CUVINTE ALE SFINTELOR

... Fericita Teodora a întrebat pe Marele Antonie: spune-mi, părinte, cum mă pot mântui eu, o femeie?

Bătrânul i-a răspuns: singur Dumnezeu ştie cum trebuie să se mântuiască fiecare. De altfel, îţi spun ţie, că nu numai femeile ci şi bărbaţii, de nu se vor linişti din partea tuturor poftelor lumeşti, şi nu se vor nevoi spre tăcere, nu pot plăcea lui Dumnezeu şi nici să se mântuiască. Du-te dar, dacă vrei să mă asculţi şi şezi în chilia ta, adună-ţi mintea, adu-ţi aminte de ziua morţii, priveşte-ţi mortăciunea trupului de atunci, primeşte osteneala, dispreţuieşte deşertăciunea lumească, stăruie în post, în priveghere şi în rugăciune, ca să poţi întâmpina pe Hristos cu tot felul de fapte bune. Ţine minte iarăşi şi de aruncarea în iad şi cugetă la soarta pe care o au acolo sufletele! În ce fel de viaţă amară şi fără de răspuns, în ce suspinuri grozave, în ce fel de osteneală şi de frică, în ce aşteptare fără de nici o bucurie! Ţine minte şi cugetă la înfricoşata şi cumplita judecată şi poartă în gândul tău relele pătimiri care aşteaptă pe cei păcătoşi — ruşinea dinaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a tuturor oamenilor, acele chinuri — focul cel veşnic, viermele neadormit, întunericul de deasupra tuturor, tartarul, scrâşnirea dinţilor, înfricoşările şi chinurile.

Cugetă şi la bunătăţile puse de o parte pentru cei drepţi, îndrăzneala faţă de Dumnezeu, convieţuirea cu îngerii, arhanghelii, cu stăpâniile şi cu toţi sfinţii, Împărăţia cu darurile Ei, pacea negrăită şi desăvârşita odihnă. Şi despre una şi despre alta poartă o aducere aminte în inima ta şi pentru soarta păcătoşilor suspină, plângi, fii cu inima îndurerată, fiindu-ţi frică pentru sufletul tău, pentru ca nu cumva ţi tu însăţi să te numeri printre ei. Pentru fericirea drepţilor bucură-te şi te veseleşte, în felul acesta, încălzeşte râvna de cele bune şi dorinţa de a scăpa de cele rele. Caută să nu uiţi niciodată de toate acestea. Ori de şezi în chilie, ori de stai în biserică, ori de te duci undeva după o mare trebuinţă, să ai întotdeauna în inima ta aducerea aminte de toate acestea şi nu-ţi abate mintea de la ele pentru ca, măcar în chipul acesta, să scapi de gândurile cele necurate şi vătămătoare.

53. Sfânta Singlitichia a spus: aşa cum o comoară descoperită este furată de tâlhari, astfel îşi bat joc diavolii de o monahie care iese din chilia sa, luând-o încoace şi încolo, până când o vor scufunda în vreo patimă oarecare; iar cea care petrece în chilia sa, ca o comoară acoperită, nu se teme de răpire, căci un astfel de suflet este păzit de prea dulcele lisus Hristos şi Dumnezeul nostru.

Dacă faci ceva bun în chilia ta, să nu crezi că a plăcut lui Dumnezeu — şi nu vei îndrăzni să osândeşti pe aproapele tău.

54. Tot ea spune: aşa cum nu poate creşte iarba pe nisip, tot astfel cel ce se îndeletniceşte cu distracţiile şi vorbirile, nu poate săvârşi roade cereşti. Domnul spune: Nimeni nu poate sluji la doi domni.

55. Tot ea mai spune: mirenii, cu cât agonisesc mai mult, cu atât mai mult ascund acea agoniseală, încredinţându-i pe alţii că sunt săraci, iar noi, de îndată ce vom dobândi vreo sporire în fapte bune, ne înălţăm, le lăudăm şi le trâmbiţăm. De aceea, vrăjmaşul duce ca vântul şi acea scânteie pe care noi o socotim că este a noastră. Aşadar e bine ca, făcând fapte bune, să nu le spunem nimănui. Cei ce fac dimpotrivă suferă o mare pagubă, căci de la ei se ia şi ce li se pare că au.

56. Şi mai spunea: aşa cum ceara se topeşte în faţa focului, tot astfel şi sufletul se topeşte din pricina laudelor şi se lipseşte de tăria lui. Dacă ceara a fost topită de căldură, atunci răceala o va întări. Dacă lauda răpeşte tăria sufletului, atunci ceara şi liniştea aduc virtutea lui într-o stare de mare tărie.

57. O monahie a venit la fericita Sara şi i-a spus: roagă-te pentru mine, Doamna mea. Îi spune fericita: nici eu nu te voi milui, nici Dumnezeu, dacă tu singură nu te vei milui făcând fapte bune. După cum ne-au învăţat Părinţii.

58. O monahie a întrebat pe fericita Sara: spune-mi, Doamna mea, cum să mă mântuiesc? Sfânta i-a spus: fii ca o moartă, neîngrijindu-te nici de cinstea lumească, ci linişteşte-te în chilia ta, adu-ţi aminte întotdeauna de Dumnezeu şi de moarte şi te vei mântui.

59. A venit odată o soră la fericita Sara şi şi-a adus cu sine, din lume, mâncare şi vin; făcându-i metanie, ea i-a dat tot ce avea spre hrană, precum i-a dat şi vinul. Fericita a luat toate, afară de vin, adăugând: ia moartea de la mine. Apoi, uitându-se la aceea ce i le-a adus, i-a zis: cum tu, tânără fiind, îndrăzneşti să te atingi de vin sau chiar să-l miroşi ? Nu ştii ce au suferit Noe şi Lot, din pricina vinului ? Monahia i-a zis: Doamna mea, dacă nu beau vin, se îngreunează pântecele meu. Fericita i-a răspuns: dacă nu se va îngreuna pântecele; dacă nu te va durea, dacă nu se va subţia trupul tău şi nu va deveni ca un lemn uscat, atunci cum se va sălăşlui în sufletul tău darul Duhului? Teme-te de Dumnezeu; cum tu, tânără fiind, îndrăzneşti să bei vin ? Iată, sunt 59 de ani de când mă aflu în chilia aceasta cu harul lui Hristos; eu niciodată nu am gustat vinul, deşi la început diavolul, vrând să-mi taie gândul cel bun, atât de mult m-a apăsat ca să mă încline spre băutura vinului, încât nu sunt în stare să-ţi povestesc lupta pe care am avut-o. Mi-a dat o boală care a ţinut trei ani de zile şi a întrebuinţat alte curse ca să mă abată de la gândul cel bun, dar în ciuda ostenelilor şi a bolii, eu am biruit gândul meu prin sprijinul Domnului meu. Cine nu va pătimi rău aici, pentru Dumnezeu, cum va fi miluit în ziua Judecăţii de Bunul Stăpân? Atunci, monahia, închinându-i-se, i-a spus: iată, Doamna mea, de azi înainte îmi dau cuvântul meu înaintea lui Dumnezeu şi înaintea ta, că niciodată nu voi mai bea vin, chiar de ar fi să mor, numai să mă pomeneşti în rugăciunile tale.

Fericita s-a sculat şi făcând o rugăciune, a lăsat-o să se ducă.

60. A venit odată o soră la fericita Sara şi i-a spus: Doamna mea, pentru ce nu pleacă de la mine gândurile şi patimile? Fericita i-a răspuns: pentru că vasele lor sunt înlăuntrul tău; dă-le un zălog şi ele vor pleca.

61. Odată, doi dintre stareţii cei mari şi sfinţi, pustnici de prin ţările Pelusiului, au venit la fericita Sara. Înainte să plece de la ea, au spus unul către altul: s-o smerim pe această bătrână; şi i-au spus: vezi, maică, să nu te înalţi cu gândul şi să nu spui în gândul tău: iată, au venit pustnicii la mine, care sunt o femeie.

La aceasta, fericita, cu smerenie şi cu lacrimi, Ie-a zis lor: Părinţilor, eu sunt femeie cu firea, dar cu gândul sunt bărbat.

62. O monahie lucra în ziua pomenirii unui mucenic; văzând-o altă soră, i-a zis: se poate să lucrezi acuma? Ea i-a răspuns: acum robul lui Dumnezeu s-a topit în chinuri şi suferinţe, oare nu se cuvine şi eu să mă ostenesc puţin pentru Dumnezeu pentru ca, având cu ce să mă hrănesc, să nu-i îngreuiez pe alţii sau, dând ceva celor ce nu au, să uşurez necazul lor?

63. Au întrebat pe fericita Sara: ce este calea cea strâmtă şi plină de scârbe ? Ea a răspuns: calea cea strâmtă şi plină de scârbe este aceasta: să şezi în linişte, să posteşti, să taci, să priveghezi, să te ocupi cu citirea, să baţi multe metanii, dacă ai putere, să nu ieşi nicăieri din chilie, afară de biserică, să-ţi tai voia pentru Dumnezeu, căci acestea din urmă înseamnă cuvintele Apostolului către Domnul: iată, noi am lăsat totul şi am urmat Ţie.

64. Sfânta Singlitichia a spus: nu da, nu lua, să nu ai legătură cu mirenii, nu sta de vorbă cu bărbaţii, nu glumi cu copiii şi patimile tale curând se vor smeri.

65. Zicea aşijderea: trebuie să ne păzim limba şi auzul, ca să nu vorbim cuvinte goale şi vrednice de osândă. Nu asculta deşertăciuni şi nu vei fi o locuinţă de patimi străine. Dacă vei primi în tine necurăţia cuvintelor putrede, atunci, prin gândul tău, vei pune pete pe rugăciunea ta. Ascultând mereu pe cei ce te ocărăsc fără milă, la toţi te vei uita chiorâş, asemenea ochiului care, după ce s-a uitat mai înainte la o lumină orbitoare, se uită pe urmă cu ochii micşoraţi ca la o viespe.

66. Fericita Teodora a întrebat pe fericita Sara: ce să fac? Mă luptă o mulţime de gânduri. Sfânta a răspuns: nu te lupta cu toate, ci numai cu unul, căci toate gândurile au deasupra lor un singur gând care e capul lor; luptă-te împotriva acestui cap şi toate celelalte se vor smeri, iar lupta cu capul gândurilor o alcătuiesc: liniştea, postul, culcarea pe jos, setea, vegherea, biruirea somnului, lacrimile din inimă, mulţimea metaniilor, lovirea în piept, smerenia. Iată lupta şi armele pe care trebuie să le întrebuinţezi împotriva căpeteniei gândurilor. Cu acestea vei birui gândurile, cu darul lui Hristos; altfel nu se poate.

67. Iarăşi a zis: atâta timp cât sufletul îşi iubeşte trupul, nu-L poate iubi pe Dumnezeu, căci Domnul a zis: cel ce Mă iubeşte pe Mine, îşi va pierde sufletul pentru Mine.

68. A venit o monahie la Fericita Matroana şi a întrebat-o: dacă mi se va întâmpla să mă îngreuiez cu somnul şi va trece ceasul pravilei de rugăciune, atunci sufletul, de ruşine, nu va mai vrea să împlinească pravila. Fericita i-a zis: de ţi se va întâmpla să dormi până dimineaţa, sculându-te, închide-ţi chilia şi împlineşte-ţi pravila fără tulburare şi fără grabă, căci scris este: a Ta este noaptea şi a Ta este ziua.

69. Fericita Sara a spus: cu toate că s-au ostenit aici sfinţii, ei au primit şi partea lor de odihnă, zicea ea, pentru că ei erau slobozi de gândurile lumeşti.

70. Iarăşi a zis: Dacă L-am căuta pe Domnul cu osteneală, prin mijlocirea faptelor bune, El ni Se va arăta şi dacă vom petrece în linişte, El va petrece cu noi.

71. Tot fericita Sara spunea: cele care izgonesc aducerea aminte de Dumnezeu din suflet sunt următoarele: multa vorbire, îndulcirea de ceva, rătăcirea în afară de chilie, legăturile cu bărbaţii, mânia, lăsarea cititului şi cugetării, îngrijirea de deşertăciunea lumească, neaducerea aminte de moarte. Toate acestea izgonesc aducerea aminte de Dumnezeu. Monahia înţeleaptă, observând în sine vreuna din aceste răutăţi, se grăbeşte să se îndrepte, ca o roabă a lui Dumnezeu, plină de osârdie şi fuge în felul acesta de toate cursele celui viclean.

72. Spunea, de asemenea: atâta vreme cât trăieşti în trup, nu te înălţa în inima ta ca şi cum ai fi ceva bun, ca nu cumva vrăjmaşul, găsind prin aceasta vreo intrare în inima ta, să te arunce în patima cea fără de cinste.

73. A mai spus iarăşi: să cinstim pe Cel ce este Unul si toţi ne vor cinsti pe noi. Dacă vom dispreţui pe Cel ce este Unul, adică pe Dumnezeu, atunci toţi ne vor dispreţui pe noi şi ne vom duce în focul cel mai din afară.

74. Iarăşi zicea: cuvintele Domnului: „În temniţă am fost şi ai venit la Mine” — însemnează să şezi în chilia ta cu trezvie şi să-ţi aduci aminte de Dumnezeu până la ultima suflare.

75. O soră a rugat-o pe Fericita Matroana să-i spună cum să se mântuiască. Dânsa i-a spus cu lacrimi: acum, soro, e foarte greu să te mântuieşti, pentru că noi lăsăm chiliile noastre şi rătăcim pe acolo pe unde ne porunceşte diavolul. Dacă vrei să-ţi mântuieşti sufletul, ascultă-mă: du-te, şezi în chilia ta cu tăcere şi în rugăciune cu multe lacrimi, predându-ţi trupul şi sufletul lui Dumnezeu şi El, Care învaţă pe om minte, te va învăţa şi pe tine cum să te mântuieşti.

76. Sfânta Melania a întrebat-o pe prea cuvioasa Matroana: vreau să-mi păstrez inima şi nu pot. Prea cuvioasa i-a zis: mă mir de cuvintele tale: vreau şi nu pot. Oare nu ştii că cel ce nu se linişteşte nu poate dobândi o faptă bună? Cum poţi să păzeşti inima, când sunt deschise uşile limbii, ale auzului şi ale ochilor? Dacă vrei să-ţi păzeşti inima, să sporeşti în fapte bune, şezi, linişteşte-te în chilia ta şi ea de toate te va învăţa.

77. Sfânta Singlitichia a spus: noi toţi ştim cum să ne mântuim, dar din pricina negrijirii noastre, mergem spre pierzare. Diavolul a născocit pentru monahi felurite înşelări: îi ademeneşte să iasă din chilie şi-i face să umble de colo până colo, până când îi va aduce ori să smintească pe cineva, ori singuri să se smintească de ceva, ori să cadă în curvie. Nu numai cu monahii se întâmplă acest lucru, ci şi cu noi, sărmanele. Ce folos dar, fiica mea, ai tu, când rătăceşti afară din chilie, dacă aceasta se întâmplă să fie pricina multor păcate, pentru care va urma o veşnică muncă?

78. Tot ea spunea: să-ţi aduci aminte întotdeauna de Împărăţia cea cerească şi în curând o vei moşteni.

79. Zicea iarăşi: viaţa unui monah e asemenea raiului, trebuie îngrădită cu sabia de foc a rugăciunii şi a aducerii aminte de Dumnezeu.

80. O monahie a întrebat-o pe Fericita Teodora: ce să fac, Doamna mea? Mă necăjeşte limba şi nu o pot reţine când mă aflu în mijlocul oamenilor. Prea cuvioasa i-a răspuns: dacă nu-ţi poţi înfrâna limba, fugi într-un loc singuratic şi — petrecând în linişte — păzeşte-ţi mintea în frica lui Dumnezeu şi în tăcere slavosloveşte pe Domnul tău. Făcând astfel, îţi vei înfrâna nu numai limba, ci şi toate patimile şi, cu darul lui Dumnezeu, te vei mântui.

81. Fericita Teodora a spus: adu-ţi aminte de bine şi vei fi gata să-l săvârşeşti. Gândul omului nu-i ascuns din faţa lui Dumnezeu, de aceea să-ţi fie gândul întotdeauna curat de orice rău.

82. Tot ea spunea: monahul trebuie să postească, să cânte cu înţelegere, să se roage cu trezvie, să roage pe Dumnezeu cu frică, să nu facă nimic din tot ce e pământesc, ci toate cele duhovniceşti, iar mai mult decât orice, să se liniştească totdeauna, căci în acestea se cunoaşte un monah.

83. Iarăşi a zis: monahul, în fiecare dimineaţă şi seară trebuie să-şi facă socoteala de tot ceea ce n-a făcut din cele ce vrea Dumnezeu şi de tot ceea ce a făcut din cele ce vrea El. Dacă în felul acesta el va şedea în linişte şi se va trudi, atunci Dumnezeu, văzând gândul lui cel bun, îi va da putere şi tărie ca să biruiască patimile şi întotdeauna va fi cu el, dacă şi el întotdeauna se va linişti.

84. Spunea Fericita Teodora: dacă cineva va pierde aurul sau argintul, poate să dobândească altul în locul lui, dar cine îşi va pierde vremea în deşertăciunile acestei vieţi, acela nu o va mai putea afla. În ceasul morţii, un astfel de om se va căi pentru că partea lui va fi cu demonii.

85. Tot ea a zis iarăşi: după cum nimeni nu-l poate ocărî pe cel ce stă alături de împărat, tot astfel şi satana nu ne poate face nimic dacă aducerea aminte de Dumnezeu va fi pururea în inima noastră.

Dumnezeu zice: „Apropiaţi-vă de Mine şi Eu Mă voi apropia de voi”.

Deoarece noi părăsim adesea chiliile noastre, ne risipim în vorbiri deşarte şi în felurite întâlniri, atunci vrăjmaşul găseşte o portiţă deschisă ca să răpească sufletele şi gândurile noastre cu care izbuteşte chiar să ne piardă, prea ticălosul. Cine nu crede şi nu primeşte şoaptele lui şi, liniştindu-se întotdeauna în chilia lui, tace şi se roagă, acela se izbăveşte de cursele vrăjmaşului cu darul lui Hristos.

86. Mai spunea, asemenea: satana este un împletitor de funii şi în măsura în care îi procuri materialul, în aceeaşi măsură el împleteşte. Aceasta o spunea ea despre gânduri, înseamnă că dacă noi încetăm de a ne aduce aminte despre lucrurile lumeşti, atunci diavolul nu ne mai vatămă într-o măsură atât de mare.

87. Fericita Teodora mai spunea: dacă pentru Dumnezeu te-ai lepădat de rudele tale, pentru ce mai ai legături atât de strânse cu ele, săvârşind o călcare de jurământ? Oare n-auzi ce zice Domnul: „Cel ce iubeşte pe tată, pe mamă sau altceva în afară de Mine, nu este vrednic de Mine”? Iar cine se va dovedi a nu fi vrednic de Hristos, partea aceluia va fi in iad, cu demonii Vai de unul ca acela!

88. Tot ea mai spunea: sunt doua lucruri de bază – mari şi puternice – şi cel ce Ie păzeşte, se va izbăvi, cu harul lui Dumnezeu, de toate patimile. Acestea le spunea ea despre linişte şi rugăciune.

89. Sfânta Teodora a mtrebat-o pe Sfânta Singlitichia: în ce constă curăţirea sufletului? Ea i-a răspuns: după părerea mea, sufletul se curăţeşte cu liniştea, tăcerea, şi postul. Cine va păstra neîncetat aceste trei nevoinţe cu frică de Dumnezeu, acela, cu harul lui Hristos, în curând se va îmbogăţi de toate faptele bune.

90. Fericita Teodora spunea: liniştea, tăcerea şi rugăciunea duc repede mintea spre îndreptare. După cum este cu neputinţă să-ţi vezi faţa într-o apă tulbure, chiar dacă este foarte frumoasă, tot astfel şi sufletul, fără tăcere, linişte şi multă înfrânare, nu-şi poate vedea păcatele şi nu se poate mântui.

91. A zis, de asemenea: aşa cum nu se poate construi o corabie fără cuie, tot astfel nu te poţi mântui fără linişte, tăcere şi smerenie.

92. Fericita Teodora a întrebat pe Sfânta Singlitichia: pentru ce ne luptă demonii cu atâta putere? Pentru că, răspunse sfânta, noi alungăm mama faptelor bune, adică liniştea, tăcerea şi răbdarea.

93. Sfânta Singlitichia spunea dacă în orice cădere, vei spune cu smerenie: iartă-mă, ţi se va ierta.

94. Tot ea spunea: de vei dobândi unele fapte bune – cu harul lui Hristos – să nu te înalţi cu inima şi să nu zici: eu am săvârşit astfel de fapte bune. Chiar şi de vei săvârşi toate, spune: ca o roabă am îndeplinit ce mi s-a poruncit. Dacă vei cugeta totdeauna astfel în inima ta, atunci Domnul îţi va trimite ajutor din Sfântul Său lăcaş şi te va izbăvi de cursele vrăjmaşului.

95. Una dintre surori a întrebat-o pe fericita Singlitichia: sărăcia de bună voie este oare o virtute desăvârşită? I-a răspuns fericita: este, dar numai pentru oamenii tari. Aşa cum o haină aspră, dacă o speli şi o storci, devine curată şi albă, tot astfel şi un suflet tare se întăreşte din ce în ce mai mult în sărăcia cea de bună voie. Însă cei ce sunt slabi cu duhul, asemenea unei haine vechi, se sfâşie în inimă, nemaiavând apoi putere să. suporte greutatea acestei virtuţi.

Este de trebuinţă ca mai întâi să lepădăm unealta unei vieţi pline de plăceri trupeşti, adică iubirea de desfătări, orice odihnă trupească şi să ne întărim în virtuţile cele începătoare, cum sunt: postul, culcarea pe jos, osteneala trupească, răbdarea şi altele, si apoi să ne hotărâm şi pentru această virtute.

Nici Mântuitorul nu i-a poruncit dintr-o dată bogatului să-şi lase averea, ci mai întâi l-a întrebat: „Ai făcut cele poruncite de lege?” E ca şi cum i-ar fi zis: dacă tu ai învăţat alfabetul, dacă ai învăţat să aşezi literele, dacă te-ai deprins să alcătuieşti cuvintele, atunci, la sfârşitul tuturor acestora, să te apropii de citirea desăvârşită, adică: du-te, vinde-ţi averea ta şi o dă săracilor şi apoi vino de-Mi urmează Mie.

96. Fericita Teodora a întrebat-o pe prea cuvioasa Matroana: arată-mi o astfel de nevoinţă şi faptă bună prin care eu aş putea să îndeplinesc toate faptele bune şi să-mi mântuiesc sufletul. Prea cuvioasa i-a răspuns: de te vei linişti, de vei tăcea, de nu vei sta niciodată de vorbă cu bărbaţii şi de vei petrece în acestea cu răbdare şi cu înfrânare, nădăjduind la mila lui Dumnezeu, atunci, în ceasul Judecăţii, partea ta va fi cu cei mântuiţi. Fericita Teodora a mai întrebat: de voi înceta să mănânc mâncările dorite de mine şi să mai beau vin, va fi oare bine? Aceasta i-a răspuns: e foarte bine. Oare n-ai auzit tu, fiica mea, că părinţii cei slăviţi şi mari gustau numai pâine şi beau numai apă, şi cu acestea au biruit patimile şi au devenit sfinţi?

Tu, fiind tânără, cum de îndrăzneşti să bei vin şi să-ţi saturi pântecele? Du-te, fiică, şi fă cum ai auzit.

97. Fericita Teodora a spus: citim despre crucea lui Hristos şi despre patimile Lui, dar cu toate acestea, noi, nenorocitele, nu suferim nici măcar o mică ocară.

98. Fericita Singlitichia spunea: semnul nostru de biruinţă este crucea, căci chemarea noastră nu este nimic altceva decât lepădarea de viaţă şi juruinţa noastră spre moarte. După cum morţii nu lucrează, tot astfel trebuie să ne ţinem şi pe noi; vom începe să trăim cu sufletul şi într-însul să ne arătăm faptele bune.

99. Tot ea a spus: trebuie sa ne silim spre înnoirea sufletului, dar nu spre cea din afară – înţelegătoare, ci să dăm o deosebită luare-aminte la cele lăuntrice. Noi ne-am tuns părul, să luăm şi mătreaţa de pe cap; părul înseamnă frumuseţea lumească, cinstea, mâncăruri dulci şi alte mângâieri, iar mătreaţa – gândurile rele, simţămintele şi înclinările păcătoase, iar capul este sufletul nostru. Să dăm jos de pe el această mătreaţă, ca să fie curat şi cu chip bun.

100. Zicea, de asemenea: trebuie să curăţim neîncetat casa sufletului, sa băgăm de seamă dacă nu se ascunde vreo vieţuitoare veninoasă, vreo înclinare sau vreun gând păcătos în cămările lăuntrice ale sufletului şi să le înmiresmăm cu tămâia rugăciunii.

101. A mai zis: am cunoscut pe un rob al lui Dumnezeu care, şezând în chilia sa, lua aminte cum vin gândurile şi număra care e primul, care este al doilea, câtă vreme a zăbovit fiecare dintre ele, dacă a venit mai târziu sau mai devreme decât în ziua cea trecută şi dacă a avut, de asemenea, o lucrare ca mai înainte, în felul acesta, el distingea lămurit în sinea sa şi cele bune şi cele rele, şi ceea ce este de la Dumnezeu şi ceea ce este de la vrăjmaşul — şi cu harul lui Dumnezeu a sporit în curăţia inimii care deschide ochiul minţii spre vederea lui Dumnezeu.

102. O soră a întrebat pe Fericita Teodora: vreau să-mi mântuiesc sufletul, cum pot să fac aceasta? I-a spus ei sfânta: cum am putea sa ne mântuim sufletul, buna mea soră, dacă uşa limbii noaslre este deschisă? De nu ne vom sili sufletul spre linişte, rugăciune şi tăcere, nu ne vom putea mântui.

103. Tot ea a spus iarăşi: o deprindere rea se distruge cu mare osteneală, îndeosebi o deprindere învechită. De se va trudi cineva să o dezrădăcineze, iubind liniştea şi tăcerea, se va mântui, iar dacă va rămâne cu ea, va pieri. Vai de un asemenea suflet!

104. Tot ea mai povestea: cineva dintre Părinţi zicea că era un frate care, trăind în linişte şi tăcere, se ruga neîncetat, nefăcând nimic, dar în fiecare seară găsea pe masă o pâine pe care o mânca după rugăciune, mulţumind lui Dumnezeu. Odată, a venit la el un frate şi sălăşluindu-se lângă el, îşi făcea lucrul de mână. Cel ce se liniştea, a luat şi el ceva de lucru şi a început să lucreze împreună cu acel frate. Mai târziu, când a venit seara, el n-a mai găsit pâinea pe masă, cum o găsea de obicei şi s-a întristat şi a rămas fără hrană. Noaptea a auzit un glas care i-a zis: atâta vreme cât ai fost ocupat în întregime numai cu Mine, Eu te hrăneam, iar acum, când tu te-ai apucat de lucru, caută-ţi cu acest lucru de trebuinţele tale.

Ştiind acestea, surori, maici si fiice, să ne dăm liniştii, tăcerii şi rugăciunii, ca să ne mântuim sufletele de săgeţile vicleanului.

105. O soră i-a spus prea cuvioasei Teodora: Doamna mea, sufletul meu doreşte moartea. li spune prea cuvioasa: aceasta vine la tine pentru că tu fugi de greul cinstitei linişti şi nu ştii că muncile viitoare şi scârbele sunt fără asemănare mai grozave. Rabdă în tăcere, în linişte, în înfrânare şi în osteneală, pentru orice altă faptă bună căci aproape este mântuirea dulcelui Iisus. De aceea şi demonii năvălesc asupra ta, pentru ca tu, deznădăjduind de atâtea osteneli, să-ţi pierzi toată lucrarea şi vai de tine, sărmana, dacă vei ieşi din această viaţă cuprinsă de slăbire şi de trândăvie măcar în cele neînsemnate.

De aceste cuvinte monahia s-a folosit foarte mult şi a ieşit slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind cuvioasei.

106. Spunea iarăşi: vai de tine, trupule, căci cunoscând ceea ce te spurcă si te face vinovat de focul veşnic, tu totuşi o cauţi totdeauna, adică săturarea pântecului şi niciodată nu-ţi stăpâneşti limba! Vai de tine, suflete, căci făcând păcatul – şi prin aceasta scârbind pe Dumnezeu — ţi se cuvine plânsul neîncetat, şi zdrobirea inimii, iar tu, greşind atât de mult înaintea lui Dumnezeu, mai vrei să trăieşti vesel şi fără grijă!

Vai de tine, suflete, că de atâtea ori Dumnezeu a vrut să te întoarcă şi să te miluiască, iar întotdeauna tu te-ai împotrivit. De atâtea ori te-a mângâiat în linişte, iar tu te-ai îngreuiat! De atâtea ori te-a întărit, iar tu din nou te-ai lenevit. De atâtea ori te-a învăţat, iar tu n-ai ascultat! Aşa, suflete sărman, dacă până la sfârşit nu te vei pocăi deloc, nici măcar de acum înainte, te încredinţez că focul cel veşnic va fi locuinţa ta.

Astfel, fericita Teodora îşi lovea si zdrobea sufletul său.

107. Mai spunea: dacă vrei în trup să-I slujeşti lui Dumnezeu, asemenea celor fără de trup, să ai o neîncetată rugăciune în inimă. Iubeşte cu toată puterea liniştea şi tăcerea şi sufletul tău va fi înainte de moarte ca un înger al lui Dumnezeu. Dacă vei rătăci în afară de chilie şi vei face glume ici şi colo, atunci să mă crezi că în curând te va lovi marea mânie a lui Dumnezeu. Vai de tine, sărman suflet, de vei suferi toate acestea şi vei fi aruncat în locul cel veşnic, împreună cu diavolii!

108. Tot ea mai zicea: bine este să-ţi ridici mâinile la rugăciune şi să rogi pe Dumnezeu pentru ca, în timpul ieşirii lui, sufletul să treacă fără nici o primejdie pe lângă toţi cei ce încearcă să-i îngrădească drumul spre ceruri.

109. A mai spus: postul smereşte trupul, privegherea curăţă mintea, rugăciunea uneşte cu Dumnezeu.

110. Fericita Singlitichia spunea: sufletele ce s-au închinat lui Dumnezeu nu trebuie să slăbească niciodată şi nu trebuie să se lase pe tânjeală căci vrăjmaşul, scrâşnind din dinţi, le urmăreşte ca să se năpustească asupra lor de îndată ce ele slăbesc măcar pentru scurtă vreme.

111. Tot ea spunea: şi vrăjmaşul îndeamnă spre nevoinţă – şi el are ucenici nevoitori. Cum se poate oare distinge nevoinţa dumnezeiască şi împărătească de cea demonică şi tiranică? Prin nimic mai bine decât prin cumpătare.

112. Mai spunea: trebuie sa conducem sufletul cu toată iscusinţa; trăind încă în mănăstire, să nu căutăm cele ale noastre; şi să nu-i facem voii pe plac, ci să ne supunem mamei celei după credinţă.

Noi ne-am surghiunit, adică ne-am aşezat în afară de hotarele lumii, prin urmare noi suntem nişte exilaţi, să nu mai căutăm deci cele mai dinainte.

113. Mai spunea: apropiindu-ne de adevăratul mire, Hristos, trebuie să ne împodobim în mod cuviincios, ca să-I plăcem Lui. În locul pietrelor preţioase, să ne aşezăm pe cap cununa cea întreită: credinţa, nădejdea şi dragostea.

Gâtul să ni-l înfăşurăm cu preţioasele mărgele ale smeritei cugetări, mijlocul să ni-l încingem cu castitatea, sărăcia să ne fie nouă în loc de îmbrăcăminte ţesută; la ospăţ să punem înainte mâncări nepieritoare – rugăciunea şi cântarea.

114. Tot ea spunea: noi trăim pe acest pământ în al doilea pântece de mamă, ca să ne naştem pentru cer. Pruncii care s-au format în chip desăvârşit în pântecele matern, ies la lumină, drepţii, desăvârşindu-se aici prin osteneală – cu ajutorul harului divin – trec la ceruri, iar păcătoşii, ca pruncii care mor în pântece, trec dintr-un întuneric în alt întuneric şi mor pe pământ din cauza otrăvirii păcatului şi după moarte sunt aruncaţi în locuri întunecoase şi în cele mai de jos ale pământului.

115. O fericită stareţă povestea despre sine că, venind la un stareţ, l-a întrebat de calea mântuirii şi el i-a zis: rătăcind încolo şi încoace, cum fac femeile desfrânate, aşa vrei să te mântuieşti? Ori nu ştii că tu eşti femeie? Oare nu ştii că diavolul prin femei luptă şi înşală pe sfinţi? Ori nu auzi ce spune Domnul: „Cel ce se uită la femeie, poftind-o, a şi preacurvit cu ea în inima lui”? Nu ştii oare că pentru orice păcat de acest fel ţi se va cere socoteală de la sufletul tău? Pentru ce nu te linişteşti în chilia ta? Şi cu acestea şi cu alte cuvinte asemănătoare învăţându-mă stareţul, m-a binecuvântat şi m-a slobozit. Eu, cea prea săracă, cu frică, asudată de ruşine, am venit în această chilie şi iată acum s-au împlinit 33 de ani de când - cu darul lui Hristos – n-am ieşit din chilia mea. Aşa, surorile mele, vă sfătuiesc, nu din mintea mea, ci după cum am auzit şi m-a învăţat marele sfânt: iubiţi liniştea şi tăcerea -maica tuturor virtuţilor, ca să vă izbăvească pre voi, cele ce vă liniştiţi, de toate cursele vrăjmaşilor.

116. Fericita Teodora spunea celor ce veneau la ea: să ne nevoim, surorilor şi maicilor, nu numai ca să stăm împotriva gândurilor, ci să ne şi războim cu ele. De vom cădea, să ne ridicăm. Sunt unii care întorc întotdeauna pe demoni spre fugă. Cel ce a biruit patimile, îi loveşte pe demoni, iar cel ce este robul patimilor, este batjocorit de demoni.

117. Mai spunea: cea care vrea să-şi păstreze trupul în curăţie şi să-şi înfăţişeze sufletul curat înaintea lui Dumnezeu, trebuie să-şi petreacă zilele într-o fericită linişte, şezând în chilia sa, să nu primească bărbaţi şi să nu stea de vorbă cu ei, căci numai astfel poate ca să se liniştească. Şi asupra mea, la începutul liniştei mele, trei ani m-a apăsat demonul poftei, îndemnându-mă să văd un bărbat şi să stau de vorbă cu el, aşa încât aproape în fiecare zi eu eram necăjită şi deznădăjduită. Cu cereri şi cu rugăciuni, cu postul şi cu liniştea, luptând împotriva demonului poftei, cel de trei ori ticălos, în cele din urmă eu, cu darul lui Hristos, am şters orice amintire despre acea faţă. Vă povestesc acestea vouă, maicilor şi surorilor, pentru ca şi voi să vă păziţi cu tărie de toate acestea, să vă păstraţi sufletul curat, căci puternice sunt cursele urâtorului de bine – diavolul.

118. Zicea, de asemenea: luaţi aminte, surorile mele, ca să nu împliniţi puţinătatea mâncării cu somnul cel mult, pentru că acest lucru este nechibzuit, ca să fie virtutea noastră cu chibzuinţă.

119. Tot ea spunea: cine va împlini toată legea duhovnicească, dar va cădea numai în patima desfrânării, acela devine vinovat de toate patimile.

120. Mai spunea: sufletul care nu se leneveşte aţâţă pe demoni împotriva lui. Dar cu înmulţirea luptei se înmulţesc şi cununile. Cel ce nu intră în luptă şi nu se luptă cu potrivnicul său, cum se va încununa de către împăratul Ceresc cu cununa nepieritoare şi de multă cinste? Demonii caută pe toate cărările pierzarea noastră, străduindu-se ori să ne risipească ca pe grâu, după cuvântul Domnului, ori să ne ispitească cu gânduri rele, cu auzul, cu vederea şi cu limba numai ca să ne facă pe noi păcătoşi înaintea iui Dumnezeu şi să pună stăpânire ca să facă cu noi ce vor ei. Acest lucru li se îngăduie lor să-l săvârşească cu noi săracii, de îndată ce vom slăbi cât de puţin şi vom neglija lucrul nostru duhovnicesc, adică rugăciunea, postul, liniştea, tăcerea, privegherea, învăţătura în dumnezeieştile Scripturi, neîncetata aducere aminte de Dumnezeu.

121. Prea cuvioasa Teodora spunea: liniştea face obiceiurile si simţămintele să fie bune şi ne învaţă să facem cu luare-de-aminte toate faptele bune. Cel ce iubeşte liniştea este iubit de Dumnezeu, Care îl ajută în toate faptele bune şi, la vremea potrivită, Se arată cu toate armele în apărarea lui. Cine fuge însă de linişte, despre acela nu ştiu ce să zic, căci partea lui este cu demonii. Vai de unul ca acela în ziua Judecăţii!

122. Iar zicea: cel ce se linişteşte este stăpân pe mintea sa şi nu-i îngăduie să mai rătăcească în gânduri deşarte şi în dorinţe spurcate. Cel ce se linişteşte este chipul îngerului pământesc. Cel ce se linişteşte pentru Dumnezeu, întotdeauna doreşte să citească, să cânte, să tacă, să se roage şi cu aceste fapte bune îşi izbăveşte sufletul de trândăvie şi de puţinătatea de suflet. Cel ce se linişteşte, din tot sufletul cântă către Domnul: gata este inima mea, Dumnezeule. Cel ce se linişteşte zice: eu dorm, iar inima mea veghează.

123. Iar zicea Fericita Teodora: cel ce doreşte să se liniştească pentru Domnul, închizând uşa chiliei sale, trebuie să-şi închidă toată gura şi mintea ca să nu vorbească şi să nu gândească cele deşarte, trebuie să rabde toate cele ce-l necăjesc pentru Domnul. Cine nu se va osteni si nu va lupta cu duhul trândăviei, acela nu se va putea elibera niciodată de el. Şezând înlăuntrul chiliei tale, păzeşte-ţi gândurile, dacă poţi – şi atunci vei cunoaşte cum şi de unde, când şi câţi şi ce fel de tâlhari vor să intre şi să fure faptele tale bune. Dacă te vei linişti fără tulburare şi vei păyi toate acestea, e bine, dar dacă mintea ta se va întoarce spre ceva pământesc, atunci tu toate le vei pierde – şi ce folos de toate acestea? Cel ce doreşte să se liniştească pentru Domnul trebuie să fugă, în egală măsură, de toţi, atât de cei străini cât şi de cei ai săi.

124. Mai spunea: iată semnele după care se poate cunoaşte dacă se linişteşte cineva cum se cuvine: mintea plină de linişte, necurmata aducere aminte de moarte, neîncetata pomenire a chinurilor, rugăciunea nesăţioasă, mulţimea metaniilor, gândul nedezlipit de Dumnezeu, moartea pentru lume, biruinţa asupra lăcomiei pântecelui, dragostea de citire şi de cântare de psalmi, belşugul de lacrimi, înstrăinarea de multa vorbire, adâncimea tăcerii, trezvia privegherii. Toate acestea, maicile şi surorile mele, mărturisesc despre adevărata râvnă a celui ce doreşte să se liniştească întru Domnul, pentru marile sale păcate. Cel ce are o oarecare distracţie lumească şi, fără s-o îndepărteze, vrea să se liniştească, singur pe sine se înşală.

125. Odată au venit la fericita Teodora şapte surori şi au întrebat-o despre gândurile cele necuviincioase şi spurcate. Fericita a lăcrimat şi a zis: n-auziţi oare ce zice Domnul: „Vouă însă şi perii capului toţi sunt număraţi” ? Părul sunt gândurile, iar capul – mintea. Orice gând însoţit de o împreună-îndulcire şi învoire cade sub judecată şi Dumnezeu socoteşte pofta de femeie drept curvie, mânia drept ucidere, ura drept crimă căci zice: „Tot cel ce se mânie pe fratele său în deşert este supus judecăţii” şi „Cel ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni”. De asemenea, marele Pavel zice: „Va descoperi Domnul sfaturile inimii şi va da pe faţă cele ascunse ale întunericului” şi încă: „Cel ce va osândi şi cu gândul, va răspunde în ziua Judecăţii”. Aşadar să nu ziceţi, bunele mele surori, că gândurile nu ne vatămă, că numai unirea cu ele este judecată ca şi fapta. Auzind acestea, monahiile s-au mirat şi au proslăvit pe Dumnezeu, Care i-a dăruit Fericitei Teodora un asemenea har şi o astfel de judecată şi, arătându-i recunoştinţă, s-au dus cu un mare folos sufletesc.

126. Fericita Teodora povestea: era într-un oraş o desfrânată care din copilăria ei a fost dată, de către propria sa mamă, în slujba diavolului. Odată, venind la mine, ea mi-a descoperit toate fărădelegile şi voia să afle de la mine dacă este pocăinţă pentru dânsa. Eu i-am povestit despre desfrânata din Evanghelie, care a fost.mântuită de Domnul şi Dumnezeul nostru. Ea s-a umilit la auzul acestei povestiri şi mi-a zis: pot eu oare să mă mântuiesc lângă tine? Eu am consimţit şi ea, întorcându-se în grabă în oraş, a dat foc întregii sale averi, dobândită cu desfrânare şi care era în valoare de 500 de livre de aur şi – într-un miez de noapte a venit din nou la mine şi mi-a cerut o chilie. Închizându-se în chilie, ea mi-a spus numai acest cuvânt: Pentru Domnul, Doamna mea, să nu ştie nimeni de mine, până la sfârşitul meu. Apoi, luându-şi de lucru muncea pentru hrana ei, fără să vorbească vreodată cu cineva şi fără să vadă nici măcar vreo faţă de femeie, căci în acel loc bărbaţii nu puteau intra deloc. Iar nevoinţa pe care şi-a luat-o asupra sa era astfel: că în 5 zile: mânca numai 6 uncii de pâine şi bea o litră de apă, iar despre lacrimile ei, despre plânsul şi bocetele ei, cine le poate povesti cu vrednicie? Ea nu numai noaptea, ci şi ziua nu înceta să verse lacrimi, bătându-se în piept şi chinuindu-se în tot felul. Petrecând astfel în chilia sa 15 ani, ea s-a dus către Domnul, în vremea, ieşirii sale, a făcut, multe minuni.

Rugăciunile ei să ne miluiască şi pe noi necredincioşii şi înviforaţii încă de valurile vieţii acesteia care e atât de tulburată.

127.Tot ea povestea că o fecioară de bun neam, văzând un tânăr oarecare, s-a aprins de o patimă satanică şi a căzut cu el în păcat. Pe urmă, după câteva zile, venindu-şi în sine, s-a căit de păcatul ei şi fără să ştie cineva, a ieşit noaptea din oraş, schimbându-se în haine bărbăteşti. Venind la sărăcia mea, cu multă osteneală şi sudoare, ea mi-a povestit totul şi mi-a cerut o chilie. I-am dat cu bucurie şi ea s-a închis într-însa. Hrana o primea pentru două zile, în afară de duminica şi sâmbăta, şi în aceste două zile nu vorbea decât cu mine. După acestea, ea n-a mai văzut niciodată o faţă de om şi s-a dedat unei vieţi de-o atât de aspră nevoinţă, încât numai după glas puteai s-o recunoşti că e om. Vieţuind în felul acesta 20 de ani cu nevrednicia mea, ea a trecut cu pace spre Domnul.

128. Fericita Teodora spunea despre Avva Isaia: a venit la el un frate. După ce a stat de vorba cu el, Avva i-a spălat picioarele şi, punând un pumn de Iinte în oală, a ţinut-o puţin deasupra focului, apoi îndată a luat-o de pe foc şi a adus-o. Fratele îi spuse: Avva, încă n-a fiert. Avva i-a răspuns: nu ţi-e de ajuns că ai văzut focul? Şi asta, frate, nu e mică mângâiere.

129. Tot ea a zis: odată, Avva Isaia cu ucenicii săi au venit la aria unui plugar cu o ramură de finic în mâini şi a spus: gospodărule, dă-mi grâul! Plugarul îi spuse: tu ai secerat, Avva? Avva îi răspunse: nu. Plugarul îi zice: cum dar vrei să iei grâu dacă n-ai secerat? Avva a. întrebat: oare cel ce nu seceră nu primeşte răsplată? Plugarul îi spune: oare tu nu auzi ce spune Domnul: „Vrednic este lucrătorul de plata sa” ? Iar tu, Avva, fără să te trudeşti, ceri răsplată? După aceasta, stareţul s-a îndepărtat. Ucenicii, văzând cele petrecute, au căzut la picioarele lui şi l-au rugat să le spună pentru ce a procedat astfel cu ei. Stareţul le-a spus: fiilor, aceasta am făcut-o spre pildă vouă, că cine nu lucrează în veacul acesta, acela nu va primi răsplată în veacul viitor de la dreptul Judecător.

Vă spun vouă: nimeni să nu vă înşele pe voi ca şi cum în ceasul morţii s-ar putea primi de la cineva vreun ajutor. Fiecare va mânca din rodul muncii lui în vremea ieşirii lui din trupul acesta. Pentru aceea, atâta vreme cât este ziua muncii, nu vă trândăviţi, ci staţi barbăteşte împotriva vicleanului şi el va fugi de voi.

130. Zicea Fericita Teodora: Avva Isaia îmi spunea: ceea ce la început diavolul făcea cu strămoşul nostru Adam, acelaşi lucru va face şi cu noi. Când, după cădere, vrem să ne întoarcem spre pocăinţă, el spune fiecărui suflet: nu este pentru tine mântuire la Dumnezeul tău.

Vai de acela care va crede pe acest viclean. El caută pe toate căile să ne îndepărteze mintea de Dumnezeu şi de pomenirea morţii, ca s-o înghită ca o fiară sălbatică şi să ne piardă sufletul. De aceea, niciodată nu trebuie să ne îndepărtăm mintea de Dumnezeu şi de amintirea morţii, căci de aici vine un mare ajutor pentru ea, ci - înălţându-se întotdeauna spre Dumnezeu – mintea din ce în ce mai mult se luminează prin razele care coboară din El, până când, în sfârşit, se face locuinţa lui Dumnezeu. Atunci, cel de trei ori ticălos nu mai poate tăbărî asupra unui astfel de om, nu pentru că s-ar teme de el, ci pentru Dumnezeu Care locuieşte în el, căci el este întotdeauna tot şi întreg cu Dumnezeu cu Care stă de vorbă, în Dumnezeu petrece şi Dumnezeu în el, cum încredinţează Mântuitorul Însuşi: „Eu şi Tatăl vom veni la el şi vom face locuinţă”. Dacă ne vom osteni puţin aici, Doamna mea, acolo, în Împărăţia Cerească, vom dobândi o mare bucurie şi odihnă.

Şi eu m-am ostenit, surorile mele, pe cât mi-a stat în putinţă, după cuvântul părintelui meu, a cărui sfântă rugăciune să fie întotdeauna cu noi.

131. A mai spus încă: odată, au venit hoţii în chilia lui Avva Isaia. Doi îl ţineau, iar unul căra ce se afla în chilie. Când acesta a dus şi cărţile, Avva i-a zis: tot ce este în chilie luaţi, numai cărţile lăsaţi-le, dar ei nu voiau. Atunci el, dând din mâini, i-a aruncat ca pe nişte paie de grâu şi le-a zis: duceţi-vă cu pace. Şi ei, cuprinşi de frică, au ieşit şi au fugit.

132. Tot ea zicea: Avva Isaia povestea despre un oarecare stareţ, că înainte de a păşi în viaţa liniştită, a văzut în răpire pe un oarecare tânăr înfricoşător a cărui faţă strălucea mai tare decât soarele şi care, luându-l de mână, i-a spus: du-te, îţi stă înainte o luptă şi i-a condus într-un loc plin de oameni pe de o parte îmbrăcaţi în haine albe, iar pe de altă parte, în haine negre. Când l-a scos la locul luptei, a văzut în faţa sa un om etiopian, înfricoşător şi înalt, al cărui cap ajungea până la nori. Îngerul păzitor care-l ţinea i-a zis: cu acesta trebuie să te lupţi. Văzând o arătare atât de înfricoşată, de spaimă a început să tremure cu toată fiinţa şi să ceară păzitorului său să-l izbăvească de această nevoie, zicând: cine din cei ce au fire de om muritor, poate să lupte cu el? Îngerul lui Dumnezeu ia zis: poţi, intră numai cu toată râvna, căci îndată ce te vei lua la luptă cu el, eu îţi voi ajuta şi-ţi voi mijloci o cunună biruitoare. Într-adevăr, îndată ce s-au apucat şi au început să se lupte unul cu altul, îngerul lui Dumnezeu s-a apropiat şi i-a ajutat a birui pe etiopian. Atunci, toţi etiopienii cei negri au dispărut cu cârtire şi cu ceartă, iar corul îngerilor a lăudat pe cel ce i-a ajutat şi i-a dăruit biruinţa.

Tot astfel şi noi, maicilor şi surorilor, trebuie să părăsim tot ce este material, ca să putem – cu harul lui Hristos – cu tărie şi cu putere să luptăm împotriva întunecatului etiopian, împotriva diavolului care stârneşte toate patimile. Dacă, însă, ne vom înşela şi vom cădea, atunci ne vom face moştenitori vrăjmaşului nostru care este diavolul. Căci marele Apostol Pavel spunea: fiecare este robul celor ce pofteşte, ori celor bune, ori celor rele. De aceea ne-a şi dat Dumnezeu minte şi judecată ca — deosebind binele de rău — să ne ţinem de ceea ce este bine.

133. Mai spunea iarăşi Fericita Teodora: Avva Isaia al meu vorbea despre ziua cea din urmă a fiecărui creştin: ce fel de frică şi de cutremur şi ce fel de nevoie vom vedea noi, când sufletul se va despărţi de trup? Atunci se vor apropia de noi oştile puterilor potrivnice, începătoriile întunericului, stăpănitorii răului din lume, şi ca şi cum ar avea vreun drept oarecare, vor încerca să ia sufletul, înfătişându-i toate păcatele făcute de el în tinereţe, cu ştiinţă sau fără ştiinţă. Dar împotriva acestor puteri rele vor sta îngerii lui Dumnezeu şi îi vor arăta pocăinţa şi faptele lui cele bune. Gândeşte-te dar, cât de mare va fi frica şi cutremurul sufletului stând în mijlocul lor, până se va termina judecata, când va ieşi ultima hotărâre care va arăta locul unde va fi trimis! Dacă sufletul se va dovedi vrednic, atunci demonii vor fi ruşinaţi şi dumnezeieştii îngeri îl vor răpi în sălaşurile cereşti spre o neîncetata veselie, după cum este scris: „căci pe toţi îi veseleşte locuinţa Ta!”

Atunci se va îndeplini cuvântul Scripturii: va fugi întristarea şi suspinul. Atunci va intra sufletul, scăpat de frică, într-o slavă negrăită, cum va porunci Dreptul şi Marele Judecător. Dar, dacă se va dovedi că acel suflet a trăit în nepăsare, atunci – vai! – el va auzi acel glas înfricoşat: „Să fie luat cel nelegiuit ca să nu vadă slava Domnului!” Tocmai atunci îl va ajunge ziua mâniei, ziua necazului şi a nevoii, ziua întunericului şi a beznei, ziua cea rea şi cumplită, despre care zice Daviel: „În ziua cea cumplită, îl va izbăvi Domnul”. Sufletul care trăieşte în nepăsare, nu va fi izbăvit de Domnul în acea zi cumplită. Atunci, bietul suflet va fi predat întunericului celui mai din afară şi în focul veşnic, unde se va munci în vecii cei nesfârşiţi.

Aşa îmi grăia Avva Isaia al meu, cu multe lacrimi şi cu o mare durere în inimă.

134. Am întrebat odată — zicea Fericita Teodora — pe părintele meu Isaia despre cuvântul Apostolului: „Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele” şi el mi-a zis: Apostolul ne învaţă negustoria cea duhovnicească şi anume: îţi stă în faţă vremea ocărilor? Răscumpăr-o. Cu smerenia şi cu răbdarea răscumpără această vreme de ocară. Vine vremea necinstirii? Răscumpără această vreme cu nerăutate şi vei dobândi un câştig. Te-a atins vreo învinuire mincinoasă? Agoniseşte-o şi cumpăr-o cu răbdarea şi cu nădejdea şi, dacă vrem, tot ce ne este potrivnic, ne va fi un câştig.

135. Iarăşi îmi spune bunul părinte nevoieşte-te sa intri prin poarta cea îngustă. După cum pomii nu pot aduce roadă, dacă nu vor suferi iarna şi ploaia, tot astfel şi noi, pentru care veacul acesta este o iarnă, nu putem aduce roade vrednice de Împărăţia Cerurilor, dacă nu vom trece prin tot felul de scârbe şi ispite. Ce folos am avea noi dacă, trăind aici în îndestulare şi în desfătare chiar 100 ele .nu, ne vom chinui acolo în vecii cei nesfârşiţi, după cuvântul Domnului?

136. Tot Fericita Teodora povesteşte că un monah l-a întrebat pe Avva Isaia: cum se face oare că cei ce trăiesc în lume, fără să aibă grijă de post, fără să le pese de rugăciune, fugind de priveghere şi lipsindu-se de orice fel de smerenie, îndulcindu-se cu mâncărurile, umblând după poftele lor, mâncându-se unii pe alţii, petrecându-şi cea mai mare parte a zilelor în jurăminte şi în călcări de jurăminte, cum se face că ei nu cad şi nici nu spun măcar: am greşit, – iar noi monahii, nevoindu-ne în post, în privegheri, culcându-ne pe jos, mâncând pâine uscată, nebând vin, nemâncând untdelemn şi înfrânându-ne, în general, de la orice odihnă trupească, vorbim cu plânsete şi cu bocete: ne-am pierdut sufletele, ne-am lipsit de Împărăţia Cerească şi suntem vrednici de chinuri? Oare legea şi poruncile nu sunt date tuturor?

Şi bunul părinte, lăcrimând şi oftând din adâncul sufletului, a spus: bine ai zis tu, fiul meu, că mirenii nu cad, căci căzând odată cu o mare şi groaznică cădere amară, ei nici nu se pot scula, nici nu au unde să mai cadă. Diavolul nu are grijă să se lupte şi să se războiască împotriva acelora care întotdeauna stau culcaţi pe jos şi niciodată nu se scoală. Monahii, când biruind, când fiind biruiţi, năvălind şi îndurând năvăliri, luptă împotriva diavolului, iar mirenii, din pricina nechibzuinţei si a necunoştintei, pentru că iubesc lumea şi lucrurile; vieţii, rămân în prima lor cădere, nevăzând chiar şi neştiind că au căzut. Dar ca să înţelegi că nu numai noi amândoi, cărora ni se pare că suntem monahi şi care stăm departe de viaţa, călugărească, avem nevoie să plângem şi să suspinăm întotdeauna, ci şi marii Părinţi, adevăraţii nevoitori şi pustnici au nevoie să plângă neîncetat, ascultă cu chibzuinţă şi cugetă. „Minciuna este de la diavolul”, cum spune Domnul; privirea spre femeie — pentru a o pofti — El a aşezat-o în rând cu desfrânarea; mânia asupra aproapelui, El a asemănat-o cu uciderea şi a spus că trebuie să dăm socoteală de orice cuvânt deşert. Dar cine este acela şi unde vom găsi un astfel de om care să nu fi fost ispitit nici cu minciuna, care să nu fi fost pătat nici cu pofta de femeie sau să nu se fi mâniat pe aproapele şi să nu fi slobozit un cuvânt eleşart — ca să nu aibă nevoie de pocăinţă ? Noi toţi am greşit şi ne-am lipsit de slava lui Dumnezeu. De altfel, să ştii că oricine, de este monah ori mirean, arhiereu sau împărat, de nu se va da cu desăvârşire spre cruce, adică spre nevoinţa smeritei cugetări, nu poate să fie cu adevărat creştin. Domnul nostru Iisus Hristos îi fericeşte pe unii ca aceştia, zicând: „Ferice de voi, săracilor, că a voastră este Împărăţia Cerurilor”. N-a spus bogaţi, ci săraci. Şi iarăşi: „Ferice de voi cei ce flămânziţi că vă veţi sătura, ferice de cei ce plâng, că vor râde”‘.

Prin urmare, unde vor fi aceia care, luând parcă sub stăpânirea lor mesele copioase şi tot ce este lumesc, trăiesc în desfrânare şi necuviincios şi se desfătează de toate cu râsete până la saturare, grăind vorbe spurcate şi fără de nici o frică faţă de Dumnezeu?

Există chiar astfel ele mireni nenorociţi care spun, ascultând cu uşurinţă cele spre desfrânare, că numai călugărilor le este dat postul, orice fel de pătimire rea şi jugul cel greu, iar mirenilor plăcerea, odihna şi orice desfătare.

O, nechibzuiţilor şi împietririlor cu inima ! Oare n-aţi auzit ce zice Domnul: „Ferice de cei ce flămânzesc, că aceia se vor sătura” ? Şi „vai de voi, bogaţilor, că v-aţi luat mângâierea voastră !” Şi „intraţi prin porţile înguste, căci mare este poarta şi largă este calea ce duce spre pierzare şi mulţi sunt cei ce intră pe ea; îngustă este calea care duce spre viaţă şi putini sunt cei ce au dobândit-o”. Acestea şi altele asemenea nu sunt spuse monahilor, căci pe atunci pe când învăţa toate acestea Prea Dulcele nostru Iisus şi Dumnezeul nostru, ei încă nu erau, — ci mirenilor şi vieţuitoarelor celor ce petrec o viaţă deşartă şi iubitoare de materie. Dacă Domnul i-a învăţat numai pe monahi, atunci mirenii sunt mai de plâns şi mai nenorociţi decât animalele însele, fiind lipsiţi de poruncile dumnezeieşti şi de astfel de fericiri. Dacă legea este obştească, atunci desigur obşteşti sunt şi jugul şi fericirea, şi judecata şi iadul. Monahul, auzind toate acestea de la Avva, de la bunul meu învăţător, a rămas mirat şi uimit şi, oftând adânc, a căzut la cinstitele lui picioare şi a zis: aşa, Sfinte Părinte, e nevoie de mai multă osteneală, sudoare şi nevoinţă. Roagă-te dar pentru mine, Sfinte Părinte; iar Avva, binecuvântându-l, l-a slobozit.

137. Fericita Teodora a mai zis: Părintele meu Isaia îmi spunea: „bărbatul înţelept păzeşte tăcerea” şi lucrul e bun îndeosebi pentru tineri. Să ştii, fiica mea, că de va vrea cineva să se liniştească, îndată vine cel viclean cu toată oastea lui diavolească şi îngreuiază sufletul celui ce se linişteşte pentru Domnul cu deznădăjduirea, cu puţinătatea de suflet, cu gânduri spurcate şi necurate, loveşte şi trupul cu neputinţă, cu slăbirea genunchilor şi, în general, dezechilibrează toate puterile sufletului şi ale trupului. Atunci gândul îi vorbeşte sihastrului, mai bine-zis însuşi diavolul îi şopteşte prin gândul lui: eu sunt neputincios, nu-mi pot săvârşi pravila şi să bat metanii ca de obicei. Dacă te vei lupta, toate acestea vor dispărea.

Să-ţi spun o întâmplare despre un înţelept monah: când s-a sculat el odată la pravilă, s-a pomenit cuprins de fierbinţeală, de friguri, iar în capul lui s-a făcut mare vuiet. Monahul şi-a vorbit sieşi: iată, acum sunt bolnav şi poate că voi muri. Să mă scol dar înainte de moarte ca să-mi săvârşesc pravila; cu acest gând, s-a silit pe el însuşi ca să-şi citească rugăciunile. Când s-au terminat rugăciunile, s-a terminat şi înfocarea trupului. Acest frate s-a luptat şi după aceasta împotriva acestui gând, citindu-şi pravila şi, în felul acesta, a biruit ispita.

138. Iată poveţele pe care le dădea Fericita Teodora surorilor care veneau la ea:
— siliţi-vă, surorile şi maicile mele, să faceţi monah pe omul cel lăuntric, iar nu numai pe cel clin afară;

— iubiţi pe Dumnezeul nostru Iisus Hristos şi străduiţi-vă în nevoinţele faptelor bune. Petrecerea în osteneli, cu răbdare, alungă trândăvia;

— când vreţi să vă izbăviţi de toate patimile, fugiţi de mama tuturor relelor, care este iubirea de sine;

— iubiţi liniştea. Cel ce nu este împătimit de deşertăciunile lumii, se întăreşte cu sufletul prin mijlocirea liniştii, înfrânării şi tăcerii, iar rugăciunea şi citirea curăţă mintea;

— închideţi-vă simţurile în odaia de pază a liniştii celei bune şi ele să nu târască mintea spre poftele lor;

— cea mai puternică armă, pentru cel ce se linişteşte cu răbdare, este înfrânarea şi tăcerea, rugăciunea, citirea şi neîncetata aducere aminte de prea bunul Dumnezeu;

— când vă liniştiţi, nu îngăduiţi minţii să fie de partea trupului, ca nu cumva, în caz contrar, să vă adunaţi pofta şi scârba;

— înfrânaţi-vă pântecele, surorile şi maicile mele, limba şi mânia şi picioarele voastre nu se vor lovi de piatră;

— năzuinţa poftei să o stăpâniţi cu înfrânarea, iar mânia, cu tăcerea şi liniştea. Liniştea şi rugăciunea sunt cele mai bune unelte ale faptelor bune; curăţă mintea, ele o fac cu vedere ascuţită;

— faptele trupeşti şi sufleteşti se usucă prin înfrânare, cu răbdare şi tăcere, cu linişte şi bărbăţie;

— înfrânarea şi osteneala înfrânează pofta, iar liniştea şi aducerea aminte de moarte o nimicesc;

— răbdarea este osteneala sufletului, iar unde este osteneală, este izgonită iubirea de plăceri împreună cu desfrânarea;

— orice păcat vine din plăcere şi orice iertare prin suferinţă, linişte şi tăcere;

— răscoala trupului se întâmplă din cauza neglijării rugăciunii, înfrânării şi a liniştii celei bune;

— roadele cele bune ale unei linişti bune sunt tăcerea şi înfrânarea, citirea şi rugăciunea cea curată;

— citirea şi rugăciunea, liniştea şi tăcerea, înfrânarea şi îngenuncherile curăţă mintea de orice păcat;

— răul învechit în inima omului sau patima necurată cer o suferinţă mare şi de lungă durată, căci deprinderea înrădăcinată în inimă greu se schimbă;

— cel ce se nevoieşte cu chibzuinţă, cu măsură şi cu luare-aminte, nu va simţi multă vreme osteneala nevoinţelor;

— conştiinţa devine curată prin linişte şi osteneală în faptele bune ale nevoinţelor săvârşite cu răbdare şi mărinimie de suflet;

— postul şi privegherea, liniştea şi tăcerea, înfrânarea şi îngenuncherile, cântarea de psalmi şi citirea smeresc sufletul trufaş şi zdrobesc trupul puternic;

— cununa pentru cei ce au răbdare în linişte va fi grabnicul ajutor de la Domnul. De veţi avea vreun neajuns în chiliile voastre, răbdaţi puţin şi Domnul Dumnezeu vă va trimite ajutorul Său. Căci Cel ce vine va veni şi nu va întârzia să ajute pe cei ce-L caută în ziua necazului;

— dacă vă înfrânaţi pântecele, curând se vor potoli patimile şi atunci mintea voastră nu va mai fi roaba gândurilor desfrânate. Mintea celui ce posteşte devine Biserica Duhului Sfânt, iar mintea celui lacom cu pântecele — locuinţa demonilor;

— iată ce mântuieşte sufletele: suferinţa, smerenia, liniştea, tăcerea, postul, privegherea, citirea şi cântarea de psalmi, rugăciunea, îngenuncherile, aducerea aminte de moarte şi de Dumnezeu! Dacă voi, liniştindu-vă, veţi dobândi cu ajutorul lui Dumnezeu aceste fapte bune, nu veţi fi departe de Împărăţia lui Dumnezeu, maicile şi surorile mele;

— dacă doriţi, maicile şi surorile mele, ca mintea voastră să nu rămână fără rod şi să dispară cu desăvârşire pentru voi înşelăciunea patimilor, nevoiţi-vă mai cu seamă în citire. Numai că, atunci când vă aşezaţi să citiţi, săvârşiţi citirea cu toată liniştea, cu tăcere, cu mintea slobodă de grijile lumeşti, pentru ca să poată înţelege cele citite. Noi suntem osândiţi să gustăm pâinea cunoştinţei cu mare osteneală şi în sudoarea frunţii;

— să ştiţi, surorile şi maicile mele, că nepăsarea şi slăbirea l-au făcut pe Adam să calce porunca şi în locul raiului, plin de desfătare, el a fost osândit la moarte. Păziţi-vă dar, pentru Domnul, şi voi, ca să nu cădeţi în nepăsare şi să nu suferiţi asemenea strămoşului vostru;

— feriţi-vă de vin, maicilor şi surorilor, pe cât vă stă în putinţă. Pentru monah e cu totul nepotrivit să bea vin şi cu atât mai mult pentru monahii. Cine nu va asculta de acest sfat, uşor va cădea în mrejele diavoleşti, încercaţi Scripturile şi, fără nici o îndoială, veţi afla ceea ce vă spun vouă;

— semnul răbdării este dragostea de linişte şi tăcerea spre care, îndrăznind, mintea nădăjduieşte să dobândească bunătăţile viitoare şi să scape de veşnica muncă;

— de vă veţi supune trupul prin înfrânare, atunci veţi fi iubiţi de Dumnezeu şi de îngerii voştri păzitori, căci Dumnezeu iubeşte mult pe cei ce suferă pentru El;

— nu ştiţi voi, maicile si surorile mele, că Acela ce întocmeşte toate spre mântuirea noastră a poruncit, ca un Înainte-Văzător, zicând: „Cel ce iubeşte pe tatăl său sau pe mama sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”. Nu el este ucenicul Meu, ci cel ce dispreţuieşte toate cele văzute, acela este vrednic de dragostea Mea, căci cel ce va pierde sufletul său pentru Mine, acela se va mântui şi va moşteni viaţa veşnică. Cum dar puteţi voi, bunele mele surori si maici, să săvârşiţi lucruri bune în mijlocul lumii ? Căci Dumnezeu zice: ieşiţi din mijlocul lor şi vă deosebiţi; credeţi oare în puterea acestui cuvânt? Dar cum să nu credem, când însuşi Domnul spune: „Cerul şi pământul vor trece, iar-cuvintele Mele nu vor trece”? Spuneţi-mi mie, maicile mele, îngerii din cer adună aur şi argint, sau slăvesc pe Dumnezeu ? Şi noi am primit acest chip îngeresc pentru cu să adunăm aur, argint şi alte lucruri ale acestei lumi deşarte ? Nu ştiţi oare că Dumnezeu vrea să împlinească ceata celor căzuţi din cer, cu cei ce trăiesc curat, cu sfinţenie şi lepădare de sine ? Pentru ce ne-am lepădat noi de lume ? Desigur, pentru Dumnezeu şi pentru nenorocitele noastre suflete. Pentru ce am neglijat toate acestea şi i-am îngăduit diavolului să ne întoarcă din nou din calea mântuirii ? Oare nu ştiţi că vinul, lucrurile lumeşti, mângâierile trupeşti şi petrecerea dimpreună cu mirenii, toate acestea îi îndepărtează pe monahi de Dumnezeu şi dacă pe monahi îi îndepărtează, atunci nu cu atât mai mult pe noi nenorociţii, care avem o fire lesne înşelătoare ? Nu auziţi oare ce spune Sfântul Ioan Teologul: „Nu iubiţi lumea, nici ceea ce este în lume, căci cine iubeşte lumea nu are iubirea lui Dumnezeu într-însul” ? Acelaşi lucru îl spune şi Apostolul Iacob: „Cel ce este prieten cu lumea, e duşmanul lui Dumnezeu”. Prin urmare: fugiţi de lume, aşa cum fugiţi de şarpe, căci şarpele când te muşcă, cu greu te poţi vindeca. Tot aşa şi lumea. De aceea, dacă vreţi să fiţi fiii lui Dumnezeu, fugiţi de lume şi de bărbaţii mireni şi păziţi-vă sufletele în linişte. Spuneţi-mi, maicile mele, Sfinţii noştri Părinţi unde şi-au dobândit faptele bune, în lume, în mijlocul mirenilor şi femeilor sau în pustietăţi şi în linişte ? Cum dar voi doriţi să dobândiţi fapte bune în mijlocul ispitelor mireneşti, bând vin si având legături cu bărbaţii ?

Dacă nu veţi flămânzi, dacă nu veţi înseta, dacă nu veţi suferi gerul, dacă nu vă veţi linişti si nu veţi muri trupului, cum va trăi sufletul vostru pentru veacul viitor? Cum voiţi să moşteniţi Împărăţia lui Dumnezeu, prin felul, în care nimeni n-a ajuns la ea? O, încetaţi, fiicele mele, de a mai face astfel de fapte şi întoarceţi-vă toată privirea voastră spre Soarele Dreptăţii, spre Domnul nostru Iisus Hristos, în Care odihneşte toată nădejdea noastră. Şi ostaşul, de nu se va lupta, de nu va fi rănit şi nu va vărsa sânge, nu se va învrednici de slava pământească şi vremelnică; cum dar voi, săturându-vă, bând vin, vorbind cu bărbaţii şi având, legături cu mirenii, vreţi să vă mântuiţi şi să moşteniţi viaţa veşnică ? Nu, surorile mele, nu vă rătăciţi în felul acesta! Lăsaţi orice grijă şi bătaie de cap şi nu vă îndeletniciţi nici cu rucodelia de prisos, sub motiv că daţi milostenie. Toate acestea sunt lucrurile mirenilor. Dumnezeu nu vrea ca noi, călugăriţele, să avem aur sau lucruri de prisos, o dată ce ne-am lepădat de lume şi de tot ce e în lume. Domnul a poruncit: „Căutaţi la păsările cerului, ele nu seamănă, nu seceră, nu adună în jitniţe şi Tatăl Ceresc le hrăneşte”;

— chipul pe care îl purtăm este îngeresc; să nu-l facem dar, diavolesc. Fugiţi de lume şi de stăpânitorul lumii — diavolul, în pustie şi în linişte e greu să te mântuieşti, dar cum ai putea să te mântuieşti în mijlocul lumii? Având legături cu mirenii şi. cu bărbaţii? Nu, aşa nu vă veţi mântui, când Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos spune: „Cine nu se va lepăda de tot ce este în lume, însă si de sufletul său şi nu-şi va lua crucea sa (adică omorârea trupului) şi nu-Mi va urma Mie, acela nu e vrednic de Mine”. „Viu sunt Eu — zice Domnul — ieşiţi din mijlocul lor şi vă liniştiţi. Pocăiţi-vă de fărădelegile voastre şi vă voi milui”, spune Domnul, Atotţiitorul.

Iată, buna mea soră, eu m-am ostenit să-ţi scriu în cartea de faţă vieţile şi nevoinţele sfintelor femei nevoitoare pentru ca, alegându-ţi una dintre vieţile acestor sfinte, să te, sileşti să mergi pe urmele ei până la sfârşitul vieţii tale, de pildă Sfânta Melania sau Teodora, al cărei nume îl porţi, închipuindu-ţi viaţa ei, ţine minte zi şi noapte faptele ei şi râvneşte s-o imiţi, rugându-te şi pentru mine, căci ştie Dumnezeu cu câtă trudă am adunat toate acestea din dragoste pentru tine.

Mi-e teamă, de altfel, să nu fiu osândită de oameni pentru că, până la mine, nimeni n-a alcătuit o carte femeiască, aşa cum am alcătuit-o eu pentru tine. Eu însă, trec cu vederea orice reproş, avand în vedere numai mântuirea ta şi Domnul Dumnezeu Cel în Treime închinat să-ţi îndrepte paşii tăi!

Vezi, Doamna şi sora mea, câte au suferit sfintele femei şi cum le-a proslăvit. Domnul în veacul acesta şi în cel viitor şi să nu mai spui că numai bărbaţii sunt în stare să ducă o viaţă de aspre virtuţi, potrivit cu tăria firii lor. Râvneşte dar şi tu spre o astfel de nevoinţă. Mai mult decât orice, păzeşte curăţenia şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu; nu numai curăţia trupului, ci mai vârtos a inimii.

În ziua aceea se vor da pe faţă toate cele ascunse ale smeritului şi sărmanului om. Oamenii care au trăit până la potop n-au fost nici închinători la idoli, nici iubitori de argint, n-au băut nici vin, nici carne n-au mâncat, şi cu toate acestea, în ciuda unei asemenea înfrânări, potopul a înghiţit tot neamul lor numai pentru desfrânarea cea urâtă de Dumnezeu şi nu s-a mântuit decât Noe cu familia lui, pe care Bunul Dumnezeu l-a găsit singur neîntinat de această spurcăciune, în mijlocul atâtor mii de oameni. Priveşte cât de minunat i-a mântuit. Pe toţi i-a închis cu desăvârşire pentru ca, neavând nirnic, ei să contemple cu mintea şi să cinstească cu cuvântul pe Unul Dumnezeu.

Vădit lucru este că El nici pe noi nu ne va milui în ziua aceea, cu toate că noi purtăm numele de creştin, dacă nu vom avea o dată cu acesta şi fapte creştineşti. Cu adevărat, Stăpânul tuturor, Hristos, ne va spune şi nouă ceea ce odinioară a spus iudeilor când ei spuneau, lăudându-se: „noi suntem fiii lui Avraam”: „dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam”. Tot aşa ne va spune şi nouă: dacă aţi fi creştini, aţi face faptele cuvenite creştinilor. Nu te îndoi de acest lucru şi nu şovăi de a crede. Doamna şi sora mea, Dumnezeu a lămurit prin acel potop ce a venit peste toată lumea şi prin nimicirea Sodomiţilor cu flăcări. de foc, ce fel de sfârşit vor avea cei ce trăiesc în desfrânare şi necurăţenie. Nu-i va milui Dumnezeu în ziua Judecăţii pe cei ce curvesc aici şi nu aduc adevărate roade de pocăinţă, ci ei vor auzi acel glas înfricoşător şi groaznic: „duceţi-vă de la Mine în focul cel veşnic, pregătit diavolilor şi îngerilor lui”. Toate acestea eu le cunosc şi le înţeleg cu adevărat. Vreau ca şi tu să cunoşti tot aşa de amănunţit şi să înţelegi limpede şi, şezând liniştită în chilia ta, să cugeti la toate acestea si cu aceasta să-ţi încălzeşti râvna ta — ca să fugi de cele rele, iar de cele bune să te lipeşti cu toată inima şi cu tot sufletul, ca să te învredniceşti de nesfârşita bucurie în veşnicele lăcaşuri ale Bunului nostru Stăpân şi Domn.

Păstrează „Matericonul” de faţă ca pe o lumină care te luminează în viaţa de acum, până vei ajunge la lumina cea neînserată, la Prea Dulcele Iisus şi Dumnezeul nostru.

Dăruieşte, Dumnezeule, şi sărăciei mele — cu rugăciunile tale — să primesc partea celor ce se mântuiesc.

Harul Treimii Celei nedespărţite şi necreate să fie cu sufletul tău. Amin!

(PATERICUL SFINTELOR FEMEI NEVOITOARE)