Lupta cu diavolii

Parintii rasariteni prezinta viata spirituala si, desigur, evolutia istoriei crestine ca pe o lupta continua intre fortele raului, reprezentate de Satana si de cohortele sale de demoni, si bunatatea lui Dumnezeu si a celor insufletiti de puterea Sa vie: mucenici, sfinti si ingeri. Daca am intreba un om de stiinta ce este mai bine: sa transformi energia sau sa o distrugi, sau de ce oamenii de stiinta, chiar daca apartin unei stiinte lipsite de importanta, cauta sa construiasca, si nu sa distruga, raspunsul ar fi - in cel mai bun caz -ambiguu. Poate ca ar apela la vreo idee despre calitatea vietii sau la omul in cautarea creativitatii, dar raspunsul va fi cu siguranta unul echivoc. Nu asa stau lucrurile cu Sfintii Parinti. Daca vom cauta in scrierile lor explicatia binelui care salasluieste in lucrurile creative, puse in armonie cu puterea lui Dumnezeu, vom afla ca acest adevar este intuitiv cunoscut de sufletul omului, izvorand din revelatia dumnezeiasca, la fel cum este si dovada fortelor opuse ale universului fizic, empiric - adevarata si demonstrabila. Astfel, cosmologia Sfintilor Parinti rasariteni nu numai ca reflecta o anumita realitate a lumii empirice, dar include in realitatea cosmologica si notiunea teocentrica a binelui constructiv. Dumnezeu si "prietenii sai", asa cum au fost numite entitatile spirituale pozitive, precum si mucenicii si sfintii, sunt de preferat Satanei si demonilor sai distructivi. Aceasta dorinta sta la baza vietii spirituale, adica a luptei spirituale.



Patristica rasariteana accentueaza aceasta lupta dintre fortele binelui si ale raului din Univers, motiv pentru care a fost in mod gresit acuzata de dualism, inexact identificata cu anumite conceptii neoplatonice si chiar in mod stupid asociata cu gnosticismul primitiv. Se poate spune ca aceasta intelegere gresita a problemei rezulta in special dintr-o cunoastere superficiala a Sfintilor Parinti si chiar a filosofiei. Desi, asa cum am mai spus, Biserica rasariteana isi intemeiaza cosmologia pe lupta dintre bine si rau, scopul evidentierii acestei lupte spirituale nu este, cu siguranta, unul platonic sau gnostic. Si nici pentru a sustine prapastia de netrecut dintre bine si rau, asa cum apare ea in modelele dualiste. Dimpotriva, Sfintii Parinti zugravesc o interactiune cat se poate de organica si de naturala intre aceste forte. Si intr-adevar, antropologia Sfintilor Parinti alatura fiintei umane elemente ale binelui si ale raului care interactioneaza si se intrepatrund pe parcursul dezvoltarii firesti a comportamentului uman. Din acest motiv, si nu din altul, in introducere nu m-am referit la interactiunea dintre fortele constructive si cele distructive. Asa cum realitatea fizica, desi marcata de interactiunea dintre forte de tip pozitiv si negativ, nu ni se prezinta ca un model dualist de conflicte, la fel si Sfintii Parinti vorbesc, la modul general, despre contraste, lupta si conflict.



Nu trebuie sa uitam ca aceasta cosmologie crestina, in viziunea Sfintilor Parinti rasariteni, se bazeaza nu numai pe conceptia revelatiei bunatatii lui Dumnezeu si pe fortele constructive legate de Acesta, dar si pe ideea ca binele - "lumina", ca sa folosim o metafora a lui Ioan - a triumfat, ontologic vorbind, asupra raului. Lupta spirituala pentru unirea cu Dumnezeu, pentru mantuire si transformarea fiintei umane prin participarea sa la dumnezeiesc, pentru theosis sau indumnezeire -cum numeste Biserica rasariteana aceasta restaurare a sufletului omului - toate acestea depind de potentialul izbavirii umane, atins prin biruinta lui Hristos asupra mortii, prin Cruce si inviere. Desi in istorie si in existenta umana lupta noastra pentru eliberarea de rau este reala si esentiala, crucea si evenimentul invierii sunt cele care fac posibila victoria, asigurandu-ne ca fortele raului vor pali in fata binelui pentru cel care doreste sa traiasca intru Dumnezeu si bunatatea Sa. Sa ne intoarcem un moment la un pasaj relevant care apartine Parintilor pustiei, acei asceti ai pustiei egiptene care, in primele secole ale erei crestine, au dus un mod de viata aparte - pe care incearca sa il exprime teologia patristica rasariteana:



"Odata, avva Dorotei din Tebaida (sec. al IV-lea) si-a trimis ucenicul sa aduca apa de la put. Cand ucenicul s-a aplecat sa scoata apa, a vazut in put un sarpe veninos urias. Speriat, a scapat vadra din mana si a fugit la Batranul sau.



- Parinte, suntem distrusi. Apa este otravita. Am gasit o vipera in fantana!



- Si daca Diavolul hotaraste sa arunce vipere in toate fantanile, o sa mori atunci de sete? l-a intrebat batranul, dand din cap cand a vazut slabiciunea ucenicului.



Dupa aceea, batranul s-a dus la put si a scos el insusi vadra afara. A facut semnul crucii si a baut el primul, apoi a dat si ucenicului sau sa bea.



- Acolo unde este crucea, a spus el, rautatea dusmanului nu poate salaslui".



Lupta cosmologica dintre bine si rau se exprima, asa cum se poate vedea, in viata crestina individuala, atunci cand ea atinge acel potential si putere a indumnezeirii pe care o confera omului Crucea si invierea. Scriind despre ecleziologia Sfantului Ignatie din Antiohia, eminentul parintele teolog grec Ioan Romanides a semnalat faptul ca mantuirea individuala, care este complet hristocentrica si care se naste din Hristos cel inviat, se sprijina partial pe "puterea pe care ne-o daruieste Hristos pentru a invinge diavolul". Parintele Ioan, pornind de la cele spuse de Sfantul Ignatie, pe care il considera o expresie perfecta a traditiei patristice rasaritene, porneste de la aceasta notiune pentru a vorbi despre marturia Bisericii:



"Participarea la dragostea lui Dumnezeu, in unirea unul cu altul (adica in Biserica), care reprezinta intr-adevar impartasirea vietii dumnezeiesti, poate fi slabita si distrusa daca omul nu ia aminte la uneltirile Satanei. (...) Biserica are doua aspecte: unul pozitiv, adica dragostea, unitatea si impartasirea nemuririi unul cu altul si cu sfintii intru Hristos, si unul negativ, adica lupta contra Satanei si a puterilor sale, deja invinse in trupul lui Hristos, de cei care traiesc intru Hristos, dincolo de moarte... Hristologia reprezinta aspectul pozitiv al Bisericii, dar este conditionata de demonologia biblica, care este factorul-cheie negativ ce determina atat Hristologia, cat si ecleziologia, ambele fiind de nepatruns fara o intelegere corespunzatoare a lucrarii si metodelor Satanei".



Cosmologia Parintilor rasariteni este adanc inradacinata in marturia biblica. De exemplu, Sfantul Pavel (f aprox. 67) vorbeste despre intreaga experienta crestina ca o lupta, nu cu trupul, nu cu lumea intreaga, ci una care se da intre fortele crestine si fortele raului:



"incolo, fratilor, intariti-va in Domnul si intru puterea tariei Lui. imbracati-va cu toata armatura lui Dumnezeu ca sa puteti tine piept impotriva uneltirilor diavolului. Caci noi n-avem de luptat impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva capeteniilor, impotriva domniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sunt in vazduhuri".



Ba mai mult, Satana si trimisii sai, demonii, au jucat un rol covarsitor in slujirea lui Hristos insusi. Postind timp de patruzeci de zile in pustie, Hristos S-a confruntat cu Necuratul care isi revendica dreptul de a conduce lumea:



"Si suindu-L diavolul pe un munte inalt, I-a aratat intr-o clipa toate imparatiile pamantului. Si I-a zis diavolul: "Tie iti voi da toata stapanirea si slava acestor imparatii, caci mi-a fost data mie si o dau cui voiesc".



Plasand pe adevaratul stapanitor al tuturor lucrurilor inaintea Diavolului, Hristos spune: "inapoia mea, Satano: caci scris este: "Domnului, Dumnezeul tau sa te inchini si numai Lui unuia sa-I slujesti"". Faptul ca Hristos i-a recunoscut, le-a vorbit si le-a poruncit slujitorilor Satanei in timpul misiunii Sale pe pamant este un fapt de netagaduit. Dintre numeroasele pasaje ce pot fi citate in acest sens sa ne oprim la unele mai semnificative. In Evanghelia dupa Matei, Hristos alunga demonul dintr-un mut, spre marea uimire a multimii prezente. In Evanghelia dupa Marcu, Iisus se confrunta cu o serie de demoni: "Iar El (Iisus) l-a intrebat: Care iti este numele? Iar el a raspuns spunand "Legiune este numele meu, caci suntem multi"". Altadata, demonul striga la Hristos prin gura unui om posedat de diavol: "Ce ai cu noi, Iisuse din Nazaret? Ai venit sa ne pierzi?" Hristos le-a raspuns: "Taci si iesi afara din omul acesta". Imediat demonii au iesit din omul posedat, supunandu-se poruncii lui Hristos. In Evanghelie se afla si dovezile deosebirii dintre felurile demonilor, asa dupa cum se poate citi in Evanghelia dupa Matei. Ucenicii lui Hristos, nereusind sa scoata demonul dintr-un copil lunatic, l-au intrebat pe Hristos, care reusise sa faca ceea ce ei nu au putut: "De ce noi n-am putut sa-l scoatem?" Iisus, certandu-i pentru necredinta lor, a raspuns ca acest neam de demoni "nu iese decat cu rugaciune si cu post". Despre aceasta vom vorbi mai tarziu.



Din moment ce scrierile Sfintilor Parinti rasariteni sunt ancorate in marturia biblica a unei cosmologii care il plaseaza pe Dumnezeu si lucrarea Sa de mantuire, pe Hristos, pe Biserica Sa si pe doritorul de duhovnicie, impotriva puterii Satanei si a fortelor sale, documentele patristice referitoare la aceasta cosmologie sunt voluminoase. Ar fi deci imposibil, chiar inutil, sa ilustram aici unanimitatea pozitiei Parintilor cu privire la aceasta cosmologie. Totusi, ar fi interesant sa extragem cateva referinte din Filocalie, aceasta remarcabila culegere de texte privind viata duhovniceasca si calea spre unirea cu Dumnezeu, adunate in secolul al XVIII-lea de Sfantul Macarie al Corintului (1805) si Sfantul Nicodim Aghioritul (1809). Exprimand unitatea experientei duhovnicesti a Rasaritului crestin din cele mai indepartate timpuri, aceste texte ofera numeroase exemple ale luptei cu demonii care pot fi intalniti pe drumul spre desavarsirea crestina si cresterea duhovniceasca. Vom cita cateva exemple.



In prima suta de capete ale Sfantului Maxim Marturisitorul (f aprox. 662) aflam care este scopul omului in viata: "Dumnezeu ne-a facut pentru a deveni "partasi dumnezeiestii firi" (II Petru 1, 4) si a ne impartasi din vesnicia Sa, pentru a putea astfel deveni asemenea Lui (I Ioan 2, 2), prin indumnezeirea harica. Prin aceasta indumnezeire, toate lucrurile sunt reconfigurate, dobandind stabilitate. Pentru a obtine aceasta, tot ceea ce nu exista este adus la fiinta si i se da viata".



Apoi, vom citi despre atingerea acestui scop:



"...Nu putem sa ne impacam cu Dumnezeu pana ce nu vom fi inceput lupta impotriva diavolului, cu toate puterile noastre. Caci, desi ne luam numele de crestini adevarati, pana cand nu ne vom declara dusmanii diavolului si nu vom incepe lupta contra sa, vom continua sa slujim in mod voit patimilor rusinoase".



Sfantul Teognost (sec. al III-lea) a prezentat destul de concis invataturile patristice privind acest subiect in doua fragmente scurte din eseul sau intitulat Despre practicarea virtutilor, contemplatie si preotie:



"Vegheati totdeauna, pentru ca demonii care ne inconjoara de pretutindeni urzesc sa ne acopere de ocara, asteptand sa ne intepe calcaiul (Facerea 3, 15). (...) Vrajmasul ne ataca prin ispite groaznice cand vede ca sufletul nostru nazuieste la culmile inalte ale virtutii. (...) Acest potrivnic, cu ura sa impotriva omenirii, ne va pune la incercare cu atata rautate incat ne vom pierde nadejdea in viata noastra".



Datele oficiale, ca sa spunem asa, se afla in fata noastra. Fara discutie, Biserica Ortodoxa, traditia sa patristica si autoritatea biblica pe care se bazeaza aceasta traditie atesta existenta reala a demonilor in viata duhovniceasca si a luptei dintre slujitorii lui Dumnezeu si uneltirile diavolului. Fie ca este vorba de consideratii abstracte privind cosmologia, fie despre fapte palpabile ale luptei duhovnicesti duse de sfinti si de Parinti, nu se poate sa nu se tina cont de confirmarea, de catre Biserica, a existentei demonilor si a luptei acestora impotriva nazuitorilor crestini. Ma vad obligat sa adaug acestor date propria-mi experienta.



A respinge ceea ce este empiric, spiritual si poate chiar "mistic" este foarte usor. Pe de o parte, experientele paranormale se afla, prin natura lor, in afara procedeelor noastre "normale" de investigatie, fie si numai pentru ca aceste procedee sunt croite pe baza experientelor pe care le evalueaza aceste procedee, adica cele normale. Pe de alta parte, falsul si impostura abunda acolo unde metodele normale de verificare si examinare dau gres. Pentru un observator superficial este astfel foarte usor sa respinga toate experientele paranormale ca fiind false. Ceea ce, in cazul subiectelor legate de demoni, este deosebit de tentant, atunci cand ne dam seama ca in jurul notiunii de rau s-a dezvoltat o intreaga "teologie" hidoasa, daca imi este permis sa folosesc acest termen. Acesta este denumita sindromul "dracul m-a pus sa fac asta", in care comportamentele gresite, daca nu chiar infractiunile morale, sunt atribuite nu lipsei de caracter, ci unei entitati nefaste care a subjugat vointa omului. Desigur, invataturile Sfintilor Parinti ai Bisericii rasaritene plaseaza asupra individului intreaga responsabilitate pentru actiunile sale si, cu siguranta, nu vad puterile diavolesti cu ochii avizi de senzational ai scenaristilor de la Hollywood, care zugravesc portrete ale unor indivizi inocenti, victime ale unor forte nefaste ce pun stapanire pe sufletul si mintea lor. Cu toate acestea, exista tentatia de a eluda acest subiect pe motiv ca este o cale rapida prin care o fire usuratica se elibereaza de responsabilitatea ratacirilor sale.



In Grecia, acolo unde valorile religioase ortodoxe si sociale traditionale se lovesc frontal cu ideologiile moderne, notiunea de demoni este primita cu dispret de toti, cu exceptia cercurilor celor mai religioase. Demonologia reprezinta trecutul si tot ceea ce este retrograd si reactionar. De exemplu, acum cativa ani, o revista greceasca semipornografica, cu orientare de stanga, a atacat Sfanta Manastire a Sfintilor Ciprian si Justina, ca fiind un centru de sarlatani religiosi care imping Biserica greaca inapoi, in Evul Mediu. Slujbele traditionale de exorcizare, obisnuite in Biserica Ortodoxa, au fost catalogate drept artefacte primitive, rezultate ale incercarilor nereusite ale unor Parintilor neinspirati de a se ocupa de afectiunile mentale, slujbe care, astazi, conform punctului de vedere al revistei, pot fi descrise doar ca o exploatare fatisa a celor bolnavi mental. Un psihiatru caruia autorul articolului i-a luat un interviu a fost de acord in totalitate cu acest punct de vedere. Aceasta rezistenta fata de evaluarea unor vechi fenomene care sfideaza presupozitiile noastre moderne despre comporta­mentul uman si despre lume este tipica pentru o societate nesigura si o stiinta ezitanta. Asa se face ca multi dintre sociologi si, in special, psihologi si psihiatri au respins in repetate randuri ideea de demoni si de forte spirituale rele, considerandu-le simple superstitii. Aceasta are o logica daca ne gandim ca la inceputul acestui secol s-a dezvoltat o psihologie fara Dumnezeu, care exila adesea fortele spirituale pozitive in acelasi colt intunecat al superstitiilor si ignorantei umane.



In unele cercuri teologice, punctul de vedere predominant asupra referirilor la demoni din Noul Testament si din scrierile patristice este ca aceasta a intrat in crestinism din iudaism, maniheism si din vechiul gnosticism. Desigur, putine sunt cazurile, cu exceptia studiilor patristice, in care vom gasi subiectul demonologiei tratat ca un element integral si coerent al cosmologiei. In perioada Iluminismului si a increderii acestuia in atotputernicia ratiunii umane de a descoperi adevarul profund, sustinuta de dezvoltarea empirismului in aproape toate domeniile, teologii si-au indreptat atentia, pentru prima oara, asupra acestui punct de vedere modern privind demonologia, respingand demonii ca pe o curiozitate istorica si negand orice afirmare a existentei fortelor spirituale demonice reale. Rationalismul secolului al XIX-lea, care, in mod indiscutabil, a contribuit la elaborarea teoriilor privind comportamentul uman care au dus la constituirea psihologiei moderne, a plasat teologii in aceeasi tabara cu sustinatorii unei noi discipline a psihologiei, si anume demonologia. Demonologia apartine domeniului psihopatologiei - viziunea demonilor este inselatoare - iar modelele cosmologice, care au facut cunoscuta o lupta ontologica dintre bine si rau si care pot atinge si afecta comportamentul uman, se afla aproape de paranoia. Daca un individ relateaza experiente cu entitati demonice sau confirma activitatea fortelor demonice in viata sa de zi cu zi, este diagnosticat ca schizofrenic si foarte probabil spitalizat. Pana nu demult insa, asa cum vom vedea, nu numai psihologii sau psihiatrii aprobau aceasta, ci si teologii.



Abordarea euristica a demonologiei, asa cum am numit-o eu, a cunoscut o dezvoltare deosebita in ultimele decenii datorita cercetarilor psihologice care au inceput sa se elibereze de empirismul naiv. Un numar de psihologi si de psihiatri (Cari R. Rogers, Abraham Maslow, Viktor E. Frankl) au sugerat faptul ca nevoile psihologice abstracte, cum ar fi nevoia de dragoste sau nevoia de a fi inteles, joaca un rol important in psihicul uman. Ei au sugerat ca aceste notiuni abstracte pozitive se caracterizeaza prin forta si impact proprii si ca ele pot, intr-adevar, interactiona cu individul-pacient sau terapeut pentru a influenta modificarile de comportament. De fapt, ele preiau manifestarile personale. Din acest punct, nu mai trebuie sa facem decat un pas pentru a sustine existenta fiintelor spirituale pozitive, ingerii in lexiconul crestin clasic, care pot interactiona cu fiintele umane la nivel parapsihologic sau suprapsihologic. Si daca se pot face astfel de speculatii despre fortele spirituale pozitive, rezulta ca la fel de usor se pot face si despre cele negative.



Dincolo de aceste granite conceptuale care s-au deschis in unele cercuri contemporane de psihologie, s-au inregistrat si progrese concrete care ne ofera o mai buna cunoastere a demonologiei. Terapeutii au comentat multa vreme asupra cantitatii neobisnuite de limbaj si experiente religioase asociate pacientilor schizofrenici. In plus, schimbul frecvent care are loc intre pacienti si fiintele demonice, care ii instiga la un comportament neobisnuit, reprezinta un simptom tipic de schizofrenie. Doi cercetatori au prezentat recent rapoarte despre experiente demonice ca si cum acestea ar fi fost adevarate, pretinzand ca diavolul poate exista sub forma unei entitati spirituale si sustinand ca, in spatele actiunii acestor entitati, se afla o intentie clara si o logica care influenteaza fiintele umane. Descoperirile lor sunt surprinzatoare si incitante.



Unul dintre acesti cercetatori, un psiholog clinician, a studiat cu atentie vocile auzite de pacientii sai, internati intr-o institutie de boli mentale din California de Nord. El a descoperit ca mesajele transmise de acele voci pacientilor nu reprezentau informatii aleatorii, asa cum ne-am astepta in cazul unei "tulburari psihologice", ci ca ele erau instructiuni logice foarte precise, dirijate. Interesant este ca aceste voci erau de tip negativ si pozitiv, de ordin "inferior" sau "superior", dupa cum le-a numit cercetatorul. De exemplu, un pacient: "a auzit voci de ordin inferior care isi disputau modul in care sa il omoare. Totusi [...] a mai existat si o lumina ca un soare, care venea noaptea la el. El a stiut ca era de ordin diferit pentru ca i-a respectat libertatea si s-a retras atunci cand i-a fost frica".



Vocile pozitive auzite de pacienti, desi au o importanta foarte mare, nu fac obiectul acestei etape de cercetare. Vocile negative sunt descrise astfel: "Ele sugereaza desfranare, apoi cearta pacientul pentru ca le-a luat in considerare. Ele afla punctul slab al constiintei si lucreaza asupra acestuia fara incetare. (...) Ele au o dorinta staruitoare de a distruge. (...) Ele lucreaza asupra tuturor slabiciunilor si a credintelor, pretind ca au puteri teribile, spun minciuni, fac promisiuni, iar apoi slabesc vointa pacientului. (...) Unora le apar sub forma unor diavoli conventionali, care se autonumesc demoni".



Daca astfel de date pun in incurcatura si ii uimesc pe nespecialisti, ele ar trebui sa provoace circumspectie unui specialist in boli mentale. Aceste voci ataca si slabesc chiar elementele psihice necesare recuperarii sanatatii mentale, si anume autocontrolul, parerea buna despre sine, consecventa si hotararea vointei. Exista un tipar al atacului distructiv, in asa-numitele "voci de ordin inferior" auzite de acesti pacienti, care se afla intr-o pozitie diametral opusa cu relatarile lipsite de logica, haotice, nesanatoase, pe care le-am astepta de la indivizi dezorientati. Dar si mai important este faptul ca aceste voci incearca sa dirijeze si sa controleze comportamentul individului, profitand de slabiciunea si de confuzia acestuia si cautand, dupa cum ei insisi au marturisit, chiar sa ii omoare pe pacienti. Daca aceste voci reprezinta uneori stari halucinante si inselatoare, trebuie sa se admita ca exista un tipar al acestor mesaje care pare a fi independent de pacient. Am putea denumi acest element independent demon. O astfel de ipoteza confera o semnificatie stranie cuvintelor Sfantului Petru:



"Fiti treji si vegheati. Pentru ca potrivnicul vostru, diavolul, da tarcoale ca un leu care racneste si cauta pe cine sa inghita...".



Dovada prezentata anterior este tulburatoare. Dar ea se bazeaza numai pe relatarea pacientilor bolnavi mental. Aceasta nu este o demonstratie a existentei diavolului si nici nu sugereaza faptul ca demonii vazuti de pacientii bolnavi mental au vreo legatura cu aceste fiinte demonice mentionate in Evanghelie sau in marturia patristica ortodoxa si in experientele relatate de indivizi asa-zis stabili din punct de vedere mental. Pentru a face o paralela intre relatarea unui individ bolnav mental si demoni, in general, este nevoie ca inca cineva, in afara pacientului, sa fi fost implicat intr-o intalnire cu demonii. Si tocmai o astfel de dovada ne este prezentata de un psihiatru cu studii la Harvard, domnul Scott Peck. In cartea sa de succes - People of the Lie, dr. Peck sustine ca a vazut entitatile demonice care ii influenteaza pe unii pacienti, demoni ce se manifestau sub forma unor contorsionari grotesti ale trasaturilor pacientilor. Aceiasi demoni fiorosi, cu infatisare de reptila, descrisi de Sfintii Parinti, sunt prezentati aici, in aceasta carte, cu aceleasi sentimente de teama, raceala si groaza cumplite, care insotesc intalnirile cu diavolii din literatura duhovniceasca. Desi credincios crestin fara o confesiune anume, dr. Peck abordeaza acest subiect cu o obiectivitate si o precizie care exclud orice suspiciune privind sanatatea sa mentala sau posibilitatea contaminarii isterice sau de alta natura. Nu putem decat sa concluzionam ca un psihiatru inteligent, bine pregatit si stabil din punct de vedere mental a vazut intr-adevar entitatile demonice de care pacientii sai pretindeau ca sunt asaltati si tulburati. Acest fapt sugereaza ca fenomenul demonologie, relatat de Evanghelie si de literatura ortodoxa sau de alta natura duhovniceasca, nu este absurd. Spre dezamagirea lui Bultmann!



Deci, aceste dovezi recent intalnite in literatura de specialitate, care abordeaza fenomenul demonologie ca si cum ar fi real, ne dau posibilitatea de a reconsidera paradigmele si ipotezele noastre stiintifice. Mi se pare ca o astfel de incercare ne-ar ajuta sa reevaluam cosmologia patristica a Bisericii Ortodoxe si sa extragem din aceasta un model psihologic care sa recunoasca realitatea demonilor si influenta fortelor demonice asupra comportamentului uman, atat asupra celui normal, cat si a celui psihopatie.



Vom incepe prin a reitera ce este omul ideal, pe care Biserica Rasariteana il considera un individ restaurat. Un astfel de individ, prin interactiunea dintre harul divin si aspiratia omului spre bine, prin sinergia spirituala, invinge patimile si influenta pacatului, devenind, chiar de pe pamant, urmator al desavarsirii lui Hristos, expus totusi pacatului, dar avand puterea de a-i rezista. Aceasta fiinta indumnezeita, odata ce a trait indumnezeirea si s-a unit cu Hristos, ia parte la energiile dumnezeiesti, conform fagaduintei din Sfanta Scriptura: "...Acela ar putea fi partas firii dumnezeiesti". Mintea sa isi recapata puritatea si intregimea de la inceput, adica starea fireasca pentru care atatia credinciosi ai Bisericii ortodoxe inalta rugaminti fierbinti, printre cele mai caracteristice numarandu-se rugaciunile de multumire dupa impartasanie si rugaciunile de la Pavecernita: "Da pocainta si smerenie inimii mele, umilinta gandurilor mele si ridicare din robia cugetelor mele (...) si ne daruieste noua, Doamne, minte curata si cuget curat (...)".



Pentru Sfintii Parinti, calea spre mantuire si luminare este deci prin excelenta psihologica. Ea presupune, dincolo de orice, ca sa parafrazam Filocalia, curatirea mintii, dobandirea mintii intru



Hristos si biruinta asupra patimilor si a tuturor relelor care impiedica indumnezeirea, acea stare naturala initiala pentru care a fost creat omul. O fiinta umana normala, datorita ratiunii cu care este inzestrata si a autocontrolului pe care i-l da ratiunea, este implicata continuu intr-o lupta cu natura cazuta a omului. Ea tinde mai sus, catre paradigma persoanei naturale, care este intruchipata de Hristos, marturisita de Apostoli, predanisita si propovaduita de Sfintii Parinti, exemplificata de sfinti si continuta in icoanele dumnezeiesti, si salasluieste in fiecare om. Pe masura ce mintea poate cuprinde, intelege si lupta pentru a deveni acea persoana naturala, Harul lui Dumnezeu o intareste, o incurajeaza, o protejeaza si o sfinteste. Pe masura ce se indeparteaza de aceasta viziune a persoanei, urmand ceea ce se afla in discordanta cu ea, mintea este supusa fortelor demonice ale dezintegrarii si distrugerii umane, aflate in Satana, fiind influentata de actiunile si intentiile acestor demoni. Tot ceea ce se afla in concordanta cu omul natural, asa cum s-a aratat el in Hristos si in mesajul crestin, duce la transformarea omului cazut care isi recupereaza judecata corecta. Tot ceea ce se afla in dezacord cu o astfel de viziune duce la distrugere si haos.



Dezmembrarea proceselor mentale, pornind de la o viziune clara si sanatoasa a starii naturale a omului - fie din cauza unor credinte religioase deformate de capitularea completa in fata, patimilor si a laturii inferioare a naturii umane, fie din cauza unor tulburari biochimice sau organice - duce, dupa invatatura Parintilor Bisericii de Rasarit, la ceea ce numim astazi "boala mentala". Satana si puterile demonice au o influenta covarsitoare asupra unor astfel de indivizi, iar viziunile lor psihopatologice despre demoni sunt in mare parte o consecinta a neputintei de a rationa si a gandi in sinergie cu Harul lui Dumnezeu. Afectiunile mentale, daca nu au origine spirituala, se manifesta ca dimensiune spirituala. Este deci de mirare ca pacientii cu afectiuni mentale, chiar si cei fara credinta religioasa sau care nu provin din familii credincioase, vorbesc adesea folosind imagini religioase si vad, simt influenta demonilor?



Demonii se manifesta si isi arata puterile si in conditiile controlate ale vietii monahale, si chiar si in cele ale mirenilor mai duhovnicesti a caror viata religioasa are o incarcatura spirituala aparte. Puterea lor nu are efectul de distrugere si de dezintegrare a psihicului ca in cazurile psiho­patologice, ne spun Sfintii Parinti, deoarece cel care traieste viata religioasa, care ia parte la viata tainica a Bisericii si care are un indrumator duhovnicesc, se afla intr-un contact permanent cu fortele constructive si integratoare ale harului. In plus, viata spirituala intensa a crestinatatii rasaritene a pus totdeauna accent pe doua aspecte: rugaciunea lui Iisus, elementul central al asa-numitei traditii isihaste, si postul. In invataturile isihaste ale Bisericii Ortodoxe, remarcabil reprezentate in secolul al XTV-lea de Sfantul Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, rugaciunea lui Iisus concentreaza atentia asupra rugaciunii: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul". Aceasta rugaciune, denumita adesea si Evanghelia in miniatura, distrage atentia mintii de la orice experienta imaginativa, opreste speculatiile contemplative si cere concentrare totala asupra puterii credintei crestine, asupra mantuirii pacatosilor intru Hristos, pentru salvarea pacatosului in Hristos. Anumite practici fizice, incluzand controlul respiratiei, ajuta corpul sa concentreze puterile mintii si sa impiedice influenta negativa a fortelor distructive sau demonice care ar putea incerca sa impiedice dezvoltarea spirituala. De aceea, purificarea proceselor mentale are un rol important in dimensiunile psihologice ale rezistentei la rau ale celui care ravneste dupa o viata duhovniceasca.



Daca revenim la paradigma psihologica pe care am extras-o din scrierile Parintilor, atat invataturile lui Hristos cat si explicatiile pe care Parintii le-au dat acelor invataturi capata noi dimensiuni si propun noi zone de gandire. Am putea oare sa nu privim cu un alt interes raspunsul pe care Hristos l-a dat ucenicilor Sai, care se indoiau de faptul ca anumiti demoni nu "ies decat prin rugaciune si post"? Si referintele patristice, asa cum ar fi exemplul de mai jos, din eseul despre cunoastere duhovniceasca al Sfantului Diadoh al Foticeii (+ 486), capata un alt inteles:



"...Atunci cand, datorita prezentei harului, Satana este alungata din mintea celui care urmeaza o cale spirituala, ea se (poate) ascunde in trupul acestuia, exploatandu-i dispozitia sufleteasca, pentru ca, prin vicleniile sale, sa poata insela sufletul. In ce masura putem deci sa slabim trupul (prin astfel de practici ascetice, cum ar fi postul), pentru ca mintea sa nu alunece pe calea neteda a placerii senzuale la care este predispus trupul?"



Evaluand invataturile Bisericii Ortodoxe privind demonologia din perspectiva psihologica - si inca una destul de cuprinzatoare, care sa inglobeze atat aceste invataturi, cat si observatiile mai recente ale unor psihologi cu vederi largi - ajungem sa intelegem nu doar ca demonii exista intr-adevar, ci si ca efectul lor asupra comportamentului uman, cel putin in cazul unui psihic sanatos, poate fi controlat, supravegheat si observat. Si cu siguranta ca ceea ce poate fi tinut sub control, supravegheat si observat nu trebuie calificat ca fiind pagini de istorie si nici nu trebuie aruncat in sertarul cu superstitii si primitivism. Daca nu vom examina cu



mare atentie tensiunea metafizica dintre bine si rau, reificata in lupta care se da in om pentru luminare si biruinta asupra intunericului, s-ar putea sa facem o foarte mare greseala. Asa cum a remarcat eminentul istoric al Bisericii Jeffrey Burton Russell, in celebrele sale studii despre istoria Diavolului, cea mai mare biruinta a Satanei asupra omenirii este faptul de a convinge lumea ca, de fapt, el nu exista.


Arhiepiscopul Hrisostom de Etna

SURSA:CRESTIN ORTODOX.RO