
a Sfântului Nicolae Halandrios, Atena 22.07.1962)
(trad. M.L., sursa: http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=13370)

sâmbătă, 26 iunie 2010

PROOROCIE DIN MUNTII RARAU

in Romania
06/25/2010 de admin


Pustnicul N. se nevoia mai mult pe Muntele Giumalau. Avea darul lui Dumnezeu, de a se face nevazut. In anul 2001, i-a spus fratelui I:

- Peste doua saptamani, o sa fie un eveniment important intr-o tara indepartata. Efectul daunator in Romania va fi in anul 2001. Ai sa fii in Iasi, sa nu te sperii….[1] Roaga-te lui Dumnezeu sa nu te prinda anul 2011 in oras, pentru ca va fi mare varsare de sange[2]. O sa randuiasca Dumnezeu si o sa stai in Muntele Rarau, in 2011.

Fratele I. avea 60 de ani si a intrebat:

- Mai este mult pana in 2011. O sa traisc pana atunci?

- O sa traiesti. O sa ma rog ca sa locuiesti pe Muntele Rarau.

Cu un an mai inainte de a se muta la viata cea vesnica[3], pustnicul N. i-a spus fratelui I., ziua in care sa vina si cum sa-l inmormanteze. In ziua pe care o prorocise, a fost gasit adormit intru Domnul si ingropat de fratele I. si maica T., dupa obiceiul pustnicesc, pe Muntele Giumalau, in locasul pe care si l-a sapat singur. Pustnicul N. nu a vrut sa i sa puna cruce pe mormant, ca sa nu stie nimeni locul unde este ingropat si i-a dat canon fratelui I, sa nu-i spuna nimanui numele..



--------------------------------------------------------------------------------

[1] Este vorba de atacul terorist din 11 septembrie 2001, asupra celor doua blocuri gemene din New York, care, dupa cum spunea presedintele Bush, au schimbat soarta lumii (in mai rau pentru crestinii ortodocsi).

[2] Cum vor putea trai adevaratii crestini in vremurile antihristice? Cu ajutorul lui Dumnezeu, cum au trait in toate timpurile. Dumnezeu este cel care ne ajuta, ne hraneste, ne da sanatate, putere, ne apara si ne mantuieste. Conducatorii si guvernele risipesc darurile lui Dumnezeu. Cine va participa in fiecare duminica si sarbatoare la Sfanta Liturghie, va implini canonul de rugaciuni, va posti, va face milostenie, se va spovedi si impartasi, va primi ajutorul lui Dumnezeu. Iar cine isi va pune nadejdea in oameni, se va chinui si in aceasta viata, si-n viata cea vesnica. Pentru ca spune Duhul Sfant: Blestemat este omul ce se increde in om.

[3] Pustnicul N. s-a mutat la viata cea vesnica in anul 2002, fiind in varsta de 108 ani.

extras din cartea Pustnicii de pe Rarau, Editura Panaghia

PURTAREA IN BISERICA

De obicei, la sărbătorile Sfintei Cruci vorbim şi despre taina Crucii lui Hristos şi despre semnul crucii şi importanţa lui în viaţa noastră creştină. Cineva mi-a cerut să vorbesc despre asta acum şi m-am hotărât să fac ascultare. Aşadar, reţineţi:
Semnul crucii făcut corect aduce binecuvântarea lui Dumnezeu. Semnul crucii făcut indiferent, oricum, incorect îndepărtează binecuvântarea lui Dumnezeu şi atrage „binecuvântarea” celuilalt, care se bucură, râde şi se îmbolnăveşte de râs; aşa spunea părintele Cleopa: râde dracul de se îmbolnăveşte, intră în spital, săracul… De ce? De crucea ta! Deci crucea niciodată nu se îndoaie, adică niciodată crucea nu se face în poziţia încovoiată a trupului, ci în poziţie de drepţi. După ce ai dus mâna pe umărul stâng, aici, să o vadă şi cel din spatele tău – să vadă mâna pe umărul stâng, pentru că aici e cea mai mare ispită, unii o duc în jos, unii o duc doar până la jumătate sau pe piept, sau sub piept, (deci pe umărul stâng), abia după aceea faci închinăciunea sau metania. Toţi trebuie să ne corectăm. Deci, păcătoşilor asemenea mie, pocăiţi-vă şi nu mai strâmbaţi crucea lui Hristos. Faceţi una şi bună decât o mie şi strâmbe, una şi corectă decât o mie şi rele! Crucea lui Hristos este armă asupra diavolului, cum auziţi la Sfântul Maslu cântându-se: „Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ai dat-o nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, se scutură, nesuferind a căuta spre puterea ei”. Ea e armă şi e putere numai atunci când se face corect şi cu evlavie. Deci una şi bună şi apoi puteţi trece şi la a doua şi bună, şi la a treia şi bună, şi la a mia cruce şi bună. Dar nu o mie şi rele. Decât o mie şi rele mai bine una şi bună; că cele o mie şi rele nu sunt nici armă împotriva diavolului, nici putere a lui Dumnezeu mântuitoare. Deci nu mai strâmbaţi crucea! Nici măcar cu capul în piept sau cu capul plecat nu se face crucea. Crucea se face în poziţie de drepţi. Cum sunt soldaţii în armată în poziţie de drepţi, aşa se face crucea, pentru că ea e armă de biruinţă şi steag sau stindard biruitor. Steagul nu se pune sub obroc, se ţine la înălţime, se atârnă pe catarg. La fel şi crucea lui Hristos – care este îngerilor bucurie şi diavolilor rană de nesuferit – nu se ascunde de un trup încovoiat. Se face în poziţia de drepţi.
Nu e neapărat să vă aplecaţi cu mâna până la pământ, deşi aşa e cel mai indicat, dar crucea trebuie să fie neapărat dreaptă. Dacă preotul sau diaconul nu se închină la fiecare ectenie nu trebuie să cădem în ispita de a judeca. Poate pomeneşte, are o carte în mână sau un microfon, după caz, sau ia prinoase de la credincioşii întârziaţi şi în acelaşi timp zice ectenia. Dar trebuie să ştim că închinarea noastră este respiraţia Bisericii. La fiecare ectenie, când auzim „Domnului să ne rugăm”, toată Biserica (adunarea credincioşilor) trebuie să se închine, să facă o mică închinăciune, până la brâu, sau chiar atingând cu mâna pământul; dar închinăciunea la pământ o facem numai când avem loc pentru asta şi nu deranjăm pe cei din faţă sau pe cei din spate. (Grecii fac întâi plecăciunea şi apoi se îndreaptă şi fac semnul crucii; însă noi şi slavii facem întâi semnul crucii şi apoi facem plecăciunea, închinăciunea sau metania. Aşa ne-am obişnuit, de când ne-am închinat pentru prima oară). Deci, la fiecare chemare a Ecteniei Mari se face închinăciune mică, aplecându-ne până la brâu (sau mai puţin chiar, după putere şi spaţiu). Dar crucea trebuie făcută în poziţia de „drepţi”. La fiecare „Domnului să ne rugăm!” cu care se încheie majoritatea chemărilor Ecteniei Mari. Ne închinăm şi la fiecare cerere din cadrul ecteniei întreite (ectenia de după citirea Evangheliei) când auzim ultimele cuvinte – majoritatea se termină cu cuvintele „pentru sănătatea şi mântuirea lor”. La fel ne închinăm la ectenia de după Heruvic: la fiecare „Domnului să ne rugăm” sau „De la Domnul să cerem” facem câte o mică închinăciune sau plecăciune.
„Să nu ne rugăm ca fariseul fraţilor…” Trebuie să ştim că la Liturghiile Sfântului Ioan Gură de Aur şi Sfântului Sfântului Vasile cel Mare nu se îngenunchează deloc. Dar există trei momente mai înălţătoare şi mai sfinţitoare decât altele, momente în care credincioşii nu stau cu fruntea sus ca fariseul, ci iau poziţia vameşului: închinăciune cu mâna până la pământ sau măcar până la genunchi şi rămânerea în această poziţie. Dacă unii bolnavi nu pot nici asta, pot însă să se ridice în picioare – dacă stau jos, şi să-şi plece capul. (Iar dacă cineva simte multă umilinţă şi pocăinţă are toată libertatea să-şi plece genunchii inimii, să îngenuncheze în duh, dar să nu strice rânduiala Bisericii pe care Sfinţii Părinţi au aşezat-o cu luminare de la Dumnezeu. Cum cântăm la Bobotează? „Că unde este de faţă Împăratul, este şi buna rânduială”.) Aceste trei momente sunt: 1) Vohodul (Intrarea) Mare cu Cinstitele Daruri din cadrul Heruvicului (adică pe toată perioada transferării Darurilor de la Proscomidiar pe Sfânta Masă; altfel spus: cât ţin pomenirile). 2) Cântarea „Pre Tine Te lăudăm” (când are loc prefacerea Darurilor în Trupul şi Sângele Domnului). Cât ţine această cântare stăm cel puţin cu capul aplecat, cu multă umilinţă, rugându-ne din inimă, cu toată atenţia. E momentul Pogorârii Duhului Sfânt peste noi şi peste Darurile noastre. 3) „Să luăm aminte: Sfintele Sfinţilor!”. În timpul rostirii acestor cuvinte credincioşii stau în poziţie de închinăciune cu capul plecat, dar în picioare.
Acestea sunt cele mai sfinte momente şi e bine să avem o poziţie adecvată, aşa încât să fim „ca un singur trup” în închinarea pe care I-o aducem lui Dumnezeu.
Îngenunchiem doar la Liturghia Darurilor mai-înainte-sfinţite, de luni până vineri, liturghie ce se săvârşeşte doar în Postul Mare, şi atunci cu fruntea până la pământ. Semnalul îngenunchierii şi ridicării îl dă clopoţelul.
Reţineţi, fraţi şi surori. Aşa este corect. Aşa trebuie să ne închinăm.
În timpul citirii Evangheliei stăm în picioare în poziţia de „drepţi” – aşa cum ne şi îndeamnă, de altfel, sfinţitul binevestitor. La Sfânta Liturghie se poate sta pe scaun doar la Apostol şi când se citeşte cuvânt de învăţătură sau se predică. În rest, nu se stă pe scaun la Sfânta Liturghie. Fac excepţie cei bătrâni, bolnavi, neputincioşi, femeile însărcinate, iar copiii mai puţin.
Sfânta Treime să ne lumineze pe toţi, aşa încât nu numai să ştim, ci mai ales să împlinim! Amin!
Pr. Leontie

vineri, 25 iunie 2010

SFANTA MUCENITA FEVRONIA

Sfanta Fevronia a fost fiica unui senator roman. S-a calugarit de tanara intr-o manastire din cetatea Nisibi. Sfanta Fevronia este obligata de Silenius, un persecutor al crestinilor, sa lepede credinta in Hristos si sa se casatoreasca cu el. Fevronia refuza sa implineasca cerinta lui Silenius si astfel, este supusa la multe chinuri: a fost biciuita, i s-au spart dintii, i s-au taiat sanii, mainile si picioarele, iar in cele din urma i s-a taiat capul. Din viata sa aflam ca dupa trecerea ei la cele vesnice, Sfanta Mucenita Fevronia se arata in ziua praznuirii sale, in mijlocul surorilor din manastire. Statea timp de trei ceasuri in vazul tuturor, apoi se facea nevazuta. Insa, nimeni nu se putea atinge de dansa, atunci cand se arata in chip minunat maicilor.

Dupa moartea Sfintei Fevronia, diavolul a intrat in Silenius. Din cauza prezentei demonului in el, Silenius s-a izbit cu capul de un stalp de marmura si a murit.

Tot in aceasta zi, face pomenirea:
- Sfantului Orentie, impreuna cu cei sase frati: Farnachie, Eros, Firm, Firmin, Chiriac si Longhin;
- Sfintelor Cuvioase Mucenite Leonida, Livia si Evtropia;
- Sfantului Simon;
- Sfantului Cuvios Dionisie;
- Sfantului Cuvios Dometie;
- Sfantului Cuvios Mucenic Procopie.

Maine, facem pomenirea Sfantului Cuvios David din Tesalonic.

miercuri, 23 iunie 2010

NASTEREA SF IOAN BOTEZATORUL

(Se citeste:Luca I;57-66)

Şi după ce s-a împlinit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu.
Şi au auzit vecinii şi rudele ei că Domnul a mărit mila Sa faţă de ea şi se bucurau împreună cu ea.
Iar când a fost în ziua a opta, au venit să taie împrejur pruncul şi-l numeau Zaharia, după numele tatălui său.
Şi răspunzând, mama lui a zis: Nu! Ci se va chema Ioan.
Şi au zis către ea: Nimeni din rudenia ta nu se cheamă cu numele acesta.


Si au făcut semn tatălui său cum ar vrea el să fie numit.
Şi cerând o tăbliţă, el a scris, zicând: Ioan este numele lui. Şi toţi s-au mirat.
Şi îndată i s-a deschis gura şi limba şi vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu.
Şi frica i-a cuprins pe toţi care locuiau împrejurul lor; şi în tot ţinutul muntos al Iudeii s-au vestit toate aceste cuvinte.
Şi toţi care le auzeau le puneau la inimă, zicând: Ce va fi, oare, acest copil? Căci mâna Domnului era cu el.


Ioan este fiul preotului Zaharia si al Elisabetei. S-a născut în cetatea Orini. Numele Ioan (ebr. Iohanan/Iehohanan) înseamnă „Dumnezeu s-a milostivit". Este numit si Înaintemergătorul pentru că a propavaduit venirea Mântuitorului.

Dar să vedem cum s-a întâmplat Minunea nasterii Sf.Ioan:

Preotul Zaharia si sotia lui Elisabeta, desi erau oameni drepti înaintea lui Dumnezeu, nu au putut până la bătrânete să aibă copii. La poporul evreu acesta era considerat un mare blestem ce se abătea asupra familiei din partea lui Dumnezeu. Uneori nici jertfele nu le erau primite la templul celor ce nu aveau copii.

În vremea împăratului Irod, în timpul săptămânii când era de rând la templu, Zaharia a intrat să tămâieze. Pe când tot poporul era afară si se ruga, i s-a arătat îngerul Domnului stând de-a dreapta altarului tămâierii.

Este anuntat că i-au fost ascultate rugăciunile si că Dumnezeu le va da un copil, căruia trebuie să-i pună numele Ioan. Pentru că a fost neîncrezător în vestea adusă de Arhanghelul Gavriil, Zaharia a rămas mut până în ziua când s-au împlinit acestea.

Când a venit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu. În a 8-a zi, când trebuia tăiat împrejur, s-au strâns vecinii si rudele si vroiau să-l numească pe prunc –Zaharia –ca pe tată. Pentru că era sotie de prooroc si avea si ea darul proorociei, Elisabeta spune că se va chema Ioan. Pentru că cei strânsi obiectau si îi cereau părerea, Zaharia scris pe o tăblită „Ioan este numele lui”(Luca 1;63) iar în clipa următoare a putut din nou să vorbească. Fiind martorii atâtor minuni (stearpa a născut la bătrânete, mutul a început să vorbească) cei strânsi au început să se întrebe „Ce va fi oare acest copil?”(Luca 1;66).

Când a crescut, Ioan a plecat să trăiască în desert, unde se hrănea cu miere sălbatică si lăcuste si se îmbrăca cu haină din păr de cămilă. Unii cercetători spun că ar fi trăit în comunitatea esenienilor.

(Proloagele,luna iunie)


“Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan” (IOAN 1,6).

Prăznuim astăzi naşterea Sfântului Prooroc Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului. El încheie şirul proorocilor Vechiului Testament şi tot cu el începe cununa Sfinţilor Noului Testament; pentru aceea el a fost numit:
- “Pecetea celor două Testamente”;
- “Glasul Cuvântului”;
- “Sfeşnicul Luminii”;
- “Luceafăr vestitor al Soarelui Dreptăţii”.

Despre el spunea Mântuitorul căci s-a scris: “Iată Eu trimit, înaintea feţei Tale, pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta” (MATEI 11, 10; MALEAHI 3, 1). Conform celor relatate de Sfântul Evanghelist LUCA 1, 1-25, 57-80, putem spune despre acesta că i-a fost sfântă naşterea, sfântă şi sfinţitoare i-a fost viaţa – care şi-a încheiat-o prin cununa muceniciei. În Evanghelia de azi se spune: “Deoarece mulţi s-au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele pe deplin adeverite între noi, aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, preaputernice Teofile, după ce am cercetat toate cu deamănuntul de la început să ţi le scriu pe rând, ca să te încredinţez despre temeinicia învăţăturii pe care ai primit-o” (LUCA 1,1-4).

Sfântul Luca scoate în evidenţă că el şi-a scris Evanghelia după ce a cercetat toate cu deamănuntul, pe baza unei minuţioase documentări, folosind, atât izvoarele scrise (în mod sigur Evanghelia după Matei şi Marcu), cât şi pe cele orale, adică de la martorii oculari ai evenimentelor relatate. Evanghelia ne este destinată nouă tuturor, dar în special este amintit un oarecare Teofil care era nobil din Roma, proaspăt convertit la creştinism, sau pe cale de convertire. Luca i s-a adresat foarte politicos cu cuvântul “preaputernice”, iar în FAPTELE APOSTOLILOR i se adresează simplu: “Teofile”, deoarece, deja acesta era încreştinat, când Luca a scris Cartea FAPTELE APOSTOLILOR.

Spre deosebire de ceilalţi Evanghelişti sinoptici (Matei şi Marcu) care încep relatarea Evangheliei scrisă de ei cu Naşterea Mântuitorului (Marcu omite această relatare), Sfântul Luca este mult mai complet din punct de vedere istoric, începându-şi relatarea cu prologul din versetele 1-4, continuând cu vestea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Bunavestire, apoi continuând cu naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, abia în capitolul doi trece la relatarea Naşterii Mântuitorului. Din cuprinsul Sfintei Evanghelii, ne putem da seama despre părinţii Sfântului Ioan Botezătorul, care au fost: preotul Zaharia şi soţia sa Elisabeta.

ZAHARIA se tâlcuieşte POMENIREA DOMNULUI, iar ELISABETA – ODIHNA LUI DUMNEZEU. Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul a avut loc în timpul regelui Irod cel Mare. Zaharia era preot la Templul din Ierusalim, din ceata preoţească a lui Abia. Soţia sa Elisabeta era rudenie cu Maica Domnului. Ei au ajuns la adânci bătrâneţe fără să aibă copii, iar la evrei, familiile fără de copii erau considerate blestemate de Dumnezeu. Viaţa lor a fost un şir lung de rugăciuni adresate lui Dumnezeu, precum şi de fapte de milostenie. Rugăciunile lor erau însoţite de numeroase daruri şi milostenii, de jertfe, dar mai ales de lacrimi, de aceea, Evanghelistul spune despre ei că “erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului” (LUCA 1,6).

Însă cu toate acestea, se părea că se vor stinge din viaţă fără ca Domnul să se milostivească de a le da un copil pentru mângâierea lor şi spre a li se şterge ruşinea de a nu avea copii, considerată ca o pedeapsă de la Dumnezeu. În această lungă aşteptare plină de nădeşde şi de tristeţe, viaţa lor începe să se apropie de apus, umbrele neputinţelor încep să se facă din ce în ce mai simţite, iar gândul lor se îndrepta spre rudeniile mai apropiate la care trebuiau să apeleze spre a le asigura sprijinul necesar la bătrâneţe.

Şi, iată, că, în acest timp, când toate nădejdile lor se veştejiseră, Zaharia, aflându-se în săptămâna sa de rând de slujire la Templu, intrând pentru cădire în Sfânta Sfintelor, vede lângă altarul tămâierii un înger care îi vesteşte că soţia sa Elisabeta, cea socotită stearpă, va da naştere unui copil. Zaharia s-a spăimântat foarte tare la vederea îngerului, iar vorbele lui nu le-a crezut, cerând semn de la el, drept care îngerul i-a dat ca semn legarea graiului până la naşterea pruncului.

Două au fost cauzele pentru care Zaharia nu a putut cuprinde şi crede această veste. În primul rând, findcă îngerul i-a arătat pe larg rolul pe care Dumnezeu îl va încredinţa copilului dăruit şi anume:
-că va duce o viaţă sfântă înaintea lui Dumnezeu;
-că va avea o mare influenţă asupra poporului, aducând pe mulţi pe calea pocăinţei;
-că va fi ales şi menit să fie Înaintemergătorul şi Descoperitorul lui Iisus Hristos către Israel.

Toate acestea se cuprind în cuvintele: -”Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor către copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor pregătit” (LUCA 1,15-17).

O altă cauză a îndoielii lui Zaharia a fost părerea că atât el cât şi Elisabeta se simţeau bătrâni şi îşi pierduseră orice nădejde de a mai avea copii. Bucuria lui Zaharia n-a putut fi exprimată prin cuvinte, auzind că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. Era cuprins de fericirea pe care au simţit-o patriarhii poporului ales: -Avraam cu Sarra; -Isaac cu Rebeca; -Iacov cu Rahila; fiindcă Dumnezeu i-a vestit că a ridicat de pe umerii lor ruşinea sterpiciunii, a nerodirii de copii.

Atât Zaharia cât şi Elisabeta se trăgeau din spiţe de strămoşi drepţi, din a căror tulpină au odrăslit ei (părinţii Sfântului Ioan Botezătorul), încununaţi de fapte binepăcute lui Dumnezeu şi de sfinţenie. Evanghelistul Luca spune despre Zaharia şi Elisabeta că “erau drepţi amândoi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului” (LUCA 1,6). Mulţi oameni pot părea drepţi înaintea oamenilor, dar e nespus de mare lucru să fi drept înaintea Aceluia pe Care nu-L poate înşela nimeni, Care toate le vede şi toate le cunoaşte. Bucuria lui Zaharia şi a Elisabetei a fost împărtăşită şi de către rudeniile lor, văzând cum i-a cercetat Dumnezeu. Uimire şi mângâiere i-au cuprins şi la naşterea copilului, când, cerându-i-se părerea lui Zaharia care să fie numele copilului, acesta făcând un semn să i se dea o tăbliţă, a scris: “Ioan să fie numele lui” (LUCA 1,63), împlinindu-se astfel şi dorinţa Elisabetei, care de asemenea voia ca numele lui să fie Ioan, ce înseamnă “Iahve dăruieşte”. Odată cu scrierea numelui pe tăbliţă, lui Zaharia i-a revenit graiul, apoi a început să dea slavă lui Dumnezeu şi umplându-se de Duhul Sfânt, a rostit următoarea profeţie: -”Iar tu pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui…” (LUCA 1,76).

Ne punem întrebarea: Oare cât a ţinut această bucurie în familia lui Zaharia? Mai puţin de un an – este răspunsul la această întrebare, deoarece, născându-Se Iisus Hristos şi venind magii să-L caute, au cercetat tot Ierusalimul, întrebând unde S-a născut Noul Împărat, iar Irod, temându-se pentru tronul său, a dat poruncă să fie ucişi toţi pruncii mai mici de doi ani din hotarele Betleemului. În mod deosebit, a fost urmărită şi familia preotului Zaharia, întrucât mulţi ştiau de minunile care au însoţit naşterea pruncului Ioan.

Familia preotului Zaharia locuia în Hebron, cale de 8 ore până la Ierusalim, această cetate aflându-se la poalele unui munte. Auzind cei din Hebron de cele întâmplate cu uciderea pruncilor din hotarele Betleemului, s-au înspăimântat foarte, încât multe mame au fugit la munte împreună cu copiii lor, printre care, fiind şi Elisabeta cu pruncul Ioan. Văzându-se urmărită de către ostaşi, i-a s-a rugat lui Dumnezeu să-i ocrotească pruncul. Tradiţia ne spune că Dumnezeu i-a apărat într-o peşteră ce se afla în stânca muntelui. Ostaşii, negăsind pe Elisabeta şi pe copil, s-au întors la Zaharia care se găsea în Templu şi, crezând că el l-a ascuns, l-au ucis în mijlocul Templului, după cum zice Mântuitorul: -”De aceea, iată Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni; dintre ei ve-ţi biciui în sinagogi şi-i veţi urmări din cetate în cetate, ca să cadă asupra voastră tot sângele drepţilor răspândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între templu şi altar” (MATEI 23,35).

În timpul cât Elisabeta şi Ioan au stat ascunşi, Dumnezeu a rânduit ca în apropierea acelui loc să se găsească pomi, din fructele cărora şi-au potolit foamea. Nu după multă vreme a murit şi Elisabeta, sfârşindu-se astfel viaţa părinţilor Sfântului Ioan Botezătorul, iar el a rămas sub ocrotirea lui Dumnezeu, crescând într-un mod tainic, necunoscut de oameni, după cum relatează Sfântul Evanghelist Luca: “Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul. Şi a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel” (LUCA 1, 80).

Familia creştină şi scopul pentru care a fost întemeiată

Din cuprinsul Sfintei Evanghelii ce s-a citit la acest minunat praznic reiese că soţii Zaharia şi Elisabeta împreună cu fiul lor Ioan pe care l-au dobândit la adânci bătrâneţe în urma multor rugăciuni, formau o familie. Această familie este considerată de Biserică prototipul unei adevărate familii creştine.

După învăţătura Sfintei noastre Biserici, scopul căsătoriei şi al vieţii de familie este întreit:
-1. continuitatea neamului omenesc;
-2. ajutorarea reciprocă dintre soţi;
-3. ferirea de desfrânare.

1. În ceea ce priveşte continuitatea neamului omenesc, în locul celor care îşi încheie viaţa pământească, trebuie să apară alte generaţii de oameni. În atotputernicia Sa, Dumnezeu ar fi putut creea pe toţi oamenii în felul zidirii lui Adam, dar a binevoit să acorde făpturilor Sale o parte din puterea Sa creatoare (FACERE 1,26).

2. Referitor la ajutorarea reciprocă dintre soţi, Dumnezeu a zis: “Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor pentru el” (FACERE 2,18). Ca fiinţă socială, omul are nevoie de sprijinul şi colaborarea unui partener de viaţă. Legătura prin căsătorie şi viaţa de familie este lucrul cel mai minunat în viaţa societăţii. Familia este celula societăţii, legătura dintre soţi fiind indisolubilă şi vitală pentru armonia societăţii pe pământ.

3. Un alt aspect al vieţii de familie este ferirea de desfrânare, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: “Din cauza desfrânării, fiecare bărbat să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre. Şi aceasta o spun ca un sfat, nu ca o poruncă” (1 CORINTENI 7,2-6).

Din aceste cuvinte rezultă că legătura trupească dintre bărbat şi femeie nu este îngăduită decât după primirea de către cei doi tineri a Sfintei Taine a Căsătoriei, altfel cad în păcadul desfrânării, unul din cele şapte păcate capitale şi pe care şi Biserica îl canoniseşte astfel:
-desfrânarea, care înseamnă legătura trupească dintre doi tineri – băiat şi fată – se canoniseşte cu oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pe o perioadă de 7 ani;
-preadesfrânarea, care înseamnă legătura trupească dintre un bărbat şi o femeie, în afara Căsătoriei, cel puţin una dintre acele persoane să fie căsătorită, se canoniseşte cu oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pe o perioadă de 15 ani; tot aşa se canonisec şi concubinii, concubinajul fiind foarte periculos – în multe cazuri unul dintre concubini au un sfârşit targic pentru că ei nu au asupra lor binecuvântarea lui Dumnezeu pe care o primesc cei care se căsătoresc în Biserică, căci Sfântul Apostol Pavel zice: “Taina aceasta mare este, iar eu zic: în Hristos şi în Biserică; chiar dacă concubinii se pare că au un sfârşit “creştinesc”, adică liniştit, ei pentru că au trăit cu bună ştiinţă toată viaţa în acest păcat, după moarte dobândesc iadul pe veşnicie;
-incestul, care este legătura trupească dintre un bărbat şi o femeie sub gradul 8 de rudenie de sânge pe linie directă şi colaterală (pe linie directă impedimentul la Căsătorie fiind la infinit), sau rudenie spirituală, se canoniseşte cu oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pe o perioadă de 20 de ani;
-sodomia, care se realizează prin legăturile trupeşti între persoane de acelaşi sex, se canoniseşte cu oprirea de la Sfânta Împărtăşanie până la 25 de ani şi atunci cu condiţia să părăsească păcatul, în caz contrar sunt consideraţi în afara Bisericii lui Hristos.

O altă învăţătură ce o putem desprinde din însemnătatea praznicului de astăzi, este aceea că, familia întemeiată prin Sfânta Taină a Căsătoriei, are un rol deosebit în creşterea şi educarea copiilor. Copilul se naşte ca rod al dragostei dintre cei doi soţi. Aceştia sunt chemaţi să se îngrijească de cele necesare trupului şi sufletului copiilor lor; părinţii fiind primii pedagogi şi educatori ai copiilor, iar familia fiind cea dintâi şi cea mai importantă şcoală. Pe bună dreptate, se poate spune despre un tânăr rău educat că îi lipsesc cei 7 ani de acasă, adică educaţia şi conduita din perioada când copilul se găseşte în mod nemijlocit în mijlocul familiei.

Soţii fără copii sunt nefericiţi, am zice noi, dar cei mai nefericiţi sunt părinţii care n-au reuşit să-şi crească bine copiii. Durerile cele mai mari ce se pot isca în sânul unei familii provin adeseori din partea copiilor, după cum şi cele mai mângâietoare bucurii şi mulţumiri se datorează tot copiilor – dacă sunt bine educaţi.

De la drepţii Zaharia şi Elisabeta să învăţăm cum trebuie să trăim în frică de Dumnezeu, să ne creştem copiii printr-o viaţă dreaptă înaintea lui Dumnezeu, Care va revărsa binecuvântarea Sa peste familiile noastre. Fericită va fi familia care are copii buni, cu o creştere aleasă, în măsură să săvârşească binele şi dreptatea şi să slujească lui Dumnezeu spre folosul semenilor. AMIN.

BIBLIOGRAFIE:
-BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ – Editura Istitului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; Bucureşti;
-BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD…;
-SFÂNTUL TEOFILACT – Tâlcuire la Evanghelia de la Luca; Editată de Mănăstirea ,,Portăriţa”, jud. Satu-Mare; 1999;
-MAN, arhimandrit Serafim – Livada duhovnicească; Editura Arhiepiscopiei Vadului Feleacului şi Clujului; Cluj-Napoca – 1990;
-MIHOC, preot prof. univ. Dr. Vasile – Curs de Noul Testament, predat în anul universitar 1990-1991 la Institutul Teologic Universitar Cluj-Napoca.

de Preot Prof. Gheorghe-Radu Sălăgian


Hristos a inviat!

marți, 22 iunie 2010

DIN VIATA SF MARIA MAGDALENA

-....Marie! - ....Rabuni!

Picioarele unei femei sfinte, cinstită deopotrivă de ortodocşi, catolici, anglicani şi unii protestanţi, au călcat prin Galia..., lăsând până astăzi urme de neşters. O grotă în care a vieţuit sfânta Maria din Magdala (Magdalena) este venerată la Sainte-Baume, lângă Marsilia (Franţa) şi multe tradiţii locale dezvăluie un trecut real, al unei Sfinte cu moaşte făcătoare de minuni.


„Şi înviind (Iisus) dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică), El S-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni." (Marcu 16, 9)


În tradiţia romano-catolică s-a strecurat, încă din timpul papei Grigorie cel Mare, o confuzie cu privire la identitatea acestei Sfinte întocmai cu Apostolii. Şi anume, deşi Sfintele Evanghelii nu conduc la o asemenea concluzie, ea a fost considerată una şi aceeaşi persoană cu femeia desfrânată care a şters cu lacrimi picioarele Mântuitorului şi cu Maria din Betania, sora lui Lazăr. De aici, cumulat cu surse gnostice, s-a putut exagera, mai departe, până la o manipulare a opiniei publice prin romanul „Codul lui Da Vinci" - Dan Brown, cu deformarea totală a imaginii reale a Sfintei mironosiţe.


„Aceea, mergând, a vestit pe cei ce fuseseră cu El (Apostolii) şi care se tânguiau şi plângeau." (Marcu 16, 10)

Momentul care i-a schimbat viaţa Sfintei - despre care nu se ştie decât că fusese posedată de şapte demoni, dar nu că ar fi fost desfrânată sau prostituată - a coincis cu întâlnirea Mântuitorului Hristos, după minunea săvârşită de Acesta, la înmulţirea pâinilor şi a peştilor, şi vindecarea ei deplină. De atunci, Maria a lăsat toate ale lumii, urmând lui Iisus asemenea Apostolilor, Maicii Sale şi sfintelor femei care Îl însoţeau pretutindeni.


La 22 iulie calendarul ortodox pomeneşte pe Sfânta Mironosiţă, cea întocmai cu Apostolii, Maria Magdalena. Femeile mironosiţe sunt prăznuite de Biserică, laolaltă, în a treia duminică după Învierea Domnului. Sfintele Evanghelii amintesc despre Maria (mama lui Iacob şi Iosif), Maria lui Cleopa, Salomeea (mama fiilor lui Zevedei), Ioana (femeia lui Huza, iconomul lui Irod), Suzana, Marta şi Maria (surorile lui Lazăr din Betania) şi Maria Magdalena. Au primit numele de „mironosiţe“ întrucât Dumnezeu a rânduit ca ele să fie acele purtătoare de mir care, alături de Maica Domnului, au privegheat pe Mântuitorul Hristos în timpul Sfintelor Sale Patimi, când era părăsit chiar de cei mai apropiaţi.


Maria Magdalena era din seminţia lui Neftalim, din Magdala Galileei, un sat pescăresc de pe ţărmul vestic al Lacului Ghenizaret, între oraşele Capernaum şi Tiberiada. Evangheliile nu menţionează nimic despre anii tinereţii fragede a Mariei, dar Tradiţia consemnează că era tânără, frumoasă la chip şi înstărită. Evanghelistul Luca notează că Iisus Hristos a izbăvit-o de şapte demoni, moment din care a început o nouă viaţă, alăturându-se celor ce-L urmau în propovăduirea Sa. Şi-a împărţit averea săracilor şi s-a alăturat grupului Mântuitorului, urmându-L în cetăţile din Iudeea şi Galileea şi ascultând cuvintele despre împărăţia lui Dumnezeu.

Cea dintâi între femeile mironosiţe:

În relatările evangheliştilor, numele Mariei Magdalena este amintit în fruntea celorlalte femei mironosiţe, probabil datorită râvnei cu care urma pe Iisus Domnul, alături de Maica Sa.

Magdala (ou Magada ou Dalmanuta), mic sat de pescari aflat pe tarmul occidental al lacului Ghenizaret, la 5 km de orasul Tiberiada, era patria Sfintei Maria Magdalena. Fecioara cu avere, a trait cu frica de Dumnezeu si cu ascultarea poruncilor Lui, pâna in ziua in care a fost posedata de sapte diavoli (cf. Marcu 16, 9 ; Luca 8, 2). Sfântul Simion Metafrastul interpreteaza in mod alegoric “ cei sapte demoni ” ca fiind cele sapte pacate ce se opun virtutii ; dar el nu este urmat de ceilalti Parinti. Cuprinsa de aceasta boala si negasindu-si nicicum odihna, ea afla ca Iisus Hristos ajunsese pâna in tinutul ei, dupa ce traversase Samaria si ca atragea multimi multe dupa El, prin minunile pe care Le savârsea si prin invatatura Sa cea cereasca. Plina de speranta, ea alerga spre El si, asistând la minunea inmultirii pâinilor si a pestilor, in numar suficient de mare pentru a hrani peste 4 000 de oameni (Matei 15, 30-39), se arunca la picioarele Mântuitorului si ii ceru sa o conduca pe calea vietii vesnice.
http://stmarymagdalena.blogspot.com/2009/07/noul-site-al-bisericii-sfanta-maria_6450.html

RUGACIUNE DE POCAINTA

Rugaciune de obste catre Sf. Mironosita Maria Magdalena, cea intocmai cu Apostolii Mareste imaginea.

O, icoana a pocaintei, preaminunata si de mirare podoaba a femeilor, si tuturor crestinilor lauda si bucurie, care intocmai cu Apostolii te-ai aratat, slavita mironosita Maria Magdalena, primind rugaciunea noastra cea de acum, dintru toate smintelile si durerile sufletesti si trupesti, si de vrajmasii vazuti si nevazuti ce vin asupra noastra, izbaveste-ne pe noi, ucenita a lui Hristos, si catre Imparatia Cerurilor indrepteaza cu mijlocirea ta pe toti cei ce cu umilinta si cu dragoste, urmnd credinciosiei tale, Ii canta lui Dumnezeu: Aliluia!

(Acatist, condac 13)
http://www.ortodoxie-catolicism.ro/

CUVINTE ALE SFINTELOR

... Fericita Teodora a întrebat pe Marele Antonie: spune-mi, părinte, cum mă pot mântui eu, o femeie?

Bătrânul i-a răspuns: singur Dumnezeu ştie cum trebuie să se mântuiască fiecare. De altfel, îţi spun ţie, că nu numai femeile ci şi bărbaţii, de nu se vor linişti din partea tuturor poftelor lumeşti, şi nu se vor nevoi spre tăcere, nu pot plăcea lui Dumnezeu şi nici să se mântuiască. Du-te dar, dacă vrei să mă asculţi şi şezi în chilia ta, adună-ţi mintea, adu-ţi aminte de ziua morţii, priveşte-ţi mortăciunea trupului de atunci, primeşte osteneala, dispreţuieşte deşertăciunea lumească, stăruie în post, în priveghere şi în rugăciune, ca să poţi întâmpina pe Hristos cu tot felul de fapte bune. Ţine minte iarăşi şi de aruncarea în iad şi cugetă la soarta pe care o au acolo sufletele! În ce fel de viaţă amară şi fără de răspuns, în ce suspinuri grozave, în ce fel de osteneală şi de frică, în ce aşteptare fără de nici o bucurie! Ţine minte şi cugetă la înfricoşata şi cumplita judecată şi poartă în gândul tău relele pătimiri care aşteaptă pe cei păcătoşi — ruşinea dinaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a tuturor oamenilor, acele chinuri — focul cel veşnic, viermele neadormit, întunericul de deasupra tuturor, tartarul, scrâşnirea dinţilor, înfricoşările şi chinurile.

Cugetă şi la bunătăţile puse de o parte pentru cei drepţi, îndrăzneala faţă de Dumnezeu, convieţuirea cu îngerii, arhanghelii, cu stăpâniile şi cu toţi sfinţii, Împărăţia cu darurile Ei, pacea negrăită şi desăvârşita odihnă. Şi despre una şi despre alta poartă o aducere aminte în inima ta şi pentru soarta păcătoşilor suspină, plângi, fii cu inima îndurerată, fiindu-ţi frică pentru sufletul tău, pentru ca nu cumva ţi tu însăţi să te numeri printre ei. Pentru fericirea drepţilor bucură-te şi te veseleşte, în felul acesta, încălzeşte râvna de cele bune şi dorinţa de a scăpa de cele rele. Caută să nu uiţi niciodată de toate acestea. Ori de şezi în chilie, ori de stai în biserică, ori de te duci undeva după o mare trebuinţă, să ai întotdeauna în inima ta aducerea aminte de toate acestea şi nu-ţi abate mintea de la ele pentru ca, măcar în chipul acesta, să scapi de gândurile cele necurate şi vătămătoare.

53. Sfânta Singlitichia a spus: aşa cum o comoară descoperită este furată de tâlhari, astfel îşi bat joc diavolii de o monahie care iese din chilia sa, luând-o încoace şi încolo, până când o vor scufunda în vreo patimă oarecare; iar cea care petrece în chilia sa, ca o comoară acoperită, nu se teme de răpire, căci un astfel de suflet este păzit de prea dulcele lisus Hristos şi Dumnezeul nostru.

Dacă faci ceva bun în chilia ta, să nu crezi că a plăcut lui Dumnezeu — şi nu vei îndrăzni să osândeşti pe aproapele tău.

54. Tot ea spune: aşa cum nu poate creşte iarba pe nisip, tot astfel cel ce se îndeletniceşte cu distracţiile şi vorbirile, nu poate săvârşi roade cereşti. Domnul spune: Nimeni nu poate sluji la doi domni.

55. Tot ea mai spune: mirenii, cu cât agonisesc mai mult, cu atât mai mult ascund acea agoniseală, încredinţându-i pe alţii că sunt săraci, iar noi, de îndată ce vom dobândi vreo sporire în fapte bune, ne înălţăm, le lăudăm şi le trâmbiţăm. De aceea, vrăjmaşul duce ca vântul şi acea scânteie pe care noi o socotim că este a noastră. Aşadar e bine ca, făcând fapte bune, să nu le spunem nimănui. Cei ce fac dimpotrivă suferă o mare pagubă, căci de la ei se ia şi ce li se pare că au.

56. Şi mai spunea: aşa cum ceara se topeşte în faţa focului, tot astfel şi sufletul se topeşte din pricina laudelor şi se lipseşte de tăria lui. Dacă ceara a fost topită de căldură, atunci răceala o va întări. Dacă lauda răpeşte tăria sufletului, atunci ceara şi liniştea aduc virtutea lui într-o stare de mare tărie.

57. O monahie a venit la fericita Sara şi i-a spus: roagă-te pentru mine, Doamna mea. Îi spune fericita: nici eu nu te voi milui, nici Dumnezeu, dacă tu singură nu te vei milui făcând fapte bune. După cum ne-au învăţat Părinţii.

58. O monahie a întrebat pe fericita Sara: spune-mi, Doamna mea, cum să mă mântuiesc? Sfânta i-a spus: fii ca o moartă, neîngrijindu-te nici de cinstea lumească, ci linişteşte-te în chilia ta, adu-ţi aminte întotdeauna de Dumnezeu şi de moarte şi te vei mântui.

59. A venit odată o soră la fericita Sara şi şi-a adus cu sine, din lume, mâncare şi vin; făcându-i metanie, ea i-a dat tot ce avea spre hrană, precum i-a dat şi vinul. Fericita a luat toate, afară de vin, adăugând: ia moartea de la mine. Apoi, uitându-se la aceea ce i le-a adus, i-a zis: cum tu, tânără fiind, îndrăzneşti să te atingi de vin sau chiar să-l miroşi ? Nu ştii ce au suferit Noe şi Lot, din pricina vinului ? Monahia i-a zis: Doamna mea, dacă nu beau vin, se îngreunează pântecele meu. Fericita i-a răspuns: dacă nu se va îngreuna pântecele; dacă nu te va durea, dacă nu se va subţia trupul tău şi nu va deveni ca un lemn uscat, atunci cum se va sălăşlui în sufletul tău darul Duhului? Teme-te de Dumnezeu; cum tu, tânără fiind, îndrăzneşti să bei vin ? Iată, sunt 59 de ani de când mă aflu în chilia aceasta cu harul lui Hristos; eu niciodată nu am gustat vinul, deşi la început diavolul, vrând să-mi taie gândul cel bun, atât de mult m-a apăsat ca să mă încline spre băutura vinului, încât nu sunt în stare să-ţi povestesc lupta pe care am avut-o. Mi-a dat o boală care a ţinut trei ani de zile şi a întrebuinţat alte curse ca să mă abată de la gândul cel bun, dar în ciuda ostenelilor şi a bolii, eu am biruit gândul meu prin sprijinul Domnului meu. Cine nu va pătimi rău aici, pentru Dumnezeu, cum va fi miluit în ziua Judecăţii de Bunul Stăpân? Atunci, monahia, închinându-i-se, i-a spus: iată, Doamna mea, de azi înainte îmi dau cuvântul meu înaintea lui Dumnezeu şi înaintea ta, că niciodată nu voi mai bea vin, chiar de ar fi să mor, numai să mă pomeneşti în rugăciunile tale.

Fericita s-a sculat şi făcând o rugăciune, a lăsat-o să se ducă.

60. A venit odată o soră la fericita Sara şi i-a spus: Doamna mea, pentru ce nu pleacă de la mine gândurile şi patimile? Fericita i-a răspuns: pentru că vasele lor sunt înlăuntrul tău; dă-le un zălog şi ele vor pleca.

61. Odată, doi dintre stareţii cei mari şi sfinţi, pustnici de prin ţările Pelusiului, au venit la fericita Sara. Înainte să plece de la ea, au spus unul către altul: s-o smerim pe această bătrână; şi i-au spus: vezi, maică, să nu te înalţi cu gândul şi să nu spui în gândul tău: iată, au venit pustnicii la mine, care sunt o femeie.

La aceasta, fericita, cu smerenie şi cu lacrimi, Ie-a zis lor: Părinţilor, eu sunt femeie cu firea, dar cu gândul sunt bărbat.

62. O monahie lucra în ziua pomenirii unui mucenic; văzând-o altă soră, i-a zis: se poate să lucrezi acuma? Ea i-a răspuns: acum robul lui Dumnezeu s-a topit în chinuri şi suferinţe, oare nu se cuvine şi eu să mă ostenesc puţin pentru Dumnezeu pentru ca, având cu ce să mă hrănesc, să nu-i îngreuiez pe alţii sau, dând ceva celor ce nu au, să uşurez necazul lor?

63. Au întrebat pe fericita Sara: ce este calea cea strâmtă şi plină de scârbe ? Ea a răspuns: calea cea strâmtă şi plină de scârbe este aceasta: să şezi în linişte, să posteşti, să taci, să priveghezi, să te ocupi cu citirea, să baţi multe metanii, dacă ai putere, să nu ieşi nicăieri din chilie, afară de biserică, să-ţi tai voia pentru Dumnezeu, căci acestea din urmă înseamnă cuvintele Apostolului către Domnul: iată, noi am lăsat totul şi am urmat Ţie.

64. Sfânta Singlitichia a spus: nu da, nu lua, să nu ai legătură cu mirenii, nu sta de vorbă cu bărbaţii, nu glumi cu copiii şi patimile tale curând se vor smeri.

65. Zicea aşijderea: trebuie să ne păzim limba şi auzul, ca să nu vorbim cuvinte goale şi vrednice de osândă. Nu asculta deşertăciuni şi nu vei fi o locuinţă de patimi străine. Dacă vei primi în tine necurăţia cuvintelor putrede, atunci, prin gândul tău, vei pune pete pe rugăciunea ta. Ascultând mereu pe cei ce te ocărăsc fără milă, la toţi te vei uita chiorâş, asemenea ochiului care, după ce s-a uitat mai înainte la o lumină orbitoare, se uită pe urmă cu ochii micşoraţi ca la o viespe.

66. Fericita Teodora a întrebat pe fericita Sara: ce să fac? Mă luptă o mulţime de gânduri. Sfânta a răspuns: nu te lupta cu toate, ci numai cu unul, căci toate gândurile au deasupra lor un singur gând care e capul lor; luptă-te împotriva acestui cap şi toate celelalte se vor smeri, iar lupta cu capul gândurilor o alcătuiesc: liniştea, postul, culcarea pe jos, setea, vegherea, biruirea somnului, lacrimile din inimă, mulţimea metaniilor, lovirea în piept, smerenia. Iată lupta şi armele pe care trebuie să le întrebuinţezi împotriva căpeteniei gândurilor. Cu acestea vei birui gândurile, cu darul lui Hristos; altfel nu se poate.

67. Iarăşi a zis: atâta timp cât sufletul îşi iubeşte trupul, nu-L poate iubi pe Dumnezeu, căci Domnul a zis: cel ce Mă iubeşte pe Mine, îşi va pierde sufletul pentru Mine.

68. A venit o monahie la Fericita Matroana şi a întrebat-o: dacă mi se va întâmpla să mă îngreuiez cu somnul şi va trece ceasul pravilei de rugăciune, atunci sufletul, de ruşine, nu va mai vrea să împlinească pravila. Fericita i-a zis: de ţi se va întâmpla să dormi până dimineaţa, sculându-te, închide-ţi chilia şi împlineşte-ţi pravila fără tulburare şi fără grabă, căci scris este: a Ta este noaptea şi a Ta este ziua.

69. Fericita Sara a spus: cu toate că s-au ostenit aici sfinţii, ei au primit şi partea lor de odihnă, zicea ea, pentru că ei erau slobozi de gândurile lumeşti.

70. Iarăşi a zis: Dacă L-am căuta pe Domnul cu osteneală, prin mijlocirea faptelor bune, El ni Se va arăta şi dacă vom petrece în linişte, El va petrece cu noi.

71. Tot fericita Sara spunea: cele care izgonesc aducerea aminte de Dumnezeu din suflet sunt următoarele: multa vorbire, îndulcirea de ceva, rătăcirea în afară de chilie, legăturile cu bărbaţii, mânia, lăsarea cititului şi cugetării, îngrijirea de deşertăciunea lumească, neaducerea aminte de moarte. Toate acestea izgonesc aducerea aminte de Dumnezeu. Monahia înţeleaptă, observând în sine vreuna din aceste răutăţi, se grăbeşte să se îndrepte, ca o roabă a lui Dumnezeu, plină de osârdie şi fuge în felul acesta de toate cursele celui viclean.

72. Spunea, de asemenea: atâta vreme cât trăieşti în trup, nu te înălţa în inima ta ca şi cum ai fi ceva bun, ca nu cumva vrăjmaşul, găsind prin aceasta vreo intrare în inima ta, să te arunce în patima cea fără de cinste.

73. A mai spus iarăşi: să cinstim pe Cel ce este Unul si toţi ne vor cinsti pe noi. Dacă vom dispreţui pe Cel ce este Unul, adică pe Dumnezeu, atunci toţi ne vor dispreţui pe noi şi ne vom duce în focul cel mai din afară.

74. Iarăşi zicea: cuvintele Domnului: „În temniţă am fost şi ai venit la Mine” — însemnează să şezi în chilia ta cu trezvie şi să-ţi aduci aminte de Dumnezeu până la ultima suflare.

75. O soră a rugat-o pe Fericita Matroana să-i spună cum să se mântuiască. Dânsa i-a spus cu lacrimi: acum, soro, e foarte greu să te mântuieşti, pentru că noi lăsăm chiliile noastre şi rătăcim pe acolo pe unde ne porunceşte diavolul. Dacă vrei să-ţi mântuieşti sufletul, ascultă-mă: du-te, şezi în chilia ta cu tăcere şi în rugăciune cu multe lacrimi, predându-ţi trupul şi sufletul lui Dumnezeu şi El, Care învaţă pe om minte, te va învăţa şi pe tine cum să te mântuieşti.

76. Sfânta Melania a întrebat-o pe prea cuvioasa Matroana: vreau să-mi păstrez inima şi nu pot. Prea cuvioasa i-a zis: mă mir de cuvintele tale: vreau şi nu pot. Oare nu ştii că cel ce nu se linişteşte nu poate dobândi o faptă bună? Cum poţi să păzeşti inima, când sunt deschise uşile limbii, ale auzului şi ale ochilor? Dacă vrei să-ţi păzeşti inima, să sporeşti în fapte bune, şezi, linişteşte-te în chilia ta şi ea de toate te va învăţa.

77. Sfânta Singlitichia a spus: noi toţi ştim cum să ne mântuim, dar din pricina negrijirii noastre, mergem spre pierzare. Diavolul a născocit pentru monahi felurite înşelări: îi ademeneşte să iasă din chilie şi-i face să umble de colo până colo, până când îi va aduce ori să smintească pe cineva, ori singuri să se smintească de ceva, ori să cadă în curvie. Nu numai cu monahii se întâmplă acest lucru, ci şi cu noi, sărmanele. Ce folos dar, fiica mea, ai tu, când rătăceşti afară din chilie, dacă aceasta se întâmplă să fie pricina multor păcate, pentru care va urma o veşnică muncă?

78. Tot ea spunea: să-ţi aduci aminte întotdeauna de Împărăţia cea cerească şi în curând o vei moşteni.

79. Zicea iarăşi: viaţa unui monah e asemenea raiului, trebuie îngrădită cu sabia de foc a rugăciunii şi a aducerii aminte de Dumnezeu.

80. O monahie a întrebat-o pe Fericita Teodora: ce să fac, Doamna mea? Mă necăjeşte limba şi nu o pot reţine când mă aflu în mijlocul oamenilor. Prea cuvioasa i-a răspuns: dacă nu-ţi poţi înfrâna limba, fugi într-un loc singuratic şi — petrecând în linişte — păzeşte-ţi mintea în frica lui Dumnezeu şi în tăcere slavosloveşte pe Domnul tău. Făcând astfel, îţi vei înfrâna nu numai limba, ci şi toate patimile şi, cu darul lui Dumnezeu, te vei mântui.

81. Fericita Teodora a spus: adu-ţi aminte de bine şi vei fi gata să-l săvârşeşti. Gândul omului nu-i ascuns din faţa lui Dumnezeu, de aceea să-ţi fie gândul întotdeauna curat de orice rău.

82. Tot ea spunea: monahul trebuie să postească, să cânte cu înţelegere, să se roage cu trezvie, să roage pe Dumnezeu cu frică, să nu facă nimic din tot ce e pământesc, ci toate cele duhovniceşti, iar mai mult decât orice, să se liniştească totdeauna, căci în acestea se cunoaşte un monah.

83. Iarăşi a zis: monahul, în fiecare dimineaţă şi seară trebuie să-şi facă socoteala de tot ceea ce n-a făcut din cele ce vrea Dumnezeu şi de tot ceea ce a făcut din cele ce vrea El. Dacă în felul acesta el va şedea în linişte şi se va trudi, atunci Dumnezeu, văzând gândul lui cel bun, îi va da putere şi tărie ca să biruiască patimile şi întotdeauna va fi cu el, dacă şi el întotdeauna se va linişti.

84. Spunea Fericita Teodora: dacă cineva va pierde aurul sau argintul, poate să dobândească altul în locul lui, dar cine îşi va pierde vremea în deşertăciunile acestei vieţi, acela nu o va mai putea afla. În ceasul morţii, un astfel de om se va căi pentru că partea lui va fi cu demonii.

85. Tot ea a zis iarăşi: după cum nimeni nu-l poate ocărî pe cel ce stă alături de împărat, tot astfel şi satana nu ne poate face nimic dacă aducerea aminte de Dumnezeu va fi pururea în inima noastră.

Dumnezeu zice: „Apropiaţi-vă de Mine şi Eu Mă voi apropia de voi”.

Deoarece noi părăsim adesea chiliile noastre, ne risipim în vorbiri deşarte şi în felurite întâlniri, atunci vrăjmaşul găseşte o portiţă deschisă ca să răpească sufletele şi gândurile noastre cu care izbuteşte chiar să ne piardă, prea ticălosul. Cine nu crede şi nu primeşte şoaptele lui şi, liniştindu-se întotdeauna în chilia lui, tace şi se roagă, acela se izbăveşte de cursele vrăjmaşului cu darul lui Hristos.

86. Mai spunea, asemenea: satana este un împletitor de funii şi în măsura în care îi procuri materialul, în aceeaşi măsură el împleteşte. Aceasta o spunea ea despre gânduri, înseamnă că dacă noi încetăm de a ne aduce aminte despre lucrurile lumeşti, atunci diavolul nu ne mai vatămă într-o măsură atât de mare.

87. Fericita Teodora mai spunea: dacă pentru Dumnezeu te-ai lepădat de rudele tale, pentru ce mai ai legături atât de strânse cu ele, săvârşind o călcare de jurământ? Oare n-auzi ce zice Domnul: „Cel ce iubeşte pe tată, pe mamă sau altceva în afară de Mine, nu este vrednic de Mine”? Iar cine se va dovedi a nu fi vrednic de Hristos, partea aceluia va fi in iad, cu demonii Vai de unul ca acela!

88. Tot ea mai spunea: sunt doua lucruri de bază – mari şi puternice – şi cel ce Ie păzeşte, se va izbăvi, cu harul lui Dumnezeu, de toate patimile. Acestea le spunea ea despre linişte şi rugăciune.

89. Sfânta Teodora a mtrebat-o pe Sfânta Singlitichia: în ce constă curăţirea sufletului? Ea i-a răspuns: după părerea mea, sufletul se curăţeşte cu liniştea, tăcerea, şi postul. Cine va păstra neîncetat aceste trei nevoinţe cu frică de Dumnezeu, acela, cu harul lui Hristos, în curând se va îmbogăţi de toate faptele bune.

90. Fericita Teodora spunea: liniştea, tăcerea şi rugăciunea duc repede mintea spre îndreptare. După cum este cu neputinţă să-ţi vezi faţa într-o apă tulbure, chiar dacă este foarte frumoasă, tot astfel şi sufletul, fără tăcere, linişte şi multă înfrânare, nu-şi poate vedea păcatele şi nu se poate mântui.

91. A zis, de asemenea: aşa cum nu se poate construi o corabie fără cuie, tot astfel nu te poţi mântui fără linişte, tăcere şi smerenie.

92. Fericita Teodora a întrebat pe Sfânta Singlitichia: pentru ce ne luptă demonii cu atâta putere? Pentru că, răspunse sfânta, noi alungăm mama faptelor bune, adică liniştea, tăcerea şi răbdarea.

93. Sfânta Singlitichia spunea dacă în orice cădere, vei spune cu smerenie: iartă-mă, ţi se va ierta.

94. Tot ea spunea: de vei dobândi unele fapte bune – cu harul lui Hristos – să nu te înalţi cu inima şi să nu zici: eu am săvârşit astfel de fapte bune. Chiar şi de vei săvârşi toate, spune: ca o roabă am îndeplinit ce mi s-a poruncit. Dacă vei cugeta totdeauna astfel în inima ta, atunci Domnul îţi va trimite ajutor din Sfântul Său lăcaş şi te va izbăvi de cursele vrăjmaşului.

95. Una dintre surori a întrebat-o pe fericita Singlitichia: sărăcia de bună voie este oare o virtute desăvârşită? I-a răspuns fericita: este, dar numai pentru oamenii tari. Aşa cum o haină aspră, dacă o speli şi o storci, devine curată şi albă, tot astfel şi un suflet tare se întăreşte din ce în ce mai mult în sărăcia cea de bună voie. Însă cei ce sunt slabi cu duhul, asemenea unei haine vechi, se sfâşie în inimă, nemaiavând apoi putere să. suporte greutatea acestei virtuţi.

Este de trebuinţă ca mai întâi să lepădăm unealta unei vieţi pline de plăceri trupeşti, adică iubirea de desfătări, orice odihnă trupească şi să ne întărim în virtuţile cele începătoare, cum sunt: postul, culcarea pe jos, osteneala trupească, răbdarea şi altele, si apoi să ne hotărâm şi pentru această virtute.

Nici Mântuitorul nu i-a poruncit dintr-o dată bogatului să-şi lase averea, ci mai întâi l-a întrebat: „Ai făcut cele poruncite de lege?” E ca şi cum i-ar fi zis: dacă tu ai învăţat alfabetul, dacă ai învăţat să aşezi literele, dacă te-ai deprins să alcătuieşti cuvintele, atunci, la sfârşitul tuturor acestora, să te apropii de citirea desăvârşită, adică: du-te, vinde-ţi averea ta şi o dă săracilor şi apoi vino de-Mi urmează Mie.

96. Fericita Teodora a întrebat-o pe prea cuvioasa Matroana: arată-mi o astfel de nevoinţă şi faptă bună prin care eu aş putea să îndeplinesc toate faptele bune şi să-mi mântuiesc sufletul. Prea cuvioasa i-a răspuns: de te vei linişti, de vei tăcea, de nu vei sta niciodată de vorbă cu bărbaţii şi de vei petrece în acestea cu răbdare şi cu înfrânare, nădăjduind la mila lui Dumnezeu, atunci, în ceasul Judecăţii, partea ta va fi cu cei mântuiţi. Fericita Teodora a mai întrebat: de voi înceta să mănânc mâncările dorite de mine şi să mai beau vin, va fi oare bine? Aceasta i-a răspuns: e foarte bine. Oare n-ai auzit tu, fiica mea, că părinţii cei slăviţi şi mari gustau numai pâine şi beau numai apă, şi cu acestea au biruit patimile şi au devenit sfinţi?

Tu, fiind tânără, cum de îndrăzneşti să bei vin şi să-ţi saturi pântecele? Du-te, fiică, şi fă cum ai auzit.

97. Fericita Teodora a spus: citim despre crucea lui Hristos şi despre patimile Lui, dar cu toate acestea, noi, nenorocitele, nu suferim nici măcar o mică ocară.

98. Fericita Singlitichia spunea: semnul nostru de biruinţă este crucea, căci chemarea noastră nu este nimic altceva decât lepădarea de viaţă şi juruinţa noastră spre moarte. După cum morţii nu lucrează, tot astfel trebuie să ne ţinem şi pe noi; vom începe să trăim cu sufletul şi într-însul să ne arătăm faptele bune.

99. Tot ea a spus: trebuie sa ne silim spre înnoirea sufletului, dar nu spre cea din afară – înţelegătoare, ci să dăm o deosebită luare-aminte la cele lăuntrice. Noi ne-am tuns părul, să luăm şi mătreaţa de pe cap; părul înseamnă frumuseţea lumească, cinstea, mâncăruri dulci şi alte mângâieri, iar mătreaţa – gândurile rele, simţămintele şi înclinările păcătoase, iar capul este sufletul nostru. Să dăm jos de pe el această mătreaţă, ca să fie curat şi cu chip bun.

100. Zicea, de asemenea: trebuie să curăţim neîncetat casa sufletului, sa băgăm de seamă dacă nu se ascunde vreo vieţuitoare veninoasă, vreo înclinare sau vreun gând păcătos în cămările lăuntrice ale sufletului şi să le înmiresmăm cu tămâia rugăciunii.

101. A mai zis: am cunoscut pe un rob al lui Dumnezeu care, şezând în chilia sa, lua aminte cum vin gândurile şi număra care e primul, care este al doilea, câtă vreme a zăbovit fiecare dintre ele, dacă a venit mai târziu sau mai devreme decât în ziua cea trecută şi dacă a avut, de asemenea, o lucrare ca mai înainte, în felul acesta, el distingea lămurit în sinea sa şi cele bune şi cele rele, şi ceea ce este de la Dumnezeu şi ceea ce este de la vrăjmaşul — şi cu harul lui Dumnezeu a sporit în curăţia inimii care deschide ochiul minţii spre vederea lui Dumnezeu.

102. O soră a întrebat pe Fericita Teodora: vreau să-mi mântuiesc sufletul, cum pot să fac aceasta? I-a spus ei sfânta: cum am putea sa ne mântuim sufletul, buna mea soră, dacă uşa limbii noaslre este deschisă? De nu ne vom sili sufletul spre linişte, rugăciune şi tăcere, nu ne vom putea mântui.

103. Tot ea a spus iarăşi: o deprindere rea se distruge cu mare osteneală, îndeosebi o deprindere învechită. De se va trudi cineva să o dezrădăcineze, iubind liniştea şi tăcerea, se va mântui, iar dacă va rămâne cu ea, va pieri. Vai de un asemenea suflet!

104. Tot ea mai povestea: cineva dintre Părinţi zicea că era un frate care, trăind în linişte şi tăcere, se ruga neîncetat, nefăcând nimic, dar în fiecare seară găsea pe masă o pâine pe care o mânca după rugăciune, mulţumind lui Dumnezeu. Odată, a venit la el un frate şi sălăşluindu-se lângă el, îşi făcea lucrul de mână. Cel ce se liniştea, a luat şi el ceva de lucru şi a început să lucreze împreună cu acel frate. Mai târziu, când a venit seara, el n-a mai găsit pâinea pe masă, cum o găsea de obicei şi s-a întristat şi a rămas fără hrană. Noaptea a auzit un glas care i-a zis: atâta vreme cât ai fost ocupat în întregime numai cu Mine, Eu te hrăneam, iar acum, când tu te-ai apucat de lucru, caută-ţi cu acest lucru de trebuinţele tale.

Ştiind acestea, surori, maici si fiice, să ne dăm liniştii, tăcerii şi rugăciunii, ca să ne mântuim sufletele de săgeţile vicleanului.

105. O soră i-a spus prea cuvioasei Teodora: Doamna mea, sufletul meu doreşte moartea. li spune prea cuvioasa: aceasta vine la tine pentru că tu fugi de greul cinstitei linişti şi nu ştii că muncile viitoare şi scârbele sunt fără asemănare mai grozave. Rabdă în tăcere, în linişte, în înfrânare şi în osteneală, pentru orice altă faptă bună căci aproape este mântuirea dulcelui Iisus. De aceea şi demonii năvălesc asupra ta, pentru ca tu, deznădăjduind de atâtea osteneli, să-ţi pierzi toată lucrarea şi vai de tine, sărmana, dacă vei ieşi din această viaţă cuprinsă de slăbire şi de trândăvie măcar în cele neînsemnate.

De aceste cuvinte monahia s-a folosit foarte mult şi a ieşit slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind cuvioasei.

106. Spunea iarăşi: vai de tine, trupule, căci cunoscând ceea ce te spurcă si te face vinovat de focul veşnic, tu totuşi o cauţi totdeauna, adică săturarea pântecului şi niciodată nu-ţi stăpâneşti limba! Vai de tine, suflete, căci făcând păcatul – şi prin aceasta scârbind pe Dumnezeu — ţi se cuvine plânsul neîncetat, şi zdrobirea inimii, iar tu, greşind atât de mult înaintea lui Dumnezeu, mai vrei să trăieşti vesel şi fără grijă!

Vai de tine, suflete, că de atâtea ori Dumnezeu a vrut să te întoarcă şi să te miluiască, iar întotdeauna tu te-ai împotrivit. De atâtea ori te-a mângâiat în linişte, iar tu te-ai îngreuiat! De atâtea ori te-a întărit, iar tu din nou te-ai lenevit. De atâtea ori te-a învăţat, iar tu n-ai ascultat! Aşa, suflete sărman, dacă până la sfârşit nu te vei pocăi deloc, nici măcar de acum înainte, te încredinţez că focul cel veşnic va fi locuinţa ta.

Astfel, fericita Teodora îşi lovea si zdrobea sufletul său.

107. Mai spunea: dacă vrei în trup să-I slujeşti lui Dumnezeu, asemenea celor fără de trup, să ai o neîncetată rugăciune în inimă. Iubeşte cu toată puterea liniştea şi tăcerea şi sufletul tău va fi înainte de moarte ca un înger al lui Dumnezeu. Dacă vei rătăci în afară de chilie şi vei face glume ici şi colo, atunci să mă crezi că în curând te va lovi marea mânie a lui Dumnezeu. Vai de tine, sărman suflet, de vei suferi toate acestea şi vei fi aruncat în locul cel veşnic, împreună cu diavolii!

108. Tot ea mai zicea: bine este să-ţi ridici mâinile la rugăciune şi să rogi pe Dumnezeu pentru ca, în timpul ieşirii lui, sufletul să treacă fără nici o primejdie pe lângă toţi cei ce încearcă să-i îngrădească drumul spre ceruri.

109. A mai spus: postul smereşte trupul, privegherea curăţă mintea, rugăciunea uneşte cu Dumnezeu.

110. Fericita Singlitichia spunea: sufletele ce s-au închinat lui Dumnezeu nu trebuie să slăbească niciodată şi nu trebuie să se lase pe tânjeală căci vrăjmaşul, scrâşnind din dinţi, le urmăreşte ca să se năpustească asupra lor de îndată ce ele slăbesc măcar pentru scurtă vreme.

111. Tot ea spunea: şi vrăjmaşul îndeamnă spre nevoinţă – şi el are ucenici nevoitori. Cum se poate oare distinge nevoinţa dumnezeiască şi împărătească de cea demonică şi tiranică? Prin nimic mai bine decât prin cumpătare.

112. Mai spunea: trebuie sa conducem sufletul cu toată iscusinţa; trăind încă în mănăstire, să nu căutăm cele ale noastre; şi să nu-i facem voii pe plac, ci să ne supunem mamei celei după credinţă.

Noi ne-am surghiunit, adică ne-am aşezat în afară de hotarele lumii, prin urmare noi suntem nişte exilaţi, să nu mai căutăm deci cele mai dinainte.

113. Mai spunea: apropiindu-ne de adevăratul mire, Hristos, trebuie să ne împodobim în mod cuviincios, ca să-I plăcem Lui. În locul pietrelor preţioase, să ne aşezăm pe cap cununa cea întreită: credinţa, nădejdea şi dragostea.

Gâtul să ni-l înfăşurăm cu preţioasele mărgele ale smeritei cugetări, mijlocul să ni-l încingem cu castitatea, sărăcia să ne fie nouă în loc de îmbrăcăminte ţesută; la ospăţ să punem înainte mâncări nepieritoare – rugăciunea şi cântarea.

114. Tot ea spunea: noi trăim pe acest pământ în al doilea pântece de mamă, ca să ne naştem pentru cer. Pruncii care s-au format în chip desăvârşit în pântecele matern, ies la lumină, drepţii, desăvârşindu-se aici prin osteneală – cu ajutorul harului divin – trec la ceruri, iar păcătoşii, ca pruncii care mor în pântece, trec dintr-un întuneric în alt întuneric şi mor pe pământ din cauza otrăvirii păcatului şi după moarte sunt aruncaţi în locuri întunecoase şi în cele mai de jos ale pământului.

115. O fericită stareţă povestea despre sine că, venind la un stareţ, l-a întrebat de calea mântuirii şi el i-a zis: rătăcind încolo şi încoace, cum fac femeile desfrânate, aşa vrei să te mântuieşti? Ori nu ştii că tu eşti femeie? Oare nu ştii că diavolul prin femei luptă şi înşală pe sfinţi? Ori nu auzi ce spune Domnul: „Cel ce se uită la femeie, poftind-o, a şi preacurvit cu ea în inima lui”? Nu ştii oare că pentru orice păcat de acest fel ţi se va cere socoteală de la sufletul tău? Pentru ce nu te linişteşti în chilia ta? Şi cu acestea şi cu alte cuvinte asemănătoare învăţându-mă stareţul, m-a binecuvântat şi m-a slobozit. Eu, cea prea săracă, cu frică, asudată de ruşine, am venit în această chilie şi iată acum s-au împlinit 33 de ani de când - cu darul lui Hristos – n-am ieşit din chilia mea. Aşa, surorile mele, vă sfătuiesc, nu din mintea mea, ci după cum am auzit şi m-a învăţat marele sfânt: iubiţi liniştea şi tăcerea -maica tuturor virtuţilor, ca să vă izbăvească pre voi, cele ce vă liniştiţi, de toate cursele vrăjmaşilor.

116. Fericita Teodora spunea celor ce veneau la ea: să ne nevoim, surorilor şi maicilor, nu numai ca să stăm împotriva gândurilor, ci să ne şi războim cu ele. De vom cădea, să ne ridicăm. Sunt unii care întorc întotdeauna pe demoni spre fugă. Cel ce a biruit patimile, îi loveşte pe demoni, iar cel ce este robul patimilor, este batjocorit de demoni.

117. Mai spunea: cea care vrea să-şi păstreze trupul în curăţie şi să-şi înfăţişeze sufletul curat înaintea lui Dumnezeu, trebuie să-şi petreacă zilele într-o fericită linişte, şezând în chilia sa, să nu primească bărbaţi şi să nu stea de vorbă cu ei, căci numai astfel poate ca să se liniştească. Şi asupra mea, la începutul liniştei mele, trei ani m-a apăsat demonul poftei, îndemnându-mă să văd un bărbat şi să stau de vorbă cu el, aşa încât aproape în fiecare zi eu eram necăjită şi deznădăjduită. Cu cereri şi cu rugăciuni, cu postul şi cu liniştea, luptând împotriva demonului poftei, cel de trei ori ticălos, în cele din urmă eu, cu darul lui Hristos, am şters orice amintire despre acea faţă. Vă povestesc acestea vouă, maicilor şi surorilor, pentru ca şi voi să vă păziţi cu tărie de toate acestea, să vă păstraţi sufletul curat, căci puternice sunt cursele urâtorului de bine – diavolul.

118. Zicea, de asemenea: luaţi aminte, surorile mele, ca să nu împliniţi puţinătatea mâncării cu somnul cel mult, pentru că acest lucru este nechibzuit, ca să fie virtutea noastră cu chibzuinţă.

119. Tot ea spunea: cine va împlini toată legea duhovnicească, dar va cădea numai în patima desfrânării, acela devine vinovat de toate patimile.

120. Mai spunea: sufletul care nu se leneveşte aţâţă pe demoni împotriva lui. Dar cu înmulţirea luptei se înmulţesc şi cununile. Cel ce nu intră în luptă şi nu se luptă cu potrivnicul său, cum se va încununa de către împăratul Ceresc cu cununa nepieritoare şi de multă cinste? Demonii caută pe toate cărările pierzarea noastră, străduindu-se ori să ne risipească ca pe grâu, după cuvântul Domnului, ori să ne ispitească cu gânduri rele, cu auzul, cu vederea şi cu limba numai ca să ne facă pe noi păcătoşi înaintea iui Dumnezeu şi să pună stăpânire ca să facă cu noi ce vor ei. Acest lucru li se îngăduie lor să-l săvârşească cu noi săracii, de îndată ce vom slăbi cât de puţin şi vom neglija lucrul nostru duhovnicesc, adică rugăciunea, postul, liniştea, tăcerea, privegherea, învăţătura în dumnezeieştile Scripturi, neîncetata aducere aminte de Dumnezeu.

121. Prea cuvioasa Teodora spunea: liniştea face obiceiurile si simţămintele să fie bune şi ne învaţă să facem cu luare-de-aminte toate faptele bune. Cel ce iubeşte liniştea este iubit de Dumnezeu, Care îl ajută în toate faptele bune şi, la vremea potrivită, Se arată cu toate armele în apărarea lui. Cine fuge însă de linişte, despre acela nu ştiu ce să zic, căci partea lui este cu demonii. Vai de unul ca acela în ziua Judecăţii!

122. Iar zicea: cel ce se linişteşte este stăpân pe mintea sa şi nu-i îngăduie să mai rătăcească în gânduri deşarte şi în dorinţe spurcate. Cel ce se linişteşte este chipul îngerului pământesc. Cel ce se linişteşte pentru Dumnezeu, întotdeauna doreşte să citească, să cânte, să tacă, să se roage şi cu aceste fapte bune îşi izbăveşte sufletul de trândăvie şi de puţinătatea de suflet. Cel ce se linişteşte, din tot sufletul cântă către Domnul: gata este inima mea, Dumnezeule. Cel ce se linişteşte zice: eu dorm, iar inima mea veghează.

123. Iar zicea Fericita Teodora: cel ce doreşte să se liniştească pentru Domnul, închizând uşa chiliei sale, trebuie să-şi închidă toată gura şi mintea ca să nu vorbească şi să nu gândească cele deşarte, trebuie să rabde toate cele ce-l necăjesc pentru Domnul. Cine nu se va osteni si nu va lupta cu duhul trândăviei, acela nu se va putea elibera niciodată de el. Şezând înlăuntrul chiliei tale, păzeşte-ţi gândurile, dacă poţi – şi atunci vei cunoaşte cum şi de unde, când şi câţi şi ce fel de tâlhari vor să intre şi să fure faptele tale bune. Dacă te vei linişti fără tulburare şi vei păyi toate acestea, e bine, dar dacă mintea ta se va întoarce spre ceva pământesc, atunci tu toate le vei pierde – şi ce folos de toate acestea? Cel ce doreşte să se liniştească pentru Domnul trebuie să fugă, în egală măsură, de toţi, atât de cei străini cât şi de cei ai săi.

124. Mai spunea: iată semnele după care se poate cunoaşte dacă se linişteşte cineva cum se cuvine: mintea plină de linişte, necurmata aducere aminte de moarte, neîncetata pomenire a chinurilor, rugăciunea nesăţioasă, mulţimea metaniilor, gândul nedezlipit de Dumnezeu, moartea pentru lume, biruinţa asupra lăcomiei pântecelui, dragostea de citire şi de cântare de psalmi, belşugul de lacrimi, înstrăinarea de multa vorbire, adâncimea tăcerii, trezvia privegherii. Toate acestea, maicile şi surorile mele, mărturisesc despre adevărata râvnă a celui ce doreşte să se liniştească întru Domnul, pentru marile sale păcate. Cel ce are o oarecare distracţie lumească şi, fără s-o îndepărteze, vrea să se liniştească, singur pe sine se înşală.

125. Odată au venit la fericita Teodora şapte surori şi au întrebat-o despre gândurile cele necuviincioase şi spurcate. Fericita a lăcrimat şi a zis: n-auziţi oare ce zice Domnul: „Vouă însă şi perii capului toţi sunt număraţi” ? Părul sunt gândurile, iar capul – mintea. Orice gând însoţit de o împreună-îndulcire şi învoire cade sub judecată şi Dumnezeu socoteşte pofta de femeie drept curvie, mânia drept ucidere, ura drept crimă căci zice: „Tot cel ce se mânie pe fratele său în deşert este supus judecăţii” şi „Cel ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni”. De asemenea, marele Pavel zice: „Va descoperi Domnul sfaturile inimii şi va da pe faţă cele ascunse ale întunericului” şi încă: „Cel ce va osândi şi cu gândul, va răspunde în ziua Judecăţii”. Aşadar să nu ziceţi, bunele mele surori, că gândurile nu ne vatămă, că numai unirea cu ele este judecată ca şi fapta. Auzind acestea, monahiile s-au mirat şi au proslăvit pe Dumnezeu, Care i-a dăruit Fericitei Teodora un asemenea har şi o astfel de judecată şi, arătându-i recunoştinţă, s-au dus cu un mare folos sufletesc.

126. Fericita Teodora povestea: era într-un oraş o desfrânată care din copilăria ei a fost dată, de către propria sa mamă, în slujba diavolului. Odată, venind la mine, ea mi-a descoperit toate fărădelegile şi voia să afle de la mine dacă este pocăinţă pentru dânsa. Eu i-am povestit despre desfrânata din Evanghelie, care a fost.mântuită de Domnul şi Dumnezeul nostru. Ea s-a umilit la auzul acestei povestiri şi mi-a zis: pot eu oare să mă mântuiesc lângă tine? Eu am consimţit şi ea, întorcându-se în grabă în oraş, a dat foc întregii sale averi, dobândită cu desfrânare şi care era în valoare de 500 de livre de aur şi – într-un miez de noapte a venit din nou la mine şi mi-a cerut o chilie. Închizându-se în chilie, ea mi-a spus numai acest cuvânt: Pentru Domnul, Doamna mea, să nu ştie nimeni de mine, până la sfârşitul meu. Apoi, luându-şi de lucru muncea pentru hrana ei, fără să vorbească vreodată cu cineva şi fără să vadă nici măcar vreo faţă de femeie, căci în acel loc bărbaţii nu puteau intra deloc. Iar nevoinţa pe care şi-a luat-o asupra sa era astfel: că în 5 zile: mânca numai 6 uncii de pâine şi bea o litră de apă, iar despre lacrimile ei, despre plânsul şi bocetele ei, cine le poate povesti cu vrednicie? Ea nu numai noaptea, ci şi ziua nu înceta să verse lacrimi, bătându-se în piept şi chinuindu-se în tot felul. Petrecând astfel în chilia sa 15 ani, ea s-a dus către Domnul, în vremea, ieşirii sale, a făcut, multe minuni.

Rugăciunile ei să ne miluiască şi pe noi necredincioşii şi înviforaţii încă de valurile vieţii acesteia care e atât de tulburată.

127.Tot ea povestea că o fecioară de bun neam, văzând un tânăr oarecare, s-a aprins de o patimă satanică şi a căzut cu el în păcat. Pe urmă, după câteva zile, venindu-şi în sine, s-a căit de păcatul ei şi fără să ştie cineva, a ieşit noaptea din oraş, schimbându-se în haine bărbăteşti. Venind la sărăcia mea, cu multă osteneală şi sudoare, ea mi-a povestit totul şi mi-a cerut o chilie. I-am dat cu bucurie şi ea s-a închis într-însa. Hrana o primea pentru două zile, în afară de duminica şi sâmbăta, şi în aceste două zile nu vorbea decât cu mine. După acestea, ea n-a mai văzut niciodată o faţă de om şi s-a dedat unei vieţi de-o atât de aspră nevoinţă, încât numai după glas puteai s-o recunoşti că e om. Vieţuind în felul acesta 20 de ani cu nevrednicia mea, ea a trecut cu pace spre Domnul.

128. Fericita Teodora spunea despre Avva Isaia: a venit la el un frate. După ce a stat de vorba cu el, Avva i-a spălat picioarele şi, punând un pumn de Iinte în oală, a ţinut-o puţin deasupra focului, apoi îndată a luat-o de pe foc şi a adus-o. Fratele îi spuse: Avva, încă n-a fiert. Avva i-a răspuns: nu ţi-e de ajuns că ai văzut focul? Şi asta, frate, nu e mică mângâiere.

129. Tot ea a zis: odată, Avva Isaia cu ucenicii săi au venit la aria unui plugar cu o ramură de finic în mâini şi a spus: gospodărule, dă-mi grâul! Plugarul îi spuse: tu ai secerat, Avva? Avva îi răspunse: nu. Plugarul îi zice: cum dar vrei să iei grâu dacă n-ai secerat? Avva a. întrebat: oare cel ce nu seceră nu primeşte răsplată? Plugarul îi spune: oare tu nu auzi ce spune Domnul: „Vrednic este lucrătorul de plata sa” ? Iar tu, Avva, fără să te trudeşti, ceri răsplată? După aceasta, stareţul s-a îndepărtat. Ucenicii, văzând cele petrecute, au căzut la picioarele lui şi l-au rugat să le spună pentru ce a procedat astfel cu ei. Stareţul le-a spus: fiilor, aceasta am făcut-o spre pildă vouă, că cine nu lucrează în veacul acesta, acela nu va primi răsplată în veacul viitor de la dreptul Judecător.

Vă spun vouă: nimeni să nu vă înşele pe voi ca şi cum în ceasul morţii s-ar putea primi de la cineva vreun ajutor. Fiecare va mânca din rodul muncii lui în vremea ieşirii lui din trupul acesta. Pentru aceea, atâta vreme cât este ziua muncii, nu vă trândăviţi, ci staţi barbăteşte împotriva vicleanului şi el va fugi de voi.

130. Zicea Fericita Teodora: Avva Isaia îmi spunea: ceea ce la început diavolul făcea cu strămoşul nostru Adam, acelaşi lucru va face şi cu noi. Când, după cădere, vrem să ne întoarcem spre pocăinţă, el spune fiecărui suflet: nu este pentru tine mântuire la Dumnezeul tău.

Vai de acela care va crede pe acest viclean. El caută pe toate căile să ne îndepărteze mintea de Dumnezeu şi de pomenirea morţii, ca s-o înghită ca o fiară sălbatică şi să ne piardă sufletul. De aceea, niciodată nu trebuie să ne îndepărtăm mintea de Dumnezeu şi de amintirea morţii, căci de aici vine un mare ajutor pentru ea, ci - înălţându-se întotdeauna spre Dumnezeu – mintea din ce în ce mai mult se luminează prin razele care coboară din El, până când, în sfârşit, se face locuinţa lui Dumnezeu. Atunci, cel de trei ori ticălos nu mai poate tăbărî asupra unui astfel de om, nu pentru că s-ar teme de el, ci pentru Dumnezeu Care locuieşte în el, căci el este întotdeauna tot şi întreg cu Dumnezeu cu Care stă de vorbă, în Dumnezeu petrece şi Dumnezeu în el, cum încredinţează Mântuitorul Însuşi: „Eu şi Tatăl vom veni la el şi vom face locuinţă”. Dacă ne vom osteni puţin aici, Doamna mea, acolo, în Împărăţia Cerească, vom dobândi o mare bucurie şi odihnă.

Şi eu m-am ostenit, surorile mele, pe cât mi-a stat în putinţă, după cuvântul părintelui meu, a cărui sfântă rugăciune să fie întotdeauna cu noi.

131. A mai spus încă: odată, au venit hoţii în chilia lui Avva Isaia. Doi îl ţineau, iar unul căra ce se afla în chilie. Când acesta a dus şi cărţile, Avva i-a zis: tot ce este în chilie luaţi, numai cărţile lăsaţi-le, dar ei nu voiau. Atunci el, dând din mâini, i-a aruncat ca pe nişte paie de grâu şi le-a zis: duceţi-vă cu pace. Şi ei, cuprinşi de frică, au ieşit şi au fugit.

132. Tot ea zicea: Avva Isaia povestea despre un oarecare stareţ, că înainte de a păşi în viaţa liniştită, a văzut în răpire pe un oarecare tânăr înfricoşător a cărui faţă strălucea mai tare decât soarele şi care, luându-l de mână, i-a spus: du-te, îţi stă înainte o luptă şi i-a condus într-un loc plin de oameni pe de o parte îmbrăcaţi în haine albe, iar pe de altă parte, în haine negre. Când l-a scos la locul luptei, a văzut în faţa sa un om etiopian, înfricoşător şi înalt, al cărui cap ajungea până la nori. Îngerul păzitor care-l ţinea i-a zis: cu acesta trebuie să te lupţi. Văzând o arătare atât de înfricoşată, de spaimă a început să tremure cu toată fiinţa şi să ceară păzitorului său să-l izbăvească de această nevoie, zicând: cine din cei ce au fire de om muritor, poate să lupte cu el? Îngerul lui Dumnezeu ia zis: poţi, intră numai cu toată râvna, căci îndată ce te vei lua la luptă cu el, eu îţi voi ajuta şi-ţi voi mijloci o cunună biruitoare. Într-adevăr, îndată ce s-au apucat şi au început să se lupte unul cu altul, îngerul lui Dumnezeu s-a apropiat şi i-a ajutat a birui pe etiopian. Atunci, toţi etiopienii cei negri au dispărut cu cârtire şi cu ceartă, iar corul îngerilor a lăudat pe cel ce i-a ajutat şi i-a dăruit biruinţa.

Tot astfel şi noi, maicilor şi surorilor, trebuie să părăsim tot ce este material, ca să putem – cu harul lui Hristos – cu tărie şi cu putere să luptăm împotriva întunecatului etiopian, împotriva diavolului care stârneşte toate patimile. Dacă, însă, ne vom înşela şi vom cădea, atunci ne vom face moştenitori vrăjmaşului nostru care este diavolul. Căci marele Apostol Pavel spunea: fiecare este robul celor ce pofteşte, ori celor bune, ori celor rele. De aceea ne-a şi dat Dumnezeu minte şi judecată ca — deosebind binele de rău — să ne ţinem de ceea ce este bine.

133. Mai spunea iarăşi Fericita Teodora: Avva Isaia al meu vorbea despre ziua cea din urmă a fiecărui creştin: ce fel de frică şi de cutremur şi ce fel de nevoie vom vedea noi, când sufletul se va despărţi de trup? Atunci se vor apropia de noi oştile puterilor potrivnice, începătoriile întunericului, stăpănitorii răului din lume, şi ca şi cum ar avea vreun drept oarecare, vor încerca să ia sufletul, înfătişându-i toate păcatele făcute de el în tinereţe, cu ştiinţă sau fără ştiinţă. Dar împotriva acestor puteri rele vor sta îngerii lui Dumnezeu şi îi vor arăta pocăinţa şi faptele lui cele bune. Gândeşte-te dar, cât de mare va fi frica şi cutremurul sufletului stând în mijlocul lor, până se va termina judecata, când va ieşi ultima hotărâre care va arăta locul unde va fi trimis! Dacă sufletul se va dovedi vrednic, atunci demonii vor fi ruşinaţi şi dumnezeieştii îngeri îl vor răpi în sălaşurile cereşti spre o neîncetata veselie, după cum este scris: „căci pe toţi îi veseleşte locuinţa Ta!”

Atunci se va îndeplini cuvântul Scripturii: va fugi întristarea şi suspinul. Atunci va intra sufletul, scăpat de frică, într-o slavă negrăită, cum va porunci Dreptul şi Marele Judecător. Dar, dacă se va dovedi că acel suflet a trăit în nepăsare, atunci – vai! – el va auzi acel glas înfricoşat: „Să fie luat cel nelegiuit ca să nu vadă slava Domnului!” Tocmai atunci îl va ajunge ziua mâniei, ziua necazului şi a nevoii, ziua întunericului şi a beznei, ziua cea rea şi cumplită, despre care zice Daviel: „În ziua cea cumplită, îl va izbăvi Domnul”. Sufletul care trăieşte în nepăsare, nu va fi izbăvit de Domnul în acea zi cumplită. Atunci, bietul suflet va fi predat întunericului celui mai din afară şi în focul veşnic, unde se va munci în vecii cei nesfârşiţi.

Aşa îmi grăia Avva Isaia al meu, cu multe lacrimi şi cu o mare durere în inimă.

134. Am întrebat odată — zicea Fericita Teodora — pe părintele meu Isaia despre cuvântul Apostolului: „Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele” şi el mi-a zis: Apostolul ne învaţă negustoria cea duhovnicească şi anume: îţi stă în faţă vremea ocărilor? Răscumpăr-o. Cu smerenia şi cu răbdarea răscumpără această vreme de ocară. Vine vremea necinstirii? Răscumpără această vreme cu nerăutate şi vei dobândi un câştig. Te-a atins vreo învinuire mincinoasă? Agoniseşte-o şi cumpăr-o cu răbdarea şi cu nădejdea şi, dacă vrem, tot ce ne este potrivnic, ne va fi un câştig.

135. Iarăşi îmi spune bunul părinte nevoieşte-te sa intri prin poarta cea îngustă. După cum pomii nu pot aduce roadă, dacă nu vor suferi iarna şi ploaia, tot astfel şi noi, pentru care veacul acesta este o iarnă, nu putem aduce roade vrednice de Împărăţia Cerurilor, dacă nu vom trece prin tot felul de scârbe şi ispite. Ce folos am avea noi dacă, trăind aici în îndestulare şi în desfătare chiar 100 ele .nu, ne vom chinui acolo în vecii cei nesfârşiţi, după cuvântul Domnului?

136. Tot Fericita Teodora povesteşte că un monah l-a întrebat pe Avva Isaia: cum se face oare că cei ce trăiesc în lume, fără să aibă grijă de post, fără să le pese de rugăciune, fugind de priveghere şi lipsindu-se de orice fel de smerenie, îndulcindu-se cu mâncărurile, umblând după poftele lor, mâncându-se unii pe alţii, petrecându-şi cea mai mare parte a zilelor în jurăminte şi în călcări de jurăminte, cum se face că ei nu cad şi nici nu spun măcar: am greşit, – iar noi monahii, nevoindu-ne în post, în privegheri, culcându-ne pe jos, mâncând pâine uscată, nebând vin, nemâncând untdelemn şi înfrânându-ne, în general, de la orice odihnă trupească, vorbim cu plânsete şi cu bocete: ne-am pierdut sufletele, ne-am lipsit de Împărăţia Cerească şi suntem vrednici de chinuri? Oare legea şi poruncile nu sunt date tuturor?

Şi bunul părinte, lăcrimând şi oftând din adâncul sufletului, a spus: bine ai zis tu, fiul meu, că mirenii nu cad, căci căzând odată cu o mare şi groaznică cădere amară, ei nici nu se pot scula, nici nu au unde să mai cadă. Diavolul nu are grijă să se lupte şi să se războiască împotriva acelora care întotdeauna stau culcaţi pe jos şi niciodată nu se scoală. Monahii, când biruind, când fiind biruiţi, năvălind şi îndurând năvăliri, luptă împotriva diavolului, iar mirenii, din pricina nechibzuinţei si a necunoştintei, pentru că iubesc lumea şi lucrurile; vieţii, rămân în prima lor cădere, nevăzând chiar şi neştiind că au căzut. Dar ca să înţelegi că nu numai noi amândoi, cărora ni se pare că suntem monahi şi care stăm departe de viaţa, călugărească, avem nevoie să plângem şi să suspinăm întotdeauna, ci şi marii Părinţi, adevăraţii nevoitori şi pustnici au nevoie să plângă neîncetat, ascultă cu chibzuinţă şi cugetă. „Minciuna este de la diavolul”, cum spune Domnul; privirea spre femeie — pentru a o pofti — El a aşezat-o în rând cu desfrânarea; mânia asupra aproapelui, El a asemănat-o cu uciderea şi a spus că trebuie să dăm socoteală de orice cuvânt deşert. Dar cine este acela şi unde vom găsi un astfel de om care să nu fi fost ispitit nici cu minciuna, care să nu fi fost pătat nici cu pofta de femeie sau să nu se fi mâniat pe aproapele şi să nu fi slobozit un cuvânt eleşart — ca să nu aibă nevoie de pocăinţă ? Noi toţi am greşit şi ne-am lipsit de slava lui Dumnezeu. De altfel, să ştii că oricine, de este monah ori mirean, arhiereu sau împărat, de nu se va da cu desăvârşire spre cruce, adică spre nevoinţa smeritei cugetări, nu poate să fie cu adevărat creştin. Domnul nostru Iisus Hristos îi fericeşte pe unii ca aceştia, zicând: „Ferice de voi, săracilor, că a voastră este Împărăţia Cerurilor”. N-a spus bogaţi, ci săraci. Şi iarăşi: „Ferice de voi cei ce flămânziţi că vă veţi sătura, ferice de cei ce plâng, că vor râde”‘.

Prin urmare, unde vor fi aceia care, luând parcă sub stăpânirea lor mesele copioase şi tot ce este lumesc, trăiesc în desfrânare şi necuviincios şi se desfătează de toate cu râsete până la saturare, grăind vorbe spurcate şi fără de nici o frică faţă de Dumnezeu?

Există chiar astfel ele mireni nenorociţi care spun, ascultând cu uşurinţă cele spre desfrânare, că numai călugărilor le este dat postul, orice fel de pătimire rea şi jugul cel greu, iar mirenilor plăcerea, odihna şi orice desfătare.

O, nechibzuiţilor şi împietririlor cu inima ! Oare n-aţi auzit ce zice Domnul: „Ferice de cei ce flămânzesc, că aceia se vor sătura” ? Şi „vai de voi, bogaţilor, că v-aţi luat mângâierea voastră !” Şi „intraţi prin porţile înguste, căci mare este poarta şi largă este calea ce duce spre pierzare şi mulţi sunt cei ce intră pe ea; îngustă este calea care duce spre viaţă şi putini sunt cei ce au dobândit-o”. Acestea şi altele asemenea nu sunt spuse monahilor, căci pe atunci pe când învăţa toate acestea Prea Dulcele nostru Iisus şi Dumnezeul nostru, ei încă nu erau, — ci mirenilor şi vieţuitoarelor celor ce petrec o viaţă deşartă şi iubitoare de materie. Dacă Domnul i-a învăţat numai pe monahi, atunci mirenii sunt mai de plâns şi mai nenorociţi decât animalele însele, fiind lipsiţi de poruncile dumnezeieşti şi de astfel de fericiri. Dacă legea este obştească, atunci desigur obşteşti sunt şi jugul şi fericirea, şi judecata şi iadul. Monahul, auzind toate acestea de la Avva, de la bunul meu învăţător, a rămas mirat şi uimit şi, oftând adânc, a căzut la cinstitele lui picioare şi a zis: aşa, Sfinte Părinte, e nevoie de mai multă osteneală, sudoare şi nevoinţă. Roagă-te dar pentru mine, Sfinte Părinte; iar Avva, binecuvântându-l, l-a slobozit.

137. Fericita Teodora a mai zis: Părintele meu Isaia îmi spunea: „bărbatul înţelept păzeşte tăcerea” şi lucrul e bun îndeosebi pentru tineri. Să ştii, fiica mea, că de va vrea cineva să se liniştească, îndată vine cel viclean cu toată oastea lui diavolească şi îngreuiază sufletul celui ce se linişteşte pentru Domnul cu deznădăjduirea, cu puţinătatea de suflet, cu gânduri spurcate şi necurate, loveşte şi trupul cu neputinţă, cu slăbirea genunchilor şi, în general, dezechilibrează toate puterile sufletului şi ale trupului. Atunci gândul îi vorbeşte sihastrului, mai bine-zis însuşi diavolul îi şopteşte prin gândul lui: eu sunt neputincios, nu-mi pot săvârşi pravila şi să bat metanii ca de obicei. Dacă te vei lupta, toate acestea vor dispărea.

Să-ţi spun o întâmplare despre un înţelept monah: când s-a sculat el odată la pravilă, s-a pomenit cuprins de fierbinţeală, de friguri, iar în capul lui s-a făcut mare vuiet. Monahul şi-a vorbit sieşi: iată, acum sunt bolnav şi poate că voi muri. Să mă scol dar înainte de moarte ca să-mi săvârşesc pravila; cu acest gând, s-a silit pe el însuşi ca să-şi citească rugăciunile. Când s-au terminat rugăciunile, s-a terminat şi înfocarea trupului. Acest frate s-a luptat şi după aceasta împotriva acestui gând, citindu-şi pravila şi, în felul acesta, a biruit ispita.

138. Iată poveţele pe care le dădea Fericita Teodora surorilor care veneau la ea:
— siliţi-vă, surorile şi maicile mele, să faceţi monah pe omul cel lăuntric, iar nu numai pe cel clin afară;

— iubiţi pe Dumnezeul nostru Iisus Hristos şi străduiţi-vă în nevoinţele faptelor bune. Petrecerea în osteneli, cu răbdare, alungă trândăvia;

— când vreţi să vă izbăviţi de toate patimile, fugiţi de mama tuturor relelor, care este iubirea de sine;

— iubiţi liniştea. Cel ce nu este împătimit de deşertăciunile lumii, se întăreşte cu sufletul prin mijlocirea liniştii, înfrânării şi tăcerii, iar rugăciunea şi citirea curăţă mintea;

— închideţi-vă simţurile în odaia de pază a liniştii celei bune şi ele să nu târască mintea spre poftele lor;

— cea mai puternică armă, pentru cel ce se linişteşte cu răbdare, este înfrânarea şi tăcerea, rugăciunea, citirea şi neîncetata aducere aminte de prea bunul Dumnezeu;

— când vă liniştiţi, nu îngăduiţi minţii să fie de partea trupului, ca nu cumva, în caz contrar, să vă adunaţi pofta şi scârba;

— înfrânaţi-vă pântecele, surorile şi maicile mele, limba şi mânia şi picioarele voastre nu se vor lovi de piatră;

— năzuinţa poftei să o stăpâniţi cu înfrânarea, iar mânia, cu tăcerea şi liniştea. Liniştea şi rugăciunea sunt cele mai bune unelte ale faptelor bune; curăţă mintea, ele o fac cu vedere ascuţită;

— faptele trupeşti şi sufleteşti se usucă prin înfrânare, cu răbdare şi tăcere, cu linişte şi bărbăţie;

— înfrânarea şi osteneala înfrânează pofta, iar liniştea şi aducerea aminte de moarte o nimicesc;

— răbdarea este osteneala sufletului, iar unde este osteneală, este izgonită iubirea de plăceri împreună cu desfrânarea;

— orice păcat vine din plăcere şi orice iertare prin suferinţă, linişte şi tăcere;

— răscoala trupului se întâmplă din cauza neglijării rugăciunii, înfrânării şi a liniştii celei bune;

— roadele cele bune ale unei linişti bune sunt tăcerea şi înfrânarea, citirea şi rugăciunea cea curată;

— citirea şi rugăciunea, liniştea şi tăcerea, înfrânarea şi îngenuncherile curăţă mintea de orice păcat;

— răul învechit în inima omului sau patima necurată cer o suferinţă mare şi de lungă durată, căci deprinderea înrădăcinată în inimă greu se schimbă;

— cel ce se nevoieşte cu chibzuinţă, cu măsură şi cu luare-aminte, nu va simţi multă vreme osteneala nevoinţelor;

— conştiinţa devine curată prin linişte şi osteneală în faptele bune ale nevoinţelor săvârşite cu răbdare şi mărinimie de suflet;

— postul şi privegherea, liniştea şi tăcerea, înfrânarea şi îngenuncherile, cântarea de psalmi şi citirea smeresc sufletul trufaş şi zdrobesc trupul puternic;

— cununa pentru cei ce au răbdare în linişte va fi grabnicul ajutor de la Domnul. De veţi avea vreun neajuns în chiliile voastre, răbdaţi puţin şi Domnul Dumnezeu vă va trimite ajutorul Său. Căci Cel ce vine va veni şi nu va întârzia să ajute pe cei ce-L caută în ziua necazului;

— dacă vă înfrânaţi pântecele, curând se vor potoli patimile şi atunci mintea voastră nu va mai fi roaba gândurilor desfrânate. Mintea celui ce posteşte devine Biserica Duhului Sfânt, iar mintea celui lacom cu pântecele — locuinţa demonilor;

— iată ce mântuieşte sufletele: suferinţa, smerenia, liniştea, tăcerea, postul, privegherea, citirea şi cântarea de psalmi, rugăciunea, îngenuncherile, aducerea aminte de moarte şi de Dumnezeu! Dacă voi, liniştindu-vă, veţi dobândi cu ajutorul lui Dumnezeu aceste fapte bune, nu veţi fi departe de Împărăţia lui Dumnezeu, maicile şi surorile mele;

— dacă doriţi, maicile şi surorile mele, ca mintea voastră să nu rămână fără rod şi să dispară cu desăvârşire pentru voi înşelăciunea patimilor, nevoiţi-vă mai cu seamă în citire. Numai că, atunci când vă aşezaţi să citiţi, săvârşiţi citirea cu toată liniştea, cu tăcere, cu mintea slobodă de grijile lumeşti, pentru ca să poată înţelege cele citite. Noi suntem osândiţi să gustăm pâinea cunoştinţei cu mare osteneală şi în sudoarea frunţii;

— să ştiţi, surorile şi maicile mele, că nepăsarea şi slăbirea l-au făcut pe Adam să calce porunca şi în locul raiului, plin de desfătare, el a fost osândit la moarte. Păziţi-vă dar, pentru Domnul, şi voi, ca să nu cădeţi în nepăsare şi să nu suferiţi asemenea strămoşului vostru;

— feriţi-vă de vin, maicilor şi surorilor, pe cât vă stă în putinţă. Pentru monah e cu totul nepotrivit să bea vin şi cu atât mai mult pentru monahii. Cine nu va asculta de acest sfat, uşor va cădea în mrejele diavoleşti, încercaţi Scripturile şi, fără nici o îndoială, veţi afla ceea ce vă spun vouă;

— semnul răbdării este dragostea de linişte şi tăcerea spre care, îndrăznind, mintea nădăjduieşte să dobândească bunătăţile viitoare şi să scape de veşnica muncă;

— de vă veţi supune trupul prin înfrânare, atunci veţi fi iubiţi de Dumnezeu şi de îngerii voştri păzitori, căci Dumnezeu iubeşte mult pe cei ce suferă pentru El;

— nu ştiţi voi, maicile si surorile mele, că Acela ce întocmeşte toate spre mântuirea noastră a poruncit, ca un Înainte-Văzător, zicând: „Cel ce iubeşte pe tatăl său sau pe mama sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”. Nu el este ucenicul Meu, ci cel ce dispreţuieşte toate cele văzute, acela este vrednic de dragostea Mea, căci cel ce va pierde sufletul său pentru Mine, acela se va mântui şi va moşteni viaţa veşnică. Cum dar puteţi voi, bunele mele surori si maici, să săvârşiţi lucruri bune în mijlocul lumii ? Căci Dumnezeu zice: ieşiţi din mijlocul lor şi vă deosebiţi; credeţi oare în puterea acestui cuvânt? Dar cum să nu credem, când însuşi Domnul spune: „Cerul şi pământul vor trece, iar-cuvintele Mele nu vor trece”? Spuneţi-mi mie, maicile mele, îngerii din cer adună aur şi argint, sau slăvesc pe Dumnezeu ? Şi noi am primit acest chip îngeresc pentru cu să adunăm aur, argint şi alte lucruri ale acestei lumi deşarte ? Nu ştiţi oare că Dumnezeu vrea să împlinească ceata celor căzuţi din cer, cu cei ce trăiesc curat, cu sfinţenie şi lepădare de sine ? Pentru ce ne-am lepădat noi de lume ? Desigur, pentru Dumnezeu şi pentru nenorocitele noastre suflete. Pentru ce am neglijat toate acestea şi i-am îngăduit diavolului să ne întoarcă din nou din calea mântuirii ? Oare nu ştiţi că vinul, lucrurile lumeşti, mângâierile trupeşti şi petrecerea dimpreună cu mirenii, toate acestea îi îndepărtează pe monahi de Dumnezeu şi dacă pe monahi îi îndepărtează, atunci nu cu atât mai mult pe noi nenorociţii, care avem o fire lesne înşelătoare ? Nu auziţi oare ce spune Sfântul Ioan Teologul: „Nu iubiţi lumea, nici ceea ce este în lume, căci cine iubeşte lumea nu are iubirea lui Dumnezeu într-însul” ? Acelaşi lucru îl spune şi Apostolul Iacob: „Cel ce este prieten cu lumea, e duşmanul lui Dumnezeu”. Prin urmare: fugiţi de lume, aşa cum fugiţi de şarpe, căci şarpele când te muşcă, cu greu te poţi vindeca. Tot aşa şi lumea. De aceea, dacă vreţi să fiţi fiii lui Dumnezeu, fugiţi de lume şi de bărbaţii mireni şi păziţi-vă sufletele în linişte. Spuneţi-mi, maicile mele, Sfinţii noştri Părinţi unde şi-au dobândit faptele bune, în lume, în mijlocul mirenilor şi femeilor sau în pustietăţi şi în linişte ? Cum dar voi doriţi să dobândiţi fapte bune în mijlocul ispitelor mireneşti, bând vin si având legături cu bărbaţii ?

Dacă nu veţi flămânzi, dacă nu veţi înseta, dacă nu veţi suferi gerul, dacă nu vă veţi linişti si nu veţi muri trupului, cum va trăi sufletul vostru pentru veacul viitor? Cum voiţi să moşteniţi Împărăţia lui Dumnezeu, prin felul, în care nimeni n-a ajuns la ea? O, încetaţi, fiicele mele, de a mai face astfel de fapte şi întoarceţi-vă toată privirea voastră spre Soarele Dreptăţii, spre Domnul nostru Iisus Hristos, în Care odihneşte toată nădejdea noastră. Şi ostaşul, de nu se va lupta, de nu va fi rănit şi nu va vărsa sânge, nu se va învrednici de slava pământească şi vremelnică; cum dar voi, săturându-vă, bând vin, vorbind cu bărbaţii şi având, legături cu mirenii, vreţi să vă mântuiţi şi să moşteniţi viaţa veşnică ? Nu, surorile mele, nu vă rătăciţi în felul acesta! Lăsaţi orice grijă şi bătaie de cap şi nu vă îndeletniciţi nici cu rucodelia de prisos, sub motiv că daţi milostenie. Toate acestea sunt lucrurile mirenilor. Dumnezeu nu vrea ca noi, călugăriţele, să avem aur sau lucruri de prisos, o dată ce ne-am lepădat de lume şi de tot ce e în lume. Domnul a poruncit: „Căutaţi la păsările cerului, ele nu seamănă, nu seceră, nu adună în jitniţe şi Tatăl Ceresc le hrăneşte”;

— chipul pe care îl purtăm este îngeresc; să nu-l facem dar, diavolesc. Fugiţi de lume şi de stăpânitorul lumii — diavolul, în pustie şi în linişte e greu să te mântuieşti, dar cum ai putea să te mântuieşti în mijlocul lumii? Având legături cu mirenii şi. cu bărbaţii? Nu, aşa nu vă veţi mântui, când Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos spune: „Cine nu se va lepăda de tot ce este în lume, însă si de sufletul său şi nu-şi va lua crucea sa (adică omorârea trupului) şi nu-Mi va urma Mie, acela nu e vrednic de Mine”. „Viu sunt Eu — zice Domnul — ieşiţi din mijlocul lor şi vă liniştiţi. Pocăiţi-vă de fărădelegile voastre şi vă voi milui”, spune Domnul, Atotţiitorul.

Iată, buna mea soră, eu m-am ostenit să-ţi scriu în cartea de faţă vieţile şi nevoinţele sfintelor femei nevoitoare pentru ca, alegându-ţi una dintre vieţile acestor sfinte, să te, sileşti să mergi pe urmele ei până la sfârşitul vieţii tale, de pildă Sfânta Melania sau Teodora, al cărei nume îl porţi, închipuindu-ţi viaţa ei, ţine minte zi şi noapte faptele ei şi râvneşte s-o imiţi, rugându-te şi pentru mine, căci ştie Dumnezeu cu câtă trudă am adunat toate acestea din dragoste pentru tine.

Mi-e teamă, de altfel, să nu fiu osândită de oameni pentru că, până la mine, nimeni n-a alcătuit o carte femeiască, aşa cum am alcătuit-o eu pentru tine. Eu însă, trec cu vederea orice reproş, avand în vedere numai mântuirea ta şi Domnul Dumnezeu Cel în Treime închinat să-ţi îndrepte paşii tăi!

Vezi, Doamna şi sora mea, câte au suferit sfintele femei şi cum le-a proslăvit. Domnul în veacul acesta şi în cel viitor şi să nu mai spui că numai bărbaţii sunt în stare să ducă o viaţă de aspre virtuţi, potrivit cu tăria firii lor. Râvneşte dar şi tu spre o astfel de nevoinţă. Mai mult decât orice, păzeşte curăţenia şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu; nu numai curăţia trupului, ci mai vârtos a inimii.

În ziua aceea se vor da pe faţă toate cele ascunse ale smeritului şi sărmanului om. Oamenii care au trăit până la potop n-au fost nici închinători la idoli, nici iubitori de argint, n-au băut nici vin, nici carne n-au mâncat, şi cu toate acestea, în ciuda unei asemenea înfrânări, potopul a înghiţit tot neamul lor numai pentru desfrânarea cea urâtă de Dumnezeu şi nu s-a mântuit decât Noe cu familia lui, pe care Bunul Dumnezeu l-a găsit singur neîntinat de această spurcăciune, în mijlocul atâtor mii de oameni. Priveşte cât de minunat i-a mântuit. Pe toţi i-a închis cu desăvârşire pentru ca, neavând nirnic, ei să contemple cu mintea şi să cinstească cu cuvântul pe Unul Dumnezeu.

Vădit lucru este că El nici pe noi nu ne va milui în ziua aceea, cu toate că noi purtăm numele de creştin, dacă nu vom avea o dată cu acesta şi fapte creştineşti. Cu adevărat, Stăpânul tuturor, Hristos, ne va spune şi nouă ceea ce odinioară a spus iudeilor când ei spuneau, lăudându-se: „noi suntem fiii lui Avraam”: „dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam”. Tot aşa ne va spune şi nouă: dacă aţi fi creştini, aţi face faptele cuvenite creştinilor. Nu te îndoi de acest lucru şi nu şovăi de a crede. Doamna şi sora mea, Dumnezeu a lămurit prin acel potop ce a venit peste toată lumea şi prin nimicirea Sodomiţilor cu flăcări. de foc, ce fel de sfârşit vor avea cei ce trăiesc în desfrânare şi necurăţenie. Nu-i va milui Dumnezeu în ziua Judecăţii pe cei ce curvesc aici şi nu aduc adevărate roade de pocăinţă, ci ei vor auzi acel glas înfricoşător şi groaznic: „duceţi-vă de la Mine în focul cel veşnic, pregătit diavolilor şi îngerilor lui”. Toate acestea eu le cunosc şi le înţeleg cu adevărat. Vreau ca şi tu să cunoşti tot aşa de amănunţit şi să înţelegi limpede şi, şezând liniştită în chilia ta, să cugeti la toate acestea si cu aceasta să-ţi încălzeşti râvna ta — ca să fugi de cele rele, iar de cele bune să te lipeşti cu toată inima şi cu tot sufletul, ca să te învredniceşti de nesfârşita bucurie în veşnicele lăcaşuri ale Bunului nostru Stăpân şi Domn.

Păstrează „Matericonul” de faţă ca pe o lumină care te luminează în viaţa de acum, până vei ajunge la lumina cea neînserată, la Prea Dulcele Iisus şi Dumnezeul nostru.

Dăruieşte, Dumnezeule, şi sărăciei mele — cu rugăciunile tale — să primesc partea celor ce se mântuiesc.

Harul Treimii Celei nedespărţite şi necreate să fie cu sufletul tău. Amin!

(PATERICUL SFINTELOR FEMEI NEVOITOARE)