ICOANA POCAINTEI ADEVARATE

ICOANA POCAINTEI ADEVARATE

vineri, 26 noiembrie 2010

SF.MARE MUCENIC IACOV PERSUL




Sfantul Iacob a trait in secolul al IV-lea, in cetatea persana Bitlava.

Din cauza prieteniei sale cu Izdegherd, imparatul persilor, Iacob ajunge sa jertfeasca zeilor. Ca urmare a lepadarii credintei in Hristos, mama sa ii scrie:

"O, ticalosule! Pentru ce ai lasat pe Dumnezeu, Imparatul cerului, pentru cinstea omeneasca? Caci facand dupa placerea imparatului acestuia vremelnic, ai pierdut viata cea fara de moarte. Si slujind imparatului acestuia stricacios, te-ai lepadat de Cel nestricacios. Ai schimbat adevarul pe minciuna, lasand credinta in Hristos si ai primit inselaciunea diavoleasca”.




Citind de mai multe ori scrisoare din partea mamei sale, si-a zis in sine:

"Stiu ce voi face, ca sa nu piara pana in sfarsit sufletul meu. Voi petrece batand neincetat in usa milostivirii lui Dumnezeu, pana cand imi va deschide; caci stiu ca-mi va deschide, pentru ca este Indurat si Milostiv si nu voieste moartea pacatosului, ci primeste cu bucurie pe cei ce se pocaiesc".



Pentru ca marturiseste in fata imparatului ca este crestin, imparatul porunceste sa i se taie madularele. Inainte de a fi supus chinurilor Sfantul Iacob s-a rugat, zicand:



"Doamne Dumnezeul meu asculta-ma pe mine robul Tau si cautand din inaltimea cea sfanta a Ta, da-mi tarie si putere in ceasul acesta pentru ca sa rabd durerile acestea si sa-mi rasplatesc cu sangele meu greseala, caci ma lepadasem de Tine facatorul si Stapanul meu. Acum imi pare rau de aceasta si ma intorc la Tine, Dumnezeul meu. Marturisesc Preasfant numele Tau si-mi pun sufletul meu pentru Tine. Iar Tu, Doamne, trimite-mi ajutorul Tau spre rabdare, ca sa vada vrajmasii Tai si sa se rusineze, caci Tu, Doamne, m-ai ajutat si m-ai mangaiat".



Dupa ce i-au fost taiate degetele de la o mana, Sfantul Iacob a zis: "Pastorii, cand tund oile, tunzand partea din dreapta, oare lasa pe cea din stanga netunsa? Eu sunt oaie a turmei lui Hristos, care m-am dat in mainile voastre pentru Domnul meu, ca sa-mi tundeti madularele mele ca pe o lana; acum avand mana cea dreapta tunsa, o voi cruta pe cea stanga? Nu voi cruta nici unul din madularele mele; ci ma voi dezbraca de trupul meu stricacios, pentru ca sa ma imbrac intr-unul nestricacios".



Dupa ce a rostit aceste cuvinte, i s-au taiat si degetele de la mana cealalta, de la picioare, mainile, ca in cele din urma sa i se taie capul.



Tot in aceasta zi, facem pomenirea:

- Sfantului Cuvios Pinufrie;

- Sfantului Cuvios Natanail de la Nitria;

- Sfantului Moise din Palestina.



Maine, 28 noiembrie, facem pomenirea Sfantului Mucenic Stefan cel Nou.
Calendar Ortodox

sursa:CrestinOrtodox.ro

joi, 25 noiembrie 2010

Sfantul Stelian


Luand sub ocrotirea ta pe mame si pe copii, ferindu-i de intristare si de boala, arata-te grabnic vindecator al suferintelor si al bolilor sufletesti si trupesti ale celor ce te lauda pe tine. Bucura te, Sfinte Steliane, mare facator de minuni !




Sfantul Stelian, cunoscut indeobste ca ocrotitor al pruncilor, a fost sfintit si s-a facut locas al Duhului Sfant inca din pantecele maicii sale. Intru toate era curat si plin de dragoste. Pentru aceasta, la vremea potrivita, si-a impartit bogatia pe care o avea saracilor si s-a facut monah. Dorind sa se adanceasca in rugaciune si in cunoasterea lui Dumnezeu, a plecat in pustie. A intrat intr-o pestera in care primea hrana de la dumnezeiescul inger. Primeste puterea de vindeca poporul de diverse boli. Din viata sa aflam ca intr-o zi, a venit in popor o boala aducatoare de moarte si mureau intr-una pruncii, iar parintii ramaneau fara de copii. Stiind mai multi de nevoitorul si pustnicul Stelian, au inceput a-l lua mijlocitor inaintea lui Dumnezeu, pentru vindecarea copiilor. Maicile care s-au rugat Sfantului Stelian au dobandit alti prunci, iar pruncii bolnavi au fost tamaduiti.



Moastele Sfantului Stelian in Bucuresti la LUCACI:



Biserica Sfantul Stelian, numita "Lucaci”, din Bucuresti, este mult iubita de credinciosi, acestia gasundu-si adesea alinare la racla cu Moastele Sfantului Stelian. Biserica, zidita in anul 1736, de catre mitropolitul Stefan al Tarii Romanesti, a fost refacuta peste ceva vreme, ramanand in picioare pana astazi. Dintre vechile odoare de la biserica mitropolitului Stefan, biserica a mostenit moastele Sfantului Cuvios Stelian, dar si ale Sfintilor Haralambie, Elefterie si Onufrie.



Cu trecerea timpului, crescand evlavia crestinilor fata de Cuviosul Stelian, pe langa hramul Sfantul Nicolae, biserica a mai capatat inca un hram, si anume pe Sfantul Stelian. Astfel, aceasta este singura biserica din Bucuresti cu acest hram. Slujbele de fiecare miercuri, savarsite in cinstea cuviosului, si praznuirea numelui sau, la 26 noiembrie, atrag numerosi credinciosi.

Rugaciune catre Sfantul Cuvios Stelian:


 
Cuvioase Parinte Stelian, sprijinitorul si calauzitorul in rugaciunile noastre, patimile trupesti biruind si impreuna cu ingerii locuind, privesti neincetat marirea cea gatita sfintilor, de lumina cereasca umplan-du-te.



Acum, in marirea cereasca vietuind si inaintea imparatului Hristos stand, nu uita pe credinciosii care cu indrazneala inalta rugaciuni si cer sprijinul tau. Cel ce de la sanul maicii tale ai fost sfintit, si vas ales al Duhului Sfant te-ai aratat, luand sub ocrotirea ta pe mame si pe copii, ferindu-i de intristare si de boala, arata-te grabnic vindecator al suferintelor si al bolilor sufletesti si trupesti ale celor ce te lauda pe tine.



Cel ce din pustiul Paflagoniei ai facut loc de preamarire a Sfintei Treimi, fa si din pustiul inimilor noastre tarina bine-placuta a harului dumnezeiesc, in care sa infloreasca crinii cei mantuitori ai credintei si sa se inmulteasca roadele sfintitoare ale faptelor bune; ocroteste cu rugaciunile tale familiile si pe copiii nostri, cerand de la Milostivul Dumnezeu iertare de pacate, sanatate si mantuire, ca prin tine si impreuna cu tine sa laudam numele cel sfant al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.
 Amin!



Tot astazi, mai facem pomenirea:

- Sfantului Cuvios Alipie Stalpnicul;

- Sfantului Cuvios Nicon;

- Sfantului Acachie din Scara;

- Sfantului Cuvios Iacov Pustnicul;

- Sfantului Cuvios Sil, episcopul Corintului din Persida;

- Sfantului Mucenic Gheorghe Hiotul.



Maine, 27 noiembrie, facem pomenirea Sfantului Mucenic Iacob Persul.



Sursa:CrestinOrtodox.ro

miercuri, 24 noiembrie 2010

SF MUCENICI ALEXANDRU


23 NOIEMBRIE: POMENIREA SFÂNTULUI SFINŢITULUI MUCENIC ALEXANDRU, ARHIEPISCOP DE HARKOV


Sfântul Alexandru Petrovski s-a născut în Lutsk – Volânia, pe 23 august 1851. A studiat dreptul şi în continuare a predat în şcolile laice ca mulţi alţi tineri nobili din acei ani, care erau interesaţi de ridicarea nivelului poporului.


În 1890 a devenit monah în Mănăstirea Maicii Domnului „Donskoi” din Moscova, unde a trăit mulţi ani, împărtăşind şi el atrocităţile Bisericii Ruse. Pe 30 octombrie 1932, a fost hirotonit Episcop de Oman şi a devenit Episcop-Epitrop al Mitropoliei de Kiev. În anul următor, a fost numit Episcop de Vinghitza, iar Arhiepiscop de Harkov în 1937. Râvnitor al credinţei şi om al neîncetatei rugăciuni, a rămas credincios până la moarte Ortodoxiei şi Sfintei Biserici. Ca şi mulţi alţii a căzut victimă terorii comuniste şi pe 28 iulie 1938 a fost condamnat la 10 ani de temniţă pentru „propagandă antirevoluţionară”. A adormit în închisorile din Harkov între 1939 şi 1940, neştiindu-se exact când.


(POMENIREA SA CARE A FOST RECUNOSCUTĂ OFICIAL DE CĂTRE PATRIARHIA MOSCOVEI ÎN 1994, A FOST AŞEZATĂ ÎN ZIUA DE SĂRBĂTOARE A CELUI ÎNTRE SFINŢI OCROTITORULUI SĂU, ALEXANDRU NEVSKI)


POMENIREA MARELUI CNEAZ ALEXANDRU NEVSKI:



În perioada cea mai critică din întrega istorie mult-zbuciumată a poporului rus, Sfântul Alexandru a strălucit cu curajul şi cu virtuţile unui cneaz creştin: energic, plin de bărbăţie, apărător al credinţei şi al dreptăţii, a primit de la Dumnezeu misiunea de a-şi închina viaţa slujirii poporului său, care era atacat din toate părţile. Din cea mai fragedă vârstă a fost iniţiat în cunoaşterea armelor şi a artei de conducător de către tatăl său Iaroslav, principe al cetăţii Pereiaslavl; a învăţat însă să le folosească pe ambele cu înţelepciune şi măsură, supunându-le slujirii bunei-cinstiri şi dreptăţii, graţie sârguincioasei frecventări a bisericii şi cercetării Sfintei Scripturi. Alexandru era atât de frumos, atât de viteaz, iar comportamentul său era atât de potrivit duhului evanghelic, încât pricinuia chiar şi uimirea duşmanilor săi.

În anul 1228, fiind de doar 10 ani, a devenit împreună cu fratele său mai mare cneaz al faimoasei şi marii cetăţi Novgorod. De foarte devreme a cunoscut greutăţile conducerii, pentru că locuitorii cetăţii erau divizaţi de litigiile fratricide, care-i făceau adversari pe de-o parte pe bogaţii stăpânitori, iar pe de altă parte pe săracii zdrobiţi de birurile şi tirania celor nobili. În 1231, această stare a fost acutizată de o groaznică foamete şi o iarnă neobişnuit de grea care au pricinuit multe victime. Noul cneaz şi-a arătat atunci virtuţile sale creştine, deschizându-şi toate depozitele sale cu provizii şi ajutându-i personal pe bogaţi, ca şi pe săraci. A câştigat în felul acesta dragostea supuşilor săi şi a putut treptat să-şi impună autoritatea localnicilor, care până atunci refuzau să-i recunoască titlul princiar. Ocrotitor al clerului, monahilor şi săracilor, şi-a depus toate puterile ca să-şi salveze cetatea ameninţată.

Din 1223 tătarii (mongoli), provenind din stepele Asiei Centrale, năvăliseră pustiind uriaşe regiuni, iar între 1237 şi 1239 s-au revărsat în Rusia prădând şi masacrând orice şi pe oricine găseau în calea lor. Ocupaseră Vladimirul şi ajunseseră la aproximativ 100 km de Novgorod, când şi-au schimbat drumul şi îndreptându-se spre Kiev, l-au prefăcut în cenuşă. S-au aşezat apoi în partea sud-estică a Rusiei, într-o regiune de o mare importanţă strategică, care controla accesul la Marea Neagră, Caucaz şi Asia Centrală şi care a devenit cunoscută ca Hoarda de Aur (capitala ei era Sarai, pe râul Volga, iar capitala marelui hanat era Karakorum în Asia Centrală). Vreme de două veacuri tătarii au impus cnezatelor ruseşti biruri de supunere foarte grele, sub continua ameninţare a unei cotropiri ucigătoare, în caz de răscoală.

Rămânând singur cneaz de Novgorod, după moartea fratelui său în 1236, Alexandru a trebuit să înfrunte un pericol imediat care provenea din Occident. Regatele Suediei şi Lituaniei împreună cu Cavalerii Teutoni (ordin monahal militar de confesiune romano-catolică, care ocupase ţărmurile Mării Baltice dintre Polonia şi Finlanda şi care avea ca misiune trecerea popoarelor slave şi baltice la romano-catolicism). Îşi uniseră eforturile lor ca să cucerească cnezatele ruseşti care erau slăbite de invazia mongolă şi de litigiile lor interne. Pe 16 iulie 1240 a fost nevoit să-şi adune o armată puţin numeroasă, ca să respingă un atac violent şi în masă al suedezilor. În ajunul luptei, seara, i s-au arătat Sfinţii Boris şi Gleb într-o barcă misterioasă, ce cobora pe râul Neva, îndemnându-i pe vâslitorii cereşti să mâne mai repede ca să-l ajute „pe ruda lor Alexandru”. Încurajaţi de această vedenie şi cu ajutorul Născătoarei de Dumnezeu, tânărul cneaz şi bărbaţii lui au repurtat o zdrobitoare înfrângere duşmanilor lor. În ciuda acestei biruinţe, poporul din Novgorod care era divizat din nou de certuri l-a izgonit pe eroul lui după puţin timp. Însă în anul următor, Cavalerii Teutoni care ocupaseră Pskovul ameninţau Novgorodul. L-au chemat deci pe Alexandru, care fără a ţine minte răul a alergat în ajutorul poporului său şi a câştigat o nouă victorie lângă lacul Peipus (1242). Novgorodul l-a primit atunci ca pe un erou şi în următorii patru ani a respins continuele atacuri ale lituanienilor.

Când tatăl său a adormit, în anul 1246, Alexandru împreună cu alţi principi ruşi au fost chemaţi la Hoarda de Aur de către hanul tătar. După obiceiurile mongole, declaraţia de supunere faţă de conducătorul mongol cuprindea şi participarea la ceremoniile idolatre sub pedeapsa cu moartea (Sfântul Mihail de Cernigov a mărturisit prin mucenicie, chiar pentru că a refuzat să se supună ceremoniei idolatre pe 20 septembrie 1246.) Alexandru ştia asta, dar pentru nimic în lume nu voia să-şi trădeze credinţa, pregătindu-se să moară în felul acesta. Când s-a aflat înaintea hanului, s-a plecat cu respect în faţa gazdei, dar a refuzat să participe la ceremonia păgână zicând: „Majestate, te respect, pentru că Dumnezeu ţi-a dăruit stăpânirea, însă nu pot să mă închin idolilor, pentru că sunt creştin şi-L ador pe Unicul şi Treimicul Dumnezeu, pe Creatorul cerului şi al pământului”. Hanul, impresionat de curajul său şi informat de isprăvile sfântului, a poruncit să nu i se facă niciun rău şi i-a oferit ospitalitate cu toate onorurile. De atunci, Alexandru şi fratele său Andrei au fost trimişi la Marele Hanat, la Karakorum, la marginile Mongoliei. S-a întors în Novgorod în 1251 epuizat şi bolnav de pe urma unei astfel de călătorii, dar întărindu-şi poziţia ca cneaz de Novgorod şi Kiev şi câştigând încrederea cuceritorilor.

În 1251, Andrei, cneaz de Vladimir, aliindu-se cu suedezii, s-a răsculat împotriva tătarilor, expunând astfel Rusia la represalii groaznice. Alexandru s-a dus din nou la Hoarda de Aur şi a izbutit să abată invazia. A răscumpărat mulţi robi din resursele statului şi dobândind autoritate peste toată Rusia a încercat să adune poporul împrăştiat al Kievului. În anii următori s-a dus pentru a treia şi a patra oară la han, ca să mijlocească pentru poporul său, care se răzvrătise pentru birurile greoaie şi pentru recordul fiscal al birurilor pe care le puseseră tătarii.

În acelaşi timp, sfântul cneaz a trebuit să se împotrivească ameninţărilor continue din Occident. Papa Inocenţiu al VI-lea trimise misionari în cnezatele ruseşti ca să întoarcă poporul ortodox la romano-catolicism, însă Alexandru a reacţionat puternic, respingând dogmele străine de Tradiţia Apostolică, care fusese transmisă poporului rus prin Bizanţ. Puterile romano-catolice au ridicat atunci o adevărată cruciadă împotriva lui: în anul 1256 suedezii, danezii, finlandezii şi Cavalerii Teutoni au atacat Novgorodul, dar Alexandru a respins coaliţia şi a ocupat pe deasupra şi Finlanda.

În 1260, birurile pe care le pretindeau mongolii au crescut din nou, iar mercenarii care erau însărcinaţi cu colectarea lor îi luau sclavi pe cei care nu făceau faţă. Mulţi ruşi de-altfel au fost înrolaţi în armată cu forţa, ca să ia parte la expediţia pe care o făcea hanul în Persia. Alexandru a pornit din nou către Hoarda de Aur, a reuşit uşurarea birurilor şi a izbutit să evite înrolarea obligatorie. Epuizat însă de călătorie şi de boală, şi-a încredinţat viteazul său suflet lui Dumnezeu pe drumul întoarcerii, pe 14 noiembrie 1263, după ce mai întâi a îmbrăcat schima monahală cu numele de Alexie.

La mormântul lui au avut loc multe minuni şi arătări ale sale, în mod deosebit în ajunul marilor biruinţe ale ruşilor împotriva mongolilor, în 1380, 1552 şi 1572. În anul 1380, în ajunul luptei de la Kulikovo, s-au descoperit moaştele Sfântului Alexandru nestricate şi a fost proclamat oficial ca sfânt. A fost recunoscut drept ocrotitor al poporului rus de către Ţarul Petru cu prilejul aducerii cinstitelor lui moaşte în Sankt Petersburg, în anul 1721.


CANTARE DE LAUDA SFANTULUI ALEXANDRU NEVSKY




O, Atlete al lui Hristos,Sfinte Alexandre,

Printe al poporului si robule al lui Hristos,

Tu pe pamant domn ai fost poporului

Iar Celui Preainalt,supus,

Aceasta fost-a viata ta,Sfinte Alexandre!

La vederea fost-ai slavit,dar smerit inlauntru,

In afara avut-ai zbucium,dar inlauntru pace;

Tu vazut-ai ca lumea inselatoare este

Iar inlauntrul tau avut-ai adevarul.

Hristos a fost cununa acestui luptator,

Si in razboie,si in parelnica pace.

In chinuri,Hristos a fost bucuria lui,

In suferinte,Hristos a lui alinare,

In biruinta Hristos a fost biruinta lui,

Iar in moarte El i-a fost Invietorul!

Lui in ambele lumi Hristos i-a fost toate,

Scopul lui pe pamant:tinta lui in ceruri.

Evlaviosul tar pilda a fost poporului lui,

Icoana de slujire lui Hristos Domnul.

O Sfinte Alexandre,biruitorule de la Neva,

Ajuta-ne si noua cu-ale tale rugaciuni!

(facere a Vladicai Nicolae Velimirovici)



(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”)
 sursa: „Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe”)

marți, 23 noiembrie 2010

Cuv.Antonie de la Iezeru


Sfantul Cuvios Antonie de la Iezeru Valcea



Sfantul Antonie a trait in timpul domniei voievodului Matei Basarab si a domnitorului Constantin Brancoveanu. S-a spus despre el ca ar fi un aroman, originar din orasul Ianina, din Grecia. Din cercetarile facute, putem sustine ca venea dintr-o familie de crestini din satele Olteniei.



Impresionat de viata aleasa pe care o duceau calugarii de la Iezeru a intrat frate in acest schit. Dorind sa sporeasca nevointele monahicesti, a cerut binecuvantare Episcopului locului, Ilarion, sa mearga la Sfantul Munte Athos. Acesta cunoscand ca este monah imbunatatit si de mare folos multora, l-a sfatuit sa renunte. Cuviosul Antonie ii asculta sfatul si in jurul anului 1690 s-a retras la cativa kilometri de schitul Iezeru, in muntele cu acelasi nume, unde si-a gasit adapost intr-o pestera. Aceasta i-a devenit chilie si loc de reculegere. Nemultumit ca nu avea un loc anume randuit pentru rugaciune, a inceput sa sape alaturi un mic paraclis in stanca, largind stanca in asa fel incat sa poata face din ea un lacas de inchinare si de preamarire a lui Dumnezeu. Terminand aceasta bisericuta, i-a pus o catapeteasma si icoane, inzestrand-o cu cele necesare savarsirii dumnezeiestilor slujbe. Episcopul Ilarion al Ramnicului a sfintit acest locas.



In aceasta bisericuta s-a rugat mereu cuviosul Antonie sihastrul, pana la sfarsitul vietii. Cobora la schit doar in duminici si sarbatori pentru a asculta Sfanta Liturghie si a primi Trupul si Sangele Domnului.



Cuviosul Antonie a stat in sihastrie 28 ani si a trait in total 92 ani. Mutarea sa la Domnul a fost in 23 noiembrie 1719.



Tinand seama de viata si nevointele sale, Sfantul Sinod al Bisericii noastre, in sedinta din 20 iunie 1992, a hotarat ca el sa fie asezat in randul sfintilor.



Sfintele Moaste ale Cuviosului Antonie au fost asezate in Biserica Schitului Iezer. O particica din Sfintele sale Moaste se afla si la Schitul Darvari din Bucuresti.



Sfantul Ierarh Amfilohie



Sfantul Amfilohie a fost concetateanul si prietenul Sfantului Vasile cel Mare, precum si al altor sfinti mari din veacul al patrulea. Acesta de foarte tanar s-a retras intr-o pestera unde s-a nevoit ca sihastru vreme de patruzeci de ani. Dupa ce scaunul episcopal de la Iconium a ramas vacant, Amfilohie a fost acela care, cu voia lui Dumnezeu, a fost ales si inaltat Episcop in Iconium.



Sfantul Amfilohie s-a numarat printre Sfintii Parinti de la Sinodul al Doilea Ecumenic din anul 381. El a luptat impotriva lui Macedonie, impotriva arienilor si a eunomienilor.



Dupa ce imparatul Teodosie a dat stapanirea partilor apusului Europei lui Valentinian cel tanar si a biruit pe tiranul Maxim, s-a intors la Constantinopol. Atunci Amfilohie, intrand la imparatul, l-a rugat sa alunge pe arieni si fiindca imparatul nu voia aceasta, a aflat acest minunat parinte o maiestrie prin care a putut sa induplece pe imparat.



Caci mergand la imparat, a salutat pe Teodosie ca pe un imparat, iar pe Arcadie, fiul lui, care atunci fusese uns nou imparat, l-a salutat in chip prea injositor. Deci maniindu-se pentru aceasta Teodosie, a socotit necinstea fiului sau aratata necinste adusa lui. Atunci sfantul preaintelepteste a aratat lucrul, zicand: "Vezi, o imparate, cum nu suferi necinstirea fiului tau si te manii? Asa sa crezi ca si Dumnezeu si Tatal, asemenea Se intoarce si uraste pe aceia care hulesc pe Fiul Sau si zic ca Acesta este mai prejos decat Tatal".



Auzind aceste cuvinte imparatul a inteles de ce Sfantul Amfilohie nu a dat cinstea cuvenita fiului lui, Arcadie, si s-a minunat de intelepciunea si indrazneala lui. Sfantul Amfilohie s-a mutat la Domnul la anul 395.



Tot in aceasta zi, Biserica face pomenirea:



- Sfantului Grigorie, episcopul Bisericii acragantenilor;



- Cuviosului Sisinie Marturisitorul;



- Sfantului Ishirion episcopul;



- Sfantului Elen, episcopul Tarsului;



Maine, 24 noiembrie, este praznuit Sfantul Mucenic Clement, episcopul Romei.


Citeste mai multe informatii despre viata sfintilor din ziua 23 noiembrie 2009
SURSA:Crestin Ortodox

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Intrarea Maicii Domnului in Biserica




In biserica slavei Tale stand, in cer a sta ni se pare, Nascatoare de Dumnezeu,ceea ce esti usa cereasca, deschide noua usa milei tale!




























 
Intrarea Maicii Domnului in Biserica - Troparul






Astazi inainte insemnarea bunavointei lui Dumnezeu si propovaduirea mintuirii oamenilor, in Biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arata si pe Hristos mai inainte Il vesteste. Acesteia si noi cu mare glas sa-i cintam: Bucura-te plinirea rinduielii Ziditorului.



Am pus troparul sarbatorii de azi mai inainte de predica, pentru ca in el dumnezeiestii Parinti au adunat invataturile acestui mare praznic imparatesc. Troparul sau condacul unui praznic sau al unui sfint aduna pe scurt ori viata acelui sfint, ori insemnatatea acelui praznic despre care se vorbeste. Deci precum ati auzit, inceputul troparului este: "Astazi inainte insemnarea bunavointei lui Dumnezeu". Intrarea Maicii Domnului in Biserica a fost primul semn din rinduiala bunavointei lui Dumnezeu de a mintui neamul omenesc. Dar sa vedem in ce fel s-a implinit acest semn, in ce fel s-a desfasurat el si cum s-a aratat pe pamint aceasta bunavointa a lui Dumnezeu de a mintui lumea prin nasterea Maicii Domnului si prin intrarea ei in Biserica.



Iata in cel fel a fost Intrarea Maicii Domnului in Biserica



Implinindu-se trei ani de la nasterea Maicii Domnului, dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana si-au adus aminte de fagaduinta pe care au facut-o lui Dumnezeu mai inainte de a se naste fiica lor, Fecioara Maria. Caci ei, fiind oameni sterpi si neroditori, numai prin rugaciuni, post si milostenie au dobindit pe aceasta dumnezeiasca prunca, Maria. "Doamne, de ne vei da noua un prunc, ziceau ei, noi il vom inchina Bisericii Tale pentru toata viata, numai sa nu ne lasi sterpi si neroditori, spre ocara lumii".




Deci, aducindu-si aminte de aceasta fagaduinta pe care au facut-o pe cind Fecioara Maria avea trei ani, Sfintii Parinti Ioachim si Ana s-au hotarit sa o dea Bisericii, dupa fagaduinta de mai inainte. Si gindind acestea, au adunat in Nazaret - orasul in care traiau - rudeniile lor de neam imparatesc si arhieresc, ca Sfintul Ioachim era din neamul lui David, iar Sfinta Ana era din neamul lui Aaron.



Dupa ce s-au sfatuit cu rudeniile lor, Sfintii Parinti Ioachim si Ana au adunat multe copile nevinovate si curate, de o virsta cu dinsa si mai mari din Nazaret, ca sa petreaca pe aceasta copila sfinta pina la Ierusalim cu faclii aprinse in miini, cu cintari si cu psalmi. Si au pornit din Nazaret spre templul din Ierusalim cale de peste 150 km, mergind trei zile in sir. Si era o minune mare si prealaudata acea dumnezeiasca adunare alcatuita din rudele Preasfintei Fecioare Maria. Pe cale cintau mai cu seama psalmii lui David si cele ce se potriveau cu aceasta mare taina si ducere a Maicii Domnului in Sfinta Sfintelor, zicind asa: Asculta fiica si vezi si pleaca urechea ta si uita poporul tau si casa parintelui tau. (Psalm 44, 12). Adica, uita pe tatal tau si pe mama ta, ca a poftit Imparatul - adica Dumnezeu - frumusetea ta, cum zice psalmul 44, si te cheama in Sfinta Sfintelor.



Si mergind ele pe drum, toata lumea se minuna si se intreba: "Unde merge aceasta adunare?" Ca era o adunare de oameni cinstiti, impreuna cu dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana si atit de stralucitoare, ca o adunare de stele pe cer, iar in mijloc stralucea ca o luna Preasfinta si Preacurata Fecioara Maria, prunca cea de trei ani, care mergea in Sfinta Sfintelor. Si sa nu credeti ca mergeau numai ele, caci in chip nevazut mergeau si ingerii lui Dumnezeu, care, la fel, cintau si petreceau pe Preasfinta Fecioara Maria. Caci si chivotul Legii Vechi, cum zice Sfinta Scriptura, l-au dus cu psalmi si cu cintari frumoase, iar inaintea chivotului Legii mergea, cintind si dantuind, imparatul David (II Regi, 6, 5-17). Caci el era si prooroc si vedea ca acest chivot, care poarta in sine mana, este preinchipuirea Preasfintei Maicii lui Dumnezeu, care va purta in sine mana cea dumnezeiasca, pe purtatorul de mana, pe Iisus Hristos.



Dar daca inaintea chivotului, care era inchipuirea Maicii Domnului, dantuia David si era insotit de tot Israelul, apoi inaintea acestui chivot viu si insufletit, care era dumnezeiasca prunca Maria, nu mergea imparatul cel de pe pamint, nu mergeau oamenii din tot Israelul, ci nevazut mergeau milioane de ingeri si mergea Insusi Imparatul cerului si al pamintului, Iisus Hristos. La aducerea Preasfintei Maicii Domnului in templu, ingerii laudau si cintau de bucurie, pentru ca se aducea lui Dumnezeu aceasta biserica vie si insufletita. Se aducea in Sfinta Sfintelor aceasta biserica dumnezeiasca purtata de Duhul lui Dumnezeu, dupa cum auziti ca se cinta in Biserica, la condacul praznicului: "Preacurata biserica a Mintuitorului, camara cea de mult pret si Fecioara, sfintita vistierie a slavei lui Dumnezeu, astazi se aduce in casa Domnului... Acesta este cortul cel ceresc". Asa o aduceau ingerii si o laudau, caci nu era o copila de rind, ci era biserica insufletita a Duhului Sfint, caci cu dinsa calatorea harul Duhului Sfint, fiind umbrita si plina de puterea Lui.



Cind au ajuns la Ierusalim, dupa o cale de trei zile, s-a facut si acolo o minune preaslavita. Biserica cea zidita de Solomon si restaurata de Zorobabel, dupa ce a fost pustiita pe timpul robiei babiloniene, era o biserica foarte frumoasa, caci se minuna oarecind Petru de zidurile ei. La intrare, biserica avea cincisprezece trepte, dupa numarul celor 15 psalmi, pe care preotii si levitii ii cintau cind intrau la slujba. La fiecare treapta ce urca in biserica se cinta cite un psalm din psalmii treptelor, dupa cum ii vedem pina astazi in Psaltire. Cind a ajuns Fecioara Maria la aceste 15 trepte, dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana voiau sa o duca de mina, ca pe o copila ce nu poate pasi pe trepte. Dar, fiind intarita de harul Duhului Sfint, ea s-a desprins din miinile parintilor si de ceata fecioarelor care o conduceau cu faclii aprinse si cu cintari, si a inceput sa urce ca o porumbita nevinovata peste toate treptele, ca o pasare a raiului, si a ajuns la treapta de sus unde erau preotii imbracati in vesminte de aur impreuna cu proorocul Zaharia.



Urcindu-se Fecioara, s-au mirat preotii si tot poporul cum o copila de trei ani a putut sa urce treptele asa de usor ca si cum ar fi zburat. Apoi luind-o in brate marele prooroc Zaharia, care era si arhiereu si caruia i se descoperise de la Dumnezeu cine este aceasta dumnezeiasca prunca, a dus-o in biserica si, dupa ce a inchinat-o, a facut un lucru cu totul neobisnuit si cu totul neingaduit de Legea Veche. A adus-o pe Fecioara Maria, nu in sfinta unde intrau preotii, ci dupa a doua catapeteasma, in Sfinta Sfintelor, unde erau: chivotul legii, cel ferecat peste tot cu aur si heruvimii care umbreau altarul si masa si toiagul lui Aaron care infrunzise si sarpele cel de arama si celelalte lucruri sfinte ale lor.



Si s-au adunat toti preotii si nu numai ei, ci si ingerii si cu totii s-au minunat, cum se poate sa intre o copila in Sfinta Sfintelor si cum a indraznit Zaharia sa aduca pe cineva in Sfinta Sfintelor unde preotii nu aveau voie sa intre si nici arhiereul nu putea sa intre decit o data pe an, dar si atunci nu fara jertfa de animale si stropind altarul si jertfelnicul cu singe pentru curatirea lui si a poporului.



Deci, acolo unde arhiereul nu indraznea sa intre decit o data pe an, acolo a dus-o pe Sfinta Fecioara, cum s-a cintat astazi la axionul praznicului, care zice ca "ingerii, vazind intrarea Preacuratei Fecioare Maria, foarte s-au spaimintat, cum o fecioara, o copila, a intrat in Sfinta Sfintelor...!" Dar dumnezeiescul prooroc Zaharia, stia cine este aceasta copila. Preotii Legii Vechi insa nu stiau ca aceasta copila va fi maica Arhiereului Celui Mare, care "va strabate cerurile", cum zice Sfintul Apostol Pavel, si va impaca lumea cu Dumnezeu Tatal, si se va jertfi pe Sine, aducindu-Se jertfa o data pentru totdeauna, pentru mintuirea neamului omenesc (Evrei 4, 14; 9, 12-14).



Zaharia stia, ca prooroc, ca aceasta copila este mai sfinta decit Sfinta Sfintelor, pentru ca ea va purta in sine, pe Acela Care sta in Sfinta Sfintelor, cea nefacuta de mina, in ceruri, pe Arhiereul bunatatilor celor viitoare, cum zice Sfintul Apostol Pavel. De aceea au adus-o in Sfinta Sfintelor. Iar dupa ce s-a inchinat jertfelnicului celui de aur si la sicriul legii Domnului, au luat-o si au dus-o in casa fecioarelor si a locuit acolo impreuna cu ele 12 ani. Numai rugaciunea o facea in Sfinta Sfintelor.



Dar cum a trait Fecioara Maria la templu 12 ani? Templul lui Solomon, care fusese refacut de Zorobabel, avea in jurul lui 90 de camere, cum arata vechiul istoric iudeu Iosif Flavius. Treizeci de camere, in partea de jos, erau destinate vaduvelor care isi duceau vaduvia in curatenie, in post si rugaciune si erau pururea in templu. Asa era Ana, fiica lui Samuil din neamul lui Aser si alte multe vaduve care petreceau si se hraneau din venitul templului si slujeau la curatenie si la toate trebuintele lui. Deasupra acestor camere erau alte treizeci de camere in care locuiau nazoreii, un fel de calugari ai Legii Vechi, care traiau necasatoriti, asemenea calugarilor de astazi. Deasupra acestor camere, la etajul al doilea, erau alte treizeci de camere unde petreceau fecioarele templului.



Toti credinciosii care voiau sa pastreze fetele lor curate pina la maritat, le aduceau la templul lui Solomon si le dadeau sub ingrijirea preotilor si arhiereilor, sa petreaca in rugaciuni si cintari, cosind vesminte si broderii si spalind si curatind templul. Intr-una din aceste camere destinate fecioarelor a adus Proorocul Zaharia pe Preacurata Fecioara Maria si a dat-o in mina fecioarelor celor mai in virsta. Fiind foarte luminata de Duhul Sfint aici a invatat Fecioara Maria toata Scriptura, precum si lucrul de mina, asa cum invata si Sfintul Ghermano. Si se mirau fecioarele celelalte de istetimea si de curatia mintii ei, caci a deprins indata toata dumnezeiasca Scriptura si tot lucrul miinilor, cel mai gingas si mai curat pentru folosul templului. Si era iubita de toti pentru intelepciunea ei.



Despre nevointa ei ingereasca in templu ne spun sfintii Teofilact, Ghermano, Teodorit si alti parinti bisericesti, ca Fecioara Maria priveghea de seara pina dimineata in Sfinta Sfintelor, cugetind adinc si rugindu-se lui Dumnezeu, in rapire si in extazul mintii. Acolo se ruga pentru mintuirea intregului neam omenesc. In zorii zilei adormea putin, apoi iar se scula la rugaciune. Si era pururea in genunchi de la ceasul al treilea pina la al noualea, cind se ducea la locasul fecioarelor si incepea lucrul miinilor. Insa, cum spun Sfintii Parinti, pururea era in rugaciune si cugetare la legea lui Dumnezeu ziua si noaptea. Seara la ora sase venea Arhanghelul Gavriil si-i aducea Fecioarei Maria hrana ingereasca din cer in Sfinta Sfintelor. Asa s-a hranit ea timp de 12 ani, nu cu hrana paminteasca, ci numai cu hrana cereasca adusa de Arhanghelul Gavriil.



Pe acest dumnezeiesc arhanghel, Zaharia proorocul de multe ori il vedea si se minuna foarte, cum un inger din cer vine s-o hraneasca pe aceasta copila, sa-i aduca o data pe zi impartasire ingereasca si cugeta intru sine: "Oare ce are sa fie aceasta Fecioara aleasa de Dumnezeu?" Isi aducea aminte ca Dumnezeu a hranit un popor intreg in pustie cu mana; isi aducea aminte ca Dumnezeu a hranit pe Ilie proorocul, dar a trimis corbii sa-i aduca de doua ori pe zi hrana. Isi aducea aminte Zaharia ca Dumnezeu a hranit pe Daniil in groapa cu lei, dar n-a venit nici un inger, ci a rapit ingerul pe Proorocul Avacum din Ierusalim cu piine si zeama, cum spune Scriptura, si l-au dus sa hraneasca pe Daniil in groapa leilor, cind acesta striga: "Adu-Ti aminte de mine, Dumnezeule, ca am flaminzit!" Dar de aceasta fecioara nu se dumirea, ca nu venea sa-i aduca piine paminteasca, nici carne ca lui Ilie, ci ii aducea hrana ingereasca.



Asa a fost petrecerea Preasfintei Fecioare Maria in Sfinta Sfintelor. Era ca un heruvim plin de intelepciune. Era ca un serafim pentru ca ardea cu dragoste necontenita pentru Dumnezeu, ziditorul ei, care a zamislit-o in pintecele sterp al mamei sale. Inima ei era in cer, iar trupul ei curat era in Sfinta Sfintelor, ca un inger cuvintator si dumnezeiesc careia ii slujea cel mai mare peste arhangheli, Arhanghelul Gavriil. Fecioara Maria petrecea neincetat in rugaciunea inimii si Il odihnea pe Dumnezeu in gindirea ei cu lacrimi si extaz. Pentru aceasta arhanghelul o slujea, o hranea si o pazea pentru ca era biserica a Dumnezeului celui viu si se pregatea sa fie salas al Mintuitorului lumii, pe Care nu-L incape cerul si pamintul.



Intrarea Maicii Domnului in Biserica - Evanghelia cu Marta si Maria



V-ati pus intrebarea pentru ce s-a citit astazi evanghelia cu Marta si Maria si pentru ce la toate praznicile Maicii Domnului nu se citeste altceva? Iata de ce dumnezeiestii Parinti care au alcatuit sinaxarul, fiind plini de Duhul lui Dumnezeu, au rinduit toate evangheliile si apostolii de peste an si toate cintarile bisericesti dupa lucrarea si insemnatatea fiecarui praznic, in asa fel, ca sa se dezvaluie prin toate taina acelui praznic, lucrarea acelui sfint, viata acelui mucenic sau cuvios. Prin evanghelia de astazi se arata ca Maica Domnului, Maria cea Preasfinta si Preacurata, si-a ales partea cea buna (Luca 10, 42).



Si care este partea cea buna in viata crestinului? Pe toata fapta buna trebuie s-o insotim cu rugaciunea, dupa cum ne invata si marele Apostol Pavel in epistola catre Tesaloniceni, unde zice: Neincetat va rugati! (I Tesaloniceni 5, 17). Dar si Mintuitorul zice in Sfinta Evanghelie: Luati aminte, privegheati si va rugati (Marcu 13, 33). Si Sfintul Apostol Petru zice: Fiti treji, privegheati, ca potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautind pe cine sa inghita (I Petru 5, 8) Si Sfintul prooroc David de asemenea ne spune: Bine voi cuvinta pe Domnul in toata vremea, pururea lauda lui in gura mea (Psalm 33, 1).



Iata pentru ce s-a citit Evanghelia aceasta. Ca sa ne invete pe toti ca Maica Domnului si-a ales partea cea buna, partea Mariei, cum spune Mintuitorul catre Marta: Marto, Marto te ingrijesti si spre multe te silesti, dar un lucru trebuie: caci Maria (care statea la picioarele lui Hristos) partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la ea! (Luca 10, 41-42).



Fratilor, daca am alege partea Mariei in viata noastra, daca am sta la picioarele Domnului ca Fecioara in Sfinta Sfintelor, daca am petrece in rugaciune si in gindire de Dumnezeu ca dinsa, nu ne-ar hrani pe noi oamenii, ci ingerii din cer; dar noi ne punem nadejdea mai mult in miinile si in priceperea noastra. Dar iata ce spune proorocul Ieremia: Blestemat este omul care se increde in om si isi face sprijin din trup omenesc (Ieremia 17, 5). In alt loc zice: Nebun este acela care saruta miinile sale si zice ca acestea m-au hranit pe mine. Te-au hranit miinile tale? Dar daca Dumnezeu iti dadea o boala, ai fi putut face ceva cu miinile si cu priceperea ta? La fel si psalmistul zice: Arunca spre Domnul grija ta si El te va hrani (Psalm 54, 25). Sa nadajduim mai intii in Dumnezeu si apoi sa lucram cu cinste, cu dragoste si cu dreptate, ca zice iarasi Scriptura: Cel ce nu vrea sa lucreze, acela sa nu manince (II Tesaloniceni 3, 10). Deci lucrul nostru trebuie sa fie insotit de rugaciune, sa fie inceput si terminat cu rugaciune si cu gindul la Dumnezeu si atunci toate vor fi cu spor.



Iubiti credinciosi,

Astazi Fecioara Maria a fost adusa la Ierusalim, in biserica Domnului sa se roage, sa vorbeasca cu Dumnezeu si cu ingerii, sa se indumnezeiasca, sa se faca biserica vie a Duhului Sfint, sa se pregateasca pentru a naste pe pamint pe Iisus Hristos, Mintuitorul lumii.



Maica Domnului s-a nascut prin rugaciune, a petrecut 12 ani la templu numai in post, in rugaciune si in neintinata feciorie. Ea si acum se roaga neincetat in bisericile noastre, impreuna cu toti sfintii, pentru noi, pentru mamele si copiii nostri, pentru toti cei ce cred in Dumnezeu si iubesc poruncile Lui. Maica Domnului sta in genunchi inaintea Preasfintei Treimi si se roaga impreuna cu ingerii si cu Apostolii pentru pacea lumii, pentru iertarea pacatelor si mintuirea tuturor oamenilor.



Sa ne rugam si noi, fratilor, lui Dumnezeu impreuna cu Maica Domnului si cu toti sfintii. Sa venim cit mai regulat la Sfinta Biserica, mai ales in Duminici si sarbatori. Sa ascultam cu evlavie sfintele slujbe, sa ducem viata curata pe pamint, sa ne iubim unii pe altii si sa iertam, ca sa fim iertati.



Maica Domnului ne invata cum sa ne rugam, cu cita evlavie trebuie sa mergem la biserica si in ce chip sa traim pe pamint ca sa dobindim imparatia cerurilor. Sa laudam deci pe Nascatoarea de Dumnezeu si sa rostim cu credinta aceasta scurta rugaciune: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale, mintuieste-ne pe noi!" Amin.



Predica Parintelui Cleopa


SURSA:CRESTIN ORTODOX.RO

vineri, 19 noiembrie 2010

JURNALUL FERIICIRII



Hai, hai, Dostoievski nu a predicat ameţeala, ci pe Domnul Hristos. Hai, înţelege şi dă-ţi seama de ce nu-ţi vine a crede: nu eşti prea fricos şi nu eşti sofisticat. A pătruns şi-n tine ceva din bruta vulpenie a mahalagiului, din încăpăţânarea ţăranului. Hai, ştii ce ai de făcut, hai nu te mai amăgi, ai şi ales; poţi rezista şi eşti treaz pe deplin, hai înţelege – oricât te-ar uimi, te-ar speria – dă-ţi seama că ai câştigat, ţine-l pe NU în braţe, e al tău, suprarealismul e doar o teorie, viaţa nu-i tot una cu visul, aici nu-i ceainărie de opium şi nici salon al suavelor miresme, aici e un ticălos de birou de anchetă, statistica dovedeşte că realitatea nu-i vis: Valery avea dreptate.




Ai vrea tu să te refugiezi în frică, în brumă, în coşmar… ai vrea… Ar fi uşor, – ce dulce ar fi să te poţi adăposti între vis şi viaţă, în confuzie sau incert, printre delicioase cadavre sau pe masa de operaţii, între umbrelă şi maşina de cusut, în cada lui Marat transformată în balon zburător, la Samarkand într-un palat din o mie de nopţi şi o noapte, în delir: delirul, izvorul tuturor compromisurilor. Dar nu te mai poţi recuza. Cine ţi-ar oferi adăpost? S-a zis cu tine, ovreiaşule, intelectualule, orăşanule: ai încălţat opincile realităţii, au să-ţi bătătorească tălpile. De-acum s-a isprăvit cu delicateţurile şi iluziile mângâietoare, cu pleoapele lăsate peste lascive, odihnitoare alcătuiri de alte lumi, mai blânde, mai ductile. Nu te mai poţi refugia în imaginar: eşti bun de front, bun de rezistenţă, bun de minciuni sfânte şi grijuliu ticluite, bun de îndărătnicie. Eşti bun de foc. Nu ţi-a mers la reformare, Nuhăm. Înainte, marş!
(…)
- Nu, domnule!
Plăcerea de a şti să spui nu, nu, domnule, anchetatorului care-ţi cere nume, ofiţerului politic care-ţi propune situaţia de turnător, diavolului care te ispiteşte, scîrbelor care fac tot ce sunt şi ele în stare pentru a te scoate din răbdări. (Pilat trebuie să fi citit în ochii omului adus în faţa sa, ochii omului de care ar fi vrut să se descotorosească îmbiindu-l să-şi ceară scuze, să comită o cît de mică josnicie care să-i dea procuratorului putinţa de a-l elibera, Pilat trebuie să fi citit şi simţit acest nu, domnule, emiţător de distanţare)”.



Steinhardt - Sapte pacate capitale:



“Cele şapte păcate capitale: 1) Prostia, 2) Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut, 3) Fanatismul, 4) Invidia, 5) Trufia neroadă, 6) Turnătoria, 7) Răutatea gratuită. Mai adaug o a opta : dragostea cu sila”.

Parintele Nicolae Steinhardt


 
SURSA:Razboi intru cuvant

PROSTIA SI PASIVITATEA

“Mii de draci ma furnica vazand cum este confundat crestinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tampa si lasa. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca si cum menirea crestinismului n-ar fi decat sa lase lumea batjocorita de fortele raului, iar el sa inlesneasca faradelegile dat fiind ca e prin definitie osandit la cecitate si paraplegie. Denis de Rougemont: Sa nu judecam pe altii, dar cand arde casa vecinului nu stau sa ma rog si sa ma imbunatatesc; chem pompierii, alerg la cismea. De nu, se numeste ca sunt fudul si ca nu-mi iubesc aproapele. Macaulay: este drept ca nu avem voie sa ne rasculam impotriva lui Nero caci orice putere de Sus este, dar nici nu trebuie sa-i sarim lui Nero in ajutor daca se intampla sa fie atacat. (Eisenhower si Foster Dulles in toamna lui ‘56.) Una e sa te rascoli, alta e sa aprobi. Cand a cazut Iacob al II-lea, s-au gasit episcopi anglicani care sa-l urmeze in exil pe regele procatolic, ori poate catolic, numai pentru ca era suveranul legitim si, orice s-ar fi intamplat, nu putea fi inlocuit.




Crestinismul neajutorat si neputincios este o conceptie eretica deoarece nesocoteste indemnul Domnului (Matei 10, 16: “fiti dar intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii”) si trece peste textele Sfantului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiti fara de minte”, II Tim. 4, 5: “tu fii treaz in toate…”, Tit. 1, 8: “sa fie treaz la minte” si mai indeosebi I Cor. 14, 20: “Fratilor nu fiti copii la minte; ci la rautate fiti copii, iar la minte fiti oameni mari”). Nicaieri si niciodata nu ne-a cerut Hristos sa fim prosti. Ne cheama sa fim buni, blanzi si cinstiti, smeriti cu inima, dar nu tampiti. (Numai despre pacatele noastre spune la Pateric “sa le tampim”.) Cum de-ar fi putut proslavi prostia Cel care ne da sfatul de-a fi mereu treji ca sa nu ne lasam surprinsi de satana? Si-apoi, tot la I Cor. (14, 33) sta scris ca “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neoranduielii”. Iar randuiala se opune mai presus de orice neindemanarii zapacite, slabiciunii nehotarate, neintelegerii obtuze. Domnul iubeste nevinovatia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice Leon Daudet, dar nu la barbosi. Barbosii se cade sa fie intelepti. Sa stim, si ei si noi, ca mai mult rau iese adeseori de pe urma prostiei decat a rautatii. Nu, slujitorilor diavolului, adica smecherilor, prea le-ar veni la indemana sa fim prosti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceste sa fim inteligenti. (Pentru cine este inzestrat cu darul intelegerii, prostia – macar de la un anume punct incolo – e pacat: pacat de slabiciune si de lene, de nefolosire a talentului. “Iar cand au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns”.) [...]



“Dati deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mat. 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25). Fraza e clara si regimurile totalitare, adaugandu-i si Rom. 13, cer credinciosilor sa le dea ascultare si respect. Iar multi crestini, care-si confunda religia cu prostia, sar si ei sa le aprobe: “e text!”. Numai ca nu citesc atent.



Dam Cezarului – se talmaceste: Statului – ce este al sau, daca e in adevar stat si se poarta in consecinta. Cand statul (Cezar) se indeletniceste cu ale lui, cu intretinerea drumurilor, mentinerea ordinei, canalizari, transporturi, apararea tarii, administratie si impartirea dreptatii, i se cuvine respectul si tot ce este al sau: impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci insa cand Statul nu mai e Cezar, ci Mamona, cand regele se preface in medicine-man si puterea civila in ideologie, cand cere adeziunea sufleteasca, recunoasterea suprematiei sale spirituale, aservirea constiintei si procedeaza la “spalarea creierului”, cand fericirea statala devine model unic si obligatoriu, nu se mai aplica regula stabilita de Mantuitor, deoarece nu mai este indeplinita una din conditiile obligativitatii contractului: identitatea partilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mantuitorul nu numai ca n-a spus sa dam lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu si lui Mamona ce este a lui Mamona, ci dimpotriva (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit ca nu poti sluji si lui Mamona si lui Dumnezeu. Cand pe scaunul de domnie lumeasca sta un Cezar, indemanarea nu este interzisa si Biserica, de-a lungul veacurilor, si-a avut politica ei. Dar cand politica incape pe mainile Celuilalt, se aplica regula vaselor engleze care faceau piraterie sub pavilion strain: deindata ce bastimentul inamic deschidea focul, era inaltat steagul national. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legatura, oricat de mica – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfantului Vasile cel Mare.



(Diavolul: sa incheiem un pact. – Nu. – Atunci hai sa semnam un document prin care recunoastem si tu si eu ca doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce? Nu admiti ca doi si cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevar incontestabil? – Nu-mi pun semnatura alaturi de a ta nici pentru a recunoaste ca exista Dumnezeu.) [...]



Lumina nu este numai Beatitudine ci si Intelegere, in contrast cu prostia din care face o netrebnica arma diavoleasca.



Aparent paradoxalei constatari a lui Bettex ca incultului ii este ingaduit sa nu creada, savantului insa nu, ii vin in sprijin cuvintele lui Newton: “Corpurile, recunosc, stau unele fata de altele ca si cum s-ar atrage; daca se atrag intr-adevar nu stiu si nici nu ma pricep a spune cum s-ar putea atrage.”



Texte biblice referitoare la teza: crestinismul este o religie a curajului:



De nenumarate ori indemnul christic: Indrazneste fiule, Indrazneste fiica (Mat. 9, 2, 22; Marcu 10,49; Luca 8,48), Indrazniti (Marcu 6, 50; Ioan 16,33);



Incurajarile Nu te teme (Marcu 5, 36; Luca 1, 13; 1, 30; 5, 10; 8, 50), Nu va temeti (Marcu 6, 50; Luca 2, 10; 12, 7; 24, 36; Ioan 6, 20), Nu va inspaimantati (Marcu 16, 6);



Pe lista celor sortiti iezerului de foc, cine figureaza primii? “Fricosii (Apoc. 21, 8); si certarea: Pentru ce sunteti fricosi?” (Marcu 11, 12);



Si mai ales dezvaluirea marelui secret: “Imparatia cerurilor se ia prin staruinta, si cei ce se silesc pun mana pe ea” (Mat. 11, 12);



(In alte versiuni: se ia cu navala si navalitorii pun mana pe ea. Biblia engleza veche vorbeste de violenta si oameni violenti, cea noua afirma ca e siluita si luata cu forta. La forta se refera si Francezii. Germanii dau echivaluentul Gewalt, dar in continuare intrebuinteaza un verb compus mai expresiv: reisen es weg.)



Crestinul este cel caruia Dumnezeu nu i-a dat duhul temerii (2 Tim. 1, 7) si poate duce razboiul nevazut (Nicodim Aghioritul); e bun ostas al lui Hristos Iisus (II Tim. 2, 3) incins cu adevarul, imbracat cu platosa dreptatii, coiful mantuirii, sabia Duhului.



O religie marturisita prin curajul fizic al martirilor (Filip. 1, 28-30: Fara sa va infricosati intru nimic … caci voua vi s-a daruit… nu numai sa credeti intru El, ci sa patimiti intru El, ducand aceeasi lupta…).



Ce zice Pavel? Nu ma voi teme! (Evr. 13, 6) Dar Ioan? In iubire nu este frica ci iubirea adevarata alunga frica. (Epist. I. 4, 18). [...]



Cine este mai fraier? Cine-l urmeaza pe Hristos sau cine se incredinteaza diavolului?



S-ar zice ca Hristos cere mai mult, prea mult; ca sa-l urmezi vrea sa-ti lasi casa, femeia, fratii, parintii, copiii, tarina, vitele, pana si mortii sa-i lasi neingropati.



Atat demonizatii cat si crestinii sunt oameni inzestrati cu sentimentul infinitului. Crestinismul e o martirizare a tot ce-i lumesc, dar si da ceva in schimb: linistea aici si fagaduinta mantuirii viitoare. Pe cand diavolul e mai exigent: in schimbul simtamantului demnitatii el nu ofera decat deznadejdea. Ii dai constiinta, pacea, somnul, iti vinzi prietenii si rudele, cedezi absolut totul si mai mult ca totul – si toate pe degeaba. Ce-a obtinut Iuda de la diavol? Nimic. A fost fraierit. S-a ales cu dispretul batranilor si a restituit banii; s-a ales cu streangul si cu hohotul de ras al Necuratului.



Sfintilor li se cere mult, dar nu chiar totul – si nu degeaba. Postesc, privegheaza, se infrang, dar inima si sufletul nu si le dau.



Contractul incheiat cu diavolul e mult mai oneros decat cel incheiat cu Domnul. De fapt nici nu-i contract, e pacaleala. Dai totul, nu primesti nimic. Plata neantizarii diavolesti e deznadejdea cu perspectivele ei firesti: moartea, sinuciderea, rusinea si ciuda iscate de intelegerea faptului ca ai fost tras pe sfoara. (Sfoara sau franghie, franghia sinucigasului Iuda.)



- Adeseori un anumit ton pedant insotit de cuvinte sforaitoare cu aspect stiintific impresioneaza, asa incat prostii gogonate, bazaconii se aleg cu adancul respect al tuturora. Ar fi de ajuns sa fie nitel scuturate pentru a se vedea cat pretuiesc.



Chamfort: Exista prostii bine imbracate, asa cum exista dobitoci foarte dichisiti. [...]



Ne inspira neincredere pacatosii care n-au in gura decat neprihanirea, neostoirea, necontaminarea. Cred cu totii – verbal – in monofizitism si manicheism, concep viata religioasa numai sub forma etericului si absolutului. O concep, la propriu, caci in fapt isi duc mai departe viata de pacat sub cuvant ca pacatul fiind irezistibil, iar crestinismul tot una cu etericul absolut, nu pot iesi din dilema in care se afla. Lui Satana ii consacra viata lor pacatoasa, iar lui Hristos vorbirile si scrierile lor slavitoare ale puritatii celei mai rafinate.



Cat de departe sunt de teandria crestina, si de Cel ce propovaduia metanoia pe strazi, in sate, pe drumuri, pe la ospete, te miri unde si te miri cui.



Si ce usoara e solutia pe care si-au gasit-o.



Dar crestinismul nu-i usor si Hristos e greu de pacalit; El aici ne cere sa ne purtam – dupa puterile noastre – crestineste. Aici in lume, facand eforturi si-n plina necuratie. Si – vorba lui Kierkegaard – nu-i El atat de slab incat sa ne scoata din lume. Si nici – se-ntelege – atat de naiv incat sa nu stie de ce se vorbeste cu atata intransigenta si exclusivism despre neprihanire: vocabularul psihanalitic ii este cunoscut, cum ii sunt toate, deci si compensatiile si transferurile”.



(Fragmente din Jurnalul Fericirii,
 sursa de pe internet)

joi, 18 noiembrie 2010

Inchinarea lucrurilor - puterea semnului Sfintei Cruci !




Inchinarea lucrurilor este o mangaiere uitata de crestinii din ziua de astazi, dar si o arma deosebit de puternica impotriva diavolului. Lupta diavolului spre a-l surpa pe om si a-l insela este una neincetata si nemicsorata. Cu cat crestinul se apara mai putin, cu atat diavolul castiga o tot mai mare putere asupra lui si asupra lumii din jurul lui.



Din ce in ce mai putini crestini apeleaza astazi la aceasta practica a inchinarii lucrurilor. Mai sunt inca multi crestini care zilnic ard tamaie sau smirna si isi tamaiaza casa, care aprind lumanarea la rugaciunea de seara, care iau Anafura si Aghiasma dimineata si care fac Sfestanie in casa, de cateva ori pe an. Cu toate acestea, intr-o oarecare masura, ceva lipseste din viata noastra de zi cu zi, si anume: inchinarea lucrurilor.



Biserica a subliniat mereu puterea sfintitoare a Sfintei Crucii. Este lucru de folos a o purta la gat si a o privi cu multa multumire, insa si mai de folos este a inchina cu semnul ei prea-puternic orice lucru care ne cade in maini, de la mancare si pana la obiectele cele mari.



Crestinul de rand are si el putere de a inchina lucrurile !



Nu doar preotul are puterea de a inchina lucrurile, ci si crestinul de rand, nascut in viata cea noua a lui Hristos in Taina Sfantului Botez, dar si in cea a Mirungerii, a Spovedaniei si a Sfintei Euharistii. Preotul are intr-adevar o mai mare putere de a binecuvanta lucrurile - de a le sfinti, in virtutea harului primit in Taina Hirotoniei, fata de crestinul de rand, insa aceasta nu-l lipseste pe cel din urma de orice putere.



Multi sfinti si oameni duhovnicesti nu au fost clerici, ci simpli crestini de rand, si au insemnat cu semnul Crucii pe bolnavi si i-au vindecat, au insemnat natura si aceasta i-a ascultat.



Preotul binecuvinteaza cu mana in chipul in care binecuvinteaza Insusi Hristos, in icoana, tinand degetele suprapuse precum se vede. Crestinul de rand binecuvinteaza insa lucrurile asa cum se inchina pe el insusi, cu mana pregatita pentru facerea Sfintei Cruci, cu trei degete lipite si cu celelalte doua stranse la baza lor.



In traditia ortodoxa rusa, mama isi binecuvinteaza copilul, inchinandu-l pe frunte cu semnul crucii, inainte ca acesta sa plece intr-o calatorie sau sa treaca printr-o greutate. Crestinul isi inchina perna, la culcare, mancarea, la masa, cat si orice lucru folosit in cursul zilei, de la paharul cu apa si pana la lopata si cartea de citit. Aceasta fac si multi dintre parintii din manastiri, simpli calugari, iar nu clerici.



Fiecare lucru poate fi inaltat sau pogorat din rostul lui natural !



Fiecare lucru poate fi inaltat sau pogorat din rostul lui natural, “pentru ca orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de lepadat, daca se ia cu multumire; caci se sfinteste prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune” (I Timotei 4, 4-5).



Se poate vorbi de "un botez” al lucrurilor prin inchinarea acestora lui Dumnezeu. Pana la oferirea lor, inapoi, lui Dumnezeu, lucrurile sunt parca intr-o stare de neimplinire, de asteptare a implinirii cuvantului liturgic: "Ale Tale, dintru ale Tale. Tie iti aducem de toate si pentru toate.”



Fiecare lucru este un dar, el putandu-se intoarce inapoi Daruitorului - lui Dumnezeu - sau diavolului, celui care nu ne da nimic, ba mai mult, ne ia cat poate de mult din viata si lucruri, el fiind “tatal minciunii”, al hotiei si al distrugerii.



Scoaterea materiei de sub puterea celui rau si oferirea ei, inapoi, lui Dumnezeu este ceea ce se intelege prin "preotia universala”, prin preotia fiecarui crestin in parte, ca purtator al mesajului mantuitor adus de Hristos.



Dupa inchinarea lucrurilor, acestea se afla in purtarea de grija a lui Dumnezeu si a ingerului lor pazitor. Tot lucrul are un inger pazitor, randuit de Dumnezeu la crearea lui, si cu atat mai mult acel lucru care este neincetat binecuvantat prin rugaciune si inchinarea cu semnul Sfintei Cruci.



Acest lucru este posibil deoarece materia se poate impartasi de harul necreat al lui Dumnezeu. Energiile necreate sunt impartasibile, iar omul si materia au puterea de a se impartasi de ele. De aceea vorbim despre Sfanta Biserica, despre Sfintele Moaste, despre Sfintele Icoane, despre Sfanta Aghiasma, si alte asemenea lucruri sfinte.



Materia are capacitatea de a primi harul, binecuvantarea si puterea lui Dumnezeu. Trebuie doar ca omul sa isi doreasca acest lucru si sa inalte lui Dumnezeu toate, spre a le lua inapoi binecuvantate, curate si incarcate cu putere multa.



Painea poate ajunge Trupul Mantuitorului, dat crestinilor la Sfanta Liturghie, dar poate ajunge si hrana pentru lacomie si lupta intre oameni. Vinul poate ajuge Sange al Mantuitorului, dat crestinilor la Sfanta Liturghie, dar poate ajunge si materie pentru betie si aprindere trupeasca. Tot asa, fiecare lucru poate fi inaltat sau denaturat din rostul lui.



Seara, fiecare crestin trebuie sa isi inchine patul si perna, precum si este indemnat la sfarsitul Rugaciunilor de seara, in Ceaslov, dupa rugaciunea inchinata Sfintei Cruci: “Apoi sa-ti saruti Crucea si sa faci semnul Sfintei Cruci pe locul unde vrei sa te culci, de la cap pana la picioare, asemenea si spre toate laturile.”



Femeile crestine de la tara inca mai inchina cu palma cele pe care le dau de pomana. Astfel, painea, colacul, lumanarea, cat si orice alte lucruri, sunt inchinate de ele cu catul palmei, in lung si in lat, rostind rugaciune de pomenire.



A face semnul Sfintei Cruci pe orice lucru, a inchina orice lucru lui Dumnezeu, a face rugaciune pentru orice, aceasta este calea si lucrarea crestina de zi cu zi. Putem inchina masina, casa, mancarea, hainele, cat si orice lucru.



Inchinarea lucrurilor si puterea semnului Sfintei Cruci !



Sfantul Grigorie, Episcopul din Neocezareea, facatorul de minuni, sarbatorit la 17 noiembrie, inchina vazduhul dintr-o capiste idoleasca, unde ramane peste noapte. In urma facereii semnului Sfintei Cruci in vazduh, toti diavolii ascunsi in acea capiste au fugit, lasand locul curat. Redau, in continuare, fragmentul cu pricina, din viata Sfantului Grigorie:



“Sfantul Grigorie, mergand la Neocezareea, in cale sa a avut prilej sa dea de o capiste idoleasca. Era atunci seara si cazuse si o ploaie mare, de aceea sfantul a fost nevoit sa intre in acea capiste idoleasca, impreuna cu calatorii si a ramas intr-insa. Acolo erau multi idoli in care vietuiau draci si se aratau aievea slujitorilor lor si vorbeau cu ei. Deci, innoptand Sfantul Grigorie acolo, isi savarsea obisnuitele sale rugaciuni de miezul noptii si de dimineata, insemnand cu semnul Crucii vazduhul spurcat de jetfele idolesti. Iar dracii, infricosandu-se de semnul Sfintei Cruci si de rugaciunile Sfantului Grigorie, au lasat capistea si au fugit.



Facandu-se ziua, Sfantul Grigorie si-a urmat calea sa, care ii era inainte, impreuna cu ceilalti calatori, iar slujitorul cel idolesc a intrat in capiste, dupa obiceiul sau, vrand sa aduca jertfa idolilor, insa n-a gasit pe draci, caci fugisera de acolo. Dar, desi aducea jertfa dracilor, nu i se aratau, precum se obisnuise mai inainte, incat slujitorul nu pricepea pentru care pricina au fugit zeii sai din capiste. El i-a rugat mult sa se intoarca iarasi la locul lor, dar ei de departe strigau, zicand: "Nu putem sa intram acolo, unde a fost strainul acela care mergea din pustie la Neocezareea."



Sfantul Ioan Gura de Aur, intr-o omilie despre "sarpe de arama din pustie”, vorbeste si el despre puterea semnului Sfintei Cruci, aratand cum numai privind cineva spre ea (spre inchipuirea ei) se vindeca de moarte. Si tot el zice ca daca numai inchipuirea ei avea atata putere, in pustie, Crucea in sine este cu atat mai tare decat aceea. „Nu era sarpele de arama ? Si totusi ce putere ! Dar cum putea materia moarta sa biruie moartea ? Putea pentru ca ea reproducea chipul Crucii ! Si sa nu credem in realitatea insasi a acestei Cruci, cand ea avea o astfel de putere atunci, fiind numai preinchipuita ?!”



A face crestinul cruce pe orice lucru, a inchina orice lucru lui Dumnezeu, a face rugaciune pentru orice lucru si pentru orice lucrare, aceasta este calea si lucrarea crestina de zi cu zi voita si binecuvantata de Dumnezeu.


Teodor Danalache




Fa-ne doamne fir de pai! Poate-asa vom fi de Rai. Dar de-ai vrea,sa ne-ajuti Tata Sa ne traim viata toata Tot cu gandul catre Tine Ca acela ne mai tine. Tot muncind pe calea sortii Si crescandu-ne nepotii, Invatandu-i cat se poate De-ale Tale minuni,toate: Si de firicel de floare, Si de soare ca rasare, Si de marea Ta rabdare Pentru noi,ce pe carare Mai gresind,mai ratacind Ne petrecem fiecare Dar mereu cu Tine-n gand. Lacramioara Pop,18.04.2010


Va recomand si eu o carte tot in acest gand : “ VEDEREA PACATELOR NOASTRE” Talcuire la Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul Arhimandrit Serafim Alexiev Autorul acestei carti, ne ajuta din titlu sa nu bajbaim motivul pentru care a scris-o. Arhimandritul Serafim Alexiev, este binecunoscut cititorilor ortodoxi din Bulgaria. El a fost prieten apropiat sufleteste al Arhimandritului Serafin Sobolev, si a avut parte de buna povata in credinta si viata sa duhovniceasca dar si in activitatea sa creatoare. De aminitit sunt culegerile de omilii “Nadejdea noastra” si “Dragostea noastra” , cartile “Rugaciunea noastra “, “Viata de dupa moarte”, “Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul” si o carte testament “Ortodoxia si ecumenismul “. Acestea au ramas ca o pretioasa mostenire inchinata pe deplin slujirii sfintei credinte ortodoxe. In ideea de a oferi mai multe informatii la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul autorul ne da posibilitatea de a judeca continutul in concordanta cu mentalitatea epocii noastre. Cartea “ Vederea pacatelor noastre “, este foarte potrivita acestei perioade de Mare Post, dar este la fel de folositoare in oricare moment in care ne preocupa cunoasterea si imbunatatirea noastra . Aparuta la Editura Sophia, intr-o marime de buzunar si foarte atractiva ca pret, eu am citit cartea in acesta saptamana. Am constatat personal un suport direct in urma lecturii. Chiar m-au incercat cateva situatii profesionale si personale, la care m-am descurcat mai binisor decat alta data; avem in minte, invatatura si exemplele “ vederii pacatelor “ si marturisesc ca starea de spirit a fost cu totul alta : mai concilianta, mai constructiva, nu am marit conflictul care statea sa izbucneasca. Mi-a micsorat chiar si tristetea pe care o aveam dupa acest gen de conflicte. M-a ajutat . Mi-a organizat reactiile, gandurile, atitudinea. I-am fost de folos si fetei mele haituita de necazuri la servici. Arhimandritul Serafim Alexiev, si-a randuit in carte invatatura in sapte capitole, care au ca tematica si punct de pornire, talmacirea rugaciunii Sfantului Efrem Sirul incepand de la primele pacate; “trandavia, grija de multe, iubirea de stapanire,grairea de rau” si se incheie cu “ osandirea aproapelui “ . Autorul porneste discret , de la premisa prin care multi dintre noi consideream ca aceste realitati ale comportamentului nostru sunt mici, chiar inofensive. In alcatuirea demonstratiei contrare, autorul ne ajuta sa construim fiecare un tablou de lumina si intuneric, in care sa putem aprecia fiecare unde ne situam : “ de-a stanga sau de-a dreapta ‘in intelegerea si separarea clara a virtutilor de pacate. Cititorul este ajutat prin exemple simple, sa discearna curatenia de desfranare, smerita cugetare de slava desarta, rabdarea, dragostea…..si prezinta truda si osteneala pe care o putem avea fiecare dintre noi , in fiecare zi. Cu exceptia capitotului despre miscarea ecumenica, pe care eu inca nu o inteleg, restul lecturii m-a ajutat sa-mi gasesc material de zidire atat pentru reglarea comportamentului meu, cat si in diferite posibile reactii cu semenii mei. Iata ciez un exemplu, din capitolul 4 “Mijloace de lupta impotriva patimii noastre de a osandi ; - “ cum sa deprinda omul sa nu osandeasca, cand osandirea a devenit un obicei general in societatea contemporana unde exista atat de multe motive pentru osandire . -Poti merge impotriva curentului cand valul osandirii este atat de puternic ca te rapeste si pe tine ;cand osandirea fie tasneste din noi, fie se naste din afara ? “ Raspunsul cartii vine ca remediu , ca un algoritm al conduitei mintii si inimii.Punctul de vedere si scopul vindecarii e exprimat clar. Motivele principale ale autorului le gasim in informatii si raspunsuri de folos in toata vremea. Subiectul cartii desfasurat pe 253 de pagini nu este unul inedit, nemaiintalnit , dar adauga informatii noi, simple si posibil de instrumentat de catre fiecare.. Evaluez bine cartea din punctul meu de vedere si cred cu convingere ca si-a atins scopul. Am o experienta similara din lectura cartii episcopilor de Ekaterinburg Irineu si Irbit “Educatia religioasa. Invataturi pentru copii si tineri”, dar acum capitolele au fost structurate distinct pe virtutile si pacatele prezente in “Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul” Talcuirea m-a ajutat si m-a convins . Va sfatuiesc cu incredere sa o cititi . Mariana

sursa:CRESTIN ORTODOX.RO

"Tine mintea in iad si nu deznadajdui"

Formula "Tine mintea in iad si nu deznadajdui" in lumina traditiei patristice



Cuvintele lui Hristos, desi au o intentie particulara, au si o semnificatie universala: fiind adresate intr-un context istoric si social precis, unei persoane anume pentru a-i da ajutorul de care avea nevoie in situatia sa, ele sunt valabile si pentru toti oamenii din toate timpurile si din toate locurile; nu numai pentru cei ce traiesc intr-o situatie asemanatoare, dar si pentru toti cei ce vor putea intr-un fel sau altul sa traga un folos duhovnicesc in ele.



Cuvantul lui Dumnezeu are proprietatea de a putea fi interpretat in moduri infinite, toate legitime atunci cand sunt de acord cu credinta ortodoxa. Aceasta proprietate (pe care o traduc si diferentele ce exista intre relatarile Evangheliilor) e o manifestare a caracterului nelimitat al cuvantului lui Dumnezeu, o expresie simbolica a infinitatii Celui ce-l rosteste si a bogatiei harului pe care-l comunica prin el.



Asa stau lucrurile si in privinta cuvintelor adresate de Hristos Sfantului Siluan: "Tineti mintea in iad si nu deznadajdui". Legate de un context spiritual anume, menite sa-l ajute pe staret in starea proprie in momentul in care i s-a aratat Hristos si sa-i permita progresul duhovnicesc plecand de la situatia sa, ele poseda o dimensiune universala si s-au dovedit in stare sa aduca o lumina si un ajutor pentru alte stari si situatii pe care staretul insusi le-a putut cunoaste in timpul existentei sale, dar pe care si alti oameni au putut sa le traiasca in alte contexte si in alt timp.



Astfel, acest sfat al lui Hristos a putut aparea unora dintre exegetii sai, care i-au subliniat modernitatea, drept un ajutor providential pentru oamenii epocii noastre. Aceste cuvinte i-au frapat uneori pe cei ce i-au primit in noutatea lor, arhimandritul Sofronie insusi numindu-le "ciudate".



Noutatea formularii nu trebuie sa ascunda insa faptul ca in fond aceste cuvinte se insereaza intr-un context duhovnicesc traditional (la care se refera Sfantul Siluan insusi) si cunosc numeroase antecedente patristice, ceea ce confirma pe de alta parte dimensiunea lor universala. Acest context si aceste antecedente imi propun sa le evidentiez aici, dupa ce voi trece in revista diferitele sensuri ale acestor cuvinte, sensuri pe care cred ca trebuie sa le distingem si chiar ierarhizam, dar care nu par deloc separate, ci dimpotriva trebuie privite ca strans legate intre ele.



1. "Tine mintea in iad..."



Indurarea chinurilor si suferintelor vietii in aceasta lume



Anumiti comentatori considera ca sfatul dat de Hristos lui Siluan e un mod de a aduce un ajutor, o mangaiere si o nadejde oamenilor epocii noastre care gem sub povara existentei lor, trebuie sa faca fata la numeroase dificultati, sufera in diferite feluri si sunt inclinati sa deznadajduiasca de viata insasi. Notiunea de iad e aici inteleasa intr-un sens foarte larg care o intalneste uneori pe cea care i se da astazi, intr-un context care nu este necesar religios, din limbajul curent.



E incontestabil ca aceasta interpretare isi gaseste un anumit sprijin in atitudinile si invatatura staretului. Sfantul Siluan se arata extrem de atent la chinurile suferite de fiecare din persoanele pe care le intalnea si se arata compatimitor fata de toti oamenii pentru toate suferintele pe care acestia trebuiau sa le indure, si chiar fata de toate fapturile lui Dumnezeu. Putem remarca de asemenea ca el leaga chinurile iadului de suferintele indurate in aceasta lume, mai cu seama atunci cand marturiseste: "dupa faptele mele sunt vrednic de chinuri si pe pamant, si in iad".



Dar trebuie de asemenea sa remarcam faptul ca staretul recunoaste acestor suferinte o semnificatia duhovniceasca, mai cu seama atribuindu-le o radacina unica: mandria! "Pentru ce sufera omul pe pamant, pentru ce duce necazuri si indura rele? Suferim pentru ca nu avem smerenie"; "oamenii nu invata smerenia si pentru mandria lor nu pot primi harul Duhului Sfant si de aceea lumea intreaga sufera".



Totusi, luand in considerare contextul lor, n-ara putea admite ca acesta e primul sens al cuvintelor adresate de Hristos Sfantului Siluan, si a privilegia aceasta interpretare sub pretextul de a nu face intelesi intr-o lume in care tot mai multi oameni (si printre crestini) refuza sa creada in iad in acceptiunea sa traditionala, precum si in diavol si in demoni, ar duce la limitarea considerabila a ponderii acestui sfat dumnezeiesc.



Indurarea vederii si apropierii diavolului si a demonilor, si chinurile luptei contra lor



In al doilea rand se poate socoti ca sfatul "Tineti mintea in iad" e acela de a ne tine mintea in prezenta demonilor si de a suporta vederea si actiunile lor. Fiindca iadul e un loc in care cei osanditi sufera compania diavolului si a demonilor.



Staretul a facut in repetate randuri experienta unei asemenea prezente si suferinte. In momentul in care i s-a aratat Hristos sa-i comunice acest cuvant, staretul era inconjurat de demoni: "Intr-o noapte sedeam in chilia si demonii au venit la mine si s-a umplut chilia de ei. M-am rugat din inima si Domnul i-a alungat, dar ei au venit din nou. Atunci m-am sculat ca sa fac inchinaciuni la icoane, dar demonii erau jur-imprejurul meu, iar unul dintre ei statea in asa fel ca nu ma puteam inchina la icoane fara sa ma inchin inaintea lui". El facuse deja si mai inainte aceasta experienta a inconjurarii sale de catre demoni si a suferintei indurarii prezentei lor ziua si noaptea: "Eu insumi am inteles greseala mea, pentru ca demonii au inceput sa mi se arate din nou nu numai noaptea, dar si ziua. Si astfel am patimit multi ani din partea lor".



Staretul evoca astfel cazul in care omul vede limpede pe Satana insusi, care il arde cu focul sau si incearca sa-i robeasca mintea, evocare ce se leaga de ceea ce a trait el insusi in doua randuri: "Pentru mandria mea, Domnul a ingaduit de doua ori vrajmasului sa faca o asemenea lupta cu sufletul meu, ca sufletul meu a ajuns in iad".



Sa observam ca staretul afirma cu multa smerenie ca aceste experiente se datorau atitudinii sale orgolioase. El o spune limpede in pasajele mentionate, precum si in altele: "Am suferit mult din partea demonilor din pricina mandriei mele". Aceasta mandrie consta indeosebi in faptul ca socotea ca nu mai avea nevoie de cainta pentru pacatele trecute. El constata: "Chiar daca pacatele ne-au fost iertate, toata viata trebuie sa ne aducem aminte de ele si sa ne intristam, ca sa pazim zdrobirea [inimii]. N-am facut asa si am incetat zdrobirea si mult am fost hartuit de demoni. Cel ce, asemenea mie, a pierdut harul, e bine sa lupte cu curaj cu demonii. Domnul iti da sa cunosti ce inseamna sa fii in lupta cu demonii. Astfel, sufletul invata prin experienta vatamarile mandriei".



Dar inaintea acestei lupte impotriva demonilor si a suferintei legate de aceasta, adeseori simpla vedere nedorita a demonilor il face sa traiasca experienta iadului pe cel care din vanitate s-a lasat tarat de imaginatia sa si sedus de gandurile rele: "Mintea cazuta in slava desarta nu va fi curata de ganduri si de inchipuiri si poate ajunge pana acolo incat sa vada demoni si sa vorbeasca cu ei. Scriu despre aceasta pentru ca eu insumi am fost in aceasta nenorocire".



Fara indoiala ca in Viata Sfantului Antonie scrisa de Sfantul Atanasie al Alexandriei vedem in modul cel mai izbitor prezenta demonilor in jurul sfantului si lucrarea lor, care poate merge pana la atacuri violente. Staretul insusi face aluzie la un pasaj al acestei Vieti. Dar fapte asemanatoare sunt relatate in multe alte Vieti ale sfintilor, mai cu seama in cea a Sfantului Pahomie.



Parintii evoca frecvent in invataturile lor suferintele pe care omul care duce o viata duhovniceasca profunda trebuie sa le sufere din pricina lucrarii demonilor in jurul lui si in el, si numeroasele chinuri pe care le aduce lupta impotriva acestora.



Legatura intre prezenta activa a demonilor si mandria oamenilor, subliniata de Sfantul Siluan, e remarcata indirect de Parinti atunci cand acestia arata ca smerenia e singurul mijloc de a scapa de ei. Astfel Sfantul Antonie cel Mare spune: "Am vazut toate cursele vrajmasului intinse pe pamant, si am zis suspinand: cine va putea trece printre ele? Si am auzit un glas spu-nandu-mi: smerenia".



Daca sfatul de a ne tine mintea in iad poate insemna pe de-o parte ca trebuie sa suportam suferinta ce rezulta din prezenta activa a diavolului si demonilor si chinurile legate de lupta impotriva lor, mi se pare insa ca aici este vorba de un sens secund derivat. Vom observa de altfel ca in Viata Sfantului Antonie ca si in cea a Sfantului Pahomie nu se spune nici o clipa ca sfantul considera ca, din faptul prezentei si activitatii demonilor in jurul lui, el s-ar afla in iad; de asemenea, in textele Sfantului Macarie sau Diadoh al Foticeei, care evoca adeseori lucrarea demonilor in adancurile inimii, nu se face referire particulara la asta.



In orice caz, sfatul de a ne tine mintea in iad n-ar putea insemna ca este vorba de a cauta prezenta demonilor, nici de a ne ixpune lucrarii lor rauvoitoare: e vorba de fapte pe care credinciosul le intalneste in urcusul sau duhovnicesc spre Dumnezeu si pe care trebuie sa le infrunte atunci cand i se infatiseaza, dar se care nu trebuie sa le provoace, cu atat mai mult cu cat demonii si lucrarea lor sunt intotdeauna prezentate de parinti in scrierile staretului Siluan insusi drept obstacole in intalnirea lui Dumnezeu.



Sfatul adresat de Hristos lui Siluan are de altfel drept scop (lucrul se vede limpede cand e privit in contextul sau) de a indeparta de la el demonii si de a pune capat vederii lor care perturba viata sa duhovniceasca. Trebuie observat ca, in relatarea sa, Siluan arata ca Domnul i-a indepartat deja pe icesti demoni (ceea ce n-ar fi facut daca vointa Sa ar fi fost ca staretul sa le sufere prezenta si actiunile), dar ca ei au revenit, ceea ce Hristos, raspunzand la intrebarea lui Siluan, "Spune-mi ce trebuie sa fac ca sa se departeze de la mine", explica prin mandria sa "Cei mandri sunt chinuiti intotdeauna asa de catre demoni".



Sfatul "Tineti mintea in iad si nu deznadajdui" e dat ca raspuns la intrebarea pe care Siluan a pus-o lui Hristos cu privire la afirmatia sa precedenta: "Spune-mi ce trebuie sa fac ca sa se smereasca sufletul meu", smerenia trebuind tocmai sa ingaduie sfarsitul viziunilor demonice de care sufera staretul (evident fara ca lupta impotriva demonilor, nici chinurile legate de ea sa ia sfarsit o data cu aceasta).



Indurarea suferintei de a fi separat de Dumnezeu si de a fi lipsit de plinatatea harului Sau



In momentul in care Hristos a rostit aceste cuvinte, staretul se gasea intr-o anume masura in iad. Pe de o parte, cum vom vedea, el era inconjurat de demoni. Pe de alta parte, el voia sa se roage lui Dumnezeu, dar un demon se asezase intre el si icoana pe care voia sa o venereze, ceea ce poate parea drept simbolul distantei ce-l separa de Dumnezeu, al imposibilitatii in care era atunci de a ajunge la El. Astfel, staretul ii spune lui Hristos: "Doamne, Tu vezi ca vreau sa ma rog Tie cu mintea curata, dar demonii nu ma lasa"; "Doamne, Tu vezi ca demonii nu ma lasa sa ma rog. Spune-mi ce trebuie sa fac ca demonii sa se departeze de la mine".



Staretul sufera din pricina acestei distante care il separa de Dumnezeu, asa cum sufera din pricina ei si cei osanditi in iad: "De atunci tin mintea mea in iad si ard in focul cel intunecos si tanjesc dupa Domnul si-L caut cu lacrimi si zic: "Degraba voi muri si ma voi salaslui in temnita intunecata a iadului si eu singur voi arde acolo si voi tanji dupa Domnul si voi plange: Unde esti Domnul meu, pe Care Te cunoaste sufletul meu?"".



Chinurile iadului pe care le sufera aici staretul par aici mai putin legate de prezenta si actiunea demonilor, cat. de sentimentul profund resimtit al indepartarii de Dumnezeu si al pierderii harului. Ideea pierderii harului e puternic prezenta in scrierile staretului si diversele forme de suferinta pe care trebuie sa le indure (inclusiv cele legate de prezenta demonilor si lupta impotriva lor) ii apar datorate acestei pierderi pe care o resimte uneori ca pe o parasire din partea lui Dumnezeu. "Cel ce, asemenea mie, a pierdut harul, e bine sa lupte cu curaj cu demonii". "Cand sufletul pe care l-a cucerit Domnul si i-a dat harul Sau il pierde dintr-o pricina oarecare, el se intristeaza tare dupa el si doreste sa-l dobandeasca din nou". "Sufletul, cand este parasit de harul pe care l-a cunoscut, e nemangaiat si nu-si gaseste odihna in nimic". "Sufletul indura mari chinuri atunci cand pierde harul Duhului Sfant". "O, fratilor, daca ati putea intelege chinul sufletului, care a purtat pe Duhul Sfant, dar apoi L-a pierdut. Acest chin este cumplit. Atunci sufletul se afla intr-o intristare si o mahnire de nedescris". "Nu e amaraciune mai mare ca pierderea harului".



Mandria, si bineinteles toate celelalte pacate si patimi, il mentin pe omul indepartat de har, ceea ce pentru cel constient de existenta acestui har - si cu atat mai mult pentru cel care a facut deja experienta lui - e sursa unei mari suferinte: ea se datoreaza indeosebi golului pe care il face sa-l resimta absenta harului, si dorintei pe care o trezeste aceasta lipsa. Domnul "lasa sufletul sa flamanzeasca pentru mandrie si nu-i da harul cata vreme n-a invatat smerenia". "Sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu, atunci cand l-a pierdut, tanjeste dupa Dumnezeu si spune: "Sufletul meu tanjeste dupa Domnul si il cauta cu lacrimi"". Staretul se simte atunci in starea launtrica a lui Adam care tocmai a pierdut harul conditiei sale paradiziace: "Pentru mandrie harul se pierde, si atunci suspin cum suspina Adam dupa raiul cel pierdut". In lumina acestor consideratii duhovnicesti trebuie interpretat lungul poem al staretului despre "Plangerea lui Adam".



Faptul ca suferinta iadului sta pentru om in esenta in resimtirea dureroasa a distantei care-l separa de Dumnezeu, si in pierderea harului datorata pacatelor proprii e explicit exprimat de multi Parinti. Origen spune ca chinurile iadului constau in esenta dintr-o "arsura a constiintei".



Dupa Sfantul Dorotei din Gaza, dupa moarte sufletul isi aduce aminte ce a facut aici si mai cu seama toate pacatele si toate patimile sale, si are o cunoastere mai lucida si mai patrunzatoare decat in viata sa pamanteasca, si aceasta il face sa sufere.



Pentru Sfantul Irineu, iadul e despartirea de Dumnezeu, "or despartirea de Dumnezeu este moartea: despartirea de lumina e intunericul, despartirea de Dumnezeu inseamna pierderea tuturor bunatatilor ce vin de la El", iar cei "lipsiti de toate bunatatile sunt cufundati in toate pedepsele".



Dupa Sfantul Ioan Hrisostom, suferintele ce-i incearca pe cei osanditi vin din faptul ca acestia sunt "izgoniti rusinos si impiedicati sa vada slava lui Dumnezeu" si astfel "sunt exclusi de la atat de mari bunatati".



Dar fara indoiala sfintii Isaac Sirul si Maxim Marturisitorul ofera cele mai profunde consideratii pe aceasta tema. Potrivit Sfantului Isaac, osanditii sunt torturati de iubire (cea a lui Dumnezeu fata de ei, pe care acum il recunosc din plin, dar pe care din propria lor vina nu mai sunt in stare sa-L primeasca si Caruia nu mai sunt in stare sa-I raspunda), iar aceasta e cea mai mare suferinta cu putinta. "Eu zic ca cei chinuiti in gheena vor fi biciuiti de biciul iubirii. Si ce chin mai amarnic si mai cumplit este decat chinul dragostei! Adica cei ce simt ca au gresit fata de dragoste sufera acolo un chin mai mare decat orice alt chin, fie el cat de infricosator. Caci tristetea intiparita in inima de pacatul fata de dragoste e mai ascutita decat orice chin. E o nebunie sa socoteasca cineva ca pacatosii se lipsesc in gheena de dragostea lui Dumnezeu. Dragostea este odrasla cunostintei adevarului care, dupa marturisirea de obste, s-a dat tuturor. Dar dragostea lucreaza prin puterea ei in doua feluri: pe pacatosi ii chinuieste, cum se intampla si aici unui prieten din partea prietenului; iar pe cei ce au pazit cele cuvenite ii veseleste. Si aceasta este, dupa judecata mea, parerea de rau sau chinul din gheena".



Sfantul Maxim Marturisitorul intelege intr-un mod asemanator suferinta celor nevrednici in iad: la sfarsitul timpul, Dumnezeu se va uni cu toti deopotriva; pentru cei ce vor fi vrednici de aceasta iubire si vor voi si ei sa se uneasca cu Dumnezeu si sa primeasca harul sau, din aceasta unire va iesi fericirea; dimpotriva, aceasta unire va fi un izvor de suferinta pentru cei ce vor fi nevrednici si vor refuza harul pe care-l vor suferi impotriva voii lor. "Caci Dumnezeu, cum El insusi stie, fiind unit cu toti prin dispozitia din adancul fiecaruia, simtirea Sa este data fiecaruia asa cum fiecare s-a modelat prin el insusi pentru a primi pe Cel ce se va uni intru totul intru toti la sfarsitul veacurilor".



Fara ca acest lucru sa constituie propriu-zis pentru ei o experienta a iadului, sfintii care au avut vederea lui Dumnezeu stiu si simt ceea ce poate fi o asemenea experienta a departarii de Dumnezeu si a despartirii de El. Fiindca nu e cu putinta in aceasta lume sa fim pe deplin si in permanenta uniti cu Dumnezeu in vederea luminii Sale. Cel care a vazut pe Dumnezeu si a putut simti bucuria si fericirea de a fi pe deplin unit cu El in iubire si cunostinta, are si o notiune limpede despre distanta care-l separa de Dumnezeu atunci cand nu face aceasta experienta a prezentei Sale, si resimte aceasta distanta cu o durere uneori dublata de suferinta datorata impresiei de a fi fost parasit de Dumnezeu.



Aceste sentimente, care, am vazut, au fost ale staretului, au fost si ale marelui mistic Sfantul Simeon Noul Teolog dupa unele din vederile luminii dumnezeiesti pe care le-a avut. "Dar acea nesfarsita lumina care mi s-a aratat, stingandu-se incet, ca si cum s-ar fi contractat, am simtit si am cunoscut ce putere a lucrat dintr-o data in mine si, cugetand la despartirea ei si socotind ca iarasi am ramas singur in viata, am fost cuprins de o intristare si de o durere atat de grea, incat n-as putea sa-mi exprim marimea acelei suferinte felurite si foarte puternice care s-a aprins ca un foc in inima mea".



Celor carora li se arata aceasta lumina, "daca odata nu li se arata inca si mai limpede, atunci se simt ca lipsiti de toate, iar daca vrea sa se ascunda cu totul, fie chiar si numai pentru putin timp, atunci provoaca in ei durerea ascutita si insuportabila a unui dor negrait".



Totusi, niciodata Sfantul Simeon nu socoteste ca aceasta experienta dureroasa e o experienta a iadului. Si se va observa ca, daca staretul Siluan insusi vorbeste de "o mare mahnire" de "mari chinuri", de "o spaima cumplita", de "o intristare de nedescris", de "o mare nenorocire", el nu le aseamana si nici macar nu le asociaza direct cu chinurile iadului. Mi se pare asadar ca nu in acest context duhovnicesc isi gaseste sensul sau primar formula "Tineti mintea in iad".



A te socoti vrednic de chinurile iadului



Sensul evident al primei parti a sfatului lui Hristos: "Tineti mintea in iad", sensul ei primar, ce se degaja din context si din explicatiile pe care staretul ni le da de mai multe ori in scrierile sale, e in fond acesta: "Considera in permanenta ca meriti sa suferi, din pricina pacatelor tale, chinurile si suferintele iadului".



Iadul trebuie inteles aici in sensul sau clasic, locul in care sufera cei osanditi, adica cei pe care judecata dumnezeiasca i-a condamnat din pricina pacatelor lor la chinuri vesnice. "Degraba voi muri si ma voi salaslui in temnita intunecata a iadului", scrie Siluan care mai noteaza: "Nu sunt vrednic de Dumnezeu si de rai. Sunt vrednic de chinurile iadului si voi arde vesnic in foc". El evoca de asemenea pe cel ce "se socoteste vrednic de focul vesnic" si sfatuieste: "Smereste-te gandindu-te ca dupa moarte vei fi azvarlit in temnita intunecoasa, in care te vei chinui si vei tanji dupa Domnul".



Si mai departe: "Trebuie sa ne socotim mai rai decat toti si sa ne osandim la iad. Este bine sa ne obisnuim sufletul sa gandeasca: "in focul iadului voi arde"". Aceasta consideratie e uneori formulata mai atenuat: "Sunt un ticalos si vrednic de toate pedepsele". Acest lucru nu inseamna insa ca staretul ar fi avut despre iad o viziune naiva, si ceea ce am spus anterior ne poate lamuri cu privire la modul in care intelegea chinurile iadului in sensul lor cel mai adanc.



Staretul se socoteste vrednic de iad si din pricina pacatelor sale trecute - "dupa faptele mele sunt vrednic de chinuri si pe pamant, si in iad" - indeosebi din pricina mandriei sale. Numai prin recunoasterea pacatului si osandirea de sine va putea dobandi smerenia, iar sfatul dat de Hristos nu pare sa aiba drept scop decat de a ingadui staretului sa atinga aceasta virtute care, impreuna cu iubirea, e cea mai inalta dintre virtutile crestinesti. "Domnul insusi - scrie Siluan - m-a invatat cum trebuie sa ma smeresc: "Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui"".



Si adauga: "de indata ce las mintea mea sa iasa din foc, gandurile rele castiga din nou putere", contextul indicand extrem de limpede ca aceste ganduri erau ganduri de mandrie. Sfatul lui Hristos raspunde de altfel cererii pe care o facuse staretul de a gasi smerenia: "Eu am zis: "Doamne, spune-mi ce trebuie sa fac ca sa se smereasca sufletul meu""; "Domnul m-a invatat sa tin mintea in iad si sa nu deznadajduiesc si asa sufletul meu se smereste".



Astfel, atunci cand staretul ii da cititorului sau sfatul de a se socoti pe sine insusi vrednic de chinurile iadului, el o face pentru a-i deschide calea smereniei si a-i ingadui sa primeasca harul dumnezeiesc si pentru a fi ocrotit de iad impotriva gandurilor si atacurilor demonilor: "Smereste-te gandindu-te ca dupa moarte vei fi iazvarlit in temnita intunecoasa, in care te vei chinui si vei tanji dupa Domnul. Cand plangem si smerim sufletul nostru, harul lui Dumnezeu ne pazeste".



E limpede ca a ne tine mintea in iad inseamna pentru Sfantul Siluan a ne smeri in modul cel mai radical cu putinta, si reciproc: "Smereste-te cat poti de mult; tine mintea si inima ta in iad". Trebuie sa ne smerim pana acolo incat sa ne privim drept "mai rai decat toate fapturile", osandirea la iad parand astfel justificata.



Osandirea de sine si tinerea minti in iad constituite in ochii staretului Siluan o adevarata practica ascetica al carui scop e smerirea de sine radicala si, prin aceasta, dobandirea smereniei in treapta ei cea mai inalta. Scopul smereniei insasi e de a (re)gasi harul lui Dumnezeu. Primirea harului e de altfel direct proportionala, dupa Sfantul Siluan, cu smerenia: "Cu cat mai mult te vei smeri, cu atat mai multe daruri vei dobandi de la Dumnezeu".



Staretul subliniaza insa riscul duhovnicesc pe care il comporta aceasta practica atunci cand este folosita fara discernamant, adica, cum vom vedea, cand nu e contrabalansata de o ferma nadejde in Dumnezeu, ci cand ne incarcam prin ea cu o povara pe care nu suntem in stare sa o purtam: "Trebuie sa ne cunoastem masura, ca sa nu ne chinuim fara folos sufletul, invata sa te cunosti pe tine insuti si sa dai sufletului nevointa [asceza] dupa puterile lui".



Aceasta cale duhovniceasca, pe care Siluan a urmat-o la sfatul lui Hristos insusi si care l-a condus la sfintenie, pare sa fi fost urmata inaintea lui de numerosi Parinti.



Staretul insusi semnaleaza cateva din antecedentele sale patristice, lamurindu-ne astfel asupra modului in care intelegea sfatul pe care i-l adresase Hristos. El citeaza in primul rand cuvantul Sfantului Pimen adresat ucenicilor sai: "Crede-ti-ma, copiii mei, unde e Satana acolo voi fi azvarlit si eu".



Face aluzie in al doilea rand la episodul vizitei Sfantului Antonie a curelarului din Alexandria, ale carui cuvinte le rezuma astfel: "Toti se vor mantui, eu singur voi pieri", e util insa sa recitim integralitatea raspunsului pe care curelarul l-a dat lui Antonie, venit sa-l intrebe despre practicile sale duhovnicesti, dupa ce domnul il descoperise ca nu ajunsese inca la masura acelui meserias ce traia in lume: "Nu vad ce bine sa fi facut. Dimineata, sarind din pat, cand incep lucrul, imi spun ca tot orasul, de la cel mai mic pana la cel mai mare, va intra in imparatie pentru binele pe care l-a facut, dar eu voi mosteni pedeapsa din pricina pacatelor mele; iar seara spun iarasi acelasi lucru".



In al treilea rand, staretul socoteste ca Sfantul Sisoe cel Mare avea in vedere tocmai acest gand: "Toti se vor mantui, eu singur voi pieri" atunci cand i-a intrebat pe ucenicii sai: "Cine poate sa poarte gandul lui Antonie?", si ca facea aluzie la el insusi atunci cand spunea: "Stiu totusi un om care poate sa o faca".



Despre smerirea de sine in general parintii ne dau numeroase invataturi care merg in sensul practicii si invataturilor Sfantului Siluan. Pe linia Sfantului Apostol Pavel care recomanda: "Nu faceti nimic din duh de cearta, nici din slava desarta, ci cu smerenie unul pe altul sa socoteasca mai de cinste decat el insusi. Sa nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare si ale altuia. Gandul acesta sa fie in voi, care era si in Hristos Iisus" (Flp 2. 3-5).



Parintii indeamna pe crestini sa se socoteasca mai prejos decat toti oamenii si chiar decat intreaga faptura. Astfel, avva Pimen relateaza "ca un frate l-a intrebat pe avva Alonie: "Ce este desertarea" si batranul a raspuns: "A te socoti mai prejos decat fapturile necuvantatoare""; el insusi dand sfaturi "sa ne vedem mai prejos decat toate fapturile".



Avva Sisoe merge pana acolo incat vede aceasta dispozitie superioara celei a rugaciunii continue: "Un frate l-a intrebat pe avva Sisoe zicand: "Vad ca pomenirea lui Dumnezeu ramane in mine". Batranul i-a zis: "Nu e mare lucru sa fii cu Dumnezeu in cuget; dar e mare lucru a te vedea pe tine insusi mai prejos decat orice faptura, caci aceasta duce la smerenie"".



Sfantul Ioan Cassian noteaza ca unul din semnele dupa care se recunoaste smerenia e ca atunci "ne socotim cei din urma dintre toti, nu numai cu cuvantul si din varful buzelor, ci intr-un simtamant launtric al inimii"!



Sfintii Calist si Ignatie Xanthopol dau un sfat asemanator care are pentru noi interesul particular de a stabili legatura cu osandirea de sine la iad: "Socoteste din tot sufletul ca esti rnai pacatos decat toti oamenii, mai blestemat decat demonii insisi fiindca esti menit osandei vesnice. Gandul la aceste lucruri sa te duca la cainta, plans si lacrimi".



Parintii recomanda frecvent invinuirea de noi insine. Avva pimen sfatuieste "sa ne invinuim pe noi insine in toata vremea". Iar avva Antonie spune avvei Pimen: "Marea isprava a omului e a-si lua asupra sa greseala inaintea Domnului".



Credinciosul are astfel constiinta de a fi tributar al dreptei judecati a lui Dumnezeu si a pedepselor pe care Acesta le decreteaza. Astfel un Parinte sfatuieste "sa ne obisnuim mintea, sa cugete mereu la pacatele pe care le-am savarsit si la pedeapsa lor".



Sfantul Ioan Cassian explica spunand ca uneori "frica de iad si gandul la infricosata judecata fac sa imi curga lacrimi" si ca intr-un asemenea simtamant de infricosare "prorocul a inaltat catre Dumnezeu aceasta rugaciune: "Sa nu intri Doamne la judecata cu robul Tau, ca nimeni din cei vii nu va fi drept inaintea Ta" (Ps 142, 2)".



Sfantul Simeon Noul Teolog socoteste indispensabila pentru dobandirea lacrimilor si prin ele a smereniei nu numai invinuirea de noi insine, ci si "constiinta judecatii viitoare si a pedepselor vesnice"; "cine n-are aceste simtiri - spune el - nu se poate uni cu Duhul Sfant".



Exista evident o legatura intre aceasta atitudine si frica de Dumnezeu pe care Parintii o socotesc o virtute indispensabila Imantuirii. Exista, mai fundamental, o legatura cu doliul sau intristarea (penthos), care, potrivit Parintilor, trebuie sa fie o dispozitie permanenta a vietii duhovnicesti si care, in forma sa cea mai inalta, se manifesta prin lacrimi! Unui frate care l-a intrebat cum sa dobandeasca strapungerea inimii, avva Silvan i-a raspuns: "cugetand la pacatele tale cu osanda de care sunt vrednice".



Un lung pasaj al Cuvantului ascetic al Sfantul Maxim Marturisitorul trateaza aceasta tema si ofera pentru noi interesul particular de a cita numeroase invataturi ale Scripturii care fac referinta la chinurile iadului. "Si a zis fratele: "De ce, parinte, nu am strapungerea inimi?" Si batranul a raspuns: "Fiindca nu este frica lui Dumnezeu inaintea ochilor nostri. Ne-am facut groapa tuturor rautatilor si de aceea am dispretuit ca pe o simpla vorba pedeapsa infricosata a lui Dumnezeu. Caci cine nu s-ar simti strapuns la inima auzind pe Moise graind in numele lui Dumnezeu despre pacatosi: "Foc a iesit din mana Mea si va arde pana la iadul cel mai de jos.." [Dt 32, 22-23]. S-auzim si pe Isaia strigand: "Cine va vesti voua ca focul arde, cine va vesti voua locul cel vesnic?"; ,Mergeti in lumina focului vostru si in flacara in care ati ars" [Is 33, 14; 50, 11]. Si iarasi: "Vor iesi si vor vedea starvurile oamenilor care s-au razvratit impotriva Mea. Caci viermele lor nu va muri si focul lor nu se va stinge, si vor fi spre vedere pentru tot trupul" [Is 66, 24]. Auzi si pe Ieremia care zice: ,Dati Domnului Dumnezeului vostru slava, pana nu se intuneca si pana nu se poticnesc picioarele voastre prin munti intunecosi" [Ir 13, 16]"".



Dar la Parinti gasim frecvent osandirea de sine la chinurile iadului ca o practica spirituala pe care au dobandit-o si pe care o recomanda. Altfel, avva Evagrie sfatuieste: "Cand esti in chilie, strangeti gandul tau, adu-ti aminte de ziua mortii, vezi atunci moartea trupului, pune in minte stramtorarea! Adu-ti aminte si de asezarea cea de acum in iad; gandeste-te cum sunt acolo sufletele, in care cumplita tacere, in care amar suspin si in cat de mare frica si infiorare si asteptare! Socoteste chinuirea cea neincetata, lacrima cea sufleteasca si fara de sfarsit! Gandeste-te la judecata cea infricosata si groaznica! Pune in mijloc cele ce se pastreaza pacatosilor, rusinea cea inaintea lui Dumnezeu si a ingerilor si a arhanghelilor si a tuturor oamenilor, muncile, focul cel vesnic, viermele cel neadormit, tartarul, intunericul, scrasnirea dintilor, fricile si pedepsele".



Sfantul loan Scararul recomanda: "Nu inceta sa-ti inchipui mereu in tine si sa cercetezi adancul focului vesnic si pe slujitorii nemilosi, pe judecatorul neindurat si neiertator, prapastia nemarginita a vapaii celei de sub pamant si coborasurile stramtorate ale locurilor si haurilor subpamantene si infricosatoare si chipurile tuturor acestora. Aceasta pentru ca labartarea aflatoare in sufletul nostru sa fie stransa prin cutremurare si aceasta sa se uneasca cu curatia nestricacioasa, primind aratarea focului tot mai scanteietor al plansului".



Aceasta meditatie permite credinciosului nu numai sa dobandeasca virtutea care este frica de Dumnezeu si sa evite pacatele viitoare, dar si sa se curateasca de pacatele trecute. Asupra acestui din urma aspect insista Sfantul Grigorie al Nyssei care priveste drept "leacuri arzatoare si amare" "amenintarile judecatii viitoare" si "frica de ceea ce-i asteapta pe pacatosi": "spaima iadului, focul nestins, viermele care roade, scrasnirea dintilor, plansul fara sfarsit, intunericul din afara".



Aceeasi consideratie o intalnim in aceasta apoftegma unde se relateaza ca unui frate care l-a intrebat cum sa se izbaveasca de gandurile rele care-l ucid duhovniceste, un batran i-a raspuns: "Cand mama vrea sa intarce pruncul, isi freaca sanul cu ierburi amare, iar cand pruncul vrea sa suga dupa obicei, el se departeaza din pricina amaraciunii. Aseaza si tu peste tine o iarba amara". Atunci fratele l-a intrebat: "Care e aceasta iarba amara pe care trebuie sa o iau?" Batranul i-a raspuns: "E aducerea-aminte de moarte si de pedepsele viitoare".



Dar uneori este vorba de a avea sentimentul de a fi noi insine predati chinurilor iadului. Sfantul Varsanufie, care prezinta "gandul la infricosata judecata si la rusinea vesnica" drept un izvor de lacrimi care spala pe credincios de pacatele sale, se orienteaza deja in aceasta directie atunci cand sfatuieste: "Cand ne rugam, trebuie ca, rugandu-ne, sa ne aducem aminte de faptele noastre rele, de judecata celor ce fac asemenea lucruri si de cuvantul infricosator: "Duceti-va de la mine, blestematilor, in focul cel vesnic" [Mt 25, 41]".



Sfantul Ioan Hrisostom ne recomanda inca si mai limpede sa "plangem pierzania sufletului nostru" si "sa avem pururea inaintea noastra icoana iadului". E deosebit de izbitor ca un frate descrie starea monahilor astfel: "Noi, monahii, suntem pururea tintuiti de posturi, privegheri, ne lipsim trupul de orice odihna, suspinam, plangem si spunem ca suntem osanditi si vrednici de gheena".



Apoftegmele ne ofera exemple ale acestei practici. Astfel "un parinte de mare sfintenie" spune unuia dintre vizitatorii sai: "Te asigur, copilul meu, ca sunt cel mai pacatos dintre toti oamenii si ca n-am decat un singur lucru in minte, locul meu este intre cei ce sunt in iad si nu sunt vrednici sa vada fata Mantuitorului".



Aceasta practica e si cea a doi dintre participantii la convorbirea celor doisprezece sihastri, unde fiecare prezinta asceza careia i s-a dedicat. Al treilea spune: "Eu din zori ma cufund in iad: cercetez dinainte locurile, imi supun madularele chinurilor si plang printre cei ce plang. Al doisprezecelea spune: Eu imi vad pacatele mele: oriunde merg, le vad mergand inaintea mea si ma osandesc pe mine la iad spunand: "Fii intre cei de care esti vrednic: in putina vreme vei fi osandit printre ei". Vad asadar acolo, parintilor, suspine si lacrimi pe care nimeni nu le poate zugravi, vad oameni scrasnind din dinti, frematand din tot trupul, tremurand din cap si pana in picioare. Ma arunc la pamant, ma acopar cu cenusa si-l rog pe Dumnezeu sa nu fac experienta unor asemenea rele. Vad si o mare de foc fierband, inspumata si vuind, ca ai putea crede ca mugitul focului se inalta pana la cer, in aceasta cumplita mare vad oameni nenumarati aruncati de ingeri salbatici. Toti impreuna striga si urla asa cum nimeni n-a mai auzit pe pamant, si toti ard ca niste lemne uscate; mila lui Dumnezeu s-a intors de la ei din pricina pacatelor lor. Atunci plang pentru neamul omenesc, cum mai indrazneste sa vorbeasca si sa se ingrijeasca de ceva, cand asemenea rele sunt harazite pentru lume! Imi tin gandul meu in aceste lucruri, nevoindu-ma in plansul de care a vorbit Domnul [cf. Mt 5, 4], socotindu-ma nevrednic cerului si pamantului, cugetand la ce sta scris: "Paine mi s-au facut lacrimile ziua si noaptea" [Ps 41, 4]".



Unii Parintii atesta chiar o adevarata vedere a iadului insotita in unele cazuri de o experienta launtrica a ceea ce este el si prin urmare de o intensa suferinta. Astfel, o apoftegma relateaza: "Un batran, nestiind ca ucenicul sau il asculta, striga noaptea scrasnind din dinti si plangand. Mangaiat de ucenicul sau, spunea: "Am fost dus in iad si am vazut in ce chinuri sunt sufletele pacatosilor si nu ma pot mangaia"".



Aceasta practica de a medita asupra iadului, de a ne socoti vrednici de a incerca anticipat chinurile sale pare sa aiba in vedere la Parinti dobandirea cat mai deplina si mai adanca a unei atitudini pe care ei o considera esentiala in viata duhovniceasca: cainta si formele ei cele mai inaintate, strapungerea inimii, doliul si lacrimile, si mai cu seama dobandirea unei smerenii extreme. Am vazut ca erau aceleasi scopuri pe care le urmarea si staretul Siluan, a carui invatatura are drept teme fundamentale, pe langa iubirea de Dumnezeu si de aproapele, cainta si smerenia.



2. "... dar nu deznadajdui !"



Cea de a doua parte a sfatului lui Hristos: "dar nu deznadajdui" (subinteles: de milostivirea lui Dumnezeu, si asadar de mantuirea ta) nu poate fi despartita de prima sa parte. A ne privi drept vrednici de iad, a deznadajdui cu totul si definitiv de mantuirea noastra (si deci de milostivirea lui Dumnezeu), ar insemna a savarsi un pacat grav, inseamna a cadea in infricosata patima a deznadejdii. Staretul insusi a cunoscut aceasta ispita. "Daca Domnul nu mi-ar fi dat sa-L cunosc prin Duhul Sfant si daca n-as fi avut ajutorul Preasfintei si bunei Stapane, as fi deznadajduit de mantuirea mea"; "as fi pierit de pacate si de multa vreme as fi fost in iad, daca n-ar fi avut mila de mine Domnul si Preacurata Maica a Domnului"; "sunt un ticalos inaintea lui Dumnezeu si as fi deznadajduit de mantuirea niea daca Dumnezeu nu mi-ar fi dat harul Duhului Sfant".



Staretul subliniaza ca in osandirea de sine la iad poate exista un mare risc duhovnicesc. "Dar, vai, putini inteleg aceasta. Multi cad in deznadejde si merg spre pierzanie. Sufletele lor se salbaticesc si nu mai vor nici sa se roage, nici sa citeasca, nici chiar sa se mai gandeasca la Dumnezeu" (182). El remarca aici ca gandul "Nu te vei mantui" poate o sugestie a vrajmasului.



Osandirea de sine echivaleaza in acest caz cu faptul de a ne socoti osanditi definitiv si iremediabil. Siluan insusi a fost scurta vreme victima unei asemenea sugestii a vrajmasului vorbind, asadar, in cunostinta de cauza: "Dupa o vreme m-a napadit duhul deznadejdii: mi se parea ca Dumnezeu m-a lepadat cu totul si ca nu ma voi mantui niciodata, ci ca in suflet se vede limpede o pierire vesnica. Simteam in suflet ca Dumnezeu este nemilostiv si neinduplecat. Aceasta stare a durat un ceas sau putin mai mult. Duhul acesta era atat de coplesitor si chinuitor, ca este ingrozitor si numai sa-mi aduc aminte de el. Sufletul nu este in putere sa-l indure multa vreme. in aceste minute poti sa pieri pentru vecie".



Osandirea de sine la iad trebuie, asadar, sa fie cu necesitate contrabalansata de o ferma nadejde in Domnul: "Trebuie sa ne osandim pe noi insine in sufletul nostru, dar sa nu deznadajduim de mila si iubirea lui Dumnezeu".



Trebuie observat ca nadejdea insasi ii apare staretului drept un mijloc de a ajunge la smerenie, ca si atitudinea ce consta din a ne tine mintea in iad: "Domnul m-a invatat sa tin mintea in iad si sa nu deznadajduiesc si asa sufletul meu se smereste". Aceste doua atitudini conjugate ii ingaduie sa ii indeparteze pe demonii si pe Satana insusi, sa puna capat vedeniilor acestora, sa iasa biruitor din lupta cu ei, sa nu se mai teama de ei si sa gaseasca pacea.



Parintii subliniaza si ei adeseori obstacolul pe care il constituie in viata duhovniceasca deznadejdea, pe care o socotesc o patima grava, deosebit de primejdioasa, cel mai adeseori insuflata nemijlocit de demoni.



Astfel, despre avva Isidor se spune ca uneori "vrajmasii il impingeau spre deznadejde zicandu-i ca va fi azvarlit in iad". Unui alt parinte, Satana i s-a aratat si i-a zis: "De ce-ti faci rau; crede-ma, nu te vei mantui". Unui alt ascet Satana ii spune: "iti spun, mergi spre osanda". "Demonul - spune Sfantul Ioan Hrisostom - n-are in maini arma mai cumplita decat deznadejdea; asa ca ii facem mai putina placere pacatuind decat deznadajduind".



Parintii considera de asemenea ca deznadejdea risca sa-l duca pe om la abandonarea vietii duhovnicesti si la predarea lui patimilor; Sfantul Apostol Pavel remarca deja: "Pierzand orice nadejde, petrec in nesimtire si s-au dedat desfranarii, savarsind cu nesat toate faptele necuratiei". (Ef 4, 19).



Sfantul Macarie e fara indoiala unul dintre Parintii ce insista cel mai mult asupra primejdiilor duhovnicesti ale deznadejdii, subliniind si el puternic inspiratia ei diabolica si invitand, prin urmare, la pastrarea cu orice pret a nadejdii in Dumnezeu. El scrie: "Nenumarate sunt uneltirile vrajmasului, care incearca sa ne desparta de nadejdea si de dragostea fata de Hristos. Caci sau aduce inauntrul sufletului necazuri prin duhurile rautatii, sau ii infiripa acestuia ganduri spurcate si neingaduite, dezgropand amintirea pacatelor de mai inainte, ca unul ce voieste sa strecoare in el moleseala si ganduri de deznadejde, ca nu-i mai e cu putinta sa dobandeasca mantuirea, socotind ca aceste ganduri le naste sufletul cu totul de la sine si nu e un duh strain care le seamana cu rautate si vrea sa se ascunda. Deci sau face acestea, sau aduce dureri trupesti sau ocari si necazuri. Dar cu cat mai mult trimite vicleanul aceste sageti impotriva noastra, cu atat mai mult se cuvine sa ne prindem de nadejdea in Dumnezeu si sa stim sigur ca e voia Lui ca sa dea la incercari sufletele care il iubesc, ca sa vada daca il iubesc cu adevarat".



Formularea sfatului lui Hristos catre staretul Siluan atesta un echilibru suveran si ingaduie biruinta asupra celor doua ganduri care, cum spune staretul insusi, sunt amandoua sugerate de diavolul si, desi sunt diametral opuse, sunt capabile atat unul, cat si celalalt sa duca om spre pierzanie: "Esti un sfant" si: "Nu te vei mantui". O nadejde care l-ar lipsi de om de constiinta pacatului sau si l-ar lipsi astfel de smerenie, si un sentiment al pacatului care l-ar lipsi de orice nadejde de ar fi mantuit alcatuiesc doua rataciri duhovnicesti ce trebuie evitate.



In lumina acestei ultime consideratii trebuie inteleasa atitudinea paradoxala a Sfantului Sisoe in acest episod relatat in Pateric: "Trei batrani au venit la avva Sisoe, auzind cele despre dansul. Si a zis lui cel dintai: "Parinte, cum pot sa ma mantuiesc de raul cel de foc [Dn 7,10]?" Sisoe nu i-a raspuns. I-a zis cel de-al doilea: "Parinte, cum pot sa ma mantuiesc de scrasnirea dintilor [Mt 8, 12] si de viermele neadormit?" Apoi cel de-al treilea i-a zis: "Parinte, ce voi face, ca aducerea-aminte a intunericului celui mai din afara [Mt 8, 12] ma omoara?" Si raspunzand batranul, i-a zis: "Eu de nici una din acestea nu-mi aduc aminte caci, milostiv fiind Dumnezeu, nadajduiesc ca va face cu mine mila". Si auzind cuvantul acesta, batranii s-au dus mahniti. Dar, nevrand batranul sa-i lase sa se duca mahniti, intorcandu-i, le-a zis: "Fericiti sunteti, fratilor, caci v-am invidiat. Ca cel dintai dintre voi a zis despre raul de foc, cel de-al doilea despre tartar, iar cel de-al treilea despre intuneric. Deci, daca acest fel de adu-cere-aminte va stapaneste mintea, cu neputinta este ca voi sa mai gresiti. Dar ce voi face eu, cel impietrit cu inima, nefiind slobod sa stiu ca, desi este chin pentru oameni, totusi in tot ceasul pacatuiesc!"".



Cei trei batrani veniti sa-l consulte pe avva Sisoe isi tineau cu totii mintea in iad, dar, cum arata formularea cuvintelor lor, nu insoteau aceasta atitudine cu nadejde si, miscati de intristare si deznadejde, au venit sa-l intrebe pe Sfant. Ca un leac radical la aceasta deznadejde, acesta le-a dat doar exemplul nadejdii: "Milostiv fiind Dumnezeu, nadajduiesc ca va face cu mine mila". I-a intors dupa ce au plecat nu pentru ca ar fi crezut ca a comis o eroare, ci pentru a le arata ca atitudinea lor e o atitudine efectiv mantuitoare, cu conditia de a fi insotita de nadejde. Cat despre el, s-a inteles ca numai din smerenie spune "ca nici nu stie daca este un chin [in iad] pentru oameni". Am vazut ca el insusi obisnuia sa tina mintea in iad.



Grija de echilibru intre ceea ce am putea numi "amintirea iadului" (cum se vorbeste despre "amintirea mortii" ce constituie o etapa precedenta in faptuirea ascetica) si nadejdea mantuirii apare si la alti Parinti.



Astfel avva Evagrie sfatuieste: "Adu-ti aminte si de ziua invierii si de starea inaintea lui Dumnezeu! Gandeste la judecata cea infricosata si groaznica! Pune in mijloc cele ce se pastreaza pacatosilor, rusinea cea inaintea lui Dumnezeu si a ingerilor si a arhanghelilor si a tuturor oamenilor, muncile, focul cel vesnic, viermele cel neadormit, tartarul, intunericul, scrasnirea dintilor, fricile si pedepsele!"



Dupa care insa ifatuieste: "Pune inca la mijloc si bunatatile cele ce pastreaza ireptilor, indrazneala ta inaintea lui Dumnezeu Tatal si a Hristosului Sau, a ingerilor si arhanghelilor si toata multimea sfintilor, imparatia cerurilor si darurile ei, bucuria si desfatarea ei! pomenirea acestora amandurora adu-o la tine! Si pentru judecata pacatosilor lacrimeaza, plangi, temandu-te ca nu cumva si tu sa fii intru acestea! Iar pentru cele ce se pastreaza dreptilor, bucura-te si te veseleste! Si pe acestea te sarguieste sa le dobandesti, iar de acelea sa te instrainezi. Cauta sa nu uiti cumva, macar inauntru, in chilia ta fiind, macar afara undeva, pomenirea acestora, ca macar prin acestea sa scapi de gandurile cele spurcate si vatamatoare".



Afirmatia din partea unui sfant ca e menit iadului poate fi un izvor de descurajare pentru cei ce-l aud, asa cum arata o apoftegma: vizitatorul unui ascet reputat pentru sfintenia sa care il vede pe acesta socotindu-se cel mai mare pacatos dintre toti oamenii si afirmand ca isi are locul intre cei osanditi la iad, trage de aici in fata oamenilor din anturajul sau urmatoarea invatatura: "Atunci, fratilor, sa mergem si sa ne desfatam de aceasta lume, cata vreme cele ale mantuirii ne sunt refuzate. Caci daca chiar si cel ce a savarsit nevointa pana la adanci batraneti si a cautat sa placa lui Dumnezeu spune ea nu e cu nimic vrednic de bunavointa Sa, ce vom spune noi, care ne petrecem fiecare zi in pacat?" Si atunci, parintele caruia i s-au relatat aceste cuvinte si-a completat invatatura: "Nu, copii mei, acest lucru nu-i place lui Dumnezeu! Caci eu insumi si noi toti nadajduim sa dobandim bunavointa lui Dumnezeu, fiindca milostivirea Sa covarseste pacatele noastre. Daca v-am spus acestea, a fost pentru a-mi smeri cugetul si a va atrage luare-aminte sa nu va mandriti de faptele voastre bune, ci sa ramaneti in smerenie".



Sa semnalam in sfarsit stransa legatura pe care formula "Tineti mintea in iad si nu deznadajdui" - privita in totalitatea ei - o intretine cu virtutile rabdarii si ale perseverentei, pe care Parintii le considera fundamentale in viata duhovniceasca, mai cu seama in fata adversitatilor de tot felul pe care aceasta le rezerva, in aceeasi perspectiva, putem sugera o apropiere a acestei formule de cuvintele lui Hristos: "Cel care va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui" (Mt 24,13).



Concluzii



1. La capatul acestei anchete ne apare ca formula "Tineti mintea in iad si nu deznadajdui!" corespunde in fiecare din cele doua parti ale sale, precum si in ansamblul ei, unei invataturi si unei "practici" traditionale a spiritualitatii ortodoxe, puternic prezenta mai cu seama in asceza Parintilor desertului.



Formula nu aduce in fond nici o noutate, ci aminteste necesitatea unei atitudini, care, in asceza traditionala, isi are locul alaturi de practicile mai cunoscute ale judecatii si osandirii de sine, ale plansului si lacrimilor din pricina pacatelor, ale "pomenirii mortii" si "aducerii-aminte de judecata", precum si de frica de Dumnezeu, desi ea corespunde unei trepte mult mai avansate pe calea duhovniceasca.



Formularea insasi e aici extrem de puternica si impresioneaza fara indoiala mai mult decat formularile analoge pe care le putem gasi in scrierile patristice anterioare. Pe de alta parte, faptul ca sfatul e dat lui Siluan de Hristos insusi, da acestei formule o forta inca si mai mare. Face din ea echivalentul unui cuvant evanghelic si confirma retroactiv caracterul traditional, profund crestin, precum si valoarea eminenta a acestei practici care primeste astfel garantia personala si explicita a lui Hristos.



Dar, in contextul in care i-a fost prezentata lui Siluan, formula dobandeste o valoare de porunca privilegiata si chiar de singura porunca data atunci de Domnul; ea dobandeste, asadar, o valoare absoluta, atitudinea recomandata definind de acum inainte pentru Siluan forma esentiala a vietii sale duhovnicesti si calea pe care trebuie sa continue ca sa se mantuiasca.



2. Se pare ca la unii Parinti aceasta practica tine de meditatie, luand forma unei reprezentari, si atinge asadar inainte de toate mintea, scopul fiind adeseori, pe de o parte, de a masura riscul de a pacatui si de a evita savarsirea lui, iar pe de alta parte, de a tinde mai intens spre bunurile pe care le vor mosteni cei ce vor implini voia lui Dumnezeu. in cazul staretului Siluan, e mai mult decat atat: e sentimentul extrem de profund si de dureros, incercat in inima unita cu mintea, de a fi menit iadului pana la a-i suferi anticipat minunile, si nadejdea ce provine deopotriva din inima adanc incercata de a se putea mantui cu toate acestea prin harul lui Dumnezeu. in cadrul staretului, osandirea la chinurile iadului si desfatarea de bunatatile dumnezeiesti nu apar ca doua posibilitati egal deschise: el se priveste ca deja osandit la iad, participa deja la chinurile celor osanditi, simtindu-le suferinta; dar in vreme ce osanditii, fiind judecati, la capatul vietii lor sunt definitiv in iad, el isi pastreaza nadejdea de a putea beneficia la judecata proprie "in ciuda a toate" de mila lui Dumnezeu.



3. Este limpede ca practica predata de Hristos staretului Siluan are drept scop sa-i ingaduie sa fie curatit si ferit de orice pacat, sa fie eliberat de orice stapanire a diavolului, a demonilor si a iadului insusi, si de asemenea si mai cu seama de a dobandi smerenia cea mai inalta. Spre aceasta virtute care, impreuna cu iubirea, e virtutea crestina prin excelenta si ocupa in spiritualitatea Sfantului Siluan un loc central, converg cele doua parti ale formulei "Tineti mintea in iad, si nu deznadajdui".



Spre ea convergeau invataturile si practicile analoge pe care le-am intalnit la Parinti. Cine isi tine mintea in iad si isi pune nadejdea in milostivirea lui Dumnezeu, se infatiseaza lui Dumnezeu ca un adevarat "sarac cu duhul", despuiat cu totul de lume si de el insusi, nemaiavand nici o incredere in el insusi si nemaiasteptand nimic de la puterile sale. El stie din experienta ca orice bine nu poate veni decat de la Dumnezeu. Astfel, rugaciunea sa cunoaste o intensitate si o permanenta pe care nu o mai cunostea pana atunci. El poate spune impreuna cu Apostolul: "Nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine" (Ga 2, 20).



El intelege din experienta si acest alt cuvant al lui Hristos: "Puterea mea se savarseste in slabiciune (2 Co 12, 9). In golirea (kenoza) sa el primeste plinatatea harului. Pentru ca se socoteste mai prejos decat toti, se face mai mare decat toti (cf. Mt 20, 26). Pentru ca s-a facut mic, e mare in imparatia cerurilor (cf. Mt 18, 4). Pentru ca s-a socotit sluga netrebnica, vrednica doar sa fie azvarlita in intunericul din afara (cf. Mt 25, 30) e socotit de Dumnezeu o sluga buna si credincioasa, vrednica sa intre in bucuria Stapanului sau (cf. Mt 25, 21).



4. Ca sfatul "Tineti mintea in iad si nu deznadajdui" a fost dat de Hristos, ca aceasta formula are statutul unui cuvant evanghelic, ca acest sfat corespunde unei practici atestate la Parintii din vechime si chiar, cum atesta cazul curelarului din Alexandria, la mireni ce duceau o viata duhovniceasca profunda, faptul in sine ca staretul Siluan a experimentat si manifestat pe deplin in propria sa viata virtutea lui mantuitoare si sfintitoare ii confera o valoare normativa universala si inseamna ca, intr-o masura sau alta, el trebuie sa aiba un loc in viata duhovniceasca a oricarui crestin. Aceste cuvinte cuprind o bogatie de sensuri suficienta pentru ca fiecare, intr-un moment sau altul al existentei sale si pe masura inaintarii lui, sa poata gasi in ele ajutorul de care are nevoie pentru a se mentine si a inainta pe calea ce duce spre Dumnezeu.

Jean-Claude Larchet

sursa:crestinortodox.ro