ICOANA POCAINTEI ADEVARATE

ICOANA POCAINTEI ADEVARATE

marți, 27 iulie 2010

PARINTELE IUSTIN PARVU - DUHOVNICUL ROMANILOR















Interviu cu Parintele Iustin Parvu 

Este greu de gasit, dar nu-ti trebuie prea multa bataie de cap ca sa recunosti un povatuitor duhovnicesc.

– Interviu cu Parintele Arhim. Iustin Parvu de la Manastirea „Sf. Arhangheli” Petru Voda, judetul Neamt




- Preacuvioase Parinte Staret Iustin, stim ca de la Sfantul Simeon Noul Teolog incoace, povatuitorii duhovnicesti se tot imputineaza; astazi, cand suntem martorii unei mari secatuiri duhovnicesti, cum mai recunoastem un povatuitor duhovnicesc? Sfintii Calist si Ignatie Xantopoulos aratau trei criterii: sa fie inalt la intelegere, smerit la cuget si bland in toata purtarea...



- Este greu de gasit, dar nu-ti trebuie prea multa bataie de cap ca sa recunosti un povatuitor duhovnicesc. Cel care cauta cu adevarat un povatuitor duhovnicesc, la momentul potrivit, il va simti. Sufletul simte cui trebuie sa i se incredinteze, caci Dumnezeu este Cel Care pune in inima dragostea fata de cel caruia ti-a randuit sa ii urmezi. Eu abia asteptam sa ies din temnita numai ca sa-l vad pe Parintele Paisie Olaru. Ardea inima in mine sa-l vad, astfel incat, dupa eliberare, am mers direct la chilia Parintelui Paisie, asteptand doua zile la usa ca sa ma primeasca la spovedit. De aici inainte, timp de opt ani nu m-am mai despartit de povatuirea calda a Parintelui Paisie Olaru. Ma trimisese mai intai la Parintele Ilie Cleopa, insa la el nu am simtit atata odihna sufleteasca, desi, dupa 16 ani de inchisoare, incepuse sa rasfoiasca carti groase de canoane. Relatia dintre ucenic si duhovnic este foarte puternica si in numele ei se pot face multe minuni. Insa nu este suficient ca povatuitorul sa fie cercat, ci sa fie si in acelasi duh cu ucenicul.



- Preacuvioase Parinte Iustin, dar ce ati invatat cel mai mult de la Parintele Paisie Olaru?



- Smerenia si dragostea lui fata de aproapele. Era de o caldura si tandrete sufleteasca rar intalnite. Parintele Paisie era neincetat neobosit cu oamenii, incat uita de el insusi.



- Este bine in zilele noastre sa mai cautam povatuitori duhovnicesti sau nu?



- Este mai bine sa dobandesti tu putina pricepere duhovniceasca, caci vin vremuri cand nu numai ca nu veti mai gasi indrumator, dar nici macar un cuvant din Scriptura sau din Sfintii Parinti. Sfintii Parinti pana acum recomandau povatuirea dupa Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti, insa vin vremuri cand vor lipsi si acestea.



- Dar pana la vremurile acelea?



- Pana atunci sa le invatati pe de rost. In inchisori aveam pururea in minte Paraclisul Maicii Domnului si alte acatiste, care ne-au fost de mare ajutor. Adevarata rugaciune nu se face la manastire, chiar daca dispune de toate conditiile exterioare prielnice contemplatiei si rugaciunii. Noi, in inchisoare, eram lipsiti de frumusetile acestui relief al muntilor Carpati, numai intre patru pereti, unde zeci de ani stateai intre ei si nu vedeai raza soarelui prin crapaturile zabrelelor de la geam; iar daca te urcai cumva sa vezi o raza de soare, gardianul era la spatele tau si-ti dadea cate-o pedeapsa de cinci zile la arest sever, incat nu scapai sanatos de acolo. Ei bine, suferinta aceea era adevarata stare calugareasca.



La baza manastirii este suferinta; vrei sa traiesti crestineste, vrei sa te apropii de Dumnezeu? Trebuie sa te zbati sa ajungi de la aceste laude pe care le face Biserica, sa nu le mai spui prin simplu cuvant, ci sa le traiesti prin caldura aceasta a harului si sa le transformi in duh, sa dematerializezi acest cuvant, pe care acum il mai si schimonosim silindu-ne sa terminam cat mai repede slujbele, sa cantam cat mai sacadat Sfanta Liturghie, unde ar trebui sa uitam de orice grija lumeasca. Asadar, trairea si suferinta trezeste in monah rugaciunea. Respectarea regulilor si randuielilor, fara aceasta traire, naste imprastierea si stinge duhul rugaciunii. Dumnezeu nu are nevoie sa-i reciti rugaciuni, ci vrea ca acest cuvant sa devina transparent.



- Dar Rugaciunea Inimii, a lui Iisus Hristos, nu v-a fost de ajutor acolo?



- N-am spus rugaciunea aceasta, pentru ca la puscaria Aiudului, abia dupa vreo 2-3 ani s-a luat contact cu fosti detinuti: Virgil Maxim, Vasile Marin, Valeriu Gafencu si altii, care intr-adevar au cultivat rugaciunea inimii. Cea mai mare parte insa s-a bazat pe rugaciunea aceasta orala. Pentru ca nu erau numai detinuti politici de aceeasi nuanta; printre tinerii acestia legionari erau si de alte culori politice, care n-aveau habar despre viata crestina; si nu erau pregatiti pentru rugaciunea inimii, ei nu cunosteau nici rugaciunea Tatal nostru. Chiar ministrii acestia, cu care am stat un an si jumatate, cum ar fi generalul Arbore, ministrul Mares, care era ministrul comunicatiilor - au fost nevoiti sa invete Tatal nostru si Crezul, un Cuvine-se cu adevarat, la 50-60 de ani.



- Ce ne puteti spune despre vremurile grele prin care vom trece si noi?



- Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin ce-o sa treceti voi! Acele vremuri deja le-ati inceput. Spre deosebire de alte vremuri, va ingadui Dumnezeu vrajmasului sa se atinga si de suflet; va fi mai mult o prigoana psihologica si nu va veti putea ascunde nici in crapaturile pamantului. Nu este usor, sunt vremuri foarte grele. De exemplu, pe vremea marilor traitori din Pustia Tebaidei, acolo nici militia nu intra, nici control de stat, nici finanta nu intra, nici un control care sa-i tulbure pe calugari. Erau de sine statatori si atat de liberi, incat ei intr-adevar puteau sa-si duca asa, cu toata dragostea, nevointa lor. Insa, la ora aceasta, trebuie sa lupti, si cu cel vazut, si cu cel nevazut; sa lupti cu tine, sa lupti cu lumea, sa lupti si cu dracul. Diavolul – faci cruce - se mai departeaza, mai. Astia vazuti nu se departeaza, ba te asalteaza si-ti mai pun in carca si altele; ba vine cu 666, ba vine cu cartile de identitate, cu cardurile, cu tractorul, cu motorul, cu cipuri, cu radiatiile, holocaustul - toate se rasfrang asupra ta.


De aceea credinciosii acestia, de pilda, care vin din toata lumea inspre manastiri, sunt iarasi un semn ca toata lumea traieste in clocotul asta, in cazanul asta de fierbere de la un rau la altul. Iar calugarul, de bine, de rau trebuie sa stea acolo, in fata lor, sa dea un sfat, o relatie, sa le citesti o rugaciune si sa plece macar catusi de putin altii de cum au intrat. Monahul trebuie sa fie prezent si sa raspunda la toate aceste nevoi ale crestinului. Altadata nimeni nu-l deranja pe sfantul, pe cuviosul. Pai, cate pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la manastirea Durau sau la Secu? Te duceai la proscomidie, incepeai slujba, tu, ca preot, inainte cu o ora, sunai la intrare in tochita metalica, toata lumea stia ca a intrat parintele la biserica.



Paraclisierul deja era venit. Care este randuiala paraclisierului? Intra in biserica, se inchina, ia blagoslovenie de la strana arhiereasca, se duce si se inchina pe la icoane, la Maica Domnului, la Mantuitorul Iisus Hristos, intra in sfantul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidie si cu frica de Dumnezeu incepe sa aprinda lumanarile, cele doua lumanari de pe sfanta masa, candelele. Era o scara cu trei trepte. Se urca parintele de canon saracul, sufla din greu, dar el voia sa aprinda candelele in fiecare miez de noapte, sa fie primul acolo cand venea preotul slujitor. Dupa aceea venea la staret, lua blagoslovenie de toaca si de clopot si Parintele staret de atunci nu dormea, era treaz, la apel, era in pravila. Acuma are o masina cu opt locuri, cu bagaj in spate si-ntr-o dimineata se duce dupa sticle, a doua zi are nevoie de matura, apoi de coada maturii si tot se plimba si tot se plimba, mai merge la o conferinta, pe la examene si printr-alte parti, numai la biserica si la utrenie nu-i. Si paraclisierul n-are unde sa se mai duca, toaca saracul cu 25 de blagoslovenii de la... bec.



Terminam de pomenit inainte ca sa vina preotii, dar acum sunt cate 3-4 mape de pomelnice numai intr-o zi. De asemenea, ca sa revin, nu erau atatea nevoi si atatea boli. Acum s-au inmultit bolile psihice, organice, demonizarile. Apoi nu erau atatea constructii, atatea vite, atata lume. Pe langa acestea mai sunt si ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascutite care patrund pana in a-ti cunoaste si gandul. Si, cand ti-a prins gandirea, aici este si partea sufleteasca. Iar cand a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc usor. Este o lupta impotriva sufletului. Acum nu vezi ce fac? Daca vrei sa ai un serviciu mai bun, trebuie sa te inscrii in loja masonica, sa te lepezi de Hristos. Si, iata, acestea toate sunt incercari si ispite si greutati care ne fura de la adevaratele teluri ale trairii noastre. Acestea aduc la zero, zero, viata duhovniceasca.



- Sfintite Parinte, cum vedeti reinvirea duhovniceasca a monahismului, astazi?



- Cu telefon mobil si cu masini luxoase... Aceasta se va petrece o data cu reinvierea crestinismului. Monahismul este un madular al crestinismului, care slabeste o data cu acesta. Am ajuns la starea in care monahii s-au facut precum mirenii, iar mirenii asemenea demonilor. Crestinatatea este foarte slabita si nu stiu daca se va mai indrepta.



- Nici macar dupa o noua jertfa a crestinismului contemporan?



- Daca mai are sens. Totusi, dupa mine, inchisorile au fost temeliile de regenerare a crestinatatii noastre. Adica ceea ce trebuie sa urmarim este straduinta de buna voie: sa te pui pe post, sa te pui pe priveghere, sa te pui pe rugaciune si sa traiesti in numele Domnului. Sa se simta prezenta ta oriunde esti. Asa, mancare - de trei ori pe zi, ascultare - daca poti lasa-l pe fratele - si asa mai departe...



- Care este motivul pentru care nu se mai poate indrepta viata duhovniceasca, in zilele noastre?



- Pentru ca a slabit dragostea intre frati si nu se mai poate intelege om cu om. Si, fara unitate, cum sa mai recladesti ceva?



- Ce sa facem ca sa pastram dragostea si unitatea dintre noi, oamenii?



- Este nevoie de multa rugaciune, caci rugaciunea intretine buna noastra intelegere. Acum, insa, ne ingrijim mai mult de cele materiale decat de cele duhovnicesti, Inainte, fortele raului erau legate cu rugaciunile marilor traitori; rugaciunea lor avea o mare putere. Si inca n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, caci lumea este nepregatita... Forta diavolului sta in patimile si relele noastre.



- In alta ordine de idei, Preacuvioase Parinte Staret, ce caracterizeaza mai mult monahismul actual?



- Monahii de acum au o mare deficienta in a se supune si nu stiu sa se spovedeasca; nu se spovedesc sincer. Daca ar spune calugarul adevarul la spovedanie, ar muri. Azi iti cere blagoslovenie sa se duca pana la Iasi si el ajunge pana la Constanta, pentru ca ... tot era in drum. S-a banalizat si relativizat mult virtutea ascultarii. Calugarii de azi nu mai au puterea sa asculte de mai marii lor ca odinioara. S-a surpat raportul dintre ucenic si povatuitor si de aceea a ridicat poate Dumnezeu darul acesta de la noi. Dar eu ii inteleg; calugarii din Romania sunt asa dezordonati si neputinciosi in a se supune unei ordini si randuieli, pentru ca asa sunt romanii. Poporul roman este imprastiat din fire, iata nu mai avem nici dacul, nici crestinul de altadata; acum se casatoresc negru cu alb, ortodoxul cu protestantul, catolicul cu africanul, tiganul cu romanul, incat firea, la un moment dat, structura psihologica, se schimba. Tot acest amalgam de natiuni da nastere acestor rautati si acestor blestematii pe care le avem in familiile noastre. Insa nu cred ca sufletul trebuie fortat. Eu la mireni le mai spun cate un sfat, dar pe calugari ii las ca pe ei.



- Ce trebuie sa facem sa ne intarim credinta si sa rabdam toate cele ce vor veni asupra noastra? Si cunoastem din proorociile sfintilor ca, de vor rabda crestinii necazurile de pe urma, vor fi mai mari decat cei dintai. Iar Cuviosul Paisie Aghioritul indrazneste sa spuna ca „multi sfinti si-ar fi dorit sa traiasca in vremurile noastre".



- Cugetand la moarte. Monahul si crestinul nu are aceasta insusita datorie sa fie gata de plecare? O are! Nu te intereseaza daca traiesti si cum traiesti... Din ce in ce oamenii sunt mai dificili si mai cu scadente intelectuale si putere de judecata. Ei, sunt multe de zis, dar iata ca s-a facut ora unsprezece si acusi bate de utrenie...



- Va multumesc mult, Preacuvioase Parinte Iustin, si binecuvantati!...

- Domnul!...





(DIALOG,duhovnicesc de seara, provocat de Stelian Gombos)

Incurcate sunt caile Domnului si judecatile lui sunt greu de patruns, de aceea te rog Doamne sa ne luminezi mintile si sa ne dai intelepciunea necesara ca sa urmam CAILE TALE, ma rog atit pentru mine, familia mea si poporul meu, adu-ne Doamne la bunatate! Doamne ajuta-ne!
Amin.

Parintele Iustin, un adevărat purtator de Hristos














Pe plaiul nemţean care duce spre satul Petru Vodă, pe un drum deloc uşor accesibil, cu gropi şi pietre, după ce treci prin satul de case pitite pe după garduri sărace, case ce par şi mai mici la umbra munţilor împăduriţi, se deschide deodată o poiană, neaşteptată privelişte de secolul al XV-lea: cîteva clădiri croite sever împrejurul unei biserici ridicată după modelul celor ctitorite de Ştefan Cel Mare. Te apropii cu tacută smerenie şi te uiţi cu sfială să vezi dacă nu cumva e scris pe frontispiciul bisericii, în numele voievodului celui sfânt: «Aici voit-a Domnul să înfrâng pe păgânul jefuitor».



Părintele Iustin Pârvu în viziunea tinerei graficiene Nane Crăsnean



Zidurile pictate în motive din vremea Voievodului se răsfaţă în lumina de apus. Vezi judecata din urmă, slava sfinţilor mucenici, harta României Mari, neciuntită de vrăjmaşii dinăuntru şi din afară, păzită de sfinţi şi de ostaşi de ieri şi de azi. Este un moment de trecere din prezent în trecut.



Din Biserică se aud cântări şi litanii neîncetate, oameni, în majoritatea lor simpli, câţiva monahi, tineri, unii foarte tineri, robotind prin curte, pelerini care aşteaptă să fie găzduiţi. Încă nu a venit vremea slujbelor de seară. În faţa unei uşi şi a unei chilii modeste, zeci de persoane, bărbaţi, copii, femei, unii cu desagii alături, aşteaptă. Unii şoptesc rugăciuni, alţii citesc acatiste sau canoane. În odăiţa aceea modestă, Părintele Iustin Pârvu spovedeşte oamenii. 17 ore în şir, cu foarte mici pauze, părintele primeşte cu suflet cald, aceşti pelerini-penitenţ i care vin la el din toate colţurile ţării, să-şi verse lacrimile durerii şi ale pocăinţei, să-şi uşureze sufletul de păcatele grele sau uşoare. Odăiţa aceea mică şi sărăcăcios-monahală cuprinde în ea şi raiul pe care Părintele Iustin îl ţine acolo viu prin rugăciunile sale neîncetate, dar şi iadul păcatelor

mărturisite, grozave sau mărunte.



17 ore în scaunul de spovedanie



Părintele Iustin spunea: "Când ai de a face, ca duhovnic, cu ceata aceasta nesfârşită de penitenţi, îţi trebuie o răbdare ca a lui Hristos ca să nu te îngrozeşti de felul în care satana lucrează în lume cuprinzând sufletele oamenilor. Diavolul este foarte iscusit în a îndemna pe oameni la păcat şi foarte inventiv în a insufla păcatele de tot felul în inima oamenilor. Apăsaţi de greutatea păcatelor enorme, oamenii vin aici să şi le spună.Unele păcate sunt grele ca iadul, te îngrozeşti ascultându-le, cad peste tine, ca duhovnic, asemenea unor bolovani imenşi şi strivitori. Atunci stau şi mă rog să mă apere Dumnezeu de slăbiciuni sufleteşti şi de încrâncenarea inimii. Şi se risipeşte spaima păcatului grozav şi penitentul pleacă uşurat".



Când eram profesor la Seminarul Teologic, unii părinţi ai elevilor veneau să se spovedească la noi, la părinţii profesori. Apoi stăteau la Sf. Liturghie şi se împărtăşeau. Am observat că părintele unui elev, când venea la miruit, îmi săruta mâna şi apoi umărul. După două sau trei întâplări de felul acesta l-am întrebat de ce mă sărută pe umăr. Omul, care se spovedea la mine, mi-a răspuns: "Părinte, am sărutat umărul pe care am pus păcatele mele prin spovedanie". Atunci m-am speriat. Aveam propriile mele păcate şi mă îngrozeam de faptul că cineva mai punea şi păcatele lui pe umerii mei. Acum, când l-am auzit pe părintele Iustin, m-am gândit câte greutăţi are un duhovnic de mănăstire, care este, poate, mai solicitat la spovedanie, decât oricare altul.



Dacă Dumnezeu îl întăreşte câte 17 ore pe zi în scaunul duhovniciei, sigur că Duhul Sfânt lucrează în preacuvioşia sa puterea neîngrozirii de ce aude, răbdarea şi uşurarea inimii şi minţii de povara păcatelor ascultate.



Nu ştiu ce vorbeşte părintele Iustin cu penitenţii săi, nu în sensul înşiruirii păcatelor mărturisite, ci în sensul iertării, ce cuvinte de mustrare şi de iertare le spune, cum le aşază sufletul curăţat prin spovedanie în rosturile lui, cu ce cuvinte îi mângâie sfătuindu-i să nu mai greşească. Dacă te duci la uşa pe care penitenţii ies după mărturisire, vei vedea că oamenii au feţe ca de înger. Radu Gyr scria, într-un volum de poezii de pe frontul din Rusia – unde fusese trimis de mareşalul Antonescu să moară –, că "Ostaşii au chip ca de înger când mor".



Cuvântul părintelui este tare, în sens spiritual, dar mai mare decât cuvântul care iese din gura lui este duhul din el care ţi se comunică dincolo de cuvânt, cu o forţă irezistibilă, fără a-ţi viola gândul şi sensibilitatea, în mod mângâios, cuprinzându-te din toate părţile ca o apă binecuvântată. Dar şi logica lui este spirit de foc, ieşind dintr-o convingere nestrămutată a credinţei lui, dintr-o experienţă de duhovnic uriaşă, încununată şi de experienţa închisorilor prin care a trecut, unde răbdarea lui s-a format şi unde a mângâiat, a mustrat şi a vindecat cu rugăciunea şi cu dragostea.



Un pelerin îmi spunea - şi eu am fost de părerea lui - că cel mai tare (exprimarea lui) dintre toţi monahii de astăzi este Părintele Iustin. Eu nu am sesizat tăria lui din comportament, dar în duh şi în consevarea puterii pe care o are asupra oamenilor, fără nici o gesticulaţie ostentativă, este, într-adevăr, cel mai tare monah, mai tare ca orice arhiereu care, prin fatalitatea poziţiei, rămâne mereu izolat, ieşind din această situaţie forţată numai prin gesturi de voinţă excepţională, care rămân memorabile, dar sunt rare. Părintele Iustin este una cu mănăstirea, una cu slujirea, una cu spovedirea, una cu penitentul pe care îl curăţă prin spovedanie, şi-l consolează prin cuvânt bun şi iubire.



Dragoste prin fapte, patriotism fără lozinci



Pot spune ca, prin experienţa anilor de puşcărie, prin cădere şi ridicare, Dumnezeu mi-a dat o mare putere de dragoste pe care o practic faără efort şi pe care nu am avut-o înainte de această experienţă. Dragostea mea se exercită la nivelul unei parohii, dragostea părintelui Iustin se exercita la nivelul unei ţări întregi şi chiar şi dincolo de hotare, dacă mă gândesc la numărul imens de persoane din Vest care-l cunosc.



Dumnezeu a dăruit ţării, pe vremea persecuţiei comuniste, părinţii spirituali şi duhovnicii cei mai mari din istoria Bisericii noastre. Aceştia au menţinut credinţa în inimile românilor prin cuvântul lor tare. Atunci când ierarhia se plia şi când cuvântul ierarhilor era ambiguu, aceşti părinţi spirituali au ţinut sus inima românească în nădejdea că Dumnezeu nu ne-a părăsit. Cine ar putea înşira numele lor scris cu litere de foc în conştiinţă. Slăvit să fie Domnul Dumnezeul nostru că nu ne-a lăsat în mâinile vrăjmaşilor noştri ca să-şi râdă de noi şi să spună: bine, bine.



Dar Dumnezeu a pregătit în tot acest timp, în adânc, subterani şi necunoscuţi, alţi sfinţiţi părinţi care au luat locul celor care au fost chemaţi la Domnul după căderea comunismului, oameni cu o mare putere de sacriificiu - şi mă gândesc la Părintele Iustin, căci a sta 17 ore în scaunul spovedaniei este un mare sacrificiu pentru Hristos şi pentru semeni. Aceşti monahi crescuţi în închisori, batjocoriţi, umiliţi, dar niciodată frânţi, au învăţat acolo că adevărata dragoste de neam nu are nici o legătură cu noţiunea de naţionalism practicată de socialismul ştiinţific şi nici dragostea de patrie nu are nimic de a face cu patriotismul de partid.



Acolo am înţeles şi am trăit această dragoste, fără lozinci, fără fanfaronadă partinică, ne-am iubit Biserica, patria şi neamul de care eram despărţiţi prin violenţă şi crimă, cu toate fibrele inimii noastre, aşa cum şi-au iubit evreii patria (dăruită târziu, nu aparută odată cu neamul în ea dintru început, ca la noi) şi am suspinat cu inima frântă văzând cum ticurile verbale comuniste erau preluate (fără nici o rezistenţă, măcar intelectuală) de unii reprezentanţi ai Bisericii şi de o parte din elita ţării noastre. Acolo am învăţat să ne iubim patria cu ardoarea şi cu nădejdea cu care evreii din Babilon au făcut-o în timpul robiei; acolo am învăţat cât de sfântă este noţiunea de neam, cât de cristică este ea şi nu un cuvânt de dispreţ, cum era pentru comunişti şi cum este astăzi pentru masonii şi ereticii din Vest (şi de la noi) care ne batjocoresc sufletul şi iubirile cele mari.



De aceea părintele Iustin este iubit şi, ca el, toţi călugării care păstrează această iubire nestinsă şi linia de credinţa adevărată, neîntinată de cea mai mare erezie a secolului – cum o numesc grecii – ecumenismul, devenit la noi ceea ce era până în 1990 erezia comunistă, acceptată de o mare parte a ierarhiei şi de unii preoţii care pun înaintea purităţii ortodoxiei falsul creştinism al ecumenismului, vlastar al masoneriei care a creat revoluţia franceză, cu toate crimele ei odioase, prin lozinci mincinoase ca: libertate, egalitate, fraternitate, dar care nu s-a sfiit deloc să afirme că vor spânzura pe ultimul rege cu maţele ultimului preot. Toate aceste lozinci şi acte au trecut integral în revoluţia bolşevică, având aceiaşi părinţi: masoneria şi erezia.


Adevăraţii purtători de Hristos


Sufletul românesc, simplu şi curat, a simţit erezia şi pericolul şi cei buni se adună în jurul unor duhovnici trăind în mânăstiri spre a asculta cuvântul lor de adevărată învăţătură. Ei nu se tem de terorişti, ei, părinţii, nu primesc pe oficialii masoni sau comunişti mascaţi pe uşile din spate ale mănăstirilor pentru a-i pune la locuri de «cinste», pentru că adevăratele mănăstiri nici nu au astfel de uşi, nici astfel de locuri de cinste. Aici învaţă creştinul ortodox adevărata credinţă, aici se mângâie lacrimile vărsate pentru păcatele făcute, aici se sfinţeşte prin formula pe care spoveditorul o rosteşte la sfârşit: "... iar eu, netrebnicul preot şi duhovnic, prin puterea ce-mi este dată de sus, te iert şi te desleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin". Apoi cu sfătuirea blândă: "caută de acum să nu mai

greşeşti!"


Fireşte, nu cred că astăzi ar fi mai puţini sfinţi părinţi şi duhovnici decât au fost în vremea comunismului. Ar însemna să mă îndoiesc de milostivirea Mântuitorului nostru pentru poporul nostru oropsit. Sunt pline mănăstirile de astfel de duhovnici, sunt pline parohiile de astfel de preoţi care îşi asumă toate riscurile unei predici libere de orice minciună şi care nu aspiră nici la funcţii adnministrative, nici la scaune arhiereşti. Ei sunt purtătorii de Hristos, nu purtătorii de cuvânt mincinoşi al unor epicopi.



Vorbesc însă de părintele Iustin pentru că îl cunosc, pentru că l-am văzut lucrând pentru Biserica adevărată, ca ascultător al celor şapte Sinoade ecumenice şi al tuturor canoanelor şi învăţăturilor sfinţilor părinţi ai Ortodoxiei, fără "agiornament" , fără inveţii anti-ortodoxe, fără abandonarea liniei cristice a credinţei pentru o bursă sau o funcţie. Cum să nu salte inima în noi când vedem astfel de urmaşi ai lui Hristos, care nu aduc laude puternicilor zilei, ci numai lui Dumnezeu, şi care îşi pun viaţa pentru Hristos şi pentru turma Lui, păstori care intră în staul pe uşă şi oile îi cunosc glasul şi-l ascultă, şi-l urmează, pentru că nu este păstor năimit, ci adevărat păstor, el însuşi urmând Marelui Păstor Iisus.

În chemarea la ascultare, Iisus ni se adresează tuturor, în primul rând arhiereilor, apoi preoţilor, diaconilor, ieromomahilor, ierodiaconilor, monahilor, monahiilor şi turmei celei vorbitoare pentru care Iisus Şi-a pus sufletul Său şi pentru care noi răspundem în cazul neascultării chemării Domnului nostru Iisus Hristos. Ordinea enumerării mele implică şi ordinea răspunderii categoriilor respective. Vai celor care mistifică mesajul Domnului, căci judecata Lui va fi ca un foc.


Dar noi ne îndreptăm ochii cu nădejde către purtătorii adevăraţi de Hristos, şi ne rugăm ca cei buni să strălucească pe cerul Ortodoxiei ca nişte faruri călăuzitoare, iar mănăstirea Părintelui Iustin, cu toţi vieţuitorii ei, alături de toate mănăstirile adevărate care "nu au trecut pe la Irod"* să fie înălţate ca nişte stele pe cerul României, asemenea stelei celor trei magi, ca să ne arate Cine este adevăratul Dumnezeu şi cum trebuie să ne închinăm Lui, nu ca lui Baal, ci depunând la picioarele lui Hristos, lacrimile pocăinţei noastre, aurul minţii, tămâia inimii şi smirna sufletului nostru. Amin!
Pr. Gheorghe Calciu


sursa:Cadelnita/Blogspot

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu