SCHITUL DARVARI DIN BUCURESTI(X)

Sf. Ioan Iacob Hozevitul


La 23 iulie 1913 in familia credinciosilor Maxim si Ecaterina Iacob, plugari din satul Crainiceni, pe malul Prutului, azi in judetul Botosani, se nastea un prunc, caruia i s-a dat la botez numele de Ilie, intrucat numai cu cateva zile inainte se praznuise Sfantul Prooroc Ilie Tesviteanul. Bucuria tinerilor soti a fost de scurta durata, caci la numai cateva zile Ecaterina s-a imbolnavit, iar dupa sase luni Dumnezeu a chemat-o la Sine. In aceasta situatie nefericita, bunica pruncului Iliuta, Maria Iacob, vaduva de mai multi ani, a luat asupra ei cresterea nepotului orfan. L-a ingrijit ca o adevarata mama, deprinzandu-l de mic cu ragaciunea, postul, cercetarea bisericii si respectarea tuturor randuielilor crestinesti. Tatal sau a fost concentrat in anul 1914, iar dupa ce a fost lasat la vatra s-a recasatorit. Dupa doi ani, in august 1916, Maxim Iacob a fost chemat din nou sub arme si trimis pe front in vederea dezrobirii romanilor aflati sub stapaniri straine. Si-a pierdut viata pe campul de lupta, numarandu-se astfel printre eroii cazuti pentru intregirea neamului. A doua sotie a parasit atunci casa soacrei si pe fiul ei vitreg, reintorcandu-se la parintii ei. In felul acesta, micul Iliuta a ramas din nou numai in grija bunicii sale, batrana si fara nici un ajutor.



Din septembrie 1920 incepe sa urmeze scoala primara la Crainiceni, dovedindu-se un copil inzestrat de Dumnezeu si cu o purtare aleasa. In 1924, in viata lui survine o noua nenorocire, prin moartea bunicii. Viitorul calugar isi va aminti mereu de bunica sa, femeie simpla din popor, care i-a sadit insa in suflet dragostea de Dumnezeu si toate virtutile crestinesti; ii va dedica si cateva poezii de o mare sensibilitate. Ramas singur pe lume, a fost luat in casa unchiului sau, “Mos Alecu”, fratele mai mare al tatalui, care ii va purta de grija pana la intrarea in manastire. Acesta l-a trimis sa invete carte, mai intai la Gimnaziul “Mihail Kogalniceanu” din Lipscani, apoi la Liceul “Dimitrie Cantemir” din Cozmeni; in 1932 si-a sustinut examenul de bacalaureat la Cernauti.



Firea sa meditativa, precum si educatia religioasa primita de la bunica sa si in casa unchiului sau, l-au determinat sa se indrepte spre manastirea Neamt, ca sa se inchinovieze in aceasta mare lavra a monahismului romanesc. Era la praznicul Adormirii Maicii Domnului din 1933, pe cand implinise abia 20 de ani. Staretul de atunci, episcopul Nicodim Munteanul, viitorul mitropolit al Moldovei si apoi patriarh al Romaniei, l-a primit ca frate in obstea calugarilor nemteni, incredintandu-i o “ascultare” la farmacia manastirii. In dorinta unui loc si mai linistit, in iunie 1934 a vizitat asezamintele monahale din Oltenia, ramanand o vreme la manastirea Turnu, pe Valea Oltului, care l-a impresionat nu numai prin frumusetea locului, ci si prin stravechile traditii de viata sihastreasca de aici. Dupa cateva luni a fost chemat sa-si satisfaca stagiul militar, la Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi. A fost repartizat sa ingrijeasca bolnavii din infirmeria regimentului.



Dupa terminarea stagiului militar, s-a reintors la manastirea Neamt, chemat de fostul sau staret, devenit intre timp mitropolit al Moldovei. I s-a dat ascultarea de bibliotecar, avand astfel ocazia sa citeasca mereu, dar sa si puna in randuiala multimea de carti si manuscrise care se gaseau acolo. Facea si lectii de limba romana cu fratii care se gaseau la scoala monahala.



La 8 aprilie 1936, noul staret, arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar la Iasi), l-a tuns in monahism, in biserica mare manastirii cu hramul Inaltarea Domnului – ctitorie a lui Stefan cel Mare – primind, potrivit pravilei calugaresti, un nou nume, cel de Ioan. Nas si parinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spatarul, egumenul schitului Pocrov, unul din cunoscutii calugari moldoveni cu viata imbunatatita.



Sufletul sau curat era insetat insa dupa o viata cu adevarat isihastra, dupa pilda marilor parinti duhovnicesti din primele veacuri crestine. Drept aceea, cu aprobarea mitropolitului Nicodim, in noiembrie 1936 tanarul monah s-a indreptat – impreuna cu alti doi calugari – spre Tara Sfanta. Ajuns acolo, s-a inchinat in sfintele lacasuri ortodoxe din Ierusalim, din Betleem, din Herbon si din alte localitati biblice. Apoi, ca un nou Ioan Botezatorul si ca atatia parinti induhovniciti ai pustiei, cuviosul Ioan Iacob a trait vreme de doi ani intr-o pestera din pustiul Iordanului.



Dupa aceasta s-a inchinoviat in stravechea asezare monahala care este manastirea Sf. Sava cel Sfintit (439-532). Pe langa el mai erau si alti cinci calugari romani care continuau sirul unor vrednici monahi odrasliti din neamul nostru, care au sihastrit aici, departe de tara, dar pemanent cu dorul ei in suflet. Aici a trait Cuviosul Ioan opt ani, indeplinind felurite ascultari: ingrijitor al bolnavilor, paracliser, ghid, ajutor de econom si bibliotecar. Traind intre monahii greci – care constituiau majoritatea – a invatat limba greaca si chiar a inceput se traduca in romaneste unele din invataturile marilor Parinti duhovnicesti. A invatat de asemenea limbile araba si engleza. Era pretuit de toti pentru viata sa aleasa de ascultare, rugaciune, priveghere, straduindu-se sa urmeze pilda marilor traitori de aici din veacurile trecute.



Dupa opt ani, prin voia lui Dumnezeu a fost chemat la o alta slujire. Se stie ca Biserica Ortodoxa Romana are doua lacasuri de inchinare la Locurile Sfinte: o biserica si un camin in Ierusalim, precum si un schit la Iordan, cu hramul Sfantul Ioan Botezatorul, nu departe de orasul Ierihon, in locurile in care boteza, cu aproape doua mii de ani in urma, Sfantul Ioan. Dupa cel de al doilea razboi mondial, era nevoie de un preot-slujitor si egumen la biserica schitului de la Iordan. Drept aceea, superiorul bisericii romanesti din Ierusalim, arhimandritul Victorin Ursache (mai tarziu arhiepiscop in America) a propus Patriarhiei Romane hirotonirea intru preot a Cuviosului Ioan Iacob. In urma recomandarilor elogioase ale arhimandritului Victorin, Patriarhia noastra a numit pe schimonahul Ioan egumen al schitului romanesc de la Iordan. A fost hirotonit diacon si preot in cadrul unor Sfinte Liturghii savarsite in rotonda Sfantului Mormant din Ierusalim.



Timp de cinci ani, deci pana in 1952, Cuviosul ieroschimonah Ioan a staretit cu vrednicie si cu evlavie la schitul de la Iordan. Cu ajutorul unor calugari romani, a ridicat mai multe chilii langa biserica, atat pentru ei, cat si pentru pelerinii care se abateau prin aceste locuri. A slujit aici mereu Sfanta Liturghie, a spovedit si a impartasit credinciosi, le-a adresat cuvinte de mangaiere duhovniceasca si de intarire. Nu si-a uitat nici vechile preocupari poetice, scriind poezii, in care descria frumusetea locurilor in care isi ducea nevointele duhovnicesti, locuri pe care le-a iubit mai mult decat pe oricare altele.



Iata cum descrie viata sa de aici unul din biografii sai, el insusi traitor o vreme la Ierusalim: “In acest loc, in care s-a simtit mai acasa, sufletul sau de poet se indulcea nu numai cu frumusetea naturii, cu ciripitul pasarilor, cu amintirea neuitatelor fapte petrecute demult in preajma Iordanului, ci si cu mireasma limbii stramosesti, virtutile Cuviosului ieroschimonah Ioan au inflorit in intreaga lor splendoare. El devine duhovnicul multor calugari din partile acelea, romani si greci. Multi pelerini romani sau de alt neam, poposind la schitul de la Iordan, se spovedeau la iscusitul duhovnic si primeau Sfanta Impartasanie din sfintitele sale maini. Din sufletul sau, ca dintr-un izvor curat si imbelsugat, curgeau cuvinte de mangaiere si intarire duhovniceasca. Ostenea zi si noapte, implinindu-si cu neasemanata osardie chemarea in slujba lui Hristos. Savarsea cu multa evlavie slujbe, statea de vorba cu fratii calugari sau cu credinciosii care treceau pe acolo, lucra in gradinita, alteori scria; noaptea se retragea in tufisurile de pe malurile Iordanului, rugandu-se pana catre ziua. Uneori mergea timp de mai multe zile in desertul Iordanului, petrecand singur in post desavarsit, in rugaciuni si metanii” (Arhiepiscopul Lucian Florea al Tomisului, in vol. Sfinti romani si aparatori ai legii stramosesti, Bucuresti, 1987, p. 560).



Socotind ca aici era inconjurat de prea multa lume si de griji trecatoare, care il impiedicau de la rugaciune si meditatie, dar si bolnav, in 1952, dupa o internare intr-un spital din Ierusalim, s-a hotarat sa lase altuia staretia schitului si sa se retraga intr-un alt loc. Asa se explica plecarea lui la manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul. Aceasta era o straveche asezare monahala, de la inceputul veacului al V-lea, situata la apus de Ierihon, pe Valea paraului Horat sau Cherit din Vechiul Testament, numit azi Hozeva, in preajma caruia a trait Proorocul Ilie, in timpul prigonirii lui catre regele Ahab. Manastirea a cunoscut perioada ei de inflorire in a doua jumatate a secolului al VI-lea, cand a trait aici Cuviosul Gheorghe, supranumit Hozevitul, praznuit la 8 ianuarie.



Cuviosul ieroschimonah Ioan a trait in jurul acestei manastiri in cea mai aspra schivnicie in ultimii opt ani de viata. In jurul manastirii se gasesc mai multe pesteri, sapate in peretii stancosi care se inalta pe ambele maluri ale paraului Hozeva, in care au trait, in curgerea veacurilor, multi calugari de neam roman. intr-una din aceste pesteri, cu hramul Sfanta Ana, a vietuit si Cuviosul schimonah Ioan Iacob. Aceasta pestera se gaseste in pustiul numit Ruva, pe malul stang al paraului, la vreo trei km de manastire. Intrarea in ea se afla la o inaltime de aproximativ 7 m fata de cursul apei, incat se ajungea in pestera numai cu o scara. Pestera are trei incaperi: prima, de vreo 12 metri patrati, cu o firida sapata in piatra, care servea ca un adevarat prestol si unde se ruga mereu Cuviosul Ioan. Aici se odihnea pe o rogojina asternuta pe o scandura, se ruga, medita sau scria poezii. Printr-o scobitura facuta in piatra se ajungea in a doua incapere, de 6 metri patrati, in care pustnicul manca din putina hrana pe care i-o aducea din manastire ucenicul sau, schimonahul Ioanichie Paraiala (paine, pesmeti, masline, ceai, cafea). Alaturi se gasea a treia incapere, care era de fapt o “pestera” a mormintelor, caci aici erau asezate spre vesnica odihna trupurile celor ce se nevoisera aici.



Iata cum descrie acelasi biograf al Cuviosului Ioan traiul sau din pestera Sfanta Ana: “In aceasta asezare saraca s-a smerit si s-a rugat Cuviosul Ioan in ultimii ani ai vietii sale, rabdand frigul, foamea, setea arsita, boala si lipsurile de tot felul si multe ispite. Cu darul Sfantului Duh si prin multa sa credinta, a trecut barbateste peste toate greutatile si incercarile. Cea mai mare parte din zi si din noapte staruia in priveghere, fiind un om al desavarsitei rugaciunui. Manca numai o data pe zi, seara, si se multumea cu 3-4 ore de somn. Citea Sfanta Scriptura si operele Sfintilor Parinti sau traducea din limba greceasca scrieri folositoare de suflet. Se recrea cantand imne duhovnicesti – caci avea un glas frumos si dulce – si compunand poezii. Savarsea pravila calugareasca in paraclisul din pestera. Din cand in cand, mai ales la sarbatorile mari, slujea in biserica Sfantul Gheorghe Hozevitul. Cu aceste prilejuri, cobora pe scara din pestera si venea aici, lua parte la privegherea de toata noaptea si apoi slujea in sobor Sfanta Liturghie, impartasindu-se cu Sfinte Taine. Dupa ce lua masa impreuna cu ceilalti parinti in trapeza manastirii, se intorcea la pestera” (Arhiepiscopul Lucian, op.cit., p. 546).



In aceasta pestera, cu dorul tarii sale in suflet, cu gandul necontenit la Dumnezeu, a trecut la cele vesnice Cuviosul Iacob Ioan in ziua de 5 august 1960. Avea numai 47 de ani, dintre care 23 petrecuti in tara, iar ceilalti 24 la Locurile Sfinte. Trupul sau ostenit de post si de priveghere a fost prohodit si asezat spre vesnica odihna in cea de-a treia incapere a pesterii in care fusesera inmormantati si alti schimonahi care traisera acolo. A aflat odihna ostenelilor sale celor nenumarate si raiul care l-a gasit de demult Domnul pentru cei ce-L iubesc pe El din suflet. Ostenelile sale fusesera intocmai ca ale Sfantului Gheorghe Hozevitul, pe care o cantare bisericeasca le descrie asa: “Nici lungimea drumului, nici nevoile locurilor nu au putut slabi fierbinteala calatoriei tale catre Dumnezeu; ca si acolo sosind si veselindu-te de locurile pe care au calcat picioarele Dumnezeului nostru, nicidecum nu te-ai lenevit a ajunge catre tronul cel ceresc, prin nevointele si ostenelile tale” (Vecernia din 8 ianuarie).



Trecerea la cele vesnice a impresionat si indurerat pe multi. Ca o ultima cinstire, revista bisericeasca “Locuri Sfinte” i-a inchinat un numar intreg, in care era prezentata viata si personalitatea sa. In 1968 si 1970, ucenicul sau Ioanichie Paraiala i-a publicat, la Ierusalim, doua volume cu poezii, traduceri si meditatii, sub titlul Hrana duhovniceasca, cu prefata arhiepiscopului grec Aristobulos din cadrul Patriarhiei Ierusalimului.



Timp de 20 de ani trupul Cuviosului Ioan a ramas in pestera Sfanta Ana. La inceputul lunii august 1980, potrivit unei traditii locale, conducerea manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul a deschis pestera mormintelor, urmand ca osemintele Cuviosului sa fie duse in gropnita de obste. Erau de fata mai multi arhimandriti si calugari greci si romani, precum si cativa pelerini din tara. Toti cei ce erau de fata au constatat cu surprindere ca trupul Cuviosului era intreg, neatins de nici o stricaciune. Arhimandritul Amfilohie, staretul manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul, istorisea mai tarziu: “Ne asteptam sa gasim numai sfinte oseminte si nu buna mireasma. Cand am luat scandura am vazut ca parintele Ioan dormea, cu trupul neatins de stricaciune, asa cum l-am pus. Parca l-am fi pus in mormint de cateva ceasuri, ba nici ceasuri, ci chiar acum, vara nici o schimbare a infatisarii lui; mainile, barba, parul, rasa, incaltamintea erau neatinse. Fiind anuntat de indata patriarhul Benedict al Ierusalimului, acesta a aprobat stramutarea Cuviosului Ioan in biserica manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul. Si astfel, in ziua de 7 august 1980, trupul neputrezit, adica moastele sale, au fost coborate din pestera si duse in manastire.



Pentru ca toti sa fie pe deplin incredintati ca a fost voia lui Dumnezeu ca trupul lui sa nu fie dat stricaciunii, Patriarhia Ierusalimului a randuit sa se savarseasca 40 de Sfinte Liturghii, cu rugaciuni de dezlegare si pomenire, sicriul cu trupul sau fiind asezat in fata Sfintei Mese. Dupa savarsirea acestor slujbe, trupul a ramas ca si mai inainte, adica nestricacios. A fost pus intr-o racla speciala, din abanos, cu sticla in partea de deasupra, care a fost apoi asezata in Biserica, alaturi de moastele Sfantului Ioan Hozevitul.



De acum inainte, Cuviosul ieroschimonah Ioan este cunoscut si cinstit sub numele de “Noul Hozevit”. Prin fata raclei cu cinstitele sale moaste se perindau zilnic pelerini din toate partile, inchinandu-se si cerand prin mijlocirea rugaciunilor lui, ajutor si intarire de la Parintele luminilor.



Chiar inainte de a fi procedat la “canonizare” adica la trecerea lui in randul sfintilor, chipul sau a fost zugravit in icoane, precum si in catedrala Sfantului Gheorghe din Hama, in Siria; un calugar-imnograf din cadrul Patriarhiei ecumenice i-a alcatuit o slujba, iar credinciosii care ajungeau in fata moastelor sale, il cinsteau ca pe un adevarat “sfant”.



Tinand seama de toate acestea, Sfantul Sinod al Bisericii noastre, in sedinta 20 iunie 1992, a socotit ca este bineplacut lui Dumnezeu si de folos obstii credinciosilor ortodocsi de pretutindeni, si mai ales celei a romanilor, ca pe acest Cuvios Ioan cel Nou Hozevitul sa fie trecut in randul sfintilor. Pomenirea lui se face in ziua trecerii sale la Domnul, adica la 5 august. Sa-l cinstim si noi zicand: “Pe unul Dumnezeu iubind, de cele trecatoare ai fugit si in pustie locuind, cu linistea duhului te-ai logodit, Sfinte Prea Cuvioase Parinte Ioane, neincantare iti aducem zicand: Bucura-te, Sfinte Preacuvioase Parinte Ioane, floare prea aleasa a Bisericii noastre” (Condacul Sfantului Ioan Hozevitul, glasul 8).