PREDICA C E POATE FI ROSTITA ORICAND

"Da-mi, Doamne, bucuria mantuirii Tale" Psal.50,13.
Frati crestini,
Acestea sunt "Minunatele cuvinte, care-s cuprinse in psalmul prea cunoscut de noi, prin desele lui rostiri, si pe care multi dintre crestini il stiu pe de rost, e vorba de psalmul 50, "Milueste-ma Dumnezeule". Prin ele, regele si psalmistul David, cere lui Dumnezeu, sa-i dea bucuria mantuirii Sale.



In urma vestirii pe care i-o face profetul Natan, despre faradelegea infaptuita prin luarea Batsebei si omorarea sotului ei, prin o asezare asa facuta pe campul de lupta, ca sa fie nimicit, regele David isi recunoaste pacatul. Cu sufletul zdrobit de cainta, cu trupul istovit de neodihna durerii sufletesti si cu ochii supti de miile de lacrimi ce le varsasera in zbuciumul caintei sale, da durerii lui sufletesti glas si alcatuieste minunata rugaciune: "Milueste-ma Dumnezeule", in care, in deznadejdea de care era cuprins, cere indurarea lui Dumnezeu, zicand: Da-mi, Doamne, bucuria mantuirii Tale.



In lungul sirag al anilor sai regesti, incercase si David, sa-si gaseasca bucuria fericirii sale depline, in tot ceea ce oamenii socot ca poate sa fie: in bogatii nenumarate, in desfatari, in frumusetile naturii, in intelepciune, in tot ceea ce este marire si stralucire omeneasca, dar vazuse ca toate-s "desertaciuni". Sufletul ii ramanea neogoit de setea lui de bucuria unei fericiri cu adevarat, si atunci, inselat de pospaiul fericirii pamantene, se intoarse cu toata caldura sufletului sau catre Dumnezeu, rugandu-L: Da-mi, Doamne, bucuria mantuirii Tale.



Zbuciumul intregii mele fiinti, nu-si gaseste linistea si bucuria salvarii lui in cele ale veacului acesta, ci numai la Tine, Dumnezeule, imi aflu pacea, iertarea, mangaierea si adevarata fericire, care poate sa-mi dea bucuria unei fericiri sigure. De aceea, la lumina acestui gand, care-ti arata unde-i izvorul adevaratei bucurii sufletesti, regele David striga: Da-mi Doamne, bucuria mantuirii Tale
Frati crestini,
Noi socotim ca bucuria noastra este toata aici pe pamant, unde avem desfatarile petrecerilor, palate frumoase, gradini parfumate, bani grei, dregatorii inalte si posibilitatea aflarii adancului cunostintei. Aici unde toate bunatatile pamantului se invart in jurul nostru si unde suntem socotiti regi ai creatiunii. Si astfel, fiind incredintati, ne straduim sa ne cladim intreaga noastra fericire pe temeliile acestei vieti pamantene. Asa se cugeta si inspre acestea se stradueste bietul om, sa-si fundamenteze intreaga fericire pe acest pamant, pe care, parca ar sta in veci sa-l stapaneasca? Si nu se gandeste, ca locul nostru cel vesnic, nu este aici pe acest pamant, ci in ceruri. Saptezeci sau optzeci de ani abia-i putem implini iar unii si mai putin petrecem pe suprafata acestui rotogol pamantesc, ca pe urma sa nu mai umblam pe el in veci!


Si cat de iute trece timpul, parca mai ieri, iti spun batranii, ca erau tineri, dar ca aurora diminetii a trecut, si nu va trece mult si maine vei auzi ca au murit....


Noi suntem in lumea aceasta, intocmai ca si cum am fi la o masa bogata, incarcata cu tot felul de bucate, infrumusetata cu ceea ce e mai placut vederilor, si inconjurati de rude si prieteni scumpi noua, insa, deodata, pe cand ne este mai bine si ne indestulam cu cele puse inainte, vine cineva pe la spate si te ia fara nici o discutie de amanare, zicandu-ti: "Hai, omule, nu-i de tine aici, hai in alta parte", asa e si cu moartea, care te rapeste fara amanare, de la aceasta masa a vietuirii pamantene. Cand ti s-a implinit vadeaua, repede esti luat si trupul este dat lutului, iar sufletul inaltat spre cele de sus, unde va primi pedeapsa ori rasplata, potrivit cu ceea ce a faptuit in viata aceasta. In fata acestei grabite filmari a vietii noastre, oare nu se cere din partea noastra mai multa intelepciune, de a nu ne pune tot temeiul vietii si bucuriei noastre, pe ceea ce este atat de rapid si trecator?! Oare nu si noi se cade sa ne lipim sufleteste de ceea ce este vesnic si sa cerem ca si David, ca tot binele si fericirea sa ne vina dela Dumnezeu cel atotvesnic?! In lumina acestui exemplu, vine ca tot genunchiul sa se plece, strigand: Da-mi, Doamne, bucuria mantuirii Tale.



Bucuria pe care Tu ne-o dai e vesnica, pentru ca anii tai sunt fara sfarsit si se masoara cu eternitatea. Pe cand traiul unei vieti pamantesti, care dureaza cateva clipite fata de vesnicia Ta, nu ne pot ogoi setea noastra de o bucurie eterna. Unde mai punem, ca sprijinul bucuriei pamantesti, pe care o punem in averi, e atat de subred. Pentru a vedea ce ne pot da averile, n-ar fi sa amintesc decat la ce concluzii a ajuns Solomon, dupa ce si-a strans atatea bogatii'... „mi-am cladit case, mi-am sadit vie; mi-am facut gradini si parcuri..., cumparatu-mi-am robi si roabe..., si vite si oi am avut mai mult decat toti... Aduna-tu-mi-am argint si aur si bogatii ca de imparati...si iata totul este desertaciune si vanare de vant si nici un folos nu este sub soare"... Ecl. II, 4»11. Oare nu bogatiile ne creeaza neliniste? Nu prin ele asuprim si nedreptatim pe aproapele?

Si apoi.... spune tu crestine, ce ai adus cu tine, cand ai venit pe lume si cu ce vei pleca? Si atunci, nesprijiniti pe aceasta pulbere aurie si haine catifelate, care nu ne pot face nimic spre fericirea noastra, nu este noua a ne indrepta catre cel ce are fericirea cea adevarata si sa-l rugam cu tot focul inimii noastre: Da-ne, Doamne, bucuria mantuirii Tale?

Totusi, firea omeneasca cea iscoditoare, parca iarasi s-ar intoarce si ar pune temeiul unei depline fericiri numai pe aceasta viata pamanteasca. Privind la stelele cele sclipitoare care smaltuesc inaltimile ceresti, la lumina cea blanda a lunii si la vatra cea cu foc a soarelui, care straluceste in palpairi vii de lumina, parca am zice: acestea-s ale noastre, ele ne imbratiseaza si ne invaluie in lumina si caldura lor, ele ne vrajesc privirile si ne inalta sufleteste catre sferele cele azurate.... Poezia acestor vraji si mirajul lor de fericire, imediat, insa, dispare, cand privim lucrurile mai in adancul lor. Oare nu observam ca ele sunt indiferente si reci fata de noi?! Aceeasi sclipire de stea acum, aceeasi cu 7000 de ani in urma si la fel va fi si in viitor. Soarele si luna au luminat pe acei ce au trait pana la noi si va inviora si mangaia si pe cei ce ne vor urma. Soarele si luna rasar si apun fara ca noi sa putem interveni cu ceva in miscarea lor... Si atunci, vedem ca suntem inselati si de aceasta fericire pe care socoteam ca ne-o pot da cele mai fumoase podoabe ale universului. Ele ma lumineaza, pe mine pelerin de o zi, ca maine sa straluceasca si pentru alte generatii care ne vor urma...



Totusi, noi nu ne descurajam de indiferenta acestor astri si ne intoarcem catre lumea tuturor vietuitoarelor pamantesti, si-ndeosebi fata de animalele domestice. "Ne simtim mangaiati si socotim ca ele-s cu trup si suflet legate de noi, cand ne invaluie in privirea lor cea blanda, care ne cerseste ocrotirea..., dar nu observam ca si ele ne trateaza cu indiferenta?... E de ajuns sa le schimbi stapanul, ca sa uite de tine...



Atunci ne intoarcem catre oameni, dar aici vai! mai intai cea mai mare parte sunt indiferenti fata de noi, altii ne sunt dusmani si in fine foarte putini ne sunt ieteni. Insa chiar si fata de acesti prieteni, cand incepi sa-ti marturisesti necazurile si durerea... observi ca nu te asculta cu inima sangeranda de durere si... sunt gata si ei ca sa ti-o ia inainte cu ale lor nevoi si neajunsuri.



Lipsiti de aceasta ocrotire si imbratisare duioasa si fericitoare din partea tuturor acelor ce ne inconjoara, spuneti voi, fratilor, daca nu se cade a ne indrepta cu toata nadejdea, catre Atotputernicul si Atotbunul nostru Parinte ceresc si a zice: Da-mi, Doamne bucuria mantuirii Tale.

Asa ar fi sa strige toata lumea, insa, mai sunt unii care spun ca ei isi gasesc fericirea si bucuria vietii lor in petreceri si betii, si-n toata desfatarea pe care poate sa ti-o dea o muzica. Oare acestia nu-s tocmai acei care se inseala si mai mult decat toti ceilalti care-si pun tot temeiul fericirii in cele ale lumii acesteia"? Spuneti D-voastra, oare nu la aceste petreceri, odata cu inferbantarea pe care ti-o da vinul, vine si infierbantarea clevetirilor si a vorbirilor de rau la adresa aproapelui nostru? Oare nu la petreceri si betii se fac planurile cele mai dusmanoase si se pun la cale furturile si omorurile? Si unde au loc cele mai multe injunghieri si omoruri, daca nu la certurile iscate din betii? Si in sfarsit, pentru a vedea cata fericire pot sa ne dea petrecerile si betiile, n-ar fi decat sa va rog sa priviti la figura unui om ce a benchetuit toata noaptea. Galben la fata, slabit si dezgustat parca de viata... si hotarat de a nu se mai neferici cu astfel de petreceri. Ei bine, fata de acestea, oare mai avem cuvant sa spunem ca-n petreceri nesocotite si-n betii gasim fericirea? Toate acestea le-a incercat si regele David, dar cu dezgust s-a lepadat de ele si s-a intors catre Dumnezeu, zicand: Da-mi, Doamne, bucuria mantuirii Tale.



In sfarsit, fratilor, unii au spus ca fericirea o gasim in cercetarea adevarurilor stiintifice, si-n aprofundarea cat mai adanca a filosofiei. Spirite de elita s-au angajat in aceasta munca intelectuala si iata ne-au dat toata aceasta rafinata civilizatie. Foloasele ei sunt mari, totusi ingaduiti-mi sa iau spre prezentare un singur fruct al acestei munci de laborator. Ma gandesc la macelul din ultimul razboi, cand cu gaze si instrumente perfectionate, s-a secerat viata a 12 milioane de oameni, si s-au schilodit alte 12 milioane si au ramas tot pe atatea familii fara reazemul parintesc. Spuneti D-voastra, daca putem gasi fericirea in aceasta diabolica munca si stradanie a mintii omenesti ?



Iar acum, aceasta Europa culta si civilizata, dar mai putin crestina se inarmeaza pana-n dinti... pentru a indolia tot pamantul batranului continent, caci un razboi in viitor este egal cu o completa distrugere.



Oare aceasta trista perspectiva pe care ne-o prezinta crudul macel dintre frati, nu ne scoate in evidenta nimicnicia noastra omeneasca ?! Si in acelasi timp, nu ne apare maiestatea puterii si a gloriei divine? Dumnezeu care e vesnic este atotbun, pe cand noi traitori de o clipa pe acest pamant nutrim atata dusmanie! In scurta noastra existenta, noi nu ne stim sfarsitul, taina cea mare sta in mana lui Dumnezeu. Problema vietii noastre se dezleaga in perspectiva vesniciei si numai Dumnezeu cel ce stapaneste peste veacuri este acel ce intelege desavarsit rostul nostru.



Viata nu se sfarseste aici pe pamant, ci abia atunci noi ne nastem pentru o viata vesnica. Si toti muritorii vom merge in fata judecatorului Dumnezeu. Rasplata cuvenita e-n mana lui Dumnezeu. El, dupa cum spune Sf. Scriptura, „si pe cel drept si pe cel nelegiuit il va judeca". Eccl. III, 17. Si daca fata de judecatorii lumii acestia cerem, ca sa fie mai induratori cu noi, oare nu se cade noua sa imploram cu lacrami mila milostivului judecator ceresc si sa-i zicem: Da-mi, Doamne, bucuria mantuirii Tale?



Dar, nu numai pentru acolo sa ne rugam sa dobandim „bucuria mantuirii lui Dumnezeu", ci si aici, in aceasta viata. Caci, sa fim siguri, ca daca nu vom incepe a ne bucura de mantuirea Domnului aici pe pamant, nici sa ne mai gandim ca vom primi „bucuria mantuirii Sale” in cealalta viata. Si iata, in aceasta viata avem Sf. Biserica, a carei ideal este de a ne impartasi cu aceasta bucurie, creand pe noul Adam din noi. "Numai se cere din partea noastra a ne lipi de idealul acestei Biserici, cautand ca cu ajutorul ei sa ne cioplim statuia noului Adam din noi, si care nu este decat viata in Hristos si pentru Hristos. Si atunci, sa fim siguri, ca prezentandu-ne la judecata cea de apoi, ne vom invrednici sa primim bucuria mantuirii lui Dumnezeu. Pana atunci vesnic sa ne ingrijim pentru aceasta si sa ne rugam zicand: Da-mi, Doamne bucuria mantuirii Tale.
Frati crestini,
Dupa cum vedeti sufletul omenesc nu se fericeste deplin cu nimic din cele pamantesti, ci el vesnic freamata si cauta ceva mai presus decat bucuriile acestei lumi. Tot ceea ce ii pune spre fericire lumea aceasta e iluzoriu si temporar. Iar in inimele noastre. svacneste un dor de paradis. Si noi vrem sa-i ostoim din deplin setea de fericire prin „bucuria mantuirii lui Dumnezeu".



Aceasta neliniste sufleteasca de care suntem cuprinsi, o marturiseste minunat de bine un fericit scriitor bisericesc, care spune: Ne-ai facut dupa Tine, Doamne, si nelinistit e sufletul meu, pana cand se va odihni in Tine. A spus-o aceasta fer. Augustin la o mie patru sute de ani dupa David, si o marturisim si noi, suspinand dimpreuna cu David: Da-mi, Doamne, bucuria mantuirii Tale.



Fratilor, noi ne bucuram mai mult decat David, caci vedem cu ochii nostri mantuirea pe pamant. Bucuria mantuirii lui Hristos e intre noi, ea se revarsa din belsug, prin cele sapte taine ale Sfintei Biserici, si ni se propovaduieste sfatul luminat de indrumare si mantuire sufleteasca. In aceasta mantuire adusa de Hristos si-au gasit bucuria mantuirii: apostolii, martirii si toti sfintii parinti, care dupa o viata traita dupa voia lui Dumnezeu, s-au fericit in veci.



Oare noi crestinii, care suntem numiti „fiii luminii", sa stam departe de a ne bucura de aceasta fericita mantuire a lui Hristos? Ori grija noastra de orice clipa sa fie, ca „prin lumina Ta, Doamne, sa vedem lumina", mantuirii noastre. Caci imediat ce ne vom lasa calauziti de altceva spre a dobandi fericirea, nu o vom gasi, dupa cum ati vazut din cele ce v-am spus. In Dumnezeu gasim bucuria, la El aflam mantuirea.



Crestini, hotarati-va si voi a cere cu rugi fierbinti, impreuna cu psalmistul David, zicand: Da-mi, Doamne, bucuria mantuirii Tale, si atunci cand o veti dobandi, va asigur ca veti zice cu totii, impreuna cu Sf. Apostol Petru: "Doamne bine este noua a fi aici, in preajma slavei Tale celei dumnezeiesti, care ne da bucuria mantuirii Tale, acum si in vecii vecilor. Amin.



Parintele Vasile Vasilache

(din volumul "Dumnezeu este lumina"- Predici rostite la Mitropolia din Iasi intre anii 1935-1938)