DESPRE SFANTA ORTODOXIE

Comuniunea in Ortodoxie



Ortodoxia, mostenind bogata traditie patristica patrunsa de marile taine ale dogmelor trinitare si hristologice, are o structura spirituala proprie, preocupata indeosebi de realitatile vietii spirituale si de raporturile ei interumane. Viata Sfintei Treimi, indreptata spre lume prin intruparea Fiului lui Dumnezeu, a coborat in interiorul existentei create a lumii o viata noua, o realitate superioara de continut dumnezeiesc: imparatia lui Dumnezeu.



Ea a aparut din adancurile vietii intradivine a Sfintei Treimi prin intruparea lui Dumnezeu Cuvantul, in persoana Domnului nostru Iisus Hristos, fiind destinata sa oglindeasca si sa realizeze, prin firea creata a omului ridicat in comuniunea cu Hristos, o viata patrunsa de dumnezeiesc.



Aceasta comuniune de viata cu Hristos in Biserica este ca o unitate organica, avand ca model si izvor comuniunea Sfintei Treimi, in care gasim insusi principiul tainic al vietii. Ideea centrala a invataturii Mantuitorului, - aceea a imparatiei lui Dumnezeu - ne ofera primele trasaturi ale acestei vaste si divine comuniuni care reuneste intr-o intima comuniune de viata si de actiune toate creaturile care con­lucreaza cu harul sfintitor. Aceasta imparatie spirituala care apare pe pamant cu Hristos, intemeietorul si Conducatorul ei, are drept scop realizarea comuniunii perfecte intre credinciosi intreolalta si intre credinciosi si Dumnezeu. Mantuitorul invata ca mai presus de orice, dragostea, este aceea care intemeiaza cea mai puternica comuniune omeneasca: "Sa va iubiti unii pe altii cum v-am iubit Eu" (Ioan XIII, 34). Comuniunea inseamna mai mult decat o asociatie morala sau spirituala. Ea reprezinta o unire cu Hristos, cum este numita in limbajul liturgic, incorporarea in Biserica prin Taina Botezului. Comuniunea inseamna unirea spirituala pe care o produce iubirea. "Cine ramane in dragoste, ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in El" (Ioan IV, 6). Comuniunea nu e o stare, ci o miscare care se aprofundeaza si se extinde, un proces de asimilare si de reciproca daruire in continua crestere, o relatie vitala de implinire reciproca. Ea se hraneste continuu din impartasirea cu Hristos. Legatura dintre noi si Hristos este atat de puternica, atat de adanca, incat dezlipirea unui membru de la trup intristeaza intreg trupul. "Noi ne impartasim din acelasi si cu totii devenim aceeasi". Ceea ce ne face ca sa fim un singur trup cu Hristos este impartasirea euharistica in cadrul Bisericii, caci Biserica - dupa Cincizecime - este acolo unde se celebreaza Euharistia, unde toti se integreaza in Hristos.



Comu­niunea crestina consta intr-o relatie dubla ; relatia intre crestini unii cu altii si relatia intre crestini si Hristos. Comuniunea mai este acordul tuturor credinciosilor in adeziunea pozitiva, interioara si exterioara, la toate adevarurile definite de catre Biserica, adeziune totdeauna insotita de vointa formal exprimata inainte de a accepta toate definitiile ulterioare.







Temeiul trinitar al comuniunii



Noi nu putem cunoaste relatiile si viata interioara a Sfintei Treimi, spune Maxim Marturisitorul, fara a intra in comuniune perfecta cu Dumnezeu, fara a ne impartasi de viata dumnezeiasca. Astfel intrati in viata divina, noi traim dupa modelul Sfintei Tre­imi si suntem copartasi cu Iisus Hristos, Care ne-a inlesnit aceasta stare.



Unirea la care suntem noi chemati nu este nici ipostatica, cum este unirea naturii umane a lui Hristos cu natura Sa divina, nici substantiala cum este ea pentru cele trei persoane divine, ci este o comuniune cu Dumnezeu prin energiile Sale, sau o comuniune prin har, facandu-ne sa participam la viata divina, fara ca natura noastra sa devina natura lui Dumnezeu.



Comuniunea bisericeasca este chemata sa reproduca, in existenta sa, realitatea divina. Omul nu in singuratate, ci in comun a primit porunca de a deveni Dumnezeu dupa har, iar comuniunea bisericeasca este o imitatie a vietii divine. Astfel, comu­niunea credinciosilor- sau Biserica este alcatuita dupa imaginea comuniunii absolute a Sfintei Treimi.Aceasta comuniune este realizata de catre Sfantul Duh.



Duhul Sfant este acela care da Bisericii caracterul de comuniune, de unitate, de intreg. Duhul Sfant se da in Biserica pentru slujirea comunitatii si nu a individului. Duhul Sfant face ca fiecare din noi sa avem dorinta de a ne depasi, de a fi in celalalt, de a-l avea pe acela in noi, fara a ne confunda unul cu altul. Duhul Sfant aduna pe unul si celalalt, El nu e numai un dar, intre unul si altul, ci ca legatura vie. Duhul Sfant este principiul unitatii, al sobornicitatii, al comuniunii in Biserica, creator si sustinator al intregului in care partile nu sint anulate, ci sunt vii si traiesc impreuna in comuniune deplina.







Biserica privita ca o comuniune in ortodoxie

Biserica Ortodoxa nu este privita ca o organizatie in sensul unei organizatii poli­tice sau de alta natura ; ea nu inseamna numai viata organizata a credinciosilor pe plan religios, ci ea este mai presus de toate organismul teandric, viata lui Dumnezeu in oameni, o comunitate teandrica, o comunitate sacramentala. in aceasta viata de comu­niune in Biserica, cel care intra este iluminat, este invatat de catre Hristos care lucreaza, in el. Biserica, in acest sens de comuniune, depaseste prin adancime orice forma de organizare sociala sau de alta natura. Biserica este taina comuniunii cu si prin Sfanta Tteime, este organismul in care se realizeaza iconomia Sfintei Treimi.



A. Komiakov a formulat ideea ca intreaga teologie si viata crestina are un aspect ecleziocentric, ca mantuirea este un act de solidaritate si comuniune in Bise­rica. "Noi stim, zice el, ca daca cineva pacatuieste, pacatuieste singur, dar nimeni nu se mantuieste singur". Cel ce se mantuieste, se mantuieste in Biserica, anume ca membru al ei si in comuniune cu toate celelalte membre ale ei. "Daca cineva crede, el se afla in comuniunea credintei, daca iubeste este in comuniunea iubirii, daca se roaga este in comuniunea rugaciunii". In Biserica, privita ca o comuniune, intra toti credin­ciosii. Aceasta Biserica se cunoaste cu ajutorul credintei. Ea este nu numai ca o cali­tate, sau o experienta, ci si ca o cantitate, ca unitate a tuturor, ca viata unica si inte­grala, ca sobornicitate dupa modelul uniunii celor trei persoane divine. Aceasta unitate se manifesta in dragoste si prin dragoste si ea exista datorita participarii la viata divina si unica a Bisericii. "Sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gand sa marturi­sim..." proclama Biserica in timpul sfintei liturghii. Aceasta viata de comuniune, aceasta unitate a Bisericii se reveleaza ochilor duhovnicesti, ochilor iubirii, nu ca o unire exterioara de genul celor ce le intalnim in orice societate omeneasca, ci ca principiul prim si misterios al vietii. In Biserica, in comuniune, fiecare om traieste din viata intregii umanitati, devenita Biserica. in acest fel fiecare om este umanitate. In aceasta comuniune care e Biserica nu intra numai neamul omenesc, ci si adunarea ingerilor face parte din ea deopotriva. Comu­niunea noastra in Biserica, prin Fiul lui Dumnezeu, devine cu atat mai mare cu cat El a unit din nou lucrurile pamantesti si cele ceresti, cu cat El a distrus zidul de separare dintre lumea ingerilor si a oamenilor. Omul devine o fiinta universala, viata lui in Dumnezeu il uneste cu viata intregii creatii prin legaturile iubirii cosmice.



Caracterul de comuniune al Bisericii consta nu numai din forma istorica si de organizare a comunitatii bisericesti, ci si in caracterul ei de Trup tainic al Domnului, de imparatie a lui Dumnezeu. De acest caracter trebuie sa se tina seama in raspunsul la intrebarea: care sunt elementele ontologice si spirituale care fac posibila o identi­tate dintre Biserica si comuniune ? La baza ideii de comuniune a Bisericii in Ortodoxie sta insusirea ei de Trup tainic al Domnului, de Biserica soborniceasca sau de Biserica euharistica. Acestea pot fi considerate premisele sau sursele ideii de comuniune a Bisericii. Orice interpretare a Bisericii facuta potrivit cu principiul comuniunii are o importanta deosebita, deoarece aceasta dezvaluie cu mai multa claritate structura de comuniune a Ortodoxiei, caracterul ei ecumenic, conciliar si comunitar.







a) Reflectarea comuniunii trinitare in Biserica. - Biserica nu este o institutie religioasa intermediara intre credinciosi si Dumnezeu, un eveniment supranatural in istorie. Biserica este organismul spiritual in care Dumnezeu este prezent si lucreaza in istorie, Trupul tainic al lui Hristos in care credinciosii isi insusesc energiile divine, intr-un proces continuu de indumnezeire si de comuniune cu lumea. Astfel, in Biserica se restabileste si se desavarseste creatia dupa modelul vietii inter-trinitare care este o unitate perfecta de natura si o imbinare intre unitate si pluri-personalitate.



Aspectul de comuniune al Bisericii se sprijina si pe faptul ca omul creat dupa chipul lui Dumnezeu este un subiect care manifesta fiintial o intentie spre comuniune. Intrarea noastra in viata de comuniune treimica este opera lui Iisus Hristos, care este un centru in care intentionalitatea dupa comuniune are intensitatea suprema, si a Duhului Sfant care este Duhul comuniunii. In comuniunea din Biserica se reflecta si se valideaza modul de a fi si lucrarea realitatii ultime a Sfintei Treimi. Iubirea treimica este modelul iubirii dintre crestini. Dumnezeu are caracter personal si este in relatie interpersonala. Omul numai in comuniune si in relatie cu celalalt se realizeaza si se cunoaste pe sine deplin si cunoaste pe celalalt iubindu-l in acelasi timp.



Daca Dumnezeu este dragoste, este evident ca omul nu se poate apropia de El decat prin dragoste. Comuniunea bisericeasca e forma necesara pe care o ia iubirea fata de Dumnezeu si iubirea intre ei a celor ce primesc in ei iubirea Treimii prin Sfantul Duh. Comuniunea bisericeasca, cu slujirile randuite prin har dumnezeiesc, e forma necesara pe care o ia depasirea adevarata a orgoliului individualist care e obstacolul principal in calea iubirii. Mergand mai adanc in comuniune prin iubire se da nu numai de adevarul Treimii, ci si de cel bisericesc care, este o reflectare a adevarului treimic trait in comuniune.







b) Comuniunea dintre membrii Bisericii. - Dupa Sfantul Ioan Gura de Aur, intregul este prezent si lucreaza fiecare madular, dupa cum si fiecare madular lucreaza pentru intreg, care e Biserica. Duhul Sfant face ca fiecare madular sa-si indeplineasca lucrarea proprie, dar in asa fel ca ea sa fie in acelasi timp o lucrare comuna, o lucrare a Bise­ricii pentru Biserica. Este evident ca fiecare membru al Bisericii, lucrand dupa chemarea lui, isi aduce lucrarea pentru toata Biserica, precum la randul lui el se impartaseste de ceea ce realizeaza toti membrii Bisericii la un loc. El da ca ins comunitatii, dar in acelasi timp ia din aceasta comunitate. Acest raport intareste viata de comuniune, viata care este in Biserica si prin Biserica. Fiecare dintre madularele Bisericii indepli­neste in organism functiunea sa speciala care contribuie la binele tuturor. Suferinta sau binele unuia are repercursiuni in intreg corpul, caci partile sunt intre ele strans unite.



Comuniunea nu desfiinteaza insusirile personale si fundamentale ale membrilor comunitatii, ci le armonizeaza si le impaca in promovarea desavarsirii comune.







c) Sobornicitatea Bisericii ca o expresie a comuniunii. - Una din insusirile Bise­ricii asa cum arata Simbolul niceoconstantinopolitan este sobornicitatea, care constituie sufletul si specificul Ortodoxiei, dupa cuvantul teologului A. Homiakov. Acest termen folosit azi exclusiv de Biserica Ortodoxa reda - calitativ - termenul de catolicitate. Biserica soborniceasca este Biserica aceea care aduna si uneste, care traieste in comu­niune. Ideea sobornicitatii in acest inteles este indreptata si spre interior, nu numai spre exterior. Sobornicitatea este Patrunsa de Duhul, Care salasluieste in Biserica si Care tine pe toti laolalta. Soborni­citatea este sinodalitate, in intelesul unei adunari largi si active, al unei participari a tuturor la viata integrala a Bisericii, la viata comuna in acelasi adevar.



Adevarul in Biserica se da numai aceluia care traieste in comuniune cu ceilalti, care se elibereaza de eul sau, care renunta si iese din el insusi.







Comuniunea nu este suficienta cand e sustinuta numai prin cuvinte, numai teo­retic. Ea trebuie traita, trebuie pusa in practica. Comuniunea trebuie sa se vada in faptele unora pentru altii, in conlucrarea lor.



Prin ea anticipam de pe acum ziua in care Dumnezeu va innoi toate in noi si va face ca sa fim cu totii o turma si un Pastor.