STALPI AI BISERICII NOASTRE

CEL MAI PUTERNIC STALP AL ORTODIXIE NOSTRE:

SFANTUL MARCU AL EFESULUI,LUMINATORUL VIETII IN HRISTOS SI INDREPTATORUL SPRE CALEA CEA ADEVARATA SI MANTUITOARE;
SLAVA LUI DUMNEZEU PENTRU DESCOPERIREA LUI SI PENTRU TOATE,LUI DUMNEZEU,SLAVA!

Sfântul Marcu i-a numit pe papistaşi (catolici) eretici şi nu doar schismatici. A spus: Latinii "nu sunt doar schismatici, ci şi eretici (...). Noi, pentru nimic altceva nu ne-am despărţit de ei, decat pentru că sunt eretici". Atâta vreme cât s-au abătut „desăvârşit" (cu totul) şi în principal „de la teologia despre Sfântul Duh, asupra Căruia a blasfemia este cea mai groaznică primejdie, de aceea sunt eretici", iar noi ortodocşii „ca pe nişte eretici i-am tăiat". De altfel, adăuga, eretici îi considerau şi ortodocşii cei dinaintea noastră, dar nu au voit să-i expună şi să-i osândească ca eretici, pentru că aşteptau întoarcerea lor . Pe de altă parte, Sfântul Marcu nu a recunoscut nici un primat de autoritate episcopului Romei, proclamând: „Noi pe papă îl socotim ca pe unul din patriarhi" şi aceasta desigur atâta vreme cât el cugetă în chip ortodox: "dacă este ortodox". De altfel, primatul papal la început a fost atacat chiar de Visarion al Niceei .


Marcu Evghenicul i-a numit pe greco-catolici sau pe uniţi "vânzători de Hristos" şi „cumpărători de Hristos", pentru că se aliniază cu papistaşii (catolicii), nu "ca să înveţe, ci ca să primească". De aceea îi sfătuia pe creştini: "Să fugiţi de ei, precum fuge cineva de şarpe" .


Toate acestea sunt o mustrare clară la adresa tuturor celor care învaţă că Ortodoxia şi papismul sunt "Biserici surori". Că Răsăritul şi Apusul sunt cei doi plămâni cu care respiră Biserica până când papismul va deveni ortodox ca să nu pătimească incurabil. După aceştia, Filioque şi ne-Filioque, eclesiologie papocentrică şi ortodoxă, Har creat şi necreat, exprimă chipurile, într-un mod diferit, acelaşi Adevăr, şi nu două învăţături diferite, adică una ortodoxă şi una eretică.


Tema reală şi sfântă a doritei uniri a creştinilor divizaţi este supusă încercării de a fi aşezată pe un plan umanist, lumesc şi filozofic. Papistaşii (catolicii) cred de veacuri că unirea cu ortodocşii nu este o problemă teologică. De aceea şi încercarea lor se concentrează în principal asupra modalităţii de a-i convinge pe ortodocşi să accepte falsul sinod de la Ferrara-Florenţa. De aceea, marginalizează teologia, laicizează ecumenismul şi astfel secularizează Biserica, care încetează de aici înainte să mai fie martorul Adevărului revelat al lui Dumnezeu, "stâlp şi întărire a adevărului" (I Timotei 3:15) şi sfârşeşte într-un simplu corp umanist, cu scopuri lumeşti. Dacă cineva îi ascultă pe ecumenişti înţelege că limba lor nu este limba Sfinţilor Părinţi şi a Dascălilor noştri, ci este limba diplomaţiei şi a politicii, şi nu limba mărturisirii, în care ‘'cel primejduit este Dumnezeu". Astfel avem o cădere din teologie şi o dezbatere neteologică a temelor.


În acest punct Sfântul Marcu se face din nou călăuza noastră. Marcu "al Efesului" s-a luptat "vitejeşte şi bine", mustrând toate cele "hotărâte sofistic" de către latini ca inexacte şi inovatoare. Iar atunci când latino-cugetătorii sinodului încercau într-un mod filosofic să dovedească faptul că prepoziţiile "εκ" („din") şi "δια" („prin") (în expresia "de la Fiul" şi "prin Fiul") înseamnă acelaşi lucru, Marcu al Efesului le-a dovedit scripturistic şi patristic că altceva înseamnă "care purcede de la Fiul" şi altceva înseamnă "care purcede prin Fiul". Şi printr-un raţionament teologic, "singur a apărat credinţa părintească" şi a contra-expus la toate raţionamentele cardinalului Iulian Cesarini o vitează şi bine argumentată apologie". În general, latinii la Florenţa au fost criticaţi pentru "mentalitatea lor scolastică, străină de duhul bisericesc" .


Aşadar, Părinţii se împotriveau total ereziei, nu filosofic, nu umanistic şi cu fineţuri lumeşti, ci teologic şi scripturistic, deoarece comoara credinţei nu este o ideologie filosofică, ci însuşi Hristos Dumnezeul-Om, adevăratul Dumnezeu-Om al Profeţilor, al Apostolilor, al Părinţilor. Domnul Iisus, Cel nefalsificat, "Cel ce pururea este şi Acelaşi este", "ieri şi azi şi în veci Acelaşi" (Evrei, 13:8).


Părinţii ortodoşi nu considerau iubirea ca pe un paravan al abolirii adevărului: ,,ţineau adevarul în iubire". Sfântul Marcu insista că pentru rezolvarea tuturor diferenţelor trebuia să se recurgă la izvoare, ,,la acea vreme, în care - uniţi fiind, mărturiseam împreună aceleaşi lucruri şi nu era între noi schismă". ,,Căci aşa", accentua, ,,va fi şi acest sinod următor celor anterioare" . Iubirea pentru cuviosul Marcu nu era nicidecum o piedică, ci dimpotrivă: ,,era un imbold în a insista pentru examinarea diferenţelor dogmatice şi a-i mustra pe latini (catolici) înaintea sinodului. Pentru că el mutase iubirea faţă de persoane în iubirea faţă de Domnul, Dumnezeul-Om, la iubirea însăşi, la Iubirea (cu majusculă -n.tr.) şi la Trupul lui Hristos - Biserica, care nu este decât ,,Hristos cel ce este împreună cu noi, fiind extins şi peste veacuri" , potrivit excepţionalei expresii a Sfântului Augustin . Unirea pe care o dorea şi Marcul Evghenicul şi cei de un cuget cu el trebuia să se realizeze ,,rămănând neclintiţi în dogmele noastre, ceea ce multora li se pare a fi mai de necrezut decât toate, dar prea dorit lui Dumnezeu", precum spunea Iosif Vriennios . De altfel, toţi cei care inovează şi distrug credinţa, distrug şi iubirea (vezi II Ioan 7).


Evanghelistul iubirii a învaţat că ,,harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos'' (Ioan 1.17). Adevărul este desăvârşita cunoaştere a lui Dumnezeu, deplina Revelaţie. Pentru a se afla cineva în adevăr, trebuie să se afle în harul lui Dumnezeu. Adică să trăiască în Hristos care este „plinirea harului şi a adevărului"(Ioan 1: 14), prin care ne luminează şi ne invaţă. Dar pentru că ,,cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu"(I Ioan 4:8 ), putem să spunem şi că cel care l-a cunoscut pe Dumnezeu, adică se află în adevăr, acela şi iubeşte. Aceasta înseamna că iubirea este în mod inseparabil unită cu adevărul. Iubirea şi adevărul sunt roadele harului pe care le dăruieşte Unul-Născut, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Cuviosul Macarie Egipteanul semnalează: „Cele ale harului au bucurie, au pace, au iubire, au adevăr. Însuşi adevărul îl obligă pe om să caute adevărul" . Prin urmare iubirea şi adevărul nu doar că nu se exclud reciproc, nu doar că nu se contrazic, ci se presupun reciproc. Dacă nu ţinem adevărul, atunci nici nu iubim.


Astăzi există o împărţire în trupul Bisericii, pentru că iubirea s-a răcit, pentru că am nesocotit supunerea faţă de Adevăr. Acesta este tocmai semnul păcătăşeniei noastre. În consecinţă, atâta vreme cât ,,credinţa noastră nu este de la oameni" , poziţia corectă este stăruinţa neclintită în cadrul acriviei Sfintei noastre Predanii. Şi acest cadru, credinţa comună, trebuie să o promovăm ca pe o bază a unităţii şi ca pe o chemare la întoarcere spre ,,cele dintr-un inceput" şi la conglăsuirea cu duhul Sfintelor Canoane. Desconsiderarea lor şi ritmizarea vieţii noastre după voia noastră şi nu după voia (sfatul) Bisericii înseamnă dispreţuirea Bisericii. Încetăm astfel să fim judecaţi de veşnicul Adevăr al Bisericii şi judecăm Biserica după măsurile noastre. Astfel, în loc să ajutăm lumea păcătoasă să se transfigureze prin biserică pentru a se mântui, prefacem Biserica în... într-o lume păcătoasă!
Sfântul Marcu ne învaţă că dacă într-adevăr iubim, trebuie să spunem adevărul, pentru că doar acesta mântuieşte după cuvântul: ,,veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi"(Ioan 8: 32).


Împăratul Manuel al II-lea Paleologul accentua fiului său, viitorul împărat Ioan al VIII-lea Paleologul, că s-ar putea ca tratativele pentru unirea bisericilor să sfârşească în supunerea şi latinizarea Răsăritului ortodox, pentru că papii sunt iubitori de stăpânire şi iubitori de slavă şi cer de la ortodoşi o supunere oarbă . De altfel şi marele Vasile se încredinţase de faptul că latinii ,,nu suportă adevărul, nici nu vor să-l înveţe" . De aceasta s-a încredinţat şi cuviosul Marcu. Papistaşii erau insistenţi şi neobosiţi în a se contrazice, iar Papa Eugeniu al IV-lea insista ca ortodocşii să accepte cu desăvârşire tezele sale eretice, pentru că nu voia o unire, nici nu-l interesa de Adevăr. Cerea o totală supunere şi o negare a credinţei ortodoxe.


Aceeaşi poziţie o păstrează şi astăzi papismul şi ecumenismul. Nu se intereseză de adevăr şi de o unire după voia lui Dumnezeu. În mod esenţial caută ca noi să-l trădăm pe Dumnezeul-Om, acceptându-l pe falsul om al creştinismului apusean, al papismului şi al protestantismului. Asta urmăreşte ecumenismul prin tocirea simţământului dogmatic, prin măsluirea moralei ortodoze şi prin negarea Predaniei noastre. Însă astfel vom coexista într-un mod evident fals, bastard, şi într-un pur sincretism cu celelalte credinţe, sfârşind într-o religie mondială (pan-religie)!...


Cred că dezaprobarea falsului sinod de la Florenţa de către pleroma ortodoxă şi aprobarea de către ortodocşi a tezelor Cuviosului Marcu Evghenicul constituie cel mai important pas in viaţa Bisericii noastre. Tezele sale în această clipă istorică a drumului spiritual al lumii contemporane constituie un criteriu neclintit în trasarea unei linii corecte din partea reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe.
Toţi mărturisim nevoia pentru o unitate creştină. Nimeni nu poate să nege faptul că nu există decât doar o singură Biserică, după cum nu există decât ,,un singur Domn, o singură credinţă, un singur Botez'' şi o singură nădejde a vieţii veşnice în Hristos şi prin El. Dar unitatea creştină, oricât ne-ar fi de dorită, nu poate să constituie un scop în sine. Trebuie să premeargă întoarcerea la rădăcinile Bisericii. Trebuie ca elementele Predaniei să adape în mod articulat şi corector civilizaţia Apusului şi Răsăritului. Numai aşa va fi posibilă întărirea adevăratei comunităţi creştine soborniceşti. Pâna atunci, noi, ortodocşii, suntem datori să considerăm toate celelalte aşa-numite ,,biserici creştine''ca desăvârşit insuficiente, problematice, inacceptabile. Există o măsură exactă a credinţei, a adevărului, a rânduielii canonice bisericeşti care este, şi trebuie să fie considerată, corectă şi sănătoasă. Orice altceva dincolo de aceasta şi în afara acesteia este bolnav şi problematic. Şi va trebui nu doar osândit, ci şi vindecat. Astfel vom redobândi unitatea pierdută, care este veşnica voie bună a Dumnezeului-Treimic.


Noi, ortodocşii, trebuie să ne aflăm într-o continuă trezvie teologică la toate nivelurile în dialogurile intercreştine şi ecumenice şi să susţinem tezele ortodoxe cu respect şi dispoziţie iubitoare faţă de toţi reprezentanţii tradiţiilor străine şi numaidecât să ne aflăm intr-o comuniune de fierbinte rugăciune cu Mângâietorul, care „zideşte întregul aşezământ al Bisericii", ca să arate teologi cu adevărat ortodocşi, care vor cunoaşte unde şi cât trebuie să meargă înainte şi unde trebuie să rămână neclintiţi, amintindu-ne de cuvântul lui Iosif Vriennios: ,,Credinţa noastră Ortodoxă, aceasta este bogăţia noastră, aceasta este slava, aceasta este neamul, aceasta este coroana, aceasta este lauda (...). Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minţi ţie, Cinstire, Credinţă predată nouă de Părinţi ! Nu ne vom depărta de tine , Maică, Bună-Credinţă''!


Traducere din limba greacă:monahul Leontie(din cartea „ECUMENISM - naştere, aşteptări, dezminţiri, Actele Congresului Ştiinţific Inter-Ortodox", Ed. Theodromia, Tesalonic 2008, vol. 1, pp. 419-430).